KINESIOLOGIE

TEORIA ȘI METODICA EDUCAȚIEI

FIZICE ȘI SPORTULUI

CURS PENTRU STUDENȚI

PROF.UNIV.DR. MONICA DELIA BÎCĂ

CAPITOLUL I
Obiectul, sarcinile şi metodele de cercetare ştiinţifică ale
teoriei educaţiei fizice şi sportului

Ştiinţa poate fi considerată ca un ansamblu de cunoştinţe verificate

despre realitatea obiectivă şi subiectivă (natură, societate, gândire), sau
într-un sens mai particular, ca un ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit
domeniu al cunoaşterii.
Educaţia fizică şi sportul este o ştiinţă deoarece îndeplineşte
următoarele condiţii:
 are un domeniu, un obiect propriu de studiu (activităţile de educaţie
fizică, sport, recreaţiile, etc.);
 existenţa unei teorii specifice şi existenţa legilor care guvernează
domeniul educaţiei fizice şi sportului;
 existenţa unor metode specifice care operează în domeniul respectiv;
 prezintă o terminologie adecvată şi specifică domeniului.
Epistemologia –teoria cunoaşterii ştiinţifice- a fost prima care a
prezentat condiţiile menţionate anterior, iar, mai târziu, scientica –ştiinţa
despre ştiinţă- a confirmat şi completat aceste condiţii.
 Întreaga evoluţie a practicării exerciţiilor fizice demonstrează că
aceasta a constituit o activitate permanent orientată de societăţile respective în
vederea perfecţionării indicilor dezvoltării fizice a omului şi, concomitent, ai
celor ai capacităţii de mişcare. Cu alte cuvinte, a indicilor morfologici ai
organismului (a musculaturii şi aparatului osteo-articular) şi ai marilor
funcţii ale acestuia (mai ales circulaţia şi respiraţia), ca elemente de bază ale
dezvoltării fizice, pe de o parte, şi a capacităţii motrice a oamenilor,
concretizată în priceperi şi deprinderi motrice (diferite variante de mers,
alergări, sărituri, aruncări, manevrări ale unor obiecte sau evoluţii la sau cu
ajutorul unei aparaturi special construite) şi în calităţile motrice (viteza, forţa,
îndemânarea, rezistenţa, etc.), pe de o parte.
Obiectul teoriei educaţiei fizice şi sportului îl reprezintă
perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor.

Cercetarea ştiinţifică, în cele mai diverse domenii, se manifestă ca o

”formă superioară a activităţii de investigaţie de tip uman”.
Noţiunea de cercetare se corelează cu cea de ştiinţă întrucât ştiinţa
apare, se structurează pe baza concluziilor şi datelor realizate prin cercetare.
Cercetarea este o formă superioară a activităţii de investigaţie,
desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific în scopul captării de noi
informaţii, a prelucrării şi verificării lor, a formulării de noi cunoştinţe
ştiinţifice, sau a stabilirii unui adevăr.
Metodele de cercetare ştiinţifică a domeniului nostru sunt cele folosite
de toate disciplinele care abordează, din diferite puncte de vedere, fenomenul
de practicare a exerciţiilor fizice. Originea lor este pedagogică, psihologică,
sociologică, statistico-matematică, biologică, terapeutică, etc., fiind supuse
unui proces corect de adaptare.
Redusă la o schemă elementară, acţiunea de cercetare se prezintă astfel:
SCOPURI METODE
1.Documentare asupra Metoda istorică
fenomenului cercetat Studierea bibliografiei de
specialitate
2.Recoltare/culegere de date Monografia
Observaţia
Analiza de caz
Măsurarea, verificarea sau testarea
Ancheta pe bază de chestionar
Convorbirea
Interviul
Testul sociometric
3.Verificarea unor ipoteze Experimentul
4.Prelucrarea datelor recoltate Statistica
5.Analiza rezultatelor Întabelarea
Reprezentarea grafică
 NOŢIUNILE PRINCIPALE ALE
TEORIEI ŞI METODICII EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
SPORTULUI

Motricitatea omului sau mişcarea omului este reprezentată de

totalitatea actelor motrice efectuate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale
cu mediul natural şi social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice
unor discipline sportive. Trebuie să precizăm că este vorba doar de acele acte
motrice care se realizează numai cu ajutorul muşchilor scheletici.
Mişcarea este considerată ca fiind ieşirea din starea de imobilitate, o
schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe;
înglobează toate schimbările şi procesele care au loc în organism.
Mişcarea omului este de diferite tipuri, genuri: –ciclică, aciclică,
voluntară, involuntară, automată, pasivă, activă, uniformă, accelerată, etc.- şi
are caracteristici şi parametrii spaţiali, temporali, energetici.
Pe ansamblu mişcarea omului se concretizează în următoarele
elemente: acte, acţiuni şi activităţi motrice.

Actul motric este un fapt simplu de comportare realizat prin muşchii

scheletici, în mod voluntar pentru efectuarea unei acţiuni sau activităţi
motrice.
Actul motric este efectuat de către aparatul locomotor, acest vector
funcţionând pe baza comenzilor sistemului nervos şi antrenează
funcţionalitatea tuturor sistemelor şi aparatelor care asigură substratul
metabolic general.
Termenul poate să indice şi actele reflexe, instinctuale şi automatizate.
Un act motric special este exerciţiul fizic, considerat ca fiind actul
motric specific educaţiei fizice şi sportului. Exemple de acte motrice: extensia
gambei pe coapsă, flexia antebraţului pe braţ, aplecarea capului, etc.

Acţiunea motrică este ansamblul de acte motrice astfel structurate

încât realizează un tot unitar în scopul realizării unor sarcini imediate.
Acţiunea motrică este o deprindere cu un mecanism de bază bine pus la punct
–mersul, alergarea, săritura, scrisul, cusutul, etc.

Activitatea motrică este ansamblul de acţiuni motrice încadrate într-un

sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui efect
complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia
–activitatea de educaţie fizică, activitatea competiţională, activitatea de
antrenament sportiv, etc.

Disciplina sportivă este ansamblul ramurilor şi probelor sportive cu

structură, gen de efort, condiţii, mod de reglementare şi de evaluare
asemănătoare –atletism, gimnastică, jocuri sportive, sporturi de iarnă, etc.

Ramura sportivă este un sistem de exerciţii fizice care s-au statornicit

în timp şi se realizează în concurs (competiţie) după reguli precise şi în
condiţii specifice (alergarea, aruncarea, săritura, gimnastica acrobatică,
gimnastica sportivă, handbal, fotbal, etc.).

Proba sportivă este un exerciţiu fizic complex care face parte dintr-o
ramură sportivă. Are o structură proprie, se efectuează în condiţii specifice
competiţionale, este evaluată după un cod anumit şi permit o participare
diferenţiată şi specializată a sportivilor (alergarea de viteză, alergare de
rezistenţă, săritura în înălţime, paralele, sol, inele, etc.).

EDUCAŢIA FIZICĂ

Educaţia fizică este o componentă a educaţiei generale, alături de

educaţia estetică, intelectuală, morală.
În majoritatea cazurilor, educaţia implică, presupune activitate. Ea se
desfăşoară sub formă de proces bilateral şi este logică fiind necesară prezenţa
celor doi factori :”educatul” şi „educatorul”.
Prin educaţia fizică se acţionează asupra „fizicului” uman.
Educaţia fizică este:
 fiziologică prin natura exerciţiilor folosite;
 pedagogică prin metodele utilizate;
 biologică prin efectele produse asupra organismului;
 socială prin organizare şi desfăşurare.

Educaţia fizică este un proces instructiv-educativ care vizează

„creşterea”, „formarea”, „cultivarea” capacităţilor „fizice” ale oamenilor.
Este un proces deliberat construit şi desfăşurat în vederea perfecţionării
dezvoltării fizice şi capacităţii motrice, în funcţie de particularităţile de
vârstă şi sex, cerinţele de integrare, specificul unor profesii, etc.
Este accesibilă tuturor vârstelor şi are obiective instructiv-educative,
generale şi diferenţiate pe fiecare „eşalon” (subsistem) specific: educaţia
fizică a tinerei generaţii, educaţia fizică profesională, educaţia fizică militară,
educaţia fizică a vârstnicilor, educaţia fizică a persoanelor cu handicap,
autoeducaţia fizică, etc.
Educaţia fizică prezintă două modalităţi de organizare:
a. ca proces instructiv-educativ special conceput (în şcoli, armată,
asociaţii);
b. ca activitate independentă (gimnastica zilnică, plimbări, jocuri, etc.).

Activitatea de educaţie fizică are o serie de caracteristici:

 are un caracter predominant formativ (face pregătire pentru viaţă)
nefiind exclus caracterul competitiv;
 beneficiază de un număr foarte mare de exerciţii fizice, diferenţiate şi
adaptate la toate condiţiile (variabilele);
 este integrată într-un program educaţional, general şi permanent,
stabilit la nivel naţional şi realizat într-un sistem de instituţii
specializate, în strânsă legătură cu alte laturi ale educaţiei;
 este un proces cu caracter intenţional, urmărind perfecţionarea
biologică a fiinţei umane în conformitate cu particularităţile proprii
fiecărei categorii de cetăţeni şi cu obiectivele specifice fiecărui
subsistem.

SPORTUL

Sportul – denumire generică care înglobează totalitatea disciplinelor,

ramurilor şi probelor sportive, este activitatea motrică care are drept scop
principal competiţia, întrecerea individuală cu sine însuşi, cu un adversar,
acţionând independent sau în cadrul unui colectiv (echipă) şi urmărind
obţinerea unei performanţe sau a unei victorii.
Sportul este un fenomen social dezvoltat cu precădere în secolul XX.
Este deosebit de complex, atât ca structură, cât şi ca funcţii sociale. El există,
la modul concret, prin structuri motrice diferenţiate pe discipline, ramuri şi
probe sportive.
Subsistemele (eşaloanele) sportului sunt următoarele:
 „sportul pentru toţi”- „sportul de masă”;
 „baza de masă a sportului de performanţă” –formată din secţiile de
copii şi juniori din asociaţiile şi cluburile sportive;
 „sportul de performanţă”;
 „sportul de înaltă performanţă”.
Prin competiţie – trăsătura sa caracteristică, esenţială- el valorifică
acumulările câştigate prin antrenament sportiv. Sportul are cu precădere
caracter competitiv, dar nu sunt excluse nici preocupările sale de ordin
formativ.
Competiţia are caracter diferenţiat în funcţie de fiecare eşalon (subsistem) al
sportului.
În sport nu au acces decât cei cu aptitudini, deoarece este vizată
performanţa maximă. De aceea, de foarte mare importanţă este selecţia
„primară” pentru practicarea ramurilor şi probelor sportive.
Este un fenomen condiţionat de tipul şi nivelul de dezvoltare al
societăţii.
Sportul îndeplineşte următoarele funcţii:
 contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei
dezvoltări fizice corecte şi armonioase;
 contribuie substanţial (prin competiţii) la dezvoltarea gustului pentru
mişcare, pentru unele ramuri sau probe sportive;
 contribuie eficient la integrarea socială a individului uman.
Caracteristicile sportului:
 existenţa competiţiei, a întrecerii ca principală formă de ierarhizare a
valorilor.
 orientarea pregătirii spre obţinerea unor performanţe deosebite
concretizate în recorduri sau victorii.
 specializarea strictă a practicanţilor pe ramuri, pe probe sportive sau pe
posturi.
 practicarea în condiţii şi după reguli precis determinate (prin
regulamente oficiale).
 încadrarea într-un sistem competiţional organizat pe baza unui calendar
prestabilit.

Sportul, în general, şi disciplinele, ramurile sau probele prin care el

există se clasifică după numeroase criterii.
În funcţie de unele din acestea criterii putem să avem următoarele
clasificări:
 sporturi clasice şi sporturi moderne.
 sporturi individuale, pe echipe şi mixte.
 sporturi de sezon şi sporturi pentru tot anul calendaristic.
 sporturi specific masculine, feminine şi pentru ambele sexe.
 sporturi olimpice şi sporturi neolimpice.
 sporturi naţionale (oina, trânta) şi internaţionale.
 sporturi cu caracter motric şi sporturi cu caracter amotric (şah,
aeromodelism).
 ANTRENAMENTUL SPORTIV

Antrenamentul sportiv este un proces instructiv-educativ desfăşurat

sistematic şi continuu gradat de adaptare a organismului omenesc la
eforturile psihice şi fizice intense, în scopul obţinerii de rezultate înalte într-
una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice.
Antrenamentul sportiv este „laboratorul” de pregătire a acelor
indivizi apţi şi talentaţi pentru obţinerea de performanţe maxime în sport,
prin competiţie. Nu trebuie confundate –nici ca exprimare- „antrenamentul
sportiv” cu „sportul”.
Antrenamentul sportiv este un proces pedagogic (instructiv-educativ)
deoarece:
 este condus de un specialist-antrenor;
 se desfăşoară, de regulă, într-un cadru organizat (asociaţia, clubul
sportiv);
 are la bază principii şi reguli pedagogice, biologice şi psihologice
materializate în programe de pregătire elaborate pe probe şi ramuri
sportive;
 se desfăşoară după strategii elaborate pe baze interdisciplinare.

Caracteristicile antrenamentului sportiv de performanţă:

 cuprinde un număr relativ redus de indivizi faţă de educaţia fizică;
 beneficiază, la nivelul disciplinelor, ramurilor şi probelor sportive, de
un număr mai mic de exerciţii fizice, faţă de educaţia fizică, dar aceste
exerciţii sunt mijloace specializate şi perfecţionate uneori până la
virtuozitate;
 se desfăşoară la un nivel deosebit de mare al volumului, intensităţii şi
complexităţii efortului fizic, faţă de educaţia fizică;
 programarea şi planificarea pregătirii, prin antrenamentul sportiv, are
foarte multe aspecte specifice.

CULTURA FIZICĂ

Cultura fizică este o componentă a culturii universale care sintetizează

categoriile, legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru
valorificarea exerciţiilor fizice în scopul perfecţionării potenţialului biologic
şi implicit, spiritual al omului.
Cultura fizică este un termen cu o circulaţie mai redusă, comparativ cu
educaţia fizică, antrenamentul sportiv şi sportul. În unele ţări nu există ca
termen, iar în altele are sens de metodă (metoda culturistă, cultura fizică
medicală).
În constituţia oricărui act cultural sunt prezente patru momente
obligatorii:
 momentul cognitiv- de cunoaştere temeinică a fenomenelor, a
realităţii.
 momentul axiologic- de raportare a rezultatelor cunoaşterii la
necesităţile umane, la nevoile individuale şi colective.
 momentul creator- de creaţie.
 momentul generalizator- de generalizare, de răspândire a celor
„create” în rândul maselor largi de oameni.
Aceste patru momente se regăsesc şi în cazul practicării exerciţiilor
fizice, ceea ce duce la concluzia că fenomenul nostru este, poate şi trebuie să
fie şi cu „potenţe” culturale.
Cultura fizică are sferă largă şi conţinut complex. În acest context,
putem să desprindem următoarele categorii de valori (materiale şi spirituale)
care-i aparţin:
 valori create de-a lungul evoluţiei istorice, în vederea organizării
superioare a practicării exerciţiilor fizice (disciplinele ştiinţifice din
domeniu; performanţele şi recordurile; măiestria tehnică şi tactică).
 valori create în dezvoltarea filogenetică a omului (armonioasa
dezvoltare fizică şi idealul despre corpul armonios dezvoltat;
îmbunătăţirea capacităţii motrice reflectată în randamentul sporit de
muncă, etc.).
 valori create în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice
(educaţia fizică, antrenamentul sportiv, competiţii), mai ales că acest
proces se desfăşoară în strânsă legătură cu muzica, dansul şi cântecul,
cu formarea trăsăturilor de caracter, cu asimilarea unor cunoştinţe
ştiinţifice de fiziologie, biomecanică, cu stimularea creativităţii,
imaginaţiei.
 valori de natură materială, subordonate creşterii permanente a
performanţelor sportive: instalaţiile şi materialele sportive moderne;
baze sportive în aer liber şi în interior; aparatură modernă de refacere a
capacităţii de efort.
 valori realizate prin spectacolul sportiv (bine organizat şi desfăşurat):
receptivitate faţă de etica şi estetica gestului motric în competiţie,
dorinţa de autodepăşire, respectul reciproc, corectitudine.
 Cultura fizică este un fel de „depozit” pentru valorile materiale sau
spirituale, create în procesul nemijlocit de practicare a exerciţiilor fizice sau
de-a lungul evoluţiei istorice a domeniului nostru.

