Elemente de fizică mecanică

Ştiinţă biologică interdisciplinară care se ocupă cu studiul mişcării corpului

omenesc şi a elementelor anatomo-funcţionale care contribuie la realizarea acesteia,
kinetologia medicală se află în relaţie strânsă cu mecanica - ştiinţă a mişcării corpurilor
sub acţiunea forţelor (Muller şi Grafe), datorită faptului că mişcarea este un proces
elementar al tuturor fiinţelor vii, şi implicit şi al omului, şi că acţiunea forţelor se
manifestă peste tot în spaţiu, chiar dacă uneori aceasta nu este sesizată direct de către
noi. Când ridicăm problema mişcării corpului trebuie să avem în vedere cel puţin două
perspective: schimbarea poziţiei acestuia faţă de alte corpuri sau puncte de reper
exterioare, dar şi schimbarea poziţiei unor segmente corporale faţă de corpul însuşi.
Biomecanica este disciplina ştiinţifică care studiază mişcarea structurilor
biologice, produsă în principal de forţele lor interne. La om forţele interne sunt generate
de tensiunile mecanice ale contracţiei musculare şi sunt transmise prin tendoane, oase,
şi articulaţii, care acţionează ca pârghii şi lanţuri cinematice. La realizarea mişcării
contribuie sau se opun (rezultând echilibrul) şi alte forţe, externe, ca, de exemplu, forţa
gravitaţională, forţa centrifugă, forţa inerţială etc. mjoritatea specialiştilor consideră că
mişcarea poate fi privită din celpuţin trei unghiuri diferite: biomecanic, fiziologic şi
psihologic.

Efectele mijloacelor specifice educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei la nivelul

organismului uman sunt induse atât în profilaxie cât şi în terapie cu respectarea
principiilor antrenamentului sportiv, care au la bază analiza biomecanică a mişcării şi
raţionamente de tip inductiv, respectiv aspecte de kineziologie a mişcării.

Studiul locomoţiei umane trebuie să pornească de la abordarea schematică şi

mecanicistă dar să o depăşească, deoarece segmentele osoase sunt acţionate de
muşchi, dar nu respectă cu acurateţe legile fizicii şi nu acţionează doar ca nişte simple
pârghii. O abordare corectă implică analiza integrală a mişcărilor umane, respectiv toţi
factorii care intervin, şi care nu pot fi încadraţi şi evaluaţi numai material (componenta
articulară, momentul muşchiului, muşchii poliarticulari etc), complexi-tatea fenomenului
şi a mişcării biologice depăşind limitele fizicii clasice.

Sistemul muscular reprezintă componenta activă a aparatului locomotor, a cărei

activitate nu poate fi concepută în afara strânsei legături pe care o are cu comanda
nervoasă. Orice act motor presupune contracţii musculare, care se realizează prin
transferul energiei chimice în energie mecanică la nivelul musculaturii active.
Contractilitatea, proprietate specifică a fibrei musculare, constă în răspunsul muşchiului
la acţiunea unui excitant de schimbare de formă, scurtare de fibră sau dezvoltare a unei
tensiuni interne. Împreună cu sistemul nervos, sistemul muscular formează un
ansamblu funcţional – sistemul neuro-muscular. În cadrul acestui ansamblu muşchii
reprezintă organele efectoare, în timp ce terminaţiile nervoase periferice reprezintă
verigile de legătură prin care sistemul nervos central intervine şi coordonează
activitatea muşchilor.

Contracţia musculară este un proces complex care presupune succesiunea a trei

faze: transmiterea excitaţiei, cuplarea excitaţiei cu contracţia şi contracţia musculară
propriu-zisă. Manifestarea acesteia este deplasarea relativă a unor segmente corporale
(deci un efect mecanic). Amplitudinea contracţiei depinde de lungimea muşchiului, de
aşezarea fibrelor faţă de axa longitudinală a muşchiului şi de intensitatea stimulului.
Cauza care stă la baza apariţiei contracţiei apreciem că este un potenţial electrochimic
sau electrostatic, cu siguranţă o cauză de altă natură decât cea mecanică, alta decât
aceea cunoscută sub forma măsurii ei (F = m x a). Energia cinetică a segmentului sau a
întregului corp provine în principal din conver-sia energiei chimice a proceselor acto-
miozinice. Prin contracţie, muşchiul transformă energia chimică, înmagazinată în
compuşii săi macroergici, în energie mecanică. Subliniem faptul că numai ATP şi în mai
mică măsură ADP produc energie, iar procesele anaerobe sau aerobe care însoţesc
contracţia se referă numai la resinteza ATP, în absenţa surselor directe de energie. La
nivel celular, indiferent de tipul de celule al oricărui organism, sinteza ATP se bazează
pe „efectul de motor de rotaţie” pe care-l produc protonii ataşaţi transportorilor prin
membranele mitocondriale.
Astfel, forţa de acţiune a muşchilor nu se poate determina doar matematic,
apelând la formulele clasice de determinare a funcţiilor mecanice ale pârghiilor. Dacă
oasele constituie „elementul pasiv”, muşchii reprezintă „elementele active” ale mişcării şi
posturii segmentelor sau corpului în întregime (elementele efectorii), şi se caracterizează
printr-o stare de contracţie, care în dinamică dezvoltă forţă musculară, iar în statică
determină tonusul muscular.
Analiza „locomoţiei umane” trebuie să fie ghidată de toate sensurile termenului de
locomoţie, şi să aibe în vedere faptul că, omul, în afară de deplasării în spaţiu, dintr-un
loc în altul, are capacitatea de a adopta diverse poziţii, de a apuca şi manipula obiecte,
de a trage, de a împinge etc. Locomoţia umană implică, deci, mişcare a corpului în
totalitatea sa, dar şi a segmentelor separate ale acestuia.
Mecanica se ocupă cu studiul schimbării poziţiei obiectelor în spaţiu şi timp. În
condiţiile în care mişcarea acestora se face cu viteza v mult mai mică decât viteza luminii în
vid c (v<<c=3.108 m/s), atunci aceasta se abordează în raport cu legile mecanicii
newtoniene. Raportat la metodele de cercetare, mecanica se împarte în: mecanică
experimentală şi mecanică teoretică, împreună formând mecanica fizică. Dacă mecanica
experimentală studiază toate fenomenele mecanice din punct de vedere experimental,
mecanica teoretică pune într-o formă matematică legile mecanicii, observate experimental.
O parte importantă a mecanicii teoretice este mecanica analitică, care descrie cu ajutorul
ecuaţiilor comportarea mecanică a copurilor.

