Universitatea "Dunărea de Jos" din Galaţi

Facultatea Transfrontalieră

Referat
Tema: Noțiuni generale de
biomecanică.

Elaborat:Gudima Daniel
Profesor:Viorel Dorgan

2
Cuprins:
1. Obiectul de studiu şi conţinutul biomecanicii
1.1 Obiectul de studiu şi compartimentele
biomecanicii
1.2 Mişcarea şi formele acesteia
1.3 Obiectivele biomecanicii exerciţiilor fizice
(sportului)

2.Teoria şi metodica biomecanicii exerciţiilor fizice

2.1 Evoluţia biomecanicii ca ştiinţă
2.2 Caracterul interdisciplinar al biomecanicii

3
 1. Obiectul de studiu şi conţinutul biomecanicii
1.1 Obiectul de studiu şi compartimentele biomecanicii
Biomecanica este o ştiinţă relativ noua care studiază aplicarea legitaţilor mecanice la
specificul sistemelor vii. Mişcarile corpurilor vii, indiferent care ar fi ele (om, animale), sunt
supuse fără excepţie legilor mecanice. Spre deosebire, însă, de corpurile neînsufleţite,
mişcările vietăţilor sunt mult mai complexe, întrucît sunt supuse concomitent şi legilor
biologice (adaptarea mişcărilor în anumite condiţii, perfecţionarea mişcărilor, caracter
raţional, oboseala). Astfel, abordarea doar mecanică a mişcărilor corpurilor vii este
incompletă şi poate duce la concluzii eronate dacă nu se ţine cont de particularităţile
biologice ale vietăţilor.
Obiectul de studiu al biomecanicii îl constitue mişcările corpurilor vii, precum şi
poziţiile acestora condiţionate de organele de sprigin.
În funcţie de obiectul de studiu biomecanica conturează trei compartimente:
- biomecanica generală, care studiază legităţile de mişcare ale tuturor sistemelor vii;
- biomecanica diferenţiată, care se referă la particularităţile individuale
(dimensiunile şi greutatea corpului) şi la cele de grup (de vîrstă, sex, pregătire fizică, stare a
sănătăţii) ale posibilităţilor motrice.
- biomecanica specială, care ţine de statica şi dinamica diferitor domenii de
activitate motrică:
a) genuri de sport (biomecanica gimnastului, luptătorului, baschetbalistului,
înotătorului etc.);
b) tipuri de meserii (biomecanica geologului, minerului, cosmonautului etc.).
1.2 Mişcarea şi formele acesteia
Mişcarea este însăşi forma de existenţă a materiei. Între mişcare şi materie este o
relaţie dialectică; ele se condiţioneaza reciproc determinînd multiple transformări.
Mişcarea ca formă de existenţă a materiei, este la fel de variata ca şi lumea. Sînt
cunoscute atît forme mai simple de mişcare (mecanică, fizică, chimică) ce se manifesta şi-n
natura moarta şi-n cea vie, cît şi forme de mişcare mai complexe, superioare: biologică (toate
vietăţile); socială (relaţiile sociale); cibernetică (circulaţia informaţiei).
Activitatea motrică a omului, care de fapt şi reprezintă obiectul de studiu al
biomecanicii exerciţiilor fizise(sportului), include în sine mişcarea mecanică.Aceasta însă
este realizată prin participarea unor forme de mişcări cu un grad mai înalt de complexitate
fapt pentru care mişcarea omului este unul din cele mai complexe fenomene din lume.

4
Complexitatea acestui fenomen mai este determinată şi de conştiinţă ca funcţie a unei materii
cu un grad înalt de organizare cum este creerul, fapt care esenţial deosebeşte mişcarea omului
de cea a animalelor.
Mişcarea mecanica în sistemele vii se manifestă prin:
a) deplasarea biosistemului integru în raport cu mediul, spriginul, corpurile fizice;
b) deformaţia proprie a biosistemului- deplasarea unor componente (segmente) ale
biosistemului în raport cu altele;
Acţiunile motrice ale omului se caracterizează prin mişcări voluntare provocate şi
dirijate de lucrul muscular pentru realizarea unui obiectiv.
Mişcările segmentelor corpului sunt unite în sisteme de mişcări dirijate, acte motrice
intacte (unitare). De exemplu, exerciţiile de gimnastică, procedeele de joc, de lupte, tipurile
de deplasare cu schiurile, cu patinele etc. . În cadrul sistemelor de mişcări pot fi deasemenea
şi poziţii, ale segmentelor sau ale corpului în întregime.