DEZVOLTAREA FIZICĂ

Dezvoltarea fizică se defineşte ca fiind rezultatul, precum şi acţiunea

îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului
uman, concretizată în indici morfologici (somatici) şi funcţionali calitativi
şi proporţionali, cât mai apropiaţi de valorile atribuite în acest sens
organismului sănătos la diferite vârste.
Nivelul calitativ al indicilor morfo-funcţionali este un rezultat
cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu natural şi predominant social.
Practicarea exerciţiilor fizice, element al mediului social, are un rol deosebit
în influenţarea dezvoltării fizice.
Organismul uman se dezvoltă, „creşte” odată cu ontogeneza sa. Această
„creştere” poate fi influenţată şi prin procesul de practicare ştiinţifică a
exerciţiilor fizice.
Se urmăresc 3 obiective prioritare în acest sens:
 armonie între indicii morfologici (somatici) şi cei funcţionali;
 proporţionalitate între indicii somatici (antropometrici);
 proporţionalitate între indicii funcţionali.
Educaţia fizică acţionează asupra dezvoltării fizice în sens profilactic,
preventiv sau terapeutic. Dar şi antrenamentul sportiv şi competiţia trebuie să
vizeze o dezvoltare fizică armonioasă a sportivilor. Prin conţinutul şi
desfăşurarea antrenamentului sportiv trebuie să se evite unele posibile
influenţe unilaterale ale unui sport sau altul cu consecinţe nefavorabile asupra
dezvoltării fizice a subiecţilor, mai ales în viaţa postsportivă.
Există obiective clare şi o metodologie specială de acţionare pentru
asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase la diferite vârste şi categorii de
populaţie.
Efortul fizic şi psihic la care este supus organismul uman în timpul
practicării exerciţiilor fizice declanşează, în organism, fenomene complexe de
adaptare, compensare şi supracompensare care stimulează şi, adeseori,
dirijează creşterea şi dezvoltarea fiinţei umane.
Exerciţiul fizic dezvoltă elementele aparatului locomotor şi angajează
la un înalt nivel de solicitare respiraţia şi circulaţia, schimburile nutritive şi
procesele de regenerare, ca şi sistemele de reglare neuroendocrine.
Practicarea exerciţiilor fizice produce o creştere a tonicităţii şi
troficităţii musculare cu efecte asupra ţinutei corporale, o creştere a mobilităţii
şi stabilităţii articulaţiilor, preîntâmpină dezvoltarea ţesutului adipos şi asigură
creşterea masei musculare active.
Nivelul dezvoltării fizice se exprimă în indici de dezvoltare, care sunt
de două feluri:
 somatici- talie, greutate, anvergură (lungimea braţelor), înălţimea
bustului, perimetre (abdominal, toracic, al coapselor, etc.), diametre
(biacromial, bitrohanterian, etc.).
 funcţionali- valorile tensiunii arteriale şi frecvenţei cardiace în repaus,
în efort şi după, consumul de oxigen, etc.

CAPACITATEA MOTRICĂ

Capacitatea provine din cuvântul latin „capacitus” şi are

următoarele sensuri:
 calitatea de a fi începător, întindere sau mărime a unui lucru în raport
cu ceea ce conţine sau poate conţine, volumul unui obiect sau cantitate
dintr-o mărime pe care o poate acumula (cuprinde) un sistem tehnic sau
fizic.
 îndemânare, abilitate, aptitudine, forţă de a face ceva într-un anumit
domeniu.
 om destoinic, priceput, învăţat, savant.
 mărime caracteristică a unui sistem fizic sau tehnic, exprimată prin
raportul a două mărimi de naturi diferite sau de aceeaşi natură (ex:
capacitate vitală, capacitate valorică, etc.).
 posibilitatea cuiva de a efectua o anumită operaţie, de a produce un
efect sau de a suferi o anumită transformare (capacitate vitală,
capacitate politică).
Capacitatea, după H. Pierot, reprezintă „putinţa de a obţine o reuşită în
exersarea unei evaluări directe, sub rezerva de a-l pune la încercare pe cel a
cărui capacitate vrem să o cunoaştem; ea este condiţionată de o aptitudine pe
care o relevă indirect, dar depinde de condiţiile probabile, între care gradul de
maturaţie sau, în sens invers, de involuţie a formaţiei educative sau a învăţării
exerciţiului”.
Capacitatea, după Tudor Virgil, este o rezultantă plurifactorială
determinată de aptitudini, de gradul de maturizare a personalităţii, de învăţare
şi exerciţiu. Poate fi educată, dezvoltată prin exerciţiu sau „atrofiată” prin
insuficienta utilizare, factor mai des implicat decât diminuarea fiziologică
legată de vârstă.
 În domeniul activităţilor corporale se mai numeşte „capacitate fizică”
sau „capacitate psihomotrică”.
Capacitatea motrică se defineşte ca fiind ansamblul posibilităţilor
motrice naturale sau dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca
structură şi dozare.
Capacitatea motrică, după Manno, reprezintă un ansamblu de
predispoziţii sau potenţialităţi motrice ale omului pe care se construiesc
abilităţi motrice învăţate. Un nivel de dezvoltare suficient sau optimal al
acestora permite formarea de deprinderi numeroase şi sofisticate.
Capacitatea motrică este formată din deprinderi şi priceperi motrice de
bază şi utilitar-aplicative, deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri
de sport şi calităţile motrice.
Capacitatea motrică poate fi influenţată şi de procesele psihice,
procesele biochimice sau nivelul indicilor morfo-funcţionali.
Capacitatea motrică este de două feluri:
 capacitatea motrică generală.
 capacitatea motrică specifică.

 capacitatea motrică generală este formată din calităţile motrice de

bază (viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare şi, după unii specialişti,
mobilitatea-supleţea) şi deprinderile şi priceperile motrice de bază
(alergare, săritură, aruncare-prindere) şi utilitar-aplicative (împingere-
tracţiune, ridicare şi transport de greutăţi, escaladare, târâre, căţărare).
 capacitatea motrică specifică este formată din calităţile motrice
specifice (detentă =viteză-forţă, forţă explozivă =forţă–viteză,
rezistenţă-forţă, etc.) şi deprinderile şi priceperile motrice specifice
unor ramuri de sport.
Îmbunătăţirea capacităţii motrice, generale şi specifice, constituie
obiectivul prioritar specific al proceselor de educaţie fizică şi antrenament
sportiv.
Dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică se află într-o relaţie de
influenţare reciprocă, un nivel superior al indicilor somatici şi funcţionali
constituind premisa unei însuşiri rapide şi corecte a deprinderilor de mişcare
şi o bună dezvoltare a calităţilor motrice, iar în sens invers, efectuarea
exerciţiilor de dezvoltare a calităţilor motrice şi de însuşire a diverselor
deprinderi motrice are ca efect influenţarea pozitivă a nivelului indicilor
somatici şi funcţionali ai organismului. Absenţa echilibrului în acest raport
este generată de carenţele procesului instructiv-educativ şi aparţine
specialistului.
Perfecţionarea dezvoltării fizice şi creşterea capacităţii de mişcare a
omului reprezintă esenţa educaţiei fizice şi a sportului ca activităţi sociale.
 FUNCŢIILE ŞI OBIECTIVELE
EDUCAŢIEI FIZICE

Ele derivă din ideal, se subordonează acestuia.

Unele funcţii sunt specifice, altele au un caracter asociat.
Prezintă diferenţieri în educaţia fizică şi în antrenamentul sportiv
(implicit şi în sport).
Principalele funcţii specifice ale educaţiei fizice sunt următoarele:
 Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice (în sensul armoniei şi
proporţionalităţii).
 are prioritate în educaţia fizică.
 Funcţia de dezvoltare a capacităţii motrice.
 în educaţia fizică se pune accent pe dezvoltarea capacităţii motrice
generale, iar în antrenamentul sportiv pe dezvoltarea capacităţii motrice
specifice.
Principalele funcţii asociate ale educaţiei fizice sunt următoarele:
 Funcţia educativă – este cea mai complexă funcţie a educaţiei fizice,
avându-se în vedere valenţele acestora în influenţarea dezvoltării
personalităţii omului în integritatea ei.
 este evidentă influenţa pe planul dezvoltării laturii „fizice” a
personalităţii, dar şi asupra celorlalte laturi ale personalităţii umane:
intelectuală, morală, estetică, tehnico-profesională.
 pe plan intelectual posibilităţile de influenţare ale educaţiei fizice se
concretizează în următoarele direcţii:
 înnarmarea subiecţilor cu cunoştinţe de bază din domeniul fiziologiei şi
igienei efortului fizic, al biomecanicii de execuţiei a actelor şi acţiunilor
motrice, al psihologiei, toate aceste cunoştinţe, transmise conform
principiului accesibilităţii, asigură fondul de bază pentru cunoaşterea
ştiinţifică a practicării exerciţiilor fizice, pentru „conştientizarea” sa.
 contribuţie în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice, la
dezvoltarea unor calităţi intelectuale foarte importante ca: memoria,
atenţia, imaginaţia, spiritul de observaţie, rapiditatea gândirii.
 pe plan moral – se poate realiza o acţiune eficientă prin procesul
practicării exerciţiilor fizice.
 accentul trebuie să fie pus pe formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de
comportament corect în întreceri şi competiţii, dar şi în viaţa cotidiană.
 educaţia în spiritul respectării „adversarilor”, al colaborării pentru
realizarea unor sarcini motrice, al acceptării deciziilor arbitrilor, al
disciplinei în muncă, al respectului pentru bunurile comune (baza
 materială, materiale didactice) constituie unele din posibilităţile clare
pe care le are educaţia fizică în scopul întregirii personalităţii
subiecţilor din acest punct de vedere.
 pe plan estetic –prin exerciţiile tehnice şi prin exerciţiile tactice, situate
uneori la nivel de măiestrie, se contribuie eficient la educarea gustului
pentru frumos, pentru frumuseţea corporală, pentru armonia mişcărilor,
pentru spectacolul sportiv, etc.
 pe plan tehnico-profesional -, contribuţia educaţiei fizice şi sportului
este evidentă.
 este expresiv aportul la: -sporirea indicilor unor calităţi motrice
necesare exercitării unor profesii social-economice;
 asigurarea unor indici superiori de dezvoltare
morfo-funcţională şi de capacitare cu temeinice
deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative
necesare în desfăşurarea activităţii din muncă;
 se poate acţiona şi în sensul prevenirii apariţiei
unor deficienţe fizice, al educaţiei speciale a
calităţilor motrice solicitate de exercitarea unor
meserii, al dezvoltării reflexelor de
autoasigurare;
 se acţionează şi în direcţia dezvoltării
responsabilităţii în îndeplinirea unor sarcini
obşteşti, a respectului faţă de eforturile
colegilor, a unor deprinderi organizatorice, a
înţelegerii necesităţii unei „ierarhii” în cadrul
grupului (inclusiv al semnificaţiei şi rolului
liderului).
 Funcţia igienică (sanogenetică) -este funcţia prin care educaţia fizică
şi sportul trebuie să se regăsească pe planul menţinerii unei stări optime
de sănătate a oamenilor;
 educaţia fizică şi sportul (implicit antrenamentul sportiv) trebuie să-şi
aducă o contribuţie deosebită pe acest plan.
 Funcţia recreativă –această funcţie trebuie să fie înţeleasă cel puţin în
două sensuri:
 educaţia fizică şi sportul trebuie să acţioneze în aşa fel încât să asigure
fondul de calităţi, deprinderi şi priceperi motrice necesar pentru ca
oamenii de diferite vârste să-şi poată petrece în mod plăcut şi util, adică
recreativ, secvenţe din timpul lor liber (atât timpul liber cotidian, cât şi
cel din vacanţe şi concedii).
 recrearea prin intermediul domeniului nostru ceea ce presupune
asigurarea condiţiilor şi dezvoltarea interesului pentru urmărirea
(directă sau indirectă) a întrecerilor sportive, a spectacolelor sportive.
 Funcţia de emulaţie (de întrecere)
  trebuie să se materializeze prin dezvoltarea spiritului competitiv, a
dorinţei permanente de „depăşire” şi „autodepăşire”, dar numai în
limitele corecte, regulamentare, cinstite (în spirit de fair-play);
 în acest sens se impune promovarea frecvenţei şi în educaţia fizică, nu
numai în sport, a întrecerii prin jocuri de mişcare, ştafete, concursuri.
 astfel, se dezvoltă şi creativitatea subiecţilor, dorinţa de a câştiga, de a
obţine „victoria”, aspecte inerente, mai ales pentru tânăra generaţie.
Funcţiile educaţiei fizice şi sportului trebuie înţelese ca formând un
sistem, un tot unitar, neglijarea uneia sau mai multor funcţii atrage după sine
carenţe substanţiale în încercarea de realizare a idealului solicitat de comanda
socială.

OBIECTIVELE GENERALE ALE

EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului sunt priorităţi

instructiv-educative de diferite ranguri, niveluri.
Prin obiective se realizează funcţiile educaţiei fizice şi sportului.
Obiectivele de rangul I sunt cele generale şi sunt cele mai apropriate de
funcţiile educaţiei fizice şi sportului.
Obiectivele de rangul II sunt cele specifice fiecărui subsistem al
educaţiei fizice şi sportului.
Obiectivele de rangul III sunt cele specifice fiecărei lecţii sau altei
forme de organizare a practicării exerciţiilor fizice.

Obiectivele de rangul I (generale) sunt:

 menţinerea unei stări optime de sănătate;
 favorizarea proceselor de creştere şi realizarea unei dezvoltări fizice
armonioase;
 dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi a celor specifice unor ramuri
de sport;
 formarea corectă a unui sistem bogat de deprinderi şi priceperi motrice
(de bază şi utilitar-aplicative, precum şi cele specifice unor ramuri de
sport);
 formarea capacităţii şi, mai ales, a obişnuinţei de practicare sistematică
a exerciţiilor fizice, inclusiv în timpul liber;
 contribuţie la dezvoltarea unor calităţi şi trăsături moral-volitive şi
intelectuale, a simţului estetic şi responsabilităţii sociale.
Obiectivele de rangul II - sunt obiectivele specifice fiecărui subsistem al
educaţiei fizice (educaţia fizică a tinerei generaţii, profesională, militară) şi a
sportului (de înaltă performanţă, de performanţă). Aceste obiective nu le
exclud pe cele generale (de rangul I), ci le presupun, le particularizează.
Obiectivele de rangul III –se mai numesc şi „sarcini” instructiv-educative.
Ele se subordonează direct temelor, care –la rândul lor- contribuie la
îndeplinirea obiectivelor de rangul II.

O altă clasificare a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului se prezintă

sub următoarea formă:
 Obiective generale
 Obiective cadru
 Obiective de referinţă
 Obiective operaţionale

Taxonomia sau taxinomia

Taxonomia se ocupă cu descrierea şi clasificarea obiectivelor.
Obiectivele sunt grupate în : cognitive, psihomotorii şi afective.

SISTEMUL MIJLOACELOR EDUCAŢIEI FIZICE ŞI

SPORTULUI

Instrumentele cu care se operează şi se acţionează în educaţia fizică şi

în antrenamentul sportiv sunt reprezentate de către mijloace.
Mijloacele împreună cu metodele şi procedeele metodice formează conţinutul
propriu-zis al proceselor respective.
Ele se grupează în două principale categorii:
Mijloacele specifice- în care sunt incluse: exerciţiul fizic, mijloacele
materiale (aparatura de specialitate) şi mijloacele de refacere a capacităţii de
efort.
Mijloacele nespecifice (asociate)-care cuprind factorii naturali de călire a
organismului, factorii igienici şi mijloacele împrumutate din alte domenii.