Kinematica

Kinematica sau cinematica este parte a fizicii care studiază geometric mişcarea,
apelând la noţiunea de vector şi la alte concepte idealizate, precum punctul material.
Dacă se ia în considerare şi cauza mişcării care este o forţă, atunci mişcarea fizică este
studiată de dinamică. Altfel spus, kinematica studiază mişcarea fără a analiza cauzele
acesteia, respectiv forţele care o produc, şi asigură descrierea geometrică, spaţio-
temporală a mişcării. Practic, ea studiază mişcarea independent de forţele care au
determinat-o.
In categoria variabilelor kinematice sunt incluse deplasările liniare şi unghiulare,
vitezele liniare şi unghiulare, acceleraţiile liniare şi unghiulare. Informaţiile despre
deplasare sunt recepţionate de la orice reper anatomic: centrele de greutate ale
segmentelor corporale, centrele de rotaţie ale articulaţiilor, extremităţile segmentelor,
proeminenţe anatomice etc, şi sunt raportate la un sistem de referinţă spaţial.
Mişcarea mecanică este cea mai simplă formă de mişcare şi constă din schimbarea
poziţiilor relative ale corpurilor în spaţiu şi timp. În biomecanică mişcarea este definită ca
deplasare observabilă (de o anumită durată) dintr-o poziţie în alta a unei greutăţi (corp
sau segment corporal).
În aceste condiţii mişcarea biomecanică utilizează noţiuni concrete, are o durată
(nu este instantanee), se referă la un corp real având volum şi densitate (nu ipotetic),
aflat în spaţiul euclidian gravitaţional (viteze terestre). Ea reprezintă schimbarea poziţiei
corpului faţă de alte corpuri, considerate fixe. Repaosul este un caz particular al mişcării în
care poziţia corpului nu se schimbă în raport cu sistemul fix ales. Se ridică problema
localizării în spaţiu a corpului care se mişcă şi a determinării duratei mişcării. Pentru
aceasta se apelează după cum am precizat la un sistem de referinţă, care reprezintă un
ansamblu rigid de corpuri la care se raportează poziţiile iniţială, intermediare şi finală, care
are rol şi în determinarea spaţială dar şi temporală, a duratei fenomenului studiat. Alegerea
sistemului de referinţă se face arbitrar, astfel încât mişcarea corpurilor să apară cât mai
simplă. Nu există un sistem de referinţă fix, faţă de care să se studieze toate mişcările,
motiv pentru care se consideră că mişcarea şi repausul au caracter relativ. Sistemului de
referinţă ales trebuie să i se anexeze un sistem de coordonate, astfel încât ecuaţiile de
mişcare să aibă forme cât mai simple. In mecanică se utilizează cu precădere sistemele de
coordonate carteziene (rectangulare), sferice, cilindrice şi polare. Se descrie astfel sistemul
de referinţă relativ şi cel absolut. Sistem relativ obligă ca toate coordonatele să fie
raportate relativ la un sistem de coordonate anatomice care se modifică de la segment la
segment. Sistemul absolut este cel în care coordonatele sunt raportate la un sistem de
referinţă extern.
Punctul material este cel mai simplu model fizic, şi reprezintă una din principalele
noţiuni cu care operează mecanica clasică. El este reprezentarea unui corp ale cărui
dimensiuni sunt neglijabile în raport cu sistemul de referinţă la care este raportată
mişcarea, dar care manifestă toate proprietăţile acestuia (masă, greutate, inerţie). Şi corpul
omenesc sau segmentele acestuia pot fi aproximate cu un punct material, reprezentat de
obicei de centrul de greutate al acestuia, în funcţie de condiţiile concrete ale situaţiei
studiate (ex. în studiul deplasării omului în raport cu o clădire, acesta poate fi considerat
punct material, dar în cazul flexiei antebraţului pe braţ în raport cu axa de mişcare, acestea
nu pot fi considerate puncte materiale).
Punctul material în mişcare se numeşte mobil, iar locul geometric al tuturor punctelor
prin care trece mobilul în timpul deplasării se numeşte traiectorie.
Practic cinematica analizează mişcarea corpului uman sau a segmentelor sale
sub aspectul elementelor rezultate din raportul spaţiu/timp, respectiv: poziţie, viteză,
velocitate. În anumite situaţii, în care masa corpului este infimă în raport cu sistemul de
referinţă, mişcarea umană este abordată şi prin prisma punctului material.
Analiza fizică a mişcării se constituie într-o descripţie kinematică a acesteia,
stabilindu-se, convenţional, următoarele elemente de bază:
 poziţia sau sistemul de referinţă faţă de care se realizează mişcarea;
 poziţia iniţială (la un moment dat);
 poziţia finală (la un moment ulterior primului);
 direcţia de mişcare;
 sensul de mişcare;
 timpul de execuţie a mişcării.