1.3 Obiectivele biomecanicii exerciţiilor fizice (sportului)

Obiectivele domeniului de cunoaştere determină conţinutul (teoria şi metodele), iar
cele din urmă sunt elaborate pentru realizarea acestor obiective. Obiectivul general cuprinde
întregul domeniu, iar obiectivele speciale se referă la studiul unor aspecte concrete.
Biomecanica exerciţiilor fizice abordează modul de apariţie a forţelor musculare şi
caracteristicile lor mecanice, ţinînd cont de factorii biologici. Astfel obiectivul general al
biomecanicii exerciţiilor fizice constă în evaluarea eficienţei forţelor aplicate în vederea
realizării optime a scopului propus şi modul în care este utilizată energia consumată pentru
efectuarea lucrului mecanic. O alta interpretare ar fi analiza corectitudinii (eficienţei)
îndeplinirii tehnicii mişcărilor, depistarea erorilor tehnice şi întroducerea corecţiilor în caz de
necesitate.
Studiul mişcărilor în biomecanica exerciţiilor fizice este orientat spre modelarea
celor mai raţionale acţiuni motrice şi elaborarea celor mai eficiente forme de instruire ale
mişcărilor, fapt care marcheză caracterul pedagogic al disciplinei. Realizarea acestui
obiectiv general creează premise ştiinţific argumentate de desfăşurare a procesului de
antrenament.
Obectivele speciale ale biomecanicii exerciţiilor fizice se referă la următoarele
aspecte:
- studierea mişcărilor omului în cadrul activităţii lui motrice şi a mişcarii
obiectelor deplasate de om. Aceasta presupune analiza cinematică şi dinamică a diferitor
modalităţi de realizare a unuia şi aceluiaşi obiectiv motric în vederea înţelegerii legităţilor de
realizare a acestor modalităţi;
- studierea rezultatelor şi condiţiilor de realizare a obiectivului motric. În
acest sens se estimează calitatea de realizare prin suprapunerea mişcării efectuate cu
rezultatul pretins, stabilind cea mai raţională soluţie de realizare în condiţiile externe (factorii
mediului înconjurător: aparatele sportive, pistele, partenerii, adversarii etc.) şi interne (nivelul
de pregătire, capacitatea de efort, particularităţile de vîrstă, adaptarea, oboseala etc.) .
În cazul necesităţii unei analize mai aprofundate a mişcărilor şi a condiţiilor
de realizare, obiectivele sus menţionate pot fi detalizate (operaţionalizate).

2. Teoria şi metodica biomecanicii exerciţiilor fizice

Coţinutul unei ştiinţe este alcătuit dintr-o totalitate de cunoştinţe acumulate şi
sistemic aranjate – teoria ştiinţei, şi căile de obţinere a acestor cunoştinţe – metodica ştiinţei.
La etapa actuală teoria biomecanicii exerciţiilor fizice tratează conceptul de acţiuni
motrice în mod sistemico – structural privind corpul uman ca un sistem mobil, iar procesele
de mişcare propriu-zise – ca un sistem de mişcări în dezvoltare. Acest mod de abordare are la
bază principiul de integritate şi perfecţiune a mişcărilor, precum şi principiul de raţionalitate
şi conştiinţă în dirijarea acţiunilor motrice. În acest sens teoria biomecanicii exerciţiilor
fizice are să studieze următoarele probleme generale:
a) structura, proprietăţile şi dezvoltarea sistemului biomecanic al omului. Acest
compartiment se referă la cele mai esenţiale particularităţi de mişcare ale corpului uman;
b) mişcările omului - ca sisteme de mişcări. Compartimentul în cauză ţine de
specificul mişcărilor şi interconexiunea acestora în vederea eficientizării acţiunilor motrice;
c) modificarea sistemelor de mişcări ale omului. În acest compartiment teoria
biomecanicii abordează legităţile de formare (modelare) şi perfecţionare a sistemelor de
mişcări.
Metodica biomecanicii exerciţiilor fizice constă în analiza şi sinteza de sistem a
acţiunilor motrice în baza caracteristicilor cantitative şi a modelării cibernetice a mişcărilor.
Metoda analizei de sistem presupune dezintegrarea imaginară a sistemelor complexe
de de mişcări în părţi componente , examinîndu-le în baza caracteristicilor cantitative
(traectoria, durata, viteza, acceleraţia etc.) ale mişcărilor. Astfel, prin aplicarea metodei
analizei de sistem se determină componenţa sistemului de mişcări.
Metoda sintezei de sistem se manifestă prin examinarea sistemului de mişcări ca un
tot întreg. Aceasta însă, nu presupune doar sumarea aritmetică a părţilor componente ci şi
identificarea proprietăţilor de sistem care apar ca nişte însuşiri calitativ noi în urma
interacţiunilor reciproce ale componentelor de sistem. Metoda în cauză determină structura
sistemului şi este prioritară în procesele de modelare, dirijare şi însuşire a tehnicii sportive.
Metodele analizei şi sintezei de sistem sunt indispensabile şi se completează reciproc
în cadrul cercetărilor sistemico – structurale.
În biomecanica exerciţiilor fizice se utilizează şi alte metode precum ar fi metoda
funcţională care ţine să studieze dependenţa funcţională dintre proprietăţile şi stările reale ale
fenomenelor.