Exerciţiul fizic
Este actul motric repetat sistematic şi conştient în vederea îndeplinirii
obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, fiind mijlocul specific principal, de
bază. Exerciţiul fizic îşi are originea în actul motric general al omului (în
mişcare) realizat pentru întreţinerea relaţiei cu mediul intern şi extern.
Trebuie deosebit de un act motric obişnuit.
 Exerciţiul fizic are la bază o intenţie deliberat concepută, fapt
care-l deosebeşte de alte acte şi acţiuni motrice (în viaţa cotidiană,
productivă).
Exerciţiul fizic se mai numeşte şi „gest motric”, adică un act
motric specializat.
Exerciţiul fizic se repetă sistematic, după reguli metodice precise,
în funcţie de obiectivele vizate. El influenţează concomitent, atât sfera
biologică (cu precădere) cât şi sfera spirituală (efectuarea lui solicită atenţia,
memoria, gândirea, voinţa, perseverenţa).
Efectuarea sa presupune depunere de efort fizic, reflectat prin
contracţia musculară în activitatea marilor funcţiuni ale organismului.
Elementele sale de conţinut se pot reţine din schema următoare:

EFORT FIZIC
INTENŢIE EXERCIŢIU FIZIC FINALITATE
(SCOP) --- MIŞCĂRI CORPORALE --- (NIVEL DE
REALIZARE
A SCOPULUI)
EFORT PSIHIC

Nu trebuie confundat exerciţiul fizic cu deprinderile şi/sau priceperile

motrice. Aceste deprinderi şi/sau priceperi motrice sunt compuse tot din
mişcări corporale şi sunt formate pe baza folosirii exerciţiilor fizice, deci sunt
finalităţi.
Exerciţiul fizic este caracterizat de conţinut şi de formă.
Conţinutul exerciţiului fizic
Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt următoarele:
 mişcările corpului (sau ale segmentelor sale).
 efortul fizic (determinat şi caracterizat prin volum, intensitate şi
complexitate).
 efortul psihic (solicitat de efectuarea exerciţiului fizic respectiv).
Aprecierea conţinutului se face prin prisma celor trei elemente
menţionate: volum, intensitate şi complexitate , corelate, însă, cu alţi factori:
 durata execuţiei, vârsta subiecţilor, conţinutul programelor, etc. Deci,
se ţine cont şi de finalitate.
Trebuie selecţionate exerciţiile cu eficienţă maximă.
Forma exerciţiului fizic
Forma este dată de modul în care se succed mişcările componente, aspectul
exterior al acestuia.
Pentru aprecierea formei se iau în considerare următoarele elemente:
 poziţia corpului şi a segmentelor sale (iniţială şi finală –uneori şi faţă
de obiect sau aparat);
 direcţia şi sensul mişcărilor corpului sau ale segmentelor sale;
  amplitudinea mişcării determinată de tonusul muscular, de elasticitatea
muşchilor şi tendoanelor şi de mobilitatea articulară;
 tempoul sau frecvenţa mişcărilor (numărul de execuţii pe unitatea de
timp);
 ritmul – modul de alternare a fazelor unei mişcări sau a mişcărilor în
întregime.
 sistemul de dispunere faţă de adversari sau parteneri.
Sub aspectul formei se apreciază că exerciţiul fizic are patru categorii
de caracteristici:
 spaţiale –poziţii, direcţii, sensuri, amplitudine, etc.
 temporale –durată, ritm, tempo, viteză de reacţie, etc.
 spaţio-temporale –viteză de accelerare şi deplasare.
 dinamice –determinate de forţele care acţionează în cadrul mişcării
(interne –forţa muşchilor, elasticitatea muşchilor antagonişti, rezistenţa
ligamentelor, etc. şi externe –rezistenţa la frecarea cu aerul, apa sau
zăpada, rezistenţa obiectelor, a sprijinului sau adversarului, etc.).
Între conţinutul şi forma exerciţiului fizic trebuie să existe o relaţie de
tip dialectic. Conţinutul are, evident, rolul determinant, dar şi forma poate
avea un rol activ în influenţarea conţinutului.
Clasificarea exerciţiilor fizice este nelimitată, taxonomia (ştiinţa legilor
clasificării, clasificarea elementelor ce compun un anumit domeniu) oferind
numeroase criterii de efectuare:
 după ponderea asupra dezvoltării unor segmente şi grupe musculare ale
corpului: exerciţii fizice pentru trunchi, spate, membre superioare sau
inferioare, etc.
 după poziţia faţă de „aparate”: exerciţii fizice la aparate, cu aparate, pe
aparate.
 după influenţa asupra dezvoltării calităţilor motrice: exerciţii fizice
pentru viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, etc.
 după influenţa asupra componentelor antrenamentului sportiv: exerciţii
fizice pentru pregătirea fizică, tactică, tehnică.
 după caracterul succesiunii mişcărilor componente: exerciţii fizice
ciclice, aciclice şi combinate.
 după natura efortului fizic: exerciţii fizice statice, dinamice şi mixte.
 după intensitatea efortului fizic: exerciţii fizice maximale,
submaximale, supramaximale, medii,etc.

Aparatura de specialitate (mijloacele materiale) este alcătuită din

totalitatea instalaţiilor, aparatelor şi obiectelor cu ajutorul cărora se efectuează
exerciţiile fizice: panouri şi coşuri de baschet, porţi de fotbal sau handbal,
aparate de gimnastică (cal, bară, inele, ladă, etc.), schiuri, boburi, bară de
haltere, discuri sau suliţe, bastoane, etc.
  se apreciază că, în educaţia fizică, numărul acestora determină formele
de exersare şi densitatea unei lecţii, iar în sportul de performanţă,
calitatea lor poate influenţa decisiv valoarea performanţelor.

Mijloacele de refacere a capacităţii de efort

 au un caracter foarte limitat în educaţia fizică, aceste măsuri fiind
necesare mai ales în antrenamentul sportiv;
 sunt necesare pe parcursul procesului de pregătire sau în timpul
concursurilor sau competiţiilor, dar mai ales după ce acestea au avut
loc;
 în lecţia de educaţie fizică sau antrenament sportiv, refacerea se asigură
prin pauzele dintre repetări (active sau pasive), în timpul concursurilor
(competiţiilor) refacerea se asigură prin schimbarea sportivilor (a
jucătorilor) între fazele de atac şi apărare.
 în urma desfăşurării procesului de pregătire, refacerea se asigură
diferenţiat: în cazul educaţiei fizice ea este determinată de condiţiile
materiale şi de timpul avut la dispoziţie. În cazul educaţiei fizice
şcolare refacerea se reduce la posibilităţile oferite de cele câteva minute
din veriga „Revenirea organismului după efort” în finalul lecţiilor,
însoţite uneori cu unele măsuri de ordin igienic (schimbarea
echipamentului, baie, duşuri).
 în antrenamentul sportiv trebuie să se aplice procedurile
hidrofizioterapice clasice: duşuri calde şi relaxare în căzi cu apă caldă;
oxigenare; relaxare în saună; masaj; consumarea unor substanţe
preparate pe cale chimică (excluzând pe cele de tip „doping”)

Condiţiile (măsurile) igienice

 se referă atât la igiena personală (individuală) –atât în timpul
desfăşurării efortului fizic, cât şi după efort-: echipament curat, reguli
precise de alimentaţie, viaţă şi depunere a efortului fizic, cât şi la
igiena bazelor materiale –calitatea (funcţionalitatea) bazelor sportive
(igiena socială-colectivă –folosirea unor „bunuri” sau „instalaţii”
comune).

Factorii naturali de călire (apa, aerul, soarele)

 utilizarea acestor factori –expuneri la soare, combinate cu practicarea
exerciţiilor fizice în aer curat şi procedee de fricţionare cu apă, băi cu
apă-conduce clar la atingerea obiectivelor propuse într-un timp cât mai
scurt, pe fond de eficienţă maximă.
 aceşti factori sunt importanţi atât în educaţia fizică, cât şi în
antrenamentul sportiv;
  sunt mijloace deosebit de importante prin influenţa pe care o au asupra
creşterii rezistenţei generale, a menţinerii şi întăririi stării de sănătate.

Mijloacele împrumutate din celelalte laturi ale educaţiei generale

 muzica, cântecul, studierea unor lucrări sau opere cu subiect din „viaţa
sportivă”, studierea unor lucrări de specialitate.
 adaptarea la activităţile sportive a unor mijloace din educaţia
intelectuală (lucrări, opere), educaţia estetică (muzica, dansul,
cântecul), educaţia morală (respectarea prevederilor regulamentare şi
de comportament cotidian şi în competiţii), educaţia tehnico-
profesională (îndeplinirea unor norme, baremuri).

Raţionalizarea şi standardizarea mijloacelor educaţiei fizice şi

antrenamentului sportiv

Raţionalizarea şi standardizarea reprezintă măsuri cu caracter metodic

necesare obiectivizării lecţiilor, mai ales în antrenamentul sportiv.
Întrucât numărul de antrenamente efectuate zilnic şi durata acestora, precum
şi intensitatea şi volumul efortului nu pot creşte la infinit, este necesară
alegerea celor mai eficiente mijloace şi dozarea lor în lecţii, sistematizate
după anumite criterii şi constituite într-un sistem unitar de acţionare, după ce
au fost analizate caracteristicile concursurilor.
Raţionalizarea reprezintă operaţia de selectare şi folosire a exerciţiilor
şi procedeelor metodice cele mai eficiente, prezentate ca atare de literatura de
specialitate sau probate de către profesor sau antrenor în cadrul activităţii
proprii cu sportivii.
Standardizarea este operaţia de tipizare a mijloacelor, lecţiilor şi
sistemelor de lecţii (microciclurilor) pe baza cunoaşterii valorilor biologice,
biomecanice şi metodologice, precum şi a efectelor acestora asupra pregătirii,
în vederea creşterii eficienţei activităţii.
Pentru standardizarea exerciţiilor se utilizează metoda corelaţiei
statistice dintre două elemente variabile: exerciţiul pregătitor şi performanţa
de concurs. Pe baza gradului de legătură dintre aceşti doi factori se reţin
mijloacele cu un înalt grad de corelare cu proba de concurs, care practic
constituie modelul operaţional de pregătire.
Raţionalizarea şi standardizarea mijloacelor de antrenament sunt
operaţii absolut necesare în sportul de performanţă şi mare performanţă, acolo
unde se pune accentul exclusiv pe eficienţa activităţii.
În cazul grupelor de începători este necesară lărgirea ariei de selecţie a
exerciţiilor întrucât, în paralel cu specializarea pe probă sau post, se pune
accent şi pe dezvoltarea corporală corespunzătoare a copiilor, pe caracterul
multilateral al pregătirii şi pe asigurarea unui cadru atractiv al lecţiilor de
antrenament, mai ales în ramurile sportive considerate „dure”: canotaj,
gimnastică, atletism, etc.
În educaţia fizică şcolară, problema raţionalizării şi standardizării
mijloacelor este importantă prin prisma creşterii eficienţei lecţiei, dar nu
trebuie neglijată necesitatea asigurării unui cadru variat, atractiv, cu grad
emoţional ridicat, care să atragă copiii în practicarea exerciţiilor fizice. Aceste
exerciţii, selectate şi dozate precis, incluse în anexa planului calendaristic,
trebuie completate cu ştafete, parcursuri aplicative, întreceri şi activităţi
competiţionale organizate în lecţie, în strânsă concordanţă cu caracteristicile
de vârstă şi pregătire ale elevilor.

MOTRICITATEA LA VÂRSTĂ ŞCOLARĂ

Particularităţile motrice ale elevilor de vârstă şcolară mică

În această etapă de vârstă, datorită fenomenului de acceleraţie se

constată disponibilităţi motrice mari, ceea ce permite formarea corectă a
deprinderilor motrice de bază, dar şi a unor deprinderi şi priceperi specifice
unor ramuri de sport – favorizând specializarea sportivă timpurie (gimnastică,
înot, patinaj artistic).

Calităţile motrice
Viteza – sub diferitele ei forme de manifestare, este considerată a fi, de
către majoritatea specialiştilor, uşor îmbunătăţită la această etapă de vârstă.
Către 9-10 ani se constată o scădere a perioadei de latenţă a reacţiei motrice,
deci o îmbunătăţire a vitezei de reacţie, mai ales la nivelul mâinilor.
Viteza de execuţie a unei mişcări singulare creşte şi ea uşor, cu
diferenţe nesemnificative între flexori şi extensori.
Viteza de deplasare, sub forma alergării pe distanţe scurte, se
îmbunătăţeşte spre 10 ani, pe baza creşterii treptate şi lente a vitezei-forţă.
Rezistenţa – sub forma celei în regim de durată creşte uşor pe baza
îmbunătăţirii capacităţii aparatului cardio-respirator. Rezistenţa statică este
redusă, oboseala instaurându-se rapid datorită inhibiţiei de protecţie. Este mai
bună la băieţi decât la fete.
Eforturile de rezistenţă trebuie foarte atent gradate, aplicându-se o dozare
corectă şi progresivă.
Îndemânarea – se dezvoltă intens la această vârstă datorită
predominării proceselor de excitaţie, dar cu o evoluţie diferită a
componentelor sale.
Corelaţiile spaţiale sunt efectuate mai uşor de către copiii de 9 ani faţă de cei
de 7 ani, dar gradul de precizie în execuţie este mai crescut la 7 ani şi
stagnează între 9 şi 10 ani.
Creşte gradul de coordonare a mişcărilor efectuate de muşchii mici ai
mâinii.
Forţa –condiţionată de masa musculară, de capacitatea de contracţie şi
de calitatea organelor de sprijin şi ligamentare este slabă la vârsta de 7-8 ani.
Complexul de modificări structurale, chimice şi funcţionale care însoţesc
creşterea musculaturii evoluează treptat, producând o creştere a forţei după
vârsta de 8 ani mai ales a extensorilor membrelor inferioare, flexorilor
plantari şi redresorilor trunchiului. La nivelul membrelor superioare, situaţia
este inversă, forţa flexorilor fiind mai mare decât a extensorilor.
Eforturile crescute de forţă sunt total contraindicate la această vârstă, ele
putând încetini creşterea. Elevii obosesc repede la efortul static şi la mişcările
monotone. Se va pune accent pe exerciţii dinamice a membrelor şi a forţei
musculaturii abdominale.

Deprinderile motrice de bază

Alergarea – este prezentă în activitatea copilului mai ales sub formă
neorganizată (pauză, joacă) şi se reduce în volum spre 9-10 ani. Are influenţe
deosebite asupra dezvoltării organismului şi influenţează hotărâtor capacitatea
de rezistenţă. Întrucât la 10 ani se încheie ultima etapă de dezvoltare a
coordonării actelor locomotorii, este necesar să se formeze deprinderea
corectă de alergare până la această vârstă.
Greşeli frecvente
 alergarea îngenunchiată, datorită impulsiei lungi şi incomplete;
 alergare tropotită;
 luarea contactului cu solul pe călcâi (consecinţă a transferării
deprinderii de mers);
 încrucişarea picioarelor în alergare;
 răsucirea în afară a labei piciorului şi orientarea spre exterior a
genunchiului în faza de sprijin;
 oscilaţii ale trunchiului în plan lateral.
Săritura – des prezentă în activitatea motrică zilnică, prezintă următoarele
deficienţe:
 slaba coordonare a lucrului braţelor;
 aterizare dură, neelastică;
 lipsa forţei de desprindere, deci zbor razant;
 lipsa deprinderii de bătaie pe un picior şi aterizare pe ambele (7-8 ani);
 lipsa de coordonare a mişcării braţelor cu picioarele în executarea
pasului săltat şi sărit;
 lipsa ritmului în alergarea pe elan.
Aruncarea tip azvârlire (cu un braţ de deasupra umărului) prezintă
următoarele greşeli:
 oprire prelungită între elan şi aruncarea propriu-zisă;
 poziţie frontală incorectă;
 folosire exclusiv a braţului de aruncare fără impulsia picioarelor şi
bazinului;
 aruncarea cu braţul întins, prin lateral (fete);
 aruncarea cu braţul îndoit, dar de la umăr sau chiar din faţa acestuia.

Particularităţile motrice ale elevilor de vârstă şcolară mijlocie

Evoluţia, în toate planurile, a elevului de vârstă şcolară mijlocie face

posibilă dezvoltarea tuturor calităţilor motrice şi formarea unui bagaj motric
cantitativ şi calitativ corespunzător cerinţelor de mişcare ale acestuia.