Poziţia este raportul unui obiect faţă de locul acestuia în spaţiu, respectiv alte
obiecte. Orice mişcare este relativă, în sensul că aceasta se raportează la sistemul de
referinţă considerat convenţional punct fix (un călător într-un mijloc de transport este în
repaos faţă de scaunul pe care se află, dar este în mişcare faţă de magazinul pe lângă
care trece mijlocul de transport). Un obiect imobil (în stare de repaos) nu-şi modifică
acest raport faţă de sistemul de referinţă, pe când altul în mişcare şi-l modifică continuu.
Direcţia de mişcare – se stabileşte în raport cu cele trei axe ale sistemului
tridimensional, şi anume:
 pe orizontală, înainte şi înapoi;
 pe verticală, în sus şi în jos;
 lateral, la dreapta şi la stânga;
Direcţia de mişcare a unui punct izolat poate fi:
 rectilinie, când punctul se deplasează pe o traiectorie dreaptă;
  curbilinie, când punctul fix se deplasează pe o traiectorie curbă.

Mişcările corpurilor sunt de două tipuri: lineară şi angulară. Mişcarea lineară sau
de translaţie este definită ca deplasare a unui corp în spaţiu în aşa fel încât toate
punctele acestuia se deplasează pe traiectorii paralele (rectilinii sau curbilinii). Unitatea
de măsură a mişcării lineare este metrul (m). Mişcarea angulară este definită ca
deplasare a unui obiect în spaţiu, în aşa fel încât fiecare punct al acestuia execută o
distanţă de deplasare proprie, diferită de a celorlalte puncte. Punctele corpului se mişcă
pe o circumferinţă, în jurul unui ax. Mişcarea angulară realizează unghiuri între poziţia
iniţială şi cea finală a segmentului care se deplasează şi are ca unitate de măsură
radianul (raportul dintre distanţa de pe circumferinţa cercului şi raza acestuia).
Viteza este o mărime scalară a vectorului velocitate şi ne indică cât de repede se
realizează mişcarea. Se defineşte prin raportul spaţiul parcurs de mobil (distanţă) /
intervalul de timp în care a fost parcurs acest spaţiu (timp) şi se exprimă în m/sec, km/h
etc. Nu dă informaţie cu privire la direcţia mişcării.
V=Δd/Δt
Viteza mişcării corpului uman este asigurată prin contracţia simultană a
musculaturii agoniste şi antagoniste, în favoarea celei agoniste. Modificarea vitezei de
mişcare a unui segment sau a corpului ca întreg este urmarea modificării raportului de
forţe la nivel de musculatură agonistă - musculatură antagonistă. Dacă raportul se
modifică în sensul musculaturii agoniste mişcarea îşi creşte viteza (se accelerează),
dacă este în sens contrar mişcarea îşi scade viteza (se decelerează), per total raportul
fiind supraunitar.
Velocitatea este o mărime vectorială, care ne indică atât viteza de deplasare (cât
de repede se mişcă corpul sau segmentele sale), cât şi direcţia de deplasare a acestuia.
Parametrul direcţie nu este măsurabil, dar este dat de sens. Astfel, velocitatea are
acelaşi simbol şi unitate de măsură ca şi viteza şi se exprimă prin raportul dintre variaţia
de poziţie şi variaţia de timp. Practic velocitatea variază direct proporţional cu valoarea
forţei care a stat la baza apariţiei mişcării. Este important de reţinut că schimbarea
semnului velocităţii indică schimbarea direcţiei de mişcare în sens opus, iar schimbarea
de la plus la minus obligă graficul să treacă prin velocitate 0 (zero). Astfel, dacă forţa
acţionează în sensul mişcării, va determina accelerarea mişcării (creşterea vitezei
corpului), iar dacă forţa acţionează în sens opus mişcării va determina decelerarea
mişcării (viteza va scădea).
Acceleraţia (a) este o măsură a modificării vitezei în timp, şi se defineşte prin
raportul dintre variaţia velocităţii şi cea a timpului (Δ v/Δ timp) şi se exprimă în m/sec 2.
Matematic este evident că creşterea continuă a vectorului velocitate (din secundă în
secundă) determină creşterea vitezei cu efectuarea unei mişcări de tip accelerat.

Exerciţiul fizic este definit ca sumă de mişcări ordonate şi repetate, direcţionate