2.1 Evoluţia biomecanicii ca ştiinţă

Studiile asupra mişcărilor omului şi a animalelor i-au preocupat pe oameni din cele
mai vechi timpuri.
Primele lucrări valoroase referitoare la legităţile de mişcare a omului şi a animalelor
pe pămînt au fost scrise încă în epoca antică de către Aristotel (384-322 î.e.n.). O contribuţie
substanţială la studiul mişcarilor (în mediul acvatic) în aciastă perioadă a avut-o Arhimede
(287-212 î.e.n.), care a pus bazele hidrostaticii şi hidrodinamicii ca ţtiinţe exacte. Acestea şi-
au păstrat semnificaţia şi în zilele noastre. Medicul roman Galen (131-201 î.e.n.) aduce de
asemenea contribuţii valoroase la studiul asupra activităţii neuromusculare , introduce
termenii de diartroză şi sinartroză, utilizaţi şi astăzi.
După Galen cercetările asupra mişcărilor nu mai progresează pînă în epoca
Renaşterii, începînd cu Leonardo da Vinci (1452-1519) şi Michelangelo (1475-1564) care au
studiat aspectele estetice, anatomice şi mecanice ale corpului uman.
În epoca modernă la dezvoltarea acestui domeniu au contribuit: Galileo- Galilei
(1564-1643); Isaac Newton (1642-1727); Alifonso Borelli (1608-1679) - discipolul lui
Galilei, autorul primului manual de biomecanică „Despre mişcările animalelor” şi Etien-Jules
Marey (1830-1904) - fondatorul principiilor de analiză biomecanică a mersului.
Un progres esenţial în studiul mişcărilor omului s-a înregistrat în epoca
contemporană. În acest context poate fi menţionat N.A.Bernstein (1896-1966) care a pus
bazele şcolii biomecanicii ruse, precum şi alţi savanţi ca W.Roux (1850-1924), J.Koch,
I.M.Secenov (1829-1905), P.F.Lesgaft (1837-1903), A.A.Uhtomschii (1875-1942).
În evoluţia biomecanicii ca ştiinţă se disting următoarele direcţii:
a) mecanică – unde accent se pune pe aspectele cantitative de analiză a
proceselor motrice şi esenţa fizică a fenomenelor mecanuce (centrul de greutate, tipurile de
pîrghii, randamentul şi lucrul mecanic obţinut etc.);
 b) anatomofuncţională – prevede examinarea descriptivă a mişcărilor în
articulaţii, precizează activitatea musculară pentru a eficientiza mişcările şi poziţiile, or,
aceasta presupune analiza calitativă a grupelor musculare care participa la mişcare;
c) fiziologică – direcţie ce se referă la studiul forţelor interne şi a cauzelor de
mişcare ce nu sunt de ordin mecanic (particularităţile sistemului nervos, natura reflexă a
mişcărilor,reglarea lor neurohumorală) precum şi a celorlalte sisteme şi aparate (respirator,
cardiovascular, digestiv, excretor) a căror funcţionalitate condiţionează întreaga motricitate a
organismului.
Metodologia sistemico-structurală de abordare a mişcărilor omului concentreaz aceste
trei direcţii în vederea dezvoltării teoriei biomecanicii.

2.1 Caracterul interdisciplinar al biomecanicii

Drept premise ale evoluţiei biomecanicii dintr-un compartiment al biofizicii în ştiinţă
aparte sunt considerate cunoştinţele acumulate în domeniile ştiinţelor fizice şi biologice.
Metodologiile acestora sunt eficient aplicate în studiul mişcării umane.
Anatomia dinamică (funcţională) utilizează un şir de concepte din domeniul
biomecanicii. Semnificativă este interacţiunea biomecanicii cu fiziologia, dat fiind faptul că
structura acţiunilor motrice se bazează pe particularităţile fiziologice de funcţionare a
organismului şi ale sistemului neuromuscular. O legătură evidentă are biomecanica cu
biochimia, ambele ştiinţe studiind fenomenul energiei: biochimia examinează mecanismele de
formare a energiei în organism, biomecanica – modalităţile de utilizare raţională a acesteia în
procesul activităţii motrice.
Actualmente tot mai mult se conturează tendinţa de conexiune a biomecanicii cu
domeniile de cunoaştere ale motricii aplicative: biomecanica şi psihologia în ingineria
construcţiei de roboţi şi dispozitive tehnice de eficientizare a muncii omului; biomecanica
medicinală care facilitează unele metode în protezare, traumatologie, ortopedie, kinetoterapie;
medicina cosmică, unde cosmonauţii sunt pregătiţi în vederea adaptării capacităţii de efort în
condiţii de imponderabilitate.
Incontestabilă este legătura biomecanicii exerciţiilor fizice cu teoria şi metodica
genurilor de sport, întrucît conceptele de energie, viteză, acceleraţie, forţă sunt utilizate în
fundamentarea acţiunilor tehnico-tactice a acestor sporturi. Cunoştinţele privind elementele
ţinutei dinamice şi cele de dirijare a mişcărilor denotă caracterul pedagogic pronunţat al
biomecanicii.
Bibliografie: https://www.creeaza.com/referate/biologie/NOTIUNI-DE-
BIOMECANICA974.php
https://mec.tuiasi.ro/diverse/Biomecanica_gen.pdf
https://www.slideshare.net/drosi/notiuni-generale-de-biomecanica