Viteza de reacţie şi de execuţie au valori bune la această vârstă. La 12

ani, viteza de deplasare estompându-se treptat şi trecând, spre 14 ani, definitiv
de partea acestora. Procesul evolutiv al vitezei se încheie practic, după unii
specialişti, în jurul vârstei de 15 ani, de aici înainte îmbunătăţindu-se mai ales
pe seama dezvoltării calităţilor motrice.
Îndemânarea, la începutul perioadei cu valori reduse mai ales în ceea
ce priveşte coordonarea şi precizia mişcărilor, se îmbunătăţeşte evident şi într-
un timp rapid. Alături de viteză, este calitatea cu cele mai mari posibilităţi de
creştere a indicilor, la acest nivel de vârstă, ceea ce reclamă o atenţie
deosebită din partea specialiştilor.
Forţa, mai ales cea relativă, are valori scăzute şi chiar regresează la
această vârstă, la nivelul tuturor muşchilor, atât flexori cât şi extensori. Acest
fapt reclamă introducerea exerciţiilor de forţă în lecţie pentru a preveni
scăderea activităţii motrice generale şi instaurarea unor atitudini deficitare. Se
recomandă exerciţii dinamice efectuate cu greutatea propriului corp sau cu
încărcături mici şi cu respectarea principiului creşterii gradate a efortului, ca
volum şi intensitate. Sunt contraindicate eforturile maximale de forţă şi marile
încordări neuromusculare de ordin static, care prezintă pericolul
suprasolicitării aparatului musculoligamentar şi pot influenţa negativ
procesele de creştere.
Rezistenţa are indici scăzuţi, mai ales la începutul perioadei, datorită
slabei dezvoltări a aparatului cardio-respirator. Este necesar să se acţioneze în
direcţia dezvoltării rezistenţei în regim de viteză şi în regim de forţă, cu
angajarea marilor mase musculare, permiţând funcţionarea nestingherită a
aparatului cardio-respirator în regim aerob, fără solicitări mari.
 Mobilitatea are valorile cele mai scăzute, ceea ce conduce la o
amplitudine redusă a mişcărilor. Exerciţiile pentru creşterea mobilităţii vor fi
însoţite, obligatoriu, de exerciţii pentru asigurarea stabilităţii articulare.
Motricitatea generală îmbracă aspecte diferite la băieţi şi la fete în
privinţa economicităţii mişcărilor, ca şi a expresivităţii şi cursivităţii.
Băieţii au înclinaţii spre exerciţii care reclamă forţă, efectuate uneori repezit
dar cu eficienţă, ca şi spre mişcările de precizie (aruncări din atletism, dar şi
procedee tehnice de aruncare la poartă sau la coş, etc.). Fetele preferă
mişcările expresive, pe muzică, un motiv în plus pentru folosirea, alături de
elementele de gimnastică acrobatică şi ritmică şi a elementelor din gimnastica
aerobică.
Alergarea – este deprinderea motrică cel mai des întâlnită în activitatea
neorganizată a copiilor la începutul perioadei pubertare, volumul ei scăzând
simţitor spre sfârşitul etapei. Acest lucru trebuie contracarat de către
specialişti prin cultivarea obişnuinţei de a alerga, cu precădere în aer liber, în
paralel cu corectarea unora din greşelile transmise din ciclul anterior de
învăţământ.
Săriturile – de pe loc sau cu elan şi peste aparatele de gimnastică sunt
grevate de forţă necorespunzătoare a trenului inferior ca şi de tehnica de
execuţie, în general precară. Asupra acestor două aspecte trebuie insistat în
lecţie, copiii având o viteză pe elan acceptabilă şi fiind capabili să-şi
îmbunătăţească atât forţa explozivă a picioarelor, cât şi coordonarea
mişcărilor în aer.
Aruncările prin azvârlire la distanţă şi la ţintă sunt mai accesibile
băieţilor atât ca tehnică, cât şi ca forţă de aruncare, în timp ce fetele execută
mai uşor mişcările de împingere. Această etapă de vârstă, prin caracteristicile
sale, oferă mari posibilităţi de însuşire a procedeelor tehnice specifice unor
ramuri de sport şi îndeosebi a jocurilor sportive. Copiii învaţă cu uşurinţă
procedeele de bază şi regulile jocului, ceea ce le oferă satisfacţia de a-i putea
practica în scop de destindere sau cu caracter de întrecere. Prin specificul lor,
jocurile sportive asigură atât dozarea efortului în raport de capacităţile
fiecăruia, cât şi posibilitatea formării unor trăsături pozitive de caracter.

Particularităţile motrice ale elevilor de vârstă şcolară mare

Particularităţile motrice sunt puternic influenţate de creşterea

capacităţii generale de efort a organismului, ca şi de dezvoltarea psihică
accelerată a adolescentului. Organismul suportă cu uşurinţă solicitările de
mişcare (mai ales băieţii) fiind capabili să execute acte şi acţiuni motrice cu
indici crescuţi de viteză, coordonare, forţă.
 Viteza şi îndemânarea au căpătat valori ridicate în perioada anterioară
de vârstă şi îşi menţin indicii la un nivel superior atât pe seama dezvoltării
celorlalte calităţi motrice cât şi pe seama creşterii bagajului motric general şi a
îmbunătăţirii funcţiilor psihice.
Forţa este în creştere naturală datorită fenomenului de îngroşare a
muşchilor. Comparativ cu indicii adultului, cei ai forţei sunt însă inferiori
celor de viteză şi coordonare, ceea ce sugerează disponibilităţile
antrenamentului de forţă la această vârstă.
Rezistenţa are valori din ce în ce mai ridicate şi prezintă, şi ea, mari
posibilităţi de dezvoltare.
Mobilitatea este singura calitate care diminuează, mai ales la băieţi,
ceea ce conduce la scăderea amplitudinii mişcărilor.
Deprinderile motrice specifice diverselor ramuri sportive pot fi însuşite
cu uşurinţă atât datorită creşterii fondului motric general cât şi capacităţii
psihice în creştere. La sfârşitul perioadei de vârstă, elevii de liceu sunt
capabili să efectueze eforturi complexe şi cu grad ridicat de volum şi
intensitate. Cu toate acestea se constată o serie de neajunsuri ca progres lent şi
nesemnificativ în planul performanţelor motrice, de la un an de studiu la altul,
performanţe scăzute la fete şi chiar regresul performanţelor, mai ales la
alergările de viteză. Aceste aspecte negative îşi au cauza în deficienţele
procesului de pregătire şi în lipsa de interes a elevilor faţă de lecţiile deseori
monotone şi neatractive, remedierea lor ţinând exclusiv de profesionalismul şi
tactul pedagogic ale cadrului de specialitate.

CONŢINUTUL PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV DE

EDUCAŢIE FIZICĂ

În cadrul procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă

şcolară, conţinutul ocupă o poziţie centrală în raport cu celelalte componente
ale sale (metode, mijloace, strategii, etc.), acestea stabilindu-se în funcţie de
particularităţile conţinutului.
Proiectarea întregului proces didactic se realizează în funcţie de
prevederile programei şcolare de educaţie fizică, documentul care
configurează întreg conţinutul activităţii.
Elementele componente ale conţinutului educaţiei fizice sunt:
 cunoştinţele de specialitate;
 indicii somatici şi funcţionali ai organismului;
 calităţile motrice;
 deprinderile şi priceperile motrice.

Cunoştinţele de specialitate
 Elementele teoretice transmise de profesor, de regulă în cadrul
activităţilor practice, se înscriu în patru direcţii principale:

 Conştientizarea procesului instructiv-educativ de educaţie fizică

şcolară, prin:
 cunoaşterea rolului exerciţiilor fizice şi a efectelor practicării lor asupra
proceselor de creştere şi dezvoltare a organismului, asupra marilor
funcţiuni organice (asociate cunoştinţelor de anatomie, biomecanică,
psihologie);
 cunoaşterea rolului exerciţiilor fizice ca mijloc fundamental de
fortificare şi călire a organismului;
 însuşirea metodicii utilizării exerciţiilor fizice ca mijloc de prevenire şi
corectare a unor deficienţe de atitudine corporală;
 însuşirea regulilor şi normelor de igienă individuală şi colectivă;
 cunoaşterea posibilităţilor de utilizare a exerciţiilor fizice în activităţile
de destindere şi recreare;
 însuşirea şi respectarea unor reguli de conduită în activităţile colective
din şcoală şi din afara acesteia (în ştafete, parcursuri aplicative,
întreceri, jocuri, excursii, etc.).
 Cunoaşterea structurii şi a mecanismului de execuţie a diferitelor
deprinderi motrice (pe baza demonstraţiei şi a explicaţiei) şi formarea
reprezentării ideomotorii a mişcării.
Formarea unei reprezentări corecte este un element esenţial în învăţarea şi
consolidarea deprinderilor de mişcare.
 Însuşirea noţiunilor regulamentare de efectuare a procedeelor
tehnice, ca bază a învăţării corecte a mecanismului de execuţie (ex:
în handbal, interdicţia de a „călca” semicercul în momentul aruncării
la poartă influenţează orientarea posibilă a forţelor).
 Cunoaşterea prevederilor regulamentare de organizare şi desfăşurare
a competiţiilor în scopul formării deprinderilor de practicare
organizată a ramurii sportive.

Aceste noţiuni teoretice, în educaţia fizică şcolară, se predau în cadrul

lecţiilor practice cu elevii, ele făcând obiectul unor lecţii speciale doar în
clasele şi liceele cu program sportiv.

Indicii somatici şi funcţionali

Dezvoltarea în armonie şi proporţionalitate a acestora constituie un obiectiv
prioritar al educaţiei fizice, nivelul lor de dezvoltare condiţionând calitatea
însuşirii fondului de deprinderi motrice şi nivelul de dezvoltare a calităţilor
motrice sau randamentul subiecţilor în activităţile sportive, ca şi în cele
cotidiene.
Calităţile motrice

Tiberiu Ardelean defineşte calitatea motrică ca pe o însuşire esenţială a

activităţii musculare, exprimată prin intermediul actelor motrice, condiţionată
de structura şi capacităţile fundamentale ale diferitelor aparate şi sisteme ale
organismului uman şi de procese şi capacităţi psihice.
Calităţile motrice sunt însuşiri ale organismului uman. Ele se dezvoltă pe
parcursul vieţii, dar se pot şi „educa”.
După Gh. Cârstea, calităţile motrice sunt de două feluri:
 calităţi motrice de bază (viteză, forţă, îndemânare, rezistenţă –la care se
adaugă, uneori-după unii specialişti, mobilitatea şi supleţea).
 calităţi motrice specifice –implicate în practicarea unor ramuri de sport
sau în exercitarea unor profesii, meserii. Ele rezultă din combinaţia
între două sau mai multe calităţi motrice de bază (ex: „detenta”= viteză
şi forţă).
După R. Manno, calităţile motrice şi caracteristicile lor sunt
următoarele:
 calităţi condiţionale (calităţi determinate în primul rând de procesele
energetice, plastice, metabolice) – capacităţi condiţionale
 forţa (capacitatea de forţă)
 rezistenţa (capacitatea de rezistenţă)
 viteza (capacitatea de viteză)
Caracteristici:
 procese metabolice;
 coordonări simple;
 grupe musculare restrânse.
 calităţi de coordonare (calităţi determinate în primul rând de procesele
de organizare, control şi reglare a mişcării) – capacităţi coordinative
 capacitatea de dirijare şi control motric
 capacitatea de transformare şi control motric
 capacitatea de învăţare motrică
Caracteristici:
 procese de organizare şi reglare a mişcării.
 calităţi motrice care nu sunt determinate numai de factorii
condiţionali şi coordonatori – capacităţi intermediare
 supleţe (sinonim: mobilitate articulară, extensibilitate
musculară).
După T. Ardelean, calităţile motrice prezintă următoarea
clasificare:
 calităţi motrice de bază
 calităţi motrice combinate

Calităţile motrice se dezvoltă şi se educă în funcţie de vârstă.

 Calităţile motrice sunt în strânsă interdependenţă cu deprinderile şi/sau
priceperile motrice.
În efectuarea unui act motric sunt implicate toate calităţile motrice de
bază cu ponderi diferite (există şi exerciţii fizice „pure” de viteză sau numai
de forţă).
Acţiunea specială asupra unei calităţi motrice implică şi efecte indirecte
asupra celorlalte calităţi motrice (atenţie la „transfer negativ” : numai
exerciţiile speciale pentru viteză nu dau transfer negativ asupra celorlalte
calităţi motrice).
Există pentru fiecare calitate motrică de bază un element caracteristic:
 pentru viteză –repeziciunea;
 pentru îndemânare –gradul de complexitate;
 pentru forţă –încărcătura;
 pentru rezistenţa –durata.
Orice calitate motrică poate fi programată pentru a fi „educată” special
în orice perioadă a anului. În lecţia de educaţie fizică sau antrenament sportiv
fiecare calitate motrică are un loc special de amplasare.

VITEZA
Viteza reprezintă capacitatea organismului uman de a executa acte şi acţiuni
motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente, într-un timp cât
mai scurt, cu rapiditate maximă, în funcţie de condiţiile existente (Gh.
Cârstea).
Viteza este capacitatea de a desfăşura acţiuni motrice într-un timp minimal
(R. Manno).

Formele de manifestare
 Viteza de reacţie – viteza reacţiei motrice (N. G. Ozolin, C. Florescu
şi colaboratorii) – timpul de latenţă a reacţiei motrice (A. Demeter) se
referă la rapiditatea cu care organismul răspunde la semnale (excitanţi,
comenzi), la iuţeala cu care sesizează şi recepţionează semnalele şi la
durata necesară angajării în acţiune (elaborării şi emiterii răspunsului)
(Gh. Mitra şi A. Mogoş). Viteza de reacţie este dependentă de cele 5
elemente componente:
 apariţia excitaţiei în receptor;
 transmiterea pe cale aferentă;
 analiza semnalului;
 transmiterea pe cale eferentă;
 excitarea muşchilor.
Reacţiile sunt simple şi complexe.
Reacţia simplă se manifestă atunci când răspunsul este dat sub forma unei
mişcări dinainte cunoscută şi care apare spontan.
Reacţia complexă se manifestă mai ales în jocurile bilaterale, dar şi alte
sporturi unde răspunsul trebuie dat în funcţie de acţiunile „partenerilor” şi
„adversarilor”.
În domeniul educaţiei fizice şcolare viteza de reacţie este implicată în:
orientarea în spaţiu şi în timp (acţiuni de front şi formaţii, unele ştafete şi
jocuri de mişcare, sărituri, etc.); consolidarea unor priceperi şi deprinderi
utilitare (echilibru, escaladări, etc.); traseele aplicative; tehnica startului;
jocurile sportive, etc.
 Viteza de execuţie este dată de timpul consumat de la începerea
efectuării unui act sau a unei acţiuni motrice până la terminarea
acestora.
Viteza mişcărilor separate (C. Florescu şi colaboratorii), viteza mişcărilor
singulare (V.M. Zaţiorski), viteza propriu-zisă a mişcărilor (N.G. Ozolin)
defineşte iuţeala cu care se execută o acţiune motrică singulară (deprindere
elementară, deprindere complexă), unitară ca structură motrică (desprinderea,
pasa, direcţia de stânga, etc.) (Gh. Mitra, A. Mogoş).
Relaţia invers proporţională care există între mărimea încărcăturii (greutatea
care trebuie învinsă) şi viteza mişcării, pe de o parte, şi între eficienţă şi
nivelul de stăpânire a tehnicii, pe de altă parte, conduc la concluzia că factorii
limitativi pentru dezvoltarea vitezei de execuţie sunt forţa şi tehnica execuţiei.
Viteza de execuţie este determinantă, în mod deosebit, în unele sporturi cu
structuri motrice aciclice: sărituri, aruncări (atletism), elemente din
gimnastică, lovitura de atac – volei, scrimă, box, etc.
Viteza de repetiţie este o variantă a vitezei de execuţie şi se referă la
efectuarea aceleiaşi mişcări într-o unitate sau interval de timp date. Ea vizează
frecvenţa unei mişcări pe o unitate de timp.
Viteza de repetiţie este implicată în acţiunile motrice care au în structura lor
mişcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapidă într-un termen limitat:
alergări, marş, cadenţa paşilor (schi fond), etc.
Viteza de deplasare este, de fapt, o variantă a vitezei de execuţie (când este
vorba de parcurgerea unei distanţe contra timp) sau a vitezei de repetiţie (când
se pune problema ce distanţă se parcurge într-o unitate de timp dată, deci care
este frecvenţa mişcărilor care deplasează corpul omului în spaţiu).
Viteza de deplasare reprezintă capacitatea de a parcurge o anumită distanţă
cât mai rapid.
Viteza în regimul celorlalte calităţi motrice
 Viteza în regim de forţă (detenta) – peste 50% viteza, sub 50%forţa.
 Viteza în regim de rezistenţă.
 Viteza în regim de îndemânare.
Din alt punct de vedere, viteza poate fi uniformă şi neuniformă. În
execuţia actelor şi acţiunilor motrice se menţine foarte rar o viteză constantă,
uniformă. De cele mai multe ori, viteza este neuniformă.
 Atunci când viteza creşte avem o „acceleraţie”, iar când descreşte avem
o „decceleraţie”. În execuţia actelor şi acţiunilor motrice foarte important este
menţinerea unei viteze optime, fenomen apreciat prin „simţ al vitezei”.

Factorii determinanţi
 mobilitatea proceselor nervoase fundamentale: excitaţia şi inhibiţia,
care determină tempoul alternării contracţiei cu relaxarea musculară.
 nivelul de funcţionare a organelor receptoare (analizatorii).
 viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căi aferente şi eferente.
 viteza de contracţie a muşchilor inervaţi.
 tipul fibrelor musculare care se contractă (fibrele albe sunt cele rapide).
 valoarea surselor şi proceselor energetice.
 lungimea segmentelor implicate, mobilitatea articulară şi elasticitatea
musculară.
Printre factorii consideraţi de specialişti ca având un rol deosebit în
manifestarea vitezei mai sunt:
 ereditatea – care influenţează decisiv mobilitatea proceselor nervoase
(viteza este o calitate foarte puternic condiţionată genetic care are un
coeficient de heritabilitate –ereditate- de 0,90);
 calitatea nervului, muşchiului şi a sinapselor;
 capacitatea de mobilizare psihică;
 capacitatea de concentrare a atenţiei;
 forţa şi rezistenţa neuromusculară;
 serie de factori de ordin pedagogic cum ar fi tehnica actului motric.