de scop. Aceste mişcări ale segmentelor sau a corpului ca întreg, în funcţie de
manifestarea celor doi parametri (viteză şi acceleraţie) care o caracteri-zează, implică
eforturi biologice diferite şi se manifestă diferenţiat ca şi: mişcare uniformă (situaţie în
care v = constant şi a= 0), sau mişcare variată (situaţie în care a≠ 0). Mişcarea variată
se manifestă diferit în funcţie de modul în care se exprimă acceleraţia: uniform variată
(situaţie în care acceleraţia evoluează constant) sau neuniformă (situaţie în care
accleraţia evoluează inconstant). Analiza computerizată a mişcărilor biomecanice este
bazată pe achiziţia video a unor poziţii succesive, ceea ce permite, în mod facil
evidenţierea traiectoriei şi a ratei de schimbare a pozitiilor.
Subliniem că în ceea ce priveşte contracţia izometrică, unde deplasarea lipseşte,
trebuie reţinut că vectorul viteză din cadrul „vibraţiilor de întrepătrundere” ale
filamentelor de actină şi miozină, îşi schimbă periodic sensul, iar rezultanta este nulă.
Viteza vectorială pozitivă, ca o consecinţă a învingerii forţei rezistive, este manifestarea
mişcării concentrice, de învingere, iar cea negativă este expresia mişcării excentrice, de
cedare.
Mişcarea lineară (translarea), ca şi deplasare a unui corp în spaţiu astfel încât
toate punctele aparţinând acestuia înregistrează aceeaşi deplasare ca mărime, este
întâlnită în mers, alergare etc.
Mişcarea angulară (rotarea), ca şi deplasare a unui corp în spaţiu astfel încât
fiecare din punctele aparţinând acestuia execută o distanţă de deplasare proprie diferită
de a celorlalte puncte, apare în flexia antebraţului pe braţ, pronaţia mainii, eversia
piciorului etc.
 Relativitatea mişcării mecanice este generată de existenţa sistemului de referinţă
aleator ales. Astfel noţiunile de mişcare şi repaus au un sens relativ în funcţie de
sistemul de referinţă. In aceaşi situaţie se găsesc şi parametri de poziţie care dau
traiectoria mişcării.
În efectuarea exerciţiului fizic apare situaţia în care un segment participă simultan
la două sau mai multe mişcări (ex. flexia antebraţului pe braţ cu extensia braţului etc),
studiul mişcării trebuind să fie analizat în acest caz prin prisma tuturor mobilizărilor în
care este implicat segmentul. Se ridică problema compunerii mişcării pentru a determina
mişcarea rezultantă.

Kinetica

Kinetica (cinetica) studiază mişcarea prin prisma forţelor care o generează.

Importanţa analizelor kinetice este generată de posibilitatea determinării cauzelor
mişcărilor pe care le studiază, respectiv de înţelegerea mecanismelor implicate şi a
strategiilor de mişcare şi de compensare ale sistemului neural.
Forţa, definită ca mărime fizică vectorială care modifică sau tinde să modifice
starea de repaus sau de mişcare a unui corp, descrie cantitativ acţiunea dintre două
sisteme, în care unul acţionează şi celălalt reacţionează. Ea este cauza mişcării.
Întreaga fizică clasică se bazează pe principiul conform căruia un corp îşi păstrează
mişcarea atâta timp cât asupra sa nu acţionează o forţă care să i-o schimbe. Este de
reţinut faptul că nici un fizician sau om de ştiinţă nu a măsurat încă forţa, ci numai
efectele ei (în special deformarea şi deplasarea). Măsura forţei (F) este produsul dintre
masa corpului şi acceleraţie şi se exprimă în newtoni (N). Ea se manifestă concret, fie
prin deplasarea unei greutăţi (învingerea unor forţe rezistive), fie prin echilibrul static (ca
rezultantă nulă a acţiunii mai multor forţe şi momente de forţă asociate), fie prin
presiune asupra unor structuri biologice uşor deformabile; foarte rar, forţa se manifestă
prin frânarea efectului altei forţe, oponente contracţiei (cedare).
Acţiunea unei forţe asupra unui corp poate determina:
 mişcarea corpului – dacă acesta nu este fixat şi valoarea forţei este cel
puţin comparabilă în raport cu masa corpului;
  deformarea corpului – dacă corpul este fixat şi nu poate fi deplasat;
 lipsa influenţei asupra corpului – dacă valoarea forţei în raport cu masa
corpului este foarte mică.
După efectele induse la nivelul obiectului asupra căruia acţionează, forţele se
împart în: statice şi dinamice, diferenţiindu-se:
 acţiunea statică, caracterizată prin modificarea volumului sau formei unui
obiect sub acţiunea unei forţe de tracţiune sau de compresiune. Această
modificare este cunoscută sub numele de deformaţie;
 acţiunea dinamică, se manifestă prin imprimarea unei acceleraţii unui corp
care se mişcă liber ca urmare a acţiunii unei forţe. Funcţie de direcţia şi
sensul forţei corpul aflat în repaus va fi angrenat în mişcare, iar cel aflat în
mişcare va fi accelerat sau decelerat.
Adunarea vectorilor se face după două reguli de bază:
 regula paralelogramului – suma a doi vectori este dată de diagonala
paralelogramului constituit din cei doi vectori componenţi ca laturi, având origine
comună;
 regula poligonului – suma a mai mulţi vectori este dată de linia de închidere a
conturului poligonal constituit din vectorii componenţi,
forţa rezultantă determinând mişcarea obiectului în direcţia vectorului forţă. Practic prin
astfel de reguli se obţine un vector rezultant (o rezultantă), care înlocuieşte efectele
combinate ale vectorilor componenţi.

Asupra oricărui sistem pot acţiona forţe din interiorul acestuia sau din afara sa. Şi
în cazul corpului omenesc, se diferenţiază forţe externe şi interne, care contribuie la
menţinerea stării de repaos sau de mişcare a acestuia, ca întreg sau/şi a segmentelor
sale. Astfel, se diferenţiază:

 forţe externe – provin din acţiunea solului sau din alte sarcini externe generate de
surse active (forţe exercitate de un adversar) sau de surse pasive ( vânt, apă etc).
ele sunt reprezentate de : gravitaţie, reacţia solului, forţe de frecare, rezistenţa
mediului, forţa de inerţie etc.;
 forţe interne – expresie a activităţii muşchilor, ligamenteleor, respectiv a frecărilor
existente la nivel mioartrokinetic. Ele sunt reprezentate de: forţa musculară, forţa
 de contact articular, forţele tendoanelor şi ligamentelor, presiunea
intraabdominală, forţa elastică etc.

