CURS 1

Obiectivul general al disciplinei - Cursul îşi propune să contribuie la

formarea competenţelor necesare cunoaşterii particularităţilor motricităţii specifice
diferitelor vârste.
Formarea sistemului de deprinderi şi priceperi teoretice şi practice din
domeniul motricităţii. Cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor privind determinarea
complexă a motricităţii (mişcarea ca proces-produs-instrument) şi a cercetării
dezvoltării acesteia.
Obiectivele specifice
1. Cunoașterea domeniilor de manifestare a activităților fizice și însușirea
terminologiei specifice fiecărui domeniu.
2. Însuşirea principiilor care stau la baza învăţării motrice şi controlul
mişcărilor.
3. Înţelegerea motricităţii ca formă de comunicare interumană.
Kinetologia medicală sinonim cu kinesiologia este o ştiinţă biologică
interdisciplinară, care se ocupă cu studiul mişcării corpului omenesc, a elementelor
anatomo-funcţionale care contribuie la realizarea acesteia şi a modalităţilor de
corectare sau compensare a perturbărilor reversibile.
Interdisciplinaritatea kinetologiei medicale este asigurată de elemente de
anatomie, biomecanică, cibernetică, fizică, biochimie, fiziologie, psihologie etc.,
pe baza cărora elaborează o metodologie specifică pentru cercetarea ştiinţifică.
Kinetologia este o ştiinţă pentru că:
 Are domeniu propriu, sistematizat pe criterii ce oferă delimitări ale părţilor
componente;
 Are un sistem de cunoştinţe proprii şi derivate ce favorizează utilizarea
unui limbaj specific adaptat comunicării cu alte ştiinţe;
  Are metodologie proprie de cercetare cu metode generale şi specifice
domeniului propriu;
 Prezintă cunoştinţe din ştiinţele particulare care abordează mişcarea
umană din punct de vedere antropologic;
 Are metodologie proprie de aplicare a sistemului de cunoştinţe în practica
medicală dar şi din practica exerciţiilor fizice.
 Posedă mijloace de control obiectiv al eficienţei programelor terapeutice;
 Foloseşte metoda statistico-matematică şi metodele biologice pentru
evaluare şi prognoză în estimarea dinamicii cazului;
 Pentru eficienţa programelor terapeutice utilizează ca factor asociativ
psihoterapia.
Kinesiologia ca știință a mișcării cu rol mai mult didactic decât practic, are
legături strânse de conținut cu:
 Teoria generală a motricității studiază motricitatea generală sprijinindu-se
pe datele altor științe care au în centrul preocupărilor omul și care studiază la
rândul lor, din perspectivă particulară, motricitatea umană Dragnea A., Bota
A. (1999).
 Kinantropologia, ramură a antropologiei, care studiază mișcarea ca efect al
tuturor funcțiilor biologice implicate. În acest caz mișcarea este extinsă și la
grupuri sau mulțimi, primind astfel un caracter social.
 Kinetoterapia, în care mișcarea este privită ca principal mijloc de
recuperare, reabilitare sau refacere după traumatisme, afecțiuni locomotorii
etc.
 Kinetoprofilaxia, în care mișcarea este studiată și utilizată ca mijloc
profilactic.
 Ergonomia, în care mișcarea este studiată prin prisma eficienței sale
profesionale.
Ergofiziologia, în care mișcarea este studiată ca mecanism fiziologic ce are
la bază procesele biochimice.
Ergometria, în care mișcarea este măsurată și standardizată după criteriul
eficienței muncii fizice.
Biofizica, în care mișcarea este studiată ca particularitate a bios-ului, cauzele
ei fiind extinse în biochimie și bioenergetică.
Anatomia funcțională, în care mișcarea este studiată din punct de vedere
structural și cinematic.
Ortopedia, studiază mișcarea pentru a imita sau substitui mișcarea normală
în cazul deficiențelor, disfuncțiilor sau amputărilor.
Teoria psiho - motricității care fundamentează: activitatea psihomotrică;
actele și acțiunile motrice.
Mișcarea ca noțiune prezintă mai multe forme:
1. simple: mecanică, fizică, chimică
2. complexe: biologică, psihică (spirituală), socială, cibernetică (mișcarea
informației), cosmică.
Formele complexe de mișcare le includ pe cele simple. Trebuie precizat că
pe măsură ce crește complexitatea mișcării, scade ponderea formelor simple de
mișcare.
Motricitatea este o activitate integrală și adaptată. Păstrarea unei posturi,
modificarea de pregătire pentru o mișcare, executarea unui gest nu se pot realiza în
mod optimal decât dacă, la plecare, sistemele senzoriale proprioceptive și
exteroceptive furnizează un ansamblu coerent de informații în care intră referințele
spațiale și temporale interne asociate cu referințele externe pentru a asigura o
poziționare posturală, organizarea și derularea unui program motor adaptat.