ÎNDEMÂNAREA
Îndemânarea este o calitate motrică deosebit de complexă.
Îndemânarea se defineşte ca fiind capacitatea de coordonare a corpului, sau
segmentelor acestuia, pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice.
Îndemânarea presupune echilibru, precizie, orientare spaţio-temporală,
amplitudine (pe bază de mobilitate articulară, supleţe, elasticitate musculară),
ambidextrie. Toate acestea sunt subordonate obţinerii unei eficienţe maxime
în condiţii diferite cu un consum minim de energie.
Îndemânarea (după Gh. Mitra, A. Mogoş) reprezintă capacitatea
individului de a însuşi şi efectua acţiuni motrice cu grade de dificultate
diferite, dirijând precis şi economic mişcările în timp şi spaţiu, cu vitezele şi
încordările necesare, în deplină concordanţă cu condiţiile impuse şi cu
situaţiile ce apar pe parcursul efectuării acţiunii.
Formele de manifestare
 Îndemânarea generală – necesară efectuării tuturor actelor şi
acţiunilor motrice.
 Îndemânarea specifică (specială) – este caracteristică celor care
practică diferite probe sau ramuri de sport.
  Îndemânarea în regimul celorlalte calităţi motrice – îndemânarea în
regim de viteză, rezistenţă sau forţă.

Factorii determinanţi
 nivelul de coordonare a centrilor sistemului nervos şi plasticitatea
scoarţei cerebrale.
 calitatea transmiterii impulsurilor nervoase şi a inervaţiei musculare.
 capacitatea analizatorilor de a capta informaţia şi de a realiza sinteza
aferentă pentru analiza situaţiei.
 capacitatea de anticipare a executantului.
 memoria şi gândirea (creativă) a executantului.
 volumul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite.
 nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice de bază.
Din punctul de vedere al lui Frey (1977) îndemânarea este sinonimă cu
iscusinţa, cu dexteritatea şi se încadrează de fapt în rândul capacităţilor
coordinative . Capacitatea de coordonare poate fi definită ca fiind o calitate
psihomotrică, care are la bază corelaţia dintre sistemul nervos central şi
musculatura scheletică în timpul efectuării unei mişcări (V. Tudor).
Capacităţile coordinative sunt generale: reprezentând rezultatul unei
instruiri gestuale şi polivalente în diferite acţiuni motrice sau sporturi,
manifestându-se, deci, în diferite domenii ale vieţii cotidiene şi în sport prin
faptul că problemele gestuale oarecare pot fi rezolvate în mod creator (după
Harre, Deltow, Ritter, 1984) şi speciale ce se dezvoltă mai mult în cadrul
disciplinelor sportive considerate şi după N. Ozolin (1984): „caracterizate prin
însuşirile variate în tehnica sportivă: în funcţie de disciplină sau de diverse
combinaţii”. Capacităţile coordinative au valoare preventivă fiind necesare în
acţiunile ce se execută rapid şi raţional.
Tudor Virgil admite ca fiind componente ale capacităţii coordinative:
 capacitatea de adaptare;
 capacitatea de reacţie;
 capacitatea de ghidare, de combinare;
 capacitatea de echilibru;
 capacitatea de agilitate, de îndemânare.
Fetz adaugă şi simţul gestual, supleţea, elasticitatea gesturilor. Alţi
autori mai adaugă capacitatea de transfer gestual, capacitatea de înmagazinare
gestuală şi capacitatea de variaţie.
După Schnadel (1976) pentru diversele capacităţi coordinative există
trei capacităţi generale de bază:
 capacitatea de ghidare (îndrumare motorie);
 capacitatea adaptării şi readaptării motrice;
 capacitatea de învăţare (de formare) motorie.
Între aceste trei capacităţi generale de bază există o strânsă corelaţie.
 Hirtz (1972) a subordonat celor trei capacităţi de bază, cinci capacităţi
coordinative fundamentale:
 capacitatea de orientare spaţială;
 capacitatea de diferenţiere kinestezică;
 capacitatea de reacţie;
 capacitatea de echilibru;
 capacitatea de ritm (simţul ritmic).
Fundamentele capacităţii de coordonare (Hirtz, Rubensame,
Wagner, 1972):
Capacităţile coordinative sinonim îndemânarea se bazează pe:
 factorii fizici ai performanţei;
 repertoriul de gesturi;
 capacitatea de analiză, şi se exprimă prin:
 stăpânirea acţiunilor motrice, şi
 capacitatea crescută de învăţare motrică.
R. Manno (citându-l pe La Blume în 1972) prezintă următoarea
clasificare a componentelor capacităţilor coordinative (de coordonare):
 capacitatea de combinare şi înlănţuire a mişcărilor;
 capacitatea de orientare spaţio-temporală;
 capacitatea de diferenţiere kinestezică;
 capacitatea de echilibru;
 capacitatea de reacţie motrică;
 capacitatea de transformare a mişcărilor;
 capacitatea ritmică.

REZISTENŢA
Rezistenţa reprezintă capacitatea organismului de a depune eforturi de
durată relativ lungă şi o intensitate relativ mare, menţinând indici constanţi de
eficienţă optimă (Gh. Cârstea).
Rezistenţa este capacitatea psihofizică de a depune eforturi fără apariţia
stării de oboseală (senzorială, emoţională, fizică) sau prin învingerea acestui
fenomen (oboseala) (Gh. Cârstea).
Rezistenţa este capacitatea de refacere rapidă a organismului după
eforturi „obositoare”.
R. Manno defineşte rezistenţa ca fiind „capacitatea motrică care
permite omului să se opună oboselii în lucrul de lungă durată”.
Factorul principal care limitează şi afectează rezistenţa este oboseala.
După unii specialişti rezistenţa mai este denumită şi anduranţă
(endurance –fr.- = puterea de a suporta).
Formele de manifestare
 În funcţie de ponderea participării grupelor musculare:
  Rezistenţă generală – caracteristică efectuării timp îndelungat a unor
acte şi acţiuni motrice care angrenează principalele grupe musculare
(70%).
 Rezistenţă specifică (specială) – caracteristică depunerii efortului pe
care le implică probele sau ramurile sportive cu indici constanţi şi
eficienţi de randament. Poate fi:
 Rezistenţă specifică locală – când în efort se angrenează
mai puţin de 1/3 din musculatură.
 Rezistenţă specifică regională – se angrenează 1/3 – 2/3
din musculatură.
2.În funcţie de sursele energetice şi durata efortului fizic:
a. Rezistenţa anaerobă – specifică pentru eforturile cuprinse între 45sec.-
2min. (eforturi de durată scurtă).
b. Rezistenţa aerobă – specifică pentru eforturile care depăşesc 8min. (eforturi
de durată lungă).
c. Rezistenţa mixtă – specifică pentru eforturile cuprinse între 2min.-6min.
(eforturi medii).
3. În funcţie de modul în care se combină cu alte calităţi motrice:
a. Rezistenţa în regim de viteză
b. Rezistenţa în regim de forţă (rezistenţa musculară locală)
c. Rezistenţa în regim de detentă
d. Rezistenţa în regim de îndemânare.
4. În funcţie de natura efortului fizic:
a. Rezistenţa în efort constant
b. Rezistenţa în efort variabil.

Factorii determinanţi
1.-stabilitatea proceselor nervoase fundamentale: excitaţia şi inhibiţia.
2.-posibilităţile de activare a sistemelor şi funcţiilor organismului, mai ales pe
plan cardiovascular şi circulator.
3.-tipul fibrelor musculare implicate în activitate (fibrele roşii sunt cele lente).
4.-calitatea metabolismului şi resursele energetice ale organismului.
5.-capilarizarea şi reglarea periferică.
6.-calitatea proceselor volitive, determinate motivaţional, mai ales
perseverenţa şi dârzenia.

FORŢA
Forţa este capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă (internă
sau externă) prin intermediul contracţiei musculare.
Trebuie deosebită de forţa ca o caracteristică mecanică a mişcării.

Formele de manifestare
1.În funcţie de participarea grupelor musculare se clasifică în:
a. Forţa generală –participă în contracţie principalele grupe
musculare.
b. Forţa specifică (specială) –participă în contracţie una sau
câteva din grupele musculare.
2.În funcţie de caracterul contracţiei musculare:
a. Forţa statică (izometrică)-când prin contracţie nu se modifică lungimea
fibrei musculare angajate în mişcare.
b. Forţa dinamică (izotonică) – când prin contracţie se modifică lungimea
fibrei musculare: -dacă fibrele musculare se scurtează forţa este de tip
învingere (regim miometric) –intră în acţiune muşchii agonişti (motori);
-dacă fibrele se alungesc forţa este de tip cedare (regim
pliometric) -intră în acţiune muşchii antagonişti (frenatori).
c. Forţa mixtă, combinată, când pentru învingerea rezistenţei se întâlnesc
contracţiile dinamice cu cele statice, alternând diferenţiat în funcţie de natura
actelor şi acţiunilor motrice.
3. În funcţie de capacitatea de efort:
a. Forţa absolută (maximă) – manifestată într-o mişcare independentă de
greutatea corporală proprie, ea creşte odată cu mărirea greutăţii corporale.
b. Forţa relativă –manifestată într-o mişcare în raport cu greutatea corporală
proprie – ea scade odată cu mărirea greutăţii corporale.
4. În funcţie de modul în care se combină cu alte calităţi motrice
a. Forţa în regim de viteză (forţa explozivă)
b. Forţa în regim de rezistenţă
c. Forţa în regim de îndemânare.

Factorii determinanţi
1.-concentrarea proceselor nervoase fundamentale: excitaţia şi inhibiţia.
2.-capacitatea de reglare a funcţiilor vegetative de către sistemul nervos
central.
3.-numărul fibrelor musculare angajate în contracţie, mărimea suprafeţei
secţiunii fiziologice.
4.-calitatea metabolismului şi a substanţelor energetice existente în muşchi.
5.-durata contracţiei musculare (contracţiile de 20-30sec. determină o creştere
rapidă a forţei decât cele de 2-3sec.).
6.-starea de funcţionare a segmentelor de sprijin, a ligamentelor şi
articulaţiilor.
7.-valoarea unghiulară a segmentelor implicate în acţiune.
8.-nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice de bază, mai ales viteza şi
rezistenţa.
 MOBILITATEA ŞI SUPLEŢEA
Mobilitatea condiţionează efectuarea eficientă a procedeelor
tehnice şi a altor exerciţii pregătitoare din diferite ramuri de sport sau pentru
însuşirea corectă a deprinderilor motrice de bază sau utilitar-aplicative.
Mobilitatea este capacitatea omului de a efectua cu segmentele
corpului mişcări cu amplitudine mare.
R. Manno încadrează supleţea în grupa capacităţilor motrice
„intermediare”, respectiv între capacităţile condiţionale (forţă, viteză,
rezistenţă) şi capacităţile coordinative, iar „dezvoltarea sa defectuoasă
constituie un factor limitator al vitezei maxime de execuţie a deprinderii
tehnicilor, deoarece se măreşte consumul energetic, facilitând apariţia
oboselii”.
Supleţea se referă la două componente ale aparatului locomotor:
1-articulaţiile – supleţe sau mobilitate articulară.
2-muşchi, tendoane, ligamente – capacitate de întindere.

Formele de manifestare
1.Supleţea generală – manifestată la nivelul principalelor articulaţii.
2.Supleţea specifică – priveşte o articulaţie anume.
1.Mobilitate activă – reprezintă mobilitatea şi elasticitatea maximă la nivelul
unei articulaţii prin activităţi musculare proprii.
2.Mobilitate pasivă – amplitudine mare într-o articulaţie cu ajutorul unei forţe
externe. Aceasta este mai mare decât cea activă cu care se află însă în relaţie
de coordonare reciprocă.
3.Mobilitate mixtă – determinată de interacţiunea dintre supleţea
activă şi pasivă sub forme diferite.
Factorii determinanţi
1.-structura şi tipul articulaţiilor.
2.-capacitatea de întindere a ligamentelor şi tendoanelor, precum şi a
muşchilor.
3.-tonusul şi forţa muşchilor.
4.-elasticitatea discurilor intervertebrale.
5.-capacitatea sistemului nervos central de a coordona procesele
neuromusculare.
6.-temperatura muşchilor şi unele condiţii externe.
7.-starea emoţională.
8.-vârstă, sex, nivel de pregătire.

Procedee metodice pentru dezvoltarea calităţilor motrice

Se realizează diferenţiat în funcţie de fiecare calitate motrică abordată.

În practica domeniului nostru s-au statornicit o serie de procedee metodice
destinate dezvoltării calităţilor motrice de bază.

1.Procedee metodice pentru dezvoltarea vitezei

a. -executarea unor acte şi acţiuni motrice în tempouri maximale/intensităţi
maximale/condiţii normale.
b. -efectuarea unor acte şi acţiuni motrice cu intensităţi supramaximale
/condiţii uşurate.
c. -efectuarea unor acte şi acţiuni motrice cu intensităţi submaximale/condiţii
îngreuiate.
d. -efectuarea unor acte şi acţiuni motrice în tempouri alternative,
submaximale şi maximale –imprimate de regulă de factori externi (profesor,
antrenor, mijloace mecanice sau electronice).

2.Procedee metodice pentru dezvoltarea îndemânării

a.- efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii relativ constante.
b.- efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii îngreuiate (îndepărtarea
centrului de greutate faţă de sol, îngustarea suprafeţei de sprijin, micşorarea
dimensiunilor spaţiului, etc.).
c.- efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii variabile (aer liber,
interior, suprafeţe mici, mijlocii, mari, cu spectatori sau fără, dimineaţa sau
după-amiaza, seara, altitudine mică, medie, mare, timp friguros sau călduros,
vânt, ploaie).

3.Procedee metodice pentru dezvoltarea rezistenţei

a. -procedee bazate pe variaţia volumului efortului fizic:
1.-procedeul eforturilor uniforme – efortul îşi menţine aceeaşi
intensitate.
2.-procedeul eforturilor repetate – se efectuează aceeaşi „unitate” de
efort cu un număr variabil de repetări.
b. -procedee bazate pe variaţia intensităţii efortului fizic:
1.-procedeul eforturilor variabile – presupune modificarea tempoului de
lucru, a intensităţii efortului pe parcursul repetării unei porţiuni de distanţă, a
unei reprize.
2.-procedeul eforturilor progresiste – presupune tot variaţia intensităţii
efortului, dar numai în sensul creşterii acesteia.
3.-procedeul „cu intervale” – presupune atât variaţia volumului
efortului (de la o lecţie la alta) ci şi a intensităţii efortului fizic (în cadrul
aceleiaşi lecţii, de la o repetare la alta a unităţii de efort). Această variaţie a
intensităţii efortului fizic este semnificativă.
Pentru acest procedeu metodic reţinem câteva cerinţe:
-se poate aplica nu numai la ramurile şi probele sportive ciclice (alergare,
ciclism, înot) cât şi la cele aciclice (jocuri sportive, box, lupte).
-efortul etalon stabilit (distanţa de parcurs, durata reprizei) trebuie să fie
repetat în aceeaşi lecţie, de atâtea ori încât prin însumare să fie depăşit
modelul competiţional pentru ramura sau proba sportivă respectivă.
-elementele care determină reglarea intensităţii efortului fizic pe parcursul
repetărilor din aceeaşi lecţie este frecvenţa cardiacă (F.C.), adică pulsaţiile
/min. Organismul este apt să efectueze acest procedeu dacă F.C. =120-130
puls./min. (obţinut prin încălzire). Intensitatea cu care se efectuează prima
repetare trebuie să ridice valorile F.C. =170-180 puls./min. Dacă nu se ating
aceste valori intensitatea efortului va creşte, iar dacă se depăşesc intensitatea
efortului se micşorează.
Pauza dintre repetări („intervalul”) este de 90sec. În timpul pauzei F.C. =120-
130 puls./min.
-în timpul intervalului dintre repetări subiectul poate face unele exerciţii cu
intensitate scăzută (pauză activă) sau să întrerupă total efortul (pauză pasivă).
Această pauză este, de fapt, „intervalul” în care se face revenirea
organismului după efort.
-esenţa procedeului constă în faptul că această refacere nu trebuie să fie
completă.

4.Mijloace de acţionare pentru dezvoltare forţei

a. -procedeul ridicării de greutăţi.
b. -procedeul izometriei.
c. -procedeul „în circuit”.
d. -procedeul contracţiilor izotonice intense şi rapide.
e. -procedeul eforturilor repetate până la refuz.
f. -procedeul Power-Training.

a. Procedeul „ridicării de greutăţi” prin variantele:

1. –creşterea continuă a încărcăturii (60%-70%-80%-90%);
2. –creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii (60%-70%-80%-90%-
80%-70%-60%);
3. –creşterea încărcăturii în trepte ( 60%-60%-70%-70%-80%-80%);
4. –creşterea încărcăturii în „val” unde descreşterea este întotdeauna ½
din rata creşterii (60%-70%-65%-75%-70%-80%-75%-85%).

b. Procedeul „izometriei”
Este folosit pentru dezvoltarea masei musculare.
Se încearcă prin contracţia musculară să fie învinsă o rezistenţă „imobilă” (nu
este eficient la vârste mici sau la femei). Durata contracţiei musculare este de
9-12 sec., iar pauza este de 90-120 sec.(pauză activă).
Se foloseşte de 4-6 ori/zi şi de 2-3 ori/săptămână.
c. Procedeul în „circuit”
Reprezintă cel mai cunoscut procedeu metodic pentru dezvoltarea calităţilor
motrice. Nu trebuie confundat cu „lucrul pe ateliere” (este aberant să fie
folosit acest procedeu pe parcursul întregii lecţii).
Sunt necesare următoarele precizări:
-este un procedeu metodic creat pentru dezvoltarea forţei principalelor grupe
musculare (nu sunt incluse exerciţiile pentru dezvoltarea rezistenţei, vitezei,
îndemânării).
-exerciţiile trebuie să fie simple (ca nivel de execuţie) şi cunoscute de către
subiecţi.
-succesiunea exerciţiilor într-un circuit trebuie să fie realizată astfel încât să se
asigure alternarea în efort a principalelor grupe musculare.
-dificultatea exerciţiilor trebuie să crească progresiv în circuit.
-dozarea efortului fizic- element de esenţă al procedeului- trebuie să fie
individualizată. Formula de dozare a efortului este:
Posibilităţile maxime individuale
---------------------------------------- + 1 +2 + 3 …….
2
-după numărul de exerciţii circuitele sunt:
-scurte = 6-7 exerciţii;
-medii = 8-9 exerciţii;
-lungi = 10-12 exerciţii.
-din punct de vedere al organizării există două modalităţi:
1.-frontal – întregul colectiv execută simultan acelaşi exerciţiu.
2.-pe grupe – de 4-6 subiecţi, fiecare grupă având „traseul” său.
-orice circuit trebuie amplasat în lecţie înainte de veriga „revenirea
organismului după efort”.

d. Procedeul contracţiilor izotonice intense şi rapide

-se foloseşte pentru dezvoltarea forţei explozive (forţa în regim de viteză);
-se mai numeşte şi procedeul „eforturilor dinamice”;
-se execută exerciţiile de forţă-viteză cu amplitudine maximă.

e. Procedeul eforturilor repetate până la refuz

-implică număr mare de repetări, cu greutăţi medii (35% începători, 60-65%
avansaţi);
-eficienţa apare după apariţia oboselii reale;
-sunt exerciţii foarte bune pentru începători.

f. Procedeul Power-Training
-este un procedeu folosit pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză (forţa
explozivă);
-se folosesc 3 principale grupe de exerciţii:
1.-cu greutăţi;
2.-cu mingi medicinale;
3.-acrobatice.
-un program de lucru cuprinde 12 exerciţii, împărţite în 3 grupe a câte 4
exerciţii fiecare. După executarea unei grupe de exerciţii se face pauză 3-
5min.
-la început se lucrează cu o încărcătură redusă faţă de posibilităţile maxime.
-se execută exerciţiile de 6 ori, apoi, dacă viteza de execuţie corespunde se
creşte dozarea la 12 repetări.
-când se constată că şi cele 12 repetări se fac cu o viteză corespunzătoare se
măreşte încărcătura şi se reia lucrul cu 6 şi apoi cu 12 repetări.
-lucrul se opreşte când se constată că exerciţiile nu se mai execută corect (ca
tehnică şi viteză).

5.Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea supleţei

Supleţea are la bază o metodică de dezvoltare specială care presupune
respectarea anumitor principii:
1.-continuitatea şi ciclicitatea pregătirii.
2.-solicitarea maximă sub raportul amplitudinii de mişcare.
3.-alternarea în lucru a grupelor musculare şi a tipului de stimulare.
4.-varietatea stimulului de efort.
5.-coordonarea pregătirii de supleţe cu a celorlalte capacităţi motrice.
6.-coordonarea antrenării supleţei cu cerinţele specifice tehnicii din fiecare
disciplină sportivă.
Pentru dezvoltarea supleţei principala metodă o constituie exersarea,
urmărindu-se două obiective prioritare: de dezvoltare şi de menţinere.
După R. Manno (1992), tehnicile de dezvoltare ale supleţei sunt:
1.-tehnici balistice: -cuprind acele exerciţii dinamice care angajează
musculatura într-o mişcare repetată, având ca scop relaxarea şi trecerea rapidă
la întindere a musculaturii antagoniste.
2.-tehnici de întindere statică: -se bazează pe menţinerea în întindere a
grupelor musculare în cadrul unor poziţii în care maniera de lucru este pasivă.
Se întâlnesc mai multe feluri de aplicare a întinderilor:
a. -prin metode clasice se menţine la limita durerii (disconfort
muscular) –perioada de timp variază între 30-60 sec.
b. -procedee de tip „stretching” – se adresează aspectelor de natură
neuronală care intervin în reglarea funcţionalităţii diferitelor structuri
musculo-ligamentare, precum şi modificarea tonusului muscular.
3.-tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă – ce derivă din
tehnicile analoage folosite în relaxarea neuro-motorie, şi care se bazează pe
alternarea unor faze de contracţie cu relaxarea şi iniţierea. Prezintă o serie de
dezavantaje:
-tehnici de execuţie diferite şi presupune prezenţa partenerului;
-control insuficient asupra întinderilor datorită acţiunii partenerului;
-există pericole privind integritatea ţesuturilor.
Din cauza acestor motive sunt indicate numai sportivilor foarte bine antrenaţi
şi numai în anumite ramuri sportive.
Exerciţiile de întindere sunt cele mai eficiente mijloace folosite pentru
dezvoltarea supleţei, ele fiind clasificate în următoarele trei tipuri:
1.-exerciţii active;
2.-exerciţii statice;
3.-exerciţii mixte (active şi pasive).

1.-Exerciţii active: sunt exerciţii în care segmentele se menţin sau se

adaptează prin poziţii de mare amplitudine în care mobilizarea pârghiilor
osoase este realizată de musculatura agonistă în timp ce musculatura
antagonistă cedează controlat la întindere.
Exerciţiile active sunt:
a. -exerciţii statice: -sunt menţineri de poziţii în care regimul de lucru este
dependent de forţa musculaturii agoniste, dar şi de rezistenţa la întindere
opusă antagoniştilor.
b. -exerciţii active dinamice: -sunt modalităţi diferite de mobilizare activă a
segmentelor în cadrul unor mişcări în care acţiunea musculară este condusă
sau realizată prin utilizarea inerţiei.
De regulă, sunt formate din 6-8 structuri repetate de 10-12 ori.
2.-Exerciţii statice: durata de folosire a acestor exerciţii variază între 10-60
sec. şi depind de tehnica aleasă, de zona de lucru şi de nivelul de pregătire al
sportivului. Se recomandă ca mărimea duratei de menţinere să se facă
progresiv, în mai multe lecţii succesive, iar repetarea aceleiaşi poziţii să se
realizeze de 3-5 ori.
Exerciţiile pasive (statice) sunt utile obţinerii unor amplitudini
deosebite, contribuind la conştientizarea senzaţiilor şi percepţiilor din timpul
întinderii, la reducerea tonusului muscular şi la degajarea tensiunilor de pe
traiectul nervos.
3.-Exerciţii mixte sunt diferite combinaţii în care se găsesc atât elemente
specifice exerciţiilor pasive cât şi celor active.

DEPRINDERILE ŞI PRICEPERILE MOTRICE

 Sunt componente care se formează (nu sunt însuşiri moştenite genetic)
adică se învaţă, se consolidează şi se perfecţionează.
Majoritatea lor sunt finalităţi ale proceselor de educaţie fizică şi
antrenament sportiv.

Deprinderile motrice
Unele deprinderi motrice se formează în practica vieţii, iar altele se
însuşesc în proces special organizat –educaţia fizică şi antrenament sportiv.
Tot prin educaţia fizică şi prin antrenament sportiv se pot corecta unele
deprinderi motrice însuşite greşit în practica vieţii şi, evident, se consolidează
şi se perfecţionează deprinderile motrice însuşite în practica vieţii.
Deprinderile motrice sunt forme concrete de activitate motrică care au
la bază stereotipuri dinamice, realizate prin legături temporale în scoarţa
cerebrală motorie. Aceste legături temporale sunt cu atât mai trainice, cu cât
numărul de repetări este mai mare, iar vârsta subiecţilor este mai mică.
Exerciţiul fizic, repetat în mod sistematic şi continuu, este principalul
excitant care contribuie la formarea legăturilor temporale, a stereotipurilor
dinamice, a reflexelor condiţionate.
Caracteristicile deprinderilor motrice
1.-sunt elemente ale activităţii voluntare a omului;
2.-odată consolidate se execută cu indici ridicaţi de stabilitate, precizie,
coordonare, uşurinţă, rapiditate – ceea ce asigură un consum redus de energie;
3.-unele elemente (părţi componente) ale deprinderilor motrice sau chiar
deprinderi motrice pot ajunge la faza de automatizare;
4.-în faza superioară, atunci când se vorbeşte de măiestrie sportivă, se ajunge
la formarea unor „senzaţii complexe”, specifice unor ramuri de sport (ex:
„simţul mingii”);
5.-se perfecţionează treptat şi neuniform;
6.-sunt ireversibile, adică mişcările componente se înlănţuie într-un singur
sens (ex:săritura –succesiunea logică este:
elan+bătaie+desprindere+zbor+aterizare);
7.-deprinderile motrice trebuie consolidate prin repetări multiple.

Etapele (fazele) formării deprinderilor motrice

(sub aspectul de stadii ale procesului didactic –„teoretico-metodic”)
1.Etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie ale deprinderilor motrice.
Obiective principale:
a. -formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii motrice respective;
b. -formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii motrice;
c. -descompunerea deprinderii motrice în elemente componente şi exersarea
analitică a acestora;
d. -prevenirea sau înlăturarea greşelilor de execuţie.
2.Etapa fixării, a consolidării deprinderilor motrice
Obiective principale:
a. -formarea tehnicii de execuţie a deprinderii motrice în concordanţă cu
caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice optime.
b. -întărirea legăturilor temporale prin exersarea în condiţii constante,
standardizate a deprinderilor motrice; crearea premiselor pentru executarea
deprinderii motrice în condiţii variate.
3.Etapa perfecţionării deprinderilor motrice
Obiective principale:
a. -lărgirea variantelor de execuţie a fiecărei deprinderii motrice prin
desăvârşirea execuţiei mai multor procedee tehnice.
b. -exersarea deprinderilor motrice în condiţii variate (apropriate de cele din
practică – mai ales în competiţii).
c. -includerea deprinderii motrice într-o înlănţuire de alte deprinderi motrice
şi executarea acestor combinaţii cu uşurinţă, precizie.

Tipuri (categorii) de deprinderi motrice

1.În funcţie de „aria” de automatizare:
a. deprinderi motrice elementare –complet automatizate (mers, alergare,
ciclism);
b. deprinderi motrice complexe –parţial automatizate (gimnastică,
sărituri, aruncări);
2.În funcţie de finalitatea folosirii lor:
a. deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative (mers, alergare);
b. deprinderi motrice specifice ramurilor şi probelor sportive –
(procedeele tehnice).
3.În funcţie de nivelul participării sistemului nervos la formarea şi
valorificarea lor:
a. deprinderi motrice propriu-zise –care se obţin prin repetări stereotipe
(deprinderi motrice din gimnastică, patinaj, etc.)
b. deprinderi motrice perceptiv-motrice –la care învăţarea este
influenţată de ambianţă;
c. deprinderi motrice inteligent-motrice –unde apare „adversarul” care
este opozitiv şi intensiv (deprinderi motrice din jocuri sportive, lupte, box,
scrimă, etc.).

Transferul şi interferenţa deprinderilor motrice

În educaţia fizică şi antrenamentul sportiv, conform principiului

sistematizării şi continuităţii, ceea ce se execută în lecţia curentă trebuie să se
sprijine pe elementele lecţiei anterioare şi să pregătească pe cele ale lecţiei
viitoare.
 Deprinderile motrice consolidate pot avea o influenţă negativă sau
pozitivă asupra deprinderilor motrice care se învaţă ( în funcţie de
mecanismele de execuţie). Atunci când influenţa este pozitivă se vorbeşte de
transfer, iar dacă influenţa este negativă se vorbeşte despre interferenţă
(transfer negativ).

Timpul necesar pentru formarea deprinderilor motrice este dependent

de variabilele:
-experienţa motrică anterioară;
-nivelul indicilor morfo-funcţionali;
-nivelul calităţilor motrice;
-gradul lor de complexitate;
-motivaţia subiecţilor.

Psihologia oferă patru faze ale formării deprinderilor motrice:

1.Faza iniţială sau faza orientării şi familiarizării cu deprinderea motrică –se
urmăreşte însuşirea mecanismului de bază al acţiunii, se ia cunoştinţă cu
structura acţiunii (pe baza explicaţiei şi a demonstraţiei), se descifrează
mişcările care o compun şi se intuiesc principalele elemente componente.
2. Faza însuşirii fiecărui element component al deprinderii motrice
-după ce elevii s-au familiarizat cu acţiunea, se acordă atenţie corectitudinii
mecanismului de bază şi al elementului „cheie” care o compun, studiându-se
separat fiecare fază.
3. Faza unificării elementelor componente ale deprinderii motrice
-în această fază elementele componente sunt asamblate;
-acţiunea se execută integral, urmărindu-se realizarea unui ritm optim şi
legarea corectă a elementelor;
-aprecierea profesorului nu se referă la un singur element, ci la întreaga
acţiune.
4. Faza automatizării
-în ultima fază, acţiunea se perfecţionează treptat, mişcările care o alcătuiesc
devenind componente.

Fiziologia prezintă 3 faze ale formării deprinderilor motrice:

1. Faza mişcărilor inutile, grosolane, nediferenţiate şi lipsite de
coordonare
-existenţa mişcărilor inutile şi a dificultăţilor de coordonare se explică prin
excitarea unei zone din scoarţă;
-în sistemul nervos central pătrund numeroase excitaţii;
-inhibiţia fiind slabă, permite iradierea mai multor zone senzitive şi motorii
provocând o generalizare a răspunsurilor determinând contracţii inutile şi
lipsă de coordonare.
2. Faza mişcărilor în concordanţă cu scopul acţiunii dar realizate prin
contracţii excesive
-în această fază a elaborării stereotipului dinamic, datorită multelor repetări,
dispar mişcările inutile, realizându-se diferenţierea excitaţiilor şi o echilibrare
între excitaţie şi inhibiţie.
-apar mişcări inutile, dar foarte puţine.
3. Faza formării propriu-zise şi a stabilizării deprinderilor motrice
-în această fază se realizează întărirea stereotipului dinamic.
-prin delimitarea precisă a iradierii proceselor de excitaţie şi inhibiţie, care
alternează într-o succesiune raţională, se obţine un sistem de procese nervoase
bine echilibrate, cu diferenţieri fine.

Priceperile motrice

Priceperile motrice pot să preceadă –în ontogeneză- deprinderile

motrice (după unii autori).
Este vorba despre priceperea motrică elementară, simplă –care constă în
capacitatea individului uman de a recepţiona ceva „nou” (deprinderea motrică
care se prezintă pentru învăţare). În acest sens priceperea motrică este
echivalentă cu prima fază din procesul de formare a deprinderilor motrice.
Majoritatea specialiştilor consideră priceperea motrică ca o fază de
valorificare conştientă, în condiţii variabile, a sistemului de deprinderi
motrice însuşite anterior.
În această situaţie deprinderile motrice cunoscute trebuie să fie
selectate, întrunite şi efectuate cursiv în raport de condiţii, obţinându-se o
eficienţă maximă.
Aceeaşi posibilitate de folosire conştientă trebuie să se manifeste şi în cazul
unei singure deprinderi motrice. În acest caz este vorba de priceperea motrică
complexă (care este, de fapt, adevărata pricepere motrică).
Realizarea priceperilor motrice trebuie să reprezinte scopul final al
procesului instructiv-educativ.
Caracteristicile priceperilor motrice

1.-sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare.

2.-sunt dependente de volumul de deprinderi motrice stăpânite (de experienţa
motrică anterioară).
3.-exprimă măiestria practică în situaţii variabile.
4.-se consolidează prin folosirea metodelor şi orientărilor metodologice active
de instruire, mai ales prin „problematizare”.
5.-se bazează pe şi influenţează procesele cognitive (memorie, imaginaţie,
creativitate).
6.-nivelul de manifestare al priceperilor motrice este condiţionat şi de
plasticitatea scoarţei cerebrale.

Învăţarea motrică

Învăţarea, în general, este acţiunea de a însuşi, a studia, a asimila

cunoştinţe dintr-un anumit domeniu teoretic sau practic. Este un fenomen
psiho-comportamental de ameliorare a adaptării individului la situaţiile vieţii.
Tipuri de învăţare (după Montpelier):
1.-condiţionarea – schema clasică a reflexelor condiţionate.
2.-învăţarea perceptivă –determină modificări structurale.
3.-învăţarea perceptiv-motrică (senzori-motrică) – determină modificări
comportamentale, crescând precizia şi fineţea răspunsului preexistent.
4.-învăţarea motrică – reacţiile de răspuns sunt legate de componentele
senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă.
5.-învăţarea verbală – învăţarea limbajului, a semnificaţiilor cuvintelor.
6.-învăţarea inteligentă (prin descoperire) – descoperirea unei structuri sau
forme, mai mult sau puţin generală şi abstractă, în condiţii de prezentare
variată şi deosebită.
Între aceste tipuri de învăţare, învăţarea perceptiv-motrică şi cea
motrică propriu-zisă sunt deosebit de importante deoarece stau la baza
comportamentelor cotidiene pun bazele vieţii de relaţie, fundamentând actele
utilitare, adaptative, de joc şi răspunzând astfel nevoii de dezvoltare şi
integrare socială a individului.

Tipuri de învăţare motrică:

1.-învăţarea perceptiv-motrică (învăţare senzori-motrică)
-constă din modificarea comportamentului în funcţie de condiţiile concrete
(situaţiile) din antrenamente şi concursuri.
-sportivul preferă un anumit răspuns care poate fi perfecţionat din punct de
vedere al preciziei, coordonării, etc. (ex.: lansarea mingii pe contraatac).
-pentru realizarea acestor deprinderi este necesară organizarea spaţio-
temporală a „evenimentelor externe” percepute direct. Imaginile perceptive
programează şi reglează acţiunile motrice, corectându-le dacă este cazul prin
mai multe încercări până se obţine sincronizarea între imaginea anticipată şi
acţiunea eficientă.
2.-învăţarea motrică – „reacţiile de răspuns sunt legate de componentele
senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă (ex.: înotul, schiul,
patinajul, etc.) în care sfârşitul unei mişcări reprezintă un semnal pentru
mişcarea următoare.
-deprinderi motrice propriu-zise se întâlnesc în patinaj, gimnastică, etc.
-ele se însuşesc prin pregătire complexă şi necesită repetări numeroase.
-condiţiile externe în care are loc efectuarea deprinderii nu sunt variabile.
-în cazul în care ambianţa prezintă particularităţi deosebite (ex.: coeficientul
de frecare al gheţii), este necesară o perioadă de acomodare.
3.-învăţarea inteligent-motrică – este caracteristică procesului de însuşire a
tehnicii ramurilor de sport euristice (jocuri sportive, lupte, etc.) în care
adversarul este oposiv şi inventiv.
-în acest caz acţiunile se desfăşoară în condiţii de mare incertitudine.

Învăţarea motrică –constă din acte de comportament în care reacţiile

stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale proprioceptive
(ambianţa fizică); învăţarea motrică „pură” nu poate fi socotită decât aceea în
care gesturile sunt atât de bine însuşite, încât pot fi conduse exclusiv prin
simţul chinestezic (liniile acrobatice la gimnastică, legările de elemente la
patinaj, dactilografierea după metoda „oarbă”).
În învăţarea actelor motrice specifice activităţilor de educaţie fizică şi
activităţilor sportive, deşi cele două tipuri de învăţare (perceptiv-motrică şi
motrică) sunt predominate, acestea nu sunt şi singulare; învăţării gestuale,
motrice (realizată la nivel de deprinderi şi priceperi motrice) i se adaugă
forme de învăţare inteligentă (însuşirea de noţiuni, concepte) şi de învăţare
creatoare.
Învăţarea motrică este o învăţare complexă în care răspunsurile
comportamentale cu caracter preponderent motric au un substanţial suport
intelectual, individul reacţionând (faţă de ambient, coechipier, adversar) în
mod inteligent, utilizând cunoştinţele, deprinderile, aptitudinile, în deplin
acord cu cerinţele conştientizate ale situaţiilor în care se află.
Învăţarea mişcărilor în activitatea sportivă este de un tip deosebit,
performanţa fiind condiţionată de nivelul calitativ al execuţiei. Învăţarea
procedeelor tehnice specifice diferitelor ramuri sau probe sportive impune un
anumit nivel al calităţilor motrice şi conformarea faţă de anumite
„constrângeri” impuse de regulamentele de concurs.
Transferul în învăţarea motrică
Transferul în învăţare reprezintă efectele pozitive sau negative ale
rezultatelor învăţării unei sarcini oarecare asupra unei sarcini aflate în curs de
învăţare. Ori de câte ori aceste influenţe au efecte pozitive, facilitând
învăţarea unei noi sarcini avem de a face cu un transfer propriu-zis sau
transfer pozitiv.
Transferul (pozitiv) stă la baza progresului în învăţare, întrucât acesta
nu ar fi posibil dacă nu ar exista influenţele pozitive ale unei prime învăţări
asupra celor ulterioare. Atunci când învăţarea unei sarcini noi este influenţată
negativ de rezultatele altei sarcini, anterioare, avem de a face cu un transfer
negativ sau interferenţă.
 În învăţarea motrică, transferul (în sens pozitiv) se manifestă ori de câte
ori o deprindere motrică deja consolidată ajută la însuşirea altei deprinderi noi
(ex.: aruncarea mingii de oină ca deprindere consolidată favorizează învăţarea
aruncării suliţei, dar şi aruncarea la poartă cu paşi încrucişaţi din handbal).
Interferenţa apare în situaţiile în care deprinderea consolidată are
influenţe negative asupra deprinderii de învăţare (ex.: aruncarea greutăţii –
mişcare de tip împingere, asupra aruncării la poartă din handbal – mişcare de
tip azvârlire).
Regulile metodice ale facilitării transferului şi ale reducerii interferenţei
au un caracter general, concretizarea lor fiind aproape imposibil de realizat.
În orice situaţie, însă, antrenarea directă a unei aptitudini este mai
eficientă decât exersarea altei aptitudini plus transferul la aptitudinea pe care
vrea s-o amelioreze.

PRINCIPIILE DE INSTRUIRE ÎN EDUCAŢIA

FIZICĂ

Orice proces instructiv-educativ (îndeosebi cel de învăţare) trebuie să

aibă o eficienţă maximă, în raport cu „investiţiile” pe care le presupune. În
vederea realizării acestui obiect se impune ca organizarea şi desfăşurarea
procesului instructiv-educativ să fie efectuat în concordanţă cu anumite
cerinţe, norme, directive, pe care la impune comanda socială.
Aceste cerinţe, norme, directive generale (teze fundamentale) sunt
denumite principii ale procesului respectiv.
Principiile au menirea de a orienta întreaga organizare, desfăşurare şi
finalizare a procesului instructiv-educativ.
Principiile sunt de mai multe categorii:
1.Principii specifice procesului propriu-zis de instruire (principii de
instruire sau principii didactice)
2.Principii specifice educării propriu-zise (principii de educaţie).
Primele le implică, evident, pe celelalte, procesul fiind concomitent de
instruire şi de educaţie.

Principiile clasice de instruire sunt următoarele:

1.Principiul participării conştiente şi active

2.Principiul intuiţiei
3.Principiul accesibilităţii
4.Principiul sistematizării şi continuităţii
5.Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice
6.Principiul însuşirii temeinice (durabilităţii)

1. Principiul participării conştiente şi active

Este un principiu foarte important pentru însuşirea conţinutului
procesului de practicare a exerciţiilor fizice.
Implică două laturi distincte:
a. Participarea conştientă
b. Participarea activă
Aceste laturi vizează în primul rând „participarea” subiecţilor dar ele sunt
valabile şi pentru „participarea” cadrului didactic.
Respectarea acestui principiu presupune îndeplinirea următoarelor
cerinţe:
1.-înţelegerea corectă şi aprofundată a însemnătăţii obiectivelor urmărite în
procesul de practicare a exerciţiilor fizice: -cadrele didactice trebuie să insiste
pentru conştientizarea subiecţilor privind efectul exerciţiului fizic, practicat
sistematic, asupra organismului.
-ei trebuie să explice subiecţilor de ce este necesar un anumit volum de muncă
(de repetiţii), o anumită succesiune a exerciţiilor, o anumită intensitate şi
complexitate a efortului fizic.
-trebuie formată o motivaţie puternică şi corectă privind necesitatea practicării
exerciţiului fizic după anumite norme, pe care le cunoaşte cel mai bine cadrul
de specialitate.
2.-înţelegerea clară a structurii acţiunilor motrice care se însuşesc
-trebuie înţeles mecanismul de bază al acestor acţiuni motrice şi reţinute
elementele acestui mecanism.
-în acest sens are foarte mare importanţă modul în care profesorul transmite
materialul de învăţat, cum ordonează materialul respectiv şi cum ştie să-l facă
mai atractiv şi mai accesibil, să-i prezinte şi valenţele sale formative (ex.:
însuşirea săriturii în lungime cu elan nu trebuie să reprezinte un scop în sine;
fiecare subiect trebuie să cunoască cele 4 faze ale mecanismului de bază şi
utilitatea acestei deprinderi în viaţa cotidiană).
3.-manifestarea unei atitudini responsabile pentru însuşirea materialului
predat
-reuşita în însuşire este condiţionată de „activismul” subiecţilor, de
conştientizarea sa în execuţie, dar nu o execuţie mecanică.
-subiectul trebuie să manifeste iniţiativă, să aibă independenţă în alegerea
soluţiilor, să adapteze cele transmise la posibilităţile şi particularităţile sale.
4.-educarea capacităţii de apreciere obiectivă a propriului randament, a
propriei execuţii.

2. Principiul intuiţiei
În educaţia fizică este un principiu fundamental pentru a asigura eficienţa
dorită, indiferent de vârsta subiecţilor.
Intuiţia presupune cunoaşterea nemijlocită a realităţii cu ajutorul simţurilor, al
analizatorilor organismului uman.
Principiul intuiţiei presupune în educaţia fizică stimularea a cât mai multor
analizatori pentru a contribui la înţelegerea corectă a materialului propus
pentru învăţare.
Cei mai eficienţi analizatori sunt cei vizuali şi tactili. De asemenea, se
apelează şi la solicitarea analizatorilor auditivi (acustici). În acest context,
evidenţiându-se astfel, rolul explicaţiei (povestirii, prelegerii).
Pentru sensibilizarea analizatorilor acest principiu reclamă folosirea a două
modalităţi:
1.-demonstraţia celor ce urmează a fi învăţate;
2.prezentarea unor materiale intuitive (clasice şi moderne) care redau
esenţialul elementelor de învăţat (schiţe, planşe, grafice, filme, înregistrări
video, etc.)

Cerinţe pentru respectarea acestui principiu:

1.-observarea, urmărirea celor prezentate (prin demonstraţie sau materiale

intuitive), să fie accesibilă tuturor subiecţilor.
2.-demonstraţia şi materialele intuitive să fie pe măsura nivelului de înţelegere
a subiecţilor şi a etapei de realizare a „însuşirii” materialului propus spre
predare, valorificând experienţa motrică anterioară.
3.-să nu se folosească abuziv modalităţile de respectare a acestui principiu.

3. Principiul accesibilităţii

Conţinutul şi întreaga metodologie pe care o implică practicarea exerciţiilor

fizice de către diferite categorii de populaţie umană trebuie să corespundă
particularităţilor de vârstă, sex, nivel de pregătire (intelectuală şi motrică) a
subiecţilor.
Accesibilitatea în educaţie fizică şi antrenament sportiv merge până la
individualizare.
Respectarea principiului accesibilităţii în lecţia de educaţie fizică se
materializează în „tratarea diferenţiată” a elevilor pe grupe de nivel valoric.
Accesibilitatea -ca principiu- vizează o multitudine de aspecte în educaţia
fizică şi antrenamentul sportiv.
În concordanţă cu acest principiu profesorul trebuie să realizeze următoarele
operaţii:
1.-să selecţioneze cu atenţie sistemele de acţionare (structuri motrice, acte şi
acţiuni motrice);
2.-să stabilească o dozare corespunzătoare a eforturilor în funcţie de sex şi de
nivelul fiecărei grupe valorice;
3.-să folosească unii reglatori metodici care pot accelera însuşirea unor acte
sau acţiuni motrice;
4.-să adapteze expunerea (prin povestire, explicaţie) şi demonstraţia la nivelul
de înţelegere şi de dezvoltare psihomotrică a subiecţilor;
5.-să realizeze diferenţiat evaluarea la educaţia fizică şcolară. În funcţie de
modul cum fiecare subiect răspunde la sistemul de criterii respectiv.

Cerinţe care se impun în vederea respectării acestui principiu:

1.-necesitatea cunoaşterii permanente a subiecţilor din grupurile cu care

lucrează specialistul – prin măsurători şi testări iniţiale şi periodice.
2.-stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de răspunsul subiectului la
stimuli (cantitativi, calitativi şi metodologia efectuării exerciţiilor fizice).
3.-respectarea regulilor clasice impuse de practica didactică.
a. -de la uşor la greu (unde rolul important îl are forţa necesară efectuării
actelor şi acţiunilor motrice) – exemplu: tracţiunile în braţe sunt mai „grele”
decât rostogolirile din gimnastică.
b. -de la simplu la complex (unde rolul important îl are îndemânarea) – pasa
de pe loc este mai uşoară decât cea din deplasare.
c. -de la cunoscut la necunoscut ( materialul predat în activitatea curentă
trebuie să se bazeze pe cel însuşit în activitatea anterioară).

4. Principiul sistematizării şi continuităţii

Este un principiu la fel de important ca şi celelalte principii în educaţia fizică

şi antrenamentul sportiv.
Acest principiu trebuie să se regăsească în conţinutul şi eşalonarea activităţii
de educaţie fizică din planurile şi programele elaborate.
Eficienţa în însuşirea specifică în educaţia fizică este condiţionată de modul în
care „acţionează” excitantul, de felul în care acesta este programat şi de
nivelul concordanţei între „programare” şi „transpunerea în practică”.
Din acest punct de vedere sistematizarea şi continuitatea reprezintă condiţiile
principale pentru asigurarea reuşitei depline.

Cerinţe în vederea respectării acestui principiu:

1.-materialul de învăţat (cunoştinţe de specialitate, calităţi motrice, deprinderi

şi/sau priceperi motrice, indici morfo-funcţionali) trebuie să fie grupat şi
eşalonat în raport cu logica internă pe care o impune fiecare componentă a
acestuia.
2.-materialul nou predat să se sprijine pe cel predat anterior şi să pregătească
pe cel care va fi predat în activitatea imediat următoare; să se asigure –în
eşalonare- „sisteme tematice” de lecţii.
3.-conţinutul procesului de instruire să fie astfel eşalonat încât să se asigure
legătura logică între semestrele anului şcolar (etapele de pregătire), între
clasele dintr-un ciclu de învăţământ ( anii de pregătire sportivă ) şi între aceste
cicluri în ordinea lor crescândă ( stadii de pregătire sportivă).
4.-să se asigure o participare ritmică, fără întreruperea subiectului în procesul
de practicare a exerciţiului fizic.

4. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice

Acest principiu se mai numeşte şi „principiul modelării”.