Cea mai importantă forţă internă este muşchiul, forţa motoare care asigură
corpului uman şi segmentelor sale mişcarea, prin mobilizarea diferitelor segmente ale
acestuia. Există muşchi netezi şi muşchi striaţi (scheletici), elementul activ al mecanicii
umane fiind muşchiul scheletic. Musculatura striată este formată din unităţi motorii
reprezentate de un grup de fibre musculare inervate de un motoneuron. În funcţie de
gradul de inervare se descriu: muşchi rapizi – indice mare de inervare, care au nevoie de
o excitaţie de numai 10ms pentru a se contracta, sunt muşchii flexori, caracterizaţi prin
contracţie rapidă dar care obosesc repede, şi muşchi lenţi – grad redus de inervare, au
nevoie de o excitaţie de 100ms pentru contraţie, sunt muşchii extensori, caracterizaţi prin
putere mare de contracţie şi instalare a oboselii în timp. Practic ţesutul muscular se
comportă ca o maşină care transformă energia chimică de rezervă în travaliu mecanic
(lucru mecanic) şi degajare de caldură, acţiune reprezentată de contracţia muşchiului.
Acţiunea musculară, de cele mai multe ori în acord şi cu mediul ambiant, determină
mobilizarea diferitelor lanţuri osoase, prin solicitări de presiune şi tracţiune, cu apariţia
mişcărilor. Muşchii din jurul unei articulaţii sunt aşezaţi în grupe funcţionale şi formează
şi ele cupluri de forţă, lanţuri şi chingi musculare, cu funcţii diferite în mecanica
locomoţiei.
Astfel, se descriu:
 cuplul de forţe – reprezentat de două forţe paralele care acţionează asupra
unei pârghii osoase, dar în direcţii opuse;
 lanţurile musculare – sunt grupele musculare situate de-a lungul lanţului
articular (longitudinal) care mobilizează un lanţ cinematic (articular);
 chinga musculară – este o grupare funcţională de doi muşchi, în formă de
ansă, cu inserţia apropiată şi capetele de origine divergente.

Forţele interne şi cele externe sunt în relaţie de interdependenţă şi pot acţiona,

sau nu, pe aceeaşi direcţie şi sens. De exemplu, în cazul membrului inferior în triplă
flexie, genunchiul susţine practic toată greutatea, încărcarea articulaţiei genunchiului
fiind de câteva ori mai mare decât greutatea corpului. Faptul că în aceste condiţii
articulaţia nu cedează se datorează musculaturii, care preia o parte din greutate,
evidenţiindu-se funcţia de protecţie articulară şi rolul în stabilitatea activă articulară a
musculaturii.

În concluzie forţa reprezintă agentul mobilizator şi se manifestă fie în sensul

scoaterii unui corp din starea în care se află, de repaus sau de mişcare (forţa ca
producător de mişcare), fie rezultă din mişcarea unui corp (forţa ca rezultat al mişcării
unui corp). Raportat la fiinţa vie, forţa este imaginea contracţiei musculare. Ea este
percepută ca o caracteristică motrică a „prestatorului” de efort fizic şi se măsoară prin
mărimea efectului de învingere a unei forţe rezistive - greutate sau o altă forţă externă.
Efectul este o deplasare cu o anumită viteză sau cu o anumită variaţie de viteză, o
durată de echilibrare a unor forţe oponente, o presiune statică etc.

Mişcarea, reprezentată de deplasarea unui obiect, efectuarea de lucru mecanic în

mers, prehensiune etc. este, deci, expresia energiei mecanice dezvoltate de muşchi.
Activitatea la nivelul musculaturii scheletice este coordonată de un ansamblu de sisteme,
reprezentate de sistemul nervos, care controlează, orientează şi condiţio-nează forţele
angajate. Acesta intervine în coordonarea intervenţiei simultane sau/şi succesive a
tuturor unităţilor funcţionale implicate, care au întotdeauna o acţiune sinergică. Se
diferenţiază astfel grupele musculare agoniste, antagoniste şi fixatoare, rolul unui muşchi
putându-se schimba în funcţie de situaţie, dar sub controlul sistemului nervos.
O funcţie importantă a musculaturii este şi capacitatea de a menţine posturi fixe, o
atitudine particulară fiind ortostatismul. Efortul static este cel care asigură menţinerea,
consolidarea şi fixarea unei poziţii, fără să determine deplasarea în spaţiu a corpului,
respectiv a segmentelor sale. El este realizat prin contracţii musculare de tip izometric.

Mărimea forţei unui muşchi este determinată de mai mulţi factori:

 diametrul de secţiune al muşchiului: cu cât diametrul este mai mare, cu atât forţa
dezvoltată de muşchi este mai mare. Din acest motiv pentru a obţine o forţă mai
mare este necesară hipertrofia muşchiului;
  sincronizarea activităţii unităţilor motorii activate: activitatea asincronă deter-mină
o contracţie lină, lentă, crescândă a întregului muşchi, dar cu fortă redusă.
Sincronizarea, respectiv fuzionarea activităţii tuturor unităţilor motorii, determină o
contracţie tetanică puternică. Un rol important îl are activitatea nervoasă
superioară, frecvenţa descărcării impulsurilor la acest nivel influenţând forţa
musculară;
 numărul unităţilor motorii care intră în acţiune: antrenamentul fizic creşte recru-
tarea unităţilor motorii prin adecvarea solicitării. Dacă într-o contracţie uşoară doar
10-30% din unităţile motorii intră în activitate, în contracţiile cu forţă maximă vor fi
recrutate 75% din unităţile motorii şi chiar mai mult;
 mărimea unităţii motorii: cele mai mici unităţi motorii, care sunt şi primele activate,
produc o forţă musculară mică;
 raportul forţă / lungime.studiile au rătat că forţa musculară creşte aproximativ
linear cu creşterea lungimii iniţiale a muşchiului;
 raportul forţă / velocitate. S-a demonstrat că scurtarea rapidă a muşchiului scade
forţa musculară, iar alungirea rapidă o creşte.

Contracţia musculară se manifestă prin scurtarea muşchiului comparativ cu

lungimea sa din starea de repaus. Cauza acesteia a mai fost discutată, fiind repre-
zentată de întrepătrunderea sau răsucirea filamentelor de actină şi miozină. Astfel
scurtarea muschiului produce o tensiune mecanică care se transmite, prin tendoane
punctelor de aplicaţie, iar prin pârghii către sarcină (greutatea care urmează a fi
deplasată).

Pârghia este definită ca: bară rigidă, care se poate roti în jurul unui punct de
sprijin (S), şi asupra căreia acţionează cel puţin două forţe: forţa rezistenţă – R (forţa
care trebuie învinsă) şi forţa activă – F (forţa cu ajutorul căreia este învinsă forţa
rezistenţă). Pârghiile au rol important în transmiterea mişcării dar şi în eficientizarea
acesteia prin amplificarea forţei, vitezei sau deplasării, eventual schimbarea direcţiei de
mişcare sau contrabalansarea ei.
 În concluzie, mişcarea corpului uman ca întreg sau a segmentelor sale se obţine
prin lucru muscular dinamic, şi apare ca rezultat al contracţiilor musculare care
acţionează asupra unui sistem complex de pârghii, constituit din oasele scheletului
articulate între ele.

După modul în care se grupează in jurul articulaţiilor, muşchii îndeplinesc roluri

diferite:
 muşchi agonişti : acţionează pe direcţia de mişcarea propriu-zisă;
 muşchi antagonişti : acţionează pe direcţie opusă mişcării propriu-zise,
prin contracţia lor opunându-se mişcării primare. Acţionează în două
sensuri:
 frânează / amortizează mişcarea  rol important pentru protejarea
ligamentelor şi capsulei articulare;
 adaptează contracţia, în scopul realizării unei reglări cât mai fine şi
precise a mişcării  rol important pentru asigurarea calităţii
mişcării (economia gestului) ;
 muşchi sinergici : prin contracţia lor ajută mişcarea primară iniţiată de
agonişti, pe care o orientează (reglează direcţia) şi îi întăresc forţa, în
cadrul lanţurilor cinematice complexe .
Din jocul sinergismelor şi antagonismelor musculare rezultă precizia şi fineţea
mişcărilor, precum şi echilibrarea corpului în diferite poziţii (Dr.M.Ifrim).
Cercetătorii care au studiat mecanica umană au reprezentat corpul ca un
ansamblu de unităţi funcţionale mobilizate una în raport cu alta.
Mişcarea se înregistrează prin observaţie directă sau cu echipamente cores-
punzătoare. Ea poate fi descrisă printr-un număr mare de variabile kinematice:
deplasări, unghiuri articulare, viteze, acceleraţii etc. Pornind de la un model riguros al
corpului uman, din punct de vedere al datelor antropometrice, se poate dezvolta cu un
grad mare de precizie un aşa numit model cu segmente articulate.
Dempster a reprezentat scheletul uman printr-un sistem simplificat, constituit dintr-
un ansamblu de pârghii, în care capul se articulează cu coloana vertebrală prin
segmentul cervical, acesta cu segmentul dorsal care la rândul lui se articulează cu cel
lombar. Bazinul este reprezentat printr-un triunghi construit pe articulaţia sacro-iliacă şi
cele două articulaţii coxo-femurale, unind astfel regiunea lombară cu femurul. Coapsa se
articulează cu gamba, care la rândul său se articulează cu piciorul.

Reprezentarea corpului uman (Dempster)

Pe baza unui model şi al datelor cinematice se pot stabili forţele şi momentele

musculare care au cauzat mişcarea analizată (problema inversă), respectiv forţele din
articulaţii şi momentele dezvoltate de muşchi, parametrii ce nu pot fi măsuraţi direct.
Tehnologiile computerizate şi video sunt folosite astăzi în analiza mişcărilor, ele
furnizind informaţii extrem de utile cu privire la mişcarea articulaţiilor, activitatea
musculară, producerea forţelor etc.

În exemplul studierii tendonului ahilean şi forţelor care acţionează la acest nivel

în cazul săriturilor repetate şi a momentelor de sprint din jocul de baschet se constată
că forţele care se manifestă sunt foarte mari. Pentru analiza stării de tensiune
corespunzătoare fiecărui moment al acţiunii motrice efectuate se poate utiliza metoda
fotoelasticimetriei (Dr.A.Gagea). În acest sens se stabileşte distribuţia tensiunilor din
elementele componente ale articulaţiei gleznei, şi se definesc elemen-tele care conduc
la micşorarea solicitărilor din zonă. Se evidenţiază şi faptul că majoritatea fracturilor
articulaţiei talocrurale pot fi încadrate în categoria acelora care se produc datorită
solicitărilor mari şi repetate – fractura de stress, conturându-se şi posibilitatea de găsire
a mijloacelor de profilaxie a acestora.

Două segmente mobile aflate în contact realizează un cuplu cinematic (ex:

gambă-picior, braţ-antebraţ, antebraţ-mână). În mecanică se descriu trei tipuri de cupluri
cinematice: de translaţie (nu există în biomecanica umană), helicoidale (sunt rare în
corpul omenesc, ex. articulaţia gleznei) şi de rotaţie (majoritatea în biomeca-nica umană
ex. antebraţ-mână). Două sau mai multe cupluri cinematice aflate în relaţie directă
constituie un lanţ cinematic (articular). La formarea unui lanţ cinematic participă mai
multe segmente şi deci, mai multe articulaţii (cupluri cinematice).
Se diferenţiază două tipuri de lanţuri cinematice:
 deschis - reprezintă o succesiune de segmente osoase şi articulaţii
care formează un lanţ al cărui ultim element este liber;
 închis - reprezintă o combinaţie analoagă a celei precedente dar
ultimul element este fixat sau întâlneşte o forţă rezistentă care
îngreunează sau împiedică mişcarea liberă.