Instruirea subiecţilor nu trebuie transferată în scop în sine. Ea trebuie să fie
astfel realizată încât să fie utilă activităţii şi vieţii subiecţilor.
Întregul sistem de cunoştinţe teoretice, deprinderi şi/sau priceperi
motrice, calităţi motrice, etc., trebuie să fie valorificat în practică, să aibă
valoare practică.
În antrenamentul sportiv, mai ales, pregătirea se realizează în raport cu
indicatorii pe care-i prevăd modelele respective, care ţin seama şi de toate
caracteristicile competiţiilor în care se valorifică această pregătire.
Şi în educaţia fizică o componentă a modelului structural vizează
dezvoltarea capacităţii de generalizare, deci de aplicare în condiţii variate, a
cunoştinţelor şi deprinderilor, fapt care răspunde direct cerinţelor pe care le
implică acest principiu.
Pentru asigurarea respectării acestui principiu este necesară o puternică
motivaţie a scopului actelor şi acţiunilor motrice, o explicaţie temeinică a
posibilităţilor utilităţii practice ale acestora.
Această acţiune depinde exclusiv de competenţa specialistului, de tactul
său pedagogic.

VI. Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii)

Acest principiu exprimă chintesenţa procesului de instruire şi –implicit-

a respectării tuturor celorlalte principii.
Temeinicia, durabilitatea celor însuşite în procesul de instruire, în
procesul de practicare a exerciţiilor fizice, se asigură prin respectarea
comenzii sociale, dacă sunt create toate condiţiile pentru accesibilitate,
sistematizare, continuitate.
Acest principiu presupune luarea în consideraţie a tuturor principiilor
de instruire, a cerinţelor lor specifice.
În acest context, trebuie respectate următoarele cerinţe:
1.-asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor motrice
pentru a se realiza efectele asupra indicilor de dezvoltare fizică sau ai
calităţilor motrice şi asupra formării deprinderilor şi/sau priceperilor motrice.
2.-să nu se programeze – într-o perioadă scurtă de timp – şi să se încerce
însuşirea unui volum prea mare din materialul „de învăţat”.
3.-pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a materialului predat
şi a calităţii predării trebuie ca periodic să se verifice pregătirea subiecţilor
(prin probele şi normele de control, concursuri, competiţii).

Particularităţi ale respectării cerinţelor principiilor didactice

Respectarea cerinţelor principiilor didactice în procesul de educaţie

fizică şcolară prezintă forme distincte în ciclurile de învăţământ, conform
particularităţilor de dezvoltare a copiilor de diferite vârste.

În învăţământul preşcolar şi primar, conştientizarea elevilor

presupune nu numai înţelegerea şi însuşirea mişcării, ci şi a efectelor
efectuării acesteia asupra organismului. Activismul presupune atât
participarea voluntară a copiilor la crearea unei stări emoţionale pozitive, cât
şi aprecierea execuţiei colegilor, la această vârstă capacitatea de autoapreciere
fiind redusă. Accesibilitatea presupune selecţia riguroasă a exerciţiilor în
raport cu posibilităţile copiilor, gradarea judicioasă a parametrilor efortului,
ştiut fiind că, la vârste mici, instinctul de autoconservare şi autoapărare este
redus. Rolul treptei senzoriale în învăţarea motrică este decisiv la această
vârstă, iar asocierea cu limbajul trebuie să îmbrace forme specifice
(povestirea, asocierea cu fenomene şi obiecte cunoscute din natură, etc.).
Elementele noi ce urmează a fi însuşite trebuie să se sprijine pe cele deja
cunoscute, iar formarea deprinderilor motrice trebuie să aibă un caracter
ritmic şi continuu, asociat unui număr suficient de mare de repetări care să
permită stabilizarea stereotipului dinamic, cunoscând faptul că, la vârste mici,
copiii învaţă uşor şi uită repede. Un rol deosebit de important în învăţarea
motrică, la această vârstă, îl are folosirea deprinderilor învăţate în întreceri şi
parcursuri aplicative, precum şi în situaţii concrete de viaţă, cu ocazia
excursiilor organizate.
În gimnaziu, nivelul crescut al activităţii nervoase superioare şi psihice
a puberilor conduce la perfecţionarea proceselor gândirii, a analizei şi
sintezei, a abstractizării şi generalizării. Acest fapt, ca şi predominarea
limbajului asupra intuitivului fac necesară restructurarea tehnologiilor de
predare şi dezvoltă aspecte particulare în respectarea principiilor didactice.
Efectele apariţiei pubertăţii asupra dezvoltării organismului (creştere
rapidă în înălţime, scăderea forţei musculare, capacitate de efort scăzută, etc.)
trebuie conştientizate de către elevi în paralel cu însuşirea cunoştinţelor
despre rolul practicării exerciţiilor fizice în contracararea acestora. Pe această
bază se poate asigura şi participarea activă a elevilor la lecţiile de educaţie
fizică şi la activităţile sportive.
Creşterea rolului limbajului în învăţarea motrică nu diminuează rolul treptei
senzoriale în învăţare, ci pune pe baze noi relaţia dintre demonstraţie şi
explicaţie, elevii având astfel posibilitatea să stabilească legături logice între
elementele exerciţiilor, între exerciţii, etc.
Tratarea diferenţiată în lecţie, dozarea corectă a efortului în funcţie de
posibilităţile fiecăruia, sunt de mare importanţă având în vedere atât faptul că
pubertatea începe la vârste diferite, cât şi faptul că efectele acesteia sunt
puternic resimţite prin scăderea drastică a capacităţii de efort fizic.
Deprinderile nou însuşite trebuie aplicate imediat în practică prin organizarea
de întreceri în lecţie şi atragerea elevilor la activităţile competiţionale de
masă.
În liceu, mai ales în partea a doua a acestuia, respectarea cerinţelor
principiilor didactice îmbracă aspecte particulare datorită faptului că
adolescentul se aproprie, din multe puncte de vedere de trăsăturile adultului
(mod de dezvoltare fizică şi psihică, motricitate, implicare socială, etc.).
Adolescenţii sunt capabili să stabilească relaţii între cunoştinţele
formate la diferite discipline de învăţământ, să înţeleagă efectele pe termen
lung ale practicării exerciţiilor fizice şi după absolvirea liceului. Participarea
lor activă la ore se concretizează în capacitatea de autoapreciere a execuţiilor,
de analiză a execuţiei exerciţiilor de către colegi, de autoapreciere a nivelului
propriu de efort, etc. Dezvoltarea pe deplin a proceselor gândirii permite şi
obligă, în acelaşi timp, problematizarea procesului de pregătire, elevii fiind
capabili să rezolve situaţii tactice, să aplice creativ cele însuşite în timpul
lecţiilor. Accesibilitatea îmbracă forme radicale mergând până la desfăşurarea
lecţiilor pe discipline opţionale, fetele fiind interesate de gimnastică aerobică
şi de întreţinere, băieţii fiind atraşi de exerciţii pentru dezvoltarea masei
musculare, dar şi de întreceri, de competiţii, etc.
Procedeele tehnice însuşite şi consolidate în gimnaziu, pot fi acum
perfecţionate în joc, în competiţii, stabilitatea stereotipurilor dinamice fiind
asigurată concomitent cu aplicarea lor în condiţii variabile, neobişnuite.
În liceu se pot pune bazele formării obişnuinţei şi a deprinderii de
practicare a exerciţiilor fizice în mod independent, autonom, dar şi organizat,
obiectiv deosebit de important al educaţiei fizice şcolare.
 Strategii didactice de acţionare corespunzător cerinţelor
principiilor didactice

Îndeplinirea obiectivelor instructiv-educative, respectarea principiilor

didactice şi punerea în practică a conţinuturilor învăţământului este nemijlocit
determinată de elaborarea şi aplicarea strategiilor, tehnologiilor şi
metodologiilor didactice.
Strategiile didactice sunt instrumente prin care se dirijează procesul de
predare-învăţare-evaluare, pentru realizarea obiectivelor propuse.
Ele sunt modalităţi complexe de îmbinare eficientă a metodelor,
mijloacelor de învăţământ, conţinuturilor cu modul de prezentare a
informaţiilor (expozitiv, prin problematizare şi descoperire) cu formele de
activitate (frontală, în grup, individuală), cu dirijarea activităţii (directă,
indirectă, algoritmică, euristică) şi cu tipurile de evaluare (sumativă,
formativă sau combinată).
Strategiile didactice contribuie la optimizarea procesului de instruire.
Ele au un caracter dinamic, fiind în permanentă înnoire, pentru realizarea unui
învăţământ formativ-educativ.
Strategiile didactice pot fi:
-inductive;
-deductive;
-explicativ-demonstrative;
-euristice.
Strategiile se aleg în funcţie de:
-obiectivele şi conţinutul procesului instructiv-educativ;
-tipul activităţii didactice;
-nivelul cunoştinţelor teoretice şi practice ale elevilor;
-particularităţile elevilor;
-baza materială.
Optimizarea lecţiilor se obţine prin:
-relaţii de dependenţă funcţională între obiective, conţinuturi şi strategii;
-metode activ-participative;
-organizarea şi dirijarea învăţării;
-realizarea tratării diferenţiate a elevilor;
-utilizarea maximală a timpului de instruire.

Sistemul metodelor folosite în procesul educaţiei

fizice şcolare
 Metoda este un program după care se reglează acţiunile practice şi
intelectuale în scopul realizării unor obiective.
Acest program vizează atât acţiunile specialistului (care transmite
informaţia) cât şi pe cele ale beneficiarului transmisiei.
Metoda reprezintă un anumit fel de a proceda, în funcţie de fazele pe
care le implică procesul de instruire (şi educare).
În educaţia fizică şi sport s-a statornicit un sistem de metode, unele
clasice, iar altele moderne.
Metodele domeniului nostru sunt:
1.Metode de instruire propriu-zisă
2.Metode de educare
3.Metode de verificare şi apreciere
4.Metode de corectare a greşelilor de execuţie
5.Metode de refacere a capacităţii de efort
Sunt necesare două precizări:
1.-a nu se confunda „metodele” cu „orientările metodologice” – tratarea
diferenţiată, problematizarea, modelarea, algoritmizarea.
2.-a nu se confunda „metoda” cu „procedeul metodic”, procedeul metodic
fiind o modalitate concretă de existenţă a „metodei”. În practică nu se
acţionează prin metodă, ci prin procedeul metodic.

Metodele de instruire propriu-zisă

În educaţia fizică, metodele de instruire propriu-zisă, vizează realizarea
următoarelor obiective specifice:
1.-însuşirea, consolidarea sau perfecţionarea cunoştinţelor, deprinderilor
şi/sau priceperilor motrice;
2.-dezvoltarea, educarea calităţilor motrice.

Sistemul acestor metode şi implicit al procedeelor metodice de

realizare practică, poate fi schematizat astfel:

1. Metode verbale

a. Expunerea

1a. Povestirea
2a. Explicaţia
3a. Prelegerea

b. Conversaţia
c. Brain Stormingul
d. Studiul individual
2. Metode intuitive

a. Demonstraţia
1a. –nemijlocită (propriu-zisă)
2a.-prin planşe, schiţe
3a.-prin mijloace tehnice moderne

b. Observaţia execuţiei altor subiecţi

3. Metode practice – Exersarea

a. Exersarea independentă a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice

(globală sau parţială)
b. Exersarea mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice
c. Exersarea complexelor pentru dezvoltare fizică
d. Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice

Particularităţi de folosire a unora dintre aceste metode şi procedee

metodice în procesul de educaţie fizică

1. Metodele verbale

a.Expunerea –realizată prin limbaj, trebuie să fie accesibilă nivelului de

înţelegere al colectivului de subiecţi.
1a.-povestirea –este folosită în învăţământul preşcolar şi în primele clase din
învăţământul primar.
-trebuie să fie plastică şi bazată pe realităţi cunoscute de subiecţi.
2a.-explicaţia –are rol fundamental în instruirea subiecţilor de vârstă şcolară şi
universitară.
-trebuie să fie clară, logică, concisă şi oportună.
-în relaţie cu demonstraţia ea poate să preceadă, să însoţească sau să urmeze
acesteia.
-asigură formarea unor cunoştinţe aprofundate, cu caracter de reguli sau
norme privind însuşirea unor deprinderi şi/sau priceperi motrice şi dezvoltarea
calităţilor motrice.
3a.-prelegerea –este folosită în învăţământul universitar.
-la baza sa stă o riguroasă argumentare ştiinţifică a temelor abordate.
b.Conversaţia -se referă la dialogul permanent pe care profesorul îl poartă cu
elevii în procesul instructiv-educativ, dialog care vizează probleme strict
specifice referitoare la eficienţa conţinutului şi metodologiei de instruire.

c.d. Brain Stormingul şi studiul individual – sunt folosite mai rar, dar ar
trebui sporită frecvenţa lor, mai ales în antrenamentul sportiv.

2. Metodele intuitive
Metodele intuitive fac apel la primul sistem de semnalizare, la stimularea
unor analizatori în scopul formării unei reprezentări clare privind structura şi
execuţia actelor şi acţiunilor motrice.

2a. Demonstraţia
Este folosită în strânsă corelare cu explicaţia sau povestirea.
Cea mai eficientă este demonstraţia nemijlocită, cu condiţia ca ea să fie
realizată la nivel de „model”.
Uneori (dacă condiţiile permit) demonstraţia poate fi realizată şi de către un
subiect din grupul cu care lucrează profesorul (subiectul trebuie să
stăpânească foarte bine tehnica de execuţie a actelor şi acţiunilor motrice).
Este folosită şi demonstraţia prin intermediul unor planşe sau schiţe, iar în
antrenamentul sportiv şi prin mijloace tehnice moderne (video, filme).

2b. Observarea execuţiei altor subiecţi

Observarea execuţiei altor subiecţi se realizează în lecţiile curente prin
urmărirea de către colectivul de subiecţi a evoluţiei unor membrii ai
colectivului.
Această metodă vizează desprinderea aspectelor esenţiale pozitive ale
execuţiei (în majoritatea cazurilor) dar şi pentru sesizarea unor aspecte
negative ale execuţiei.
De asemenea, are loc şi observarea execuţiei altor subiecţi din alte grupuri,
mai ales prin vizionarea altor lecţii sau a unor concursuri.

3. Metodele practice

Metodele practice se adresează aspectului de însuşire, de asimilare a

materiei, a informaţiei transmise în principal prin metodele de expunere şi
cele intuitive.
Pentru însuşirea informaţiei specifice domeniului nostru se apelează la:
repetare, execuţia conştientă, sistematică şi continuă.
Repetarea sistematică şi conştientă efectuată în scopul îndeplinirii unor
obiective precise, a unor modele de instruire, se apreciază ca fiind metoda
exersării.
 Exersarea prezintă mai multe variante în cadrul domeniului nostru,
fiecare dintre ele fiind justificată de complexitatea obiectivelor proprii de
instruire.

1. Exersarea independentă a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice

se întâlneşte în mod frecvent mai ales în primele faze ale formării
deprinderilor şi/sau priceperilor motrice.
Se realizează în strânsă corelaţie cu exerciţiile ajutătoare şi pregătitoare.
Se realizează global sau parţial (analitic); de regulă se începe cu exersarea
globală, în întregime, a deprinderii motrice respective (conform „modelului”
oferit prin demonstraţie şi procedeele de exprimare verbală), şi apoi, pentru
finisarea tehnicii de execuţie a unor părţi componente esenţiale ale
deprinderii, se trece –dacă este cazul- şi la exersarea parţială, analitică. Şi în
această fază totul trebuie realizat pe fondul general de exersare globală.
Exersarea globală se foloseşte, cu precădere, în: alergări, sărituri, aruncări, dar
este eficientă însă şi pentru însuşirea unor procedee tehnice din jocuri sportive
şi din gimnastică.
La început exersarea poate fi realizată într-un ritm lent sau în condiţii uşurate.

2.Exersarea mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice (exersare

simultană) presupune legarea, înlănţuirea unui anumit număr de acţiuni în
concordanţă cu cerinţele pe care le solicită concursurile sportive (de exemplu:
driblingul în orice joc sportiv nu îşi justifică eficienţa decât dacă este legat de
pasarea mingii sau aruncarea la coş sau la poartă, iar în gimnastica acrobatică
legările de elemente şi procedee tehnice sunt necesare pentru verificarea şi
aprecierea subiecţilor sau pentru evoluţiile din concurs).

3. Exersarea complexelor pentru dezvoltare fizică

Această exersare se realizează diferenţiat în funcţie de forma de organizare a

procesului de practicare a exerciţiilor fizice. În lecţia de educaţie fizică
şcolară aceste complexe formate din 6-8 exerciţii analitice se efectuează în
veriga „Influenţarea selectivă a aparatului locomotor”. Pe parcursul lecţiei se
mai pot amplasa şi alte momente de exersare doar a unor grupaje de 2-3
exerciţii pentru influenţarea specială a indicilor de dezvoltare somatică şi
funcţională.
În antrenamentul sportiv se subordonează pregătirii sistemului locomotor în
concordanţă cu cerinţele de execuţie a