Lanţul cinematic este, deci, o succesiune articulară de cupluri cinematice, închise

sau deschise, care reprezintă elementul pasiv incriminat în realizarea mişcării sau în
menţinerea posturii. Lanţurile musculare cuprind grupe musculare care au acţiune
asupra lanţurilor cinematice.

Musculatura, în general, se caracterizează prin existenţa mai multor direcţii de

fibre, ceea ce generează direcţii diferite de tracţiune, care permit intervenţia aceluiaşi
muşchi în mişcări diferite. Aceasta presupune o inervaţie specială care dă posibili-tatea
muşchiului să se contracte parţial sau în totalitate, în funcţie de necesitate. În execuţia
unei mişcări pot interveni mai mulţi muşchi, rolul acţiunii forţelor active determinate de
aceştia (cu puncte diferite de aplicaţie la nivelul pârghiei incriminate), fiind de a
interveni succesiv pe parcursul derulării mişcării, ceea ce asigură o dozare fină şi o
creştere a preciziei acesteia.

Lanţurile musculare ale membrelor superioare permit efectuarea unor mişcări

complexe, de mare amplitudine, fineţe şi precizie, mişcările simple de la nivelul fiecărei
articulaţii fiind integrate în mişcări complexe ale membrelor superioare (prehensiunea,
lovirea, aruncarea etc).

Mişcările la nivelul membrelor superioare în general, şi în cazul sportului în

special (ex.baschet: mişcările de lovire incriminate în dribling, de aruncare, de preluare
a unei pase, fentă etc, cu multiplele lor variante) sunt asociate, de regulă, mişcărilor
trunchiului (răsucire, flexie, extensie etc). Lanţurile musculare ale membrelor inferioare,
triplei flexii şi triplei extensii, antagoniste, sunt deosebit de dezvoltate şi au rol în special
în asigurarea funcţiei de sprijin şi locomoţie, cu acţiune importantă în impulsie şi
amortizare. Ele sunt incriminate atât în asigurarea poziţiilor cât şi în realizarea de acţiuni
motrice specifice (ex. baschet: alergare, dribling, fentă, pătrundere, blocaj etc).

Timpii alergării

Lanţurile musculare ale trunchiului solidarizează întreg corpul în executarea

mişcărilor şi în asigurarea poziţiilor. Continuându-se cu lanţurile cinematice ale
membrelor superioare şi inferioare ele sunt practic implicate în majoritatea mişcărilor, şi
sunt interesate în jocul de baschet prin realizarea de acţiuni motrice de tipul: pasarea
mingii, dribling, aruncare la coş, fentă etc. Precizia şi fineţea mişcărilor se dobândesc
treptat ca urmare a repetării mişcării, fiind rezultatul jocului dintre agonişti, sinergişti şi
antagonişti.
 Putem concluziona că, factorul principal care asigură efortul specific în acţiunile
şi activităţile motrice specifice şi nespecifice este musculatura corpului, grupele
musculare participând la mobilizarea lanţurilor cinematice prin formarea de lanţuri
musculare.

Muşchii acţionează, deci, ca şi forţe active în cadrul aparatului neuro-mio-artro-

kinetic, producând mişcările prin deplasarea oaselor – elementele pasive, pe care se
inseră, sau menţinând poziţii (posturi). Astfel, muşchii şi oasele alcătuiesc lanţuri
cinematice, care se comportă ca sisteme complexe de pârghii. Pârghiile biologice sunt
alcătuite din două oase vecine, articulate mobil (cuplu cinematic), şi legate prin unul sau
mai mulţi muşchi.
La pârghia osoasă:
 punctul de sprijin S sau fulcrumul, reprezintă axa biomecanică a mişcării;
 forţa rezistentă R, reprezintă greutatea corpului sau a segmentului care se
deplasează; la aceasta se poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat;
 forţa activă F, este dată de muşchiul care realizează miscarea, prin inserţia
pe segmentul osos care se mişcă.
Perpendicularele pe vectorii forţă si rezistenţă care trec prin punctul de sprijin (S)
reprezintă braţele forţelor (R şi F). Practic braţul forţei este distanţa dintre punctul de
sprijin şi punctul de acţiune al forţei (R sau F) la nivelul segmentului de mobilizat.

Din punct de vedere mecanic o pârghie este în echilibru când produsele dintre
forţe şi braţele corespuzătoare sunt egale: F x a = R x b , unde F – forţa activ ă. a– braţul
forţei, R– rezistenţa, b – braţul rezistenţei.

Funcţie de poziţia fulcrumului în raport cu punctele de acţiune ale forţei active şi

rezistenţei se disting:
 pârghii de grad I – pârghii de echilibru; F şi R sunt aplicate de o parte şi de alta a
axei de rotaţie şi acţionează în acelasi sens. F – S – R Ex: capul în echilibru pe
coloana vertebrală (S corespunde articulaţiei atlanto-occipitale, R este
reprezentată de greutatea capului care tinde să cadă către anterior şi F este
 reprezentată de musculatura cefei, care opreşte căderea capului înainte, trăgând
către posterior), articulaţia coxofemurală a şoldului etc;
 pârghii de grad II – pârghii de forţă; F şi R sunt aplicate de aceeaşi parte a axei de
rotaţie; F este aplicată la mai mare distanţă faţă de axa de rotaţie decât R; F şi R
acţionează în sensuri opuse; S – R – F. La nivelul corpului uman aproape toate
mişcările în care părţile distale sunt fixate în exterior folosesc avantajele pârghiilor
de gradul II: Ex: articulaţia talo-crurală în ridicarea pe vârfuri din stând (S
corespunde capetelor metatarsienelor, R este reprezentată de proiecţia centrului
de greutate, care cade pe articulaţia talocrurală şi F este reprezentată de forţa
muşchiului triceps sural, care se inseră pe calcaneu), articulaţia scapulo-humerală
în execuţia de flotări, articulaţia temporo-mandibulară etc;
 pârghii de grad III – pârghii de viteză; F si R sunt aplicate de aceeasi parte a axei
de rotaţie; F este aplicată mai aproape faţă de axa de rotaţie decât R; F şi R
acţionează în sensuri opuse. S – F – R Ex: flexia cotului (S corespunde articulaţiei
cotului, F este expresia inserţiei bicepsului brahial pe tuberozitatea radiusului şi R
este reprezentată de greutatea antebraţului şi mâinii).

În ceea ce priveşte modificarea lungimii muşchiului datorată contracţiei

musculare, aceasta determină mişcare, acţiune realizată după toate regulile clasice ale
pârghiilor şi conform principiilor conservării impulsului, energiei etc. Să conside-răm un
corp, care este deplasat prin aplicarea unei forţe active pe direcţia gravitaţiei
(deplasarea se face pe verticală).

Deplasarea unui corp pe direcţie verticală

Într-un interval de timp t, deplasarea lui va fi d, viteza medie v =d/t, cantitatea de

mişcare p= mv (m =masa corpului), energia cinetică E c= mv2/2 şi Ep = mgh (h= înălţimea
la care se găseşte corpul la un moment dat faţă de poziţia iniţială), energia mecanică
este W= Ec+ Ep, iar lucru mecanic L = (FR)xd.

Prin efectuarea de lucru mecanic creşte energia mecanică a corpului L = ΔW.

Dacă deplasarea corpului nu se face pe verticală ci se realizează prin intermediul unei
pârghii de gradul III, care se roteşte în jurul punctului de sprijin, ex. ridicarea unei mingii
de baschet, prin flexia cotului, antebraţul comportându-se ca şi pârghie, traiectoria
centrului de greutate al mingiei nu va mai descrie o linie dreaptă ci un arc de cerc.
Pârghia va avea o mişcare de rotaţie în jurul fulcrumului, situat la nivelul articulaţiei
cotului. Forţa activă va fi reprezentată de muşchiul biceps brahial care se contractă, iar
punctul de aplicaţie al acesteia este dat de inserţia muşchiului, fiind situat între fulcrum
şi rezistenţă. Forţa rezistivă este rezultanta dintre greutatea mingii şi cea a antebraţului
şi mâinii, având direcţie verticală şi sens descendent. Deoarece rezistenţa totală nu
este perpendiculară pe pârghie (antebraţ), se va descompune după regula
paralelogramului, dând componentele Rt – tangentă la traiectorie şi Ri – dea lungul
pârghiei. Braţul forţei active Ba, şi braţul forţei rezistive Br sunt inegale. Forţa activă se
descompune şi ea în Ft şi Fi, în aceleaşi condiţii.

Fn mână

braţ F Ft Ri
Br R Rt
Ba antebraţ
S

Ridicarea mingiei prin flexia antebraţului pe braţ

 Momentul rezultant va determina rotaţia pârghiei M = M a + Mr , momentele forţelor
fiind mărimi vectoriale, cu aceeaşi direcţie, dar de sens contrar. Forţa neta este o forţă
fictivă definită de relaţia Fn = Rt – (Ft x Ba) / Br . Dar momentul rezultant în funcţie de F n
este M= Fn x Br . Pârghia va avea o viteză unghiulară ω, iar lucru mecanic efectuat va fi
L=M x d, unde M este momentul rezultant iar d este deplasarea punctului de aplicaţie al
forţei rezultante, respectiv L= Fn x Br x d = (Rt – Ft x Ba / Br) x Br x d. Practic forţa
rezultantă din cazul mişcării rectilinii este înlocuită cu momentul forţei neta, iar viteza
lineară cu viteza unghiulară. Puterea reprezentând lucru mecanic efectuat în unitatea
de timp va fi P = M x ω.

Dr.M.Cordun subliniază importanţa locului de aplicare al punctului de forţă.

Astfel, când punctul de forţă este dispus:

 la mijloc, pârghia lucrează cu forţă şi viteză medie;
 aproape de punctul de sprijin, pârghia lucrează cu forţă crescută şi
viteză mare, este o pârghie de viteză manifestă;
 mai aproape de punctul de rezistenţă, pârghia lucrează cu forţă
crescută şi viteză scazută, şi devine pârghie de forţă.

Forţa dezvoltată de un muşchi aflat în contracţie nu realizează numai mobilizarea

pârghiilor osoase ci asigură şi coaptarea articulară. Prin tonus şi prin contracţie
voluntară, muşchii care traversează o articulaţie constituie unul din principalele mijloace
de menţinere în contact a suprafeţeler articulare. Astfel, forţa musculară se descompune
în două componente, după paralelogramul forţelor: una tangenţială, care tinde să
mobilizeze segmentul, şi una articulară, care contribuie împreună cu capsula şi
ligamentele la menţinerea în contact a suprafeţelor articulare, şi care se transmite
articulaţiei, ca o forţă compresivă („os pe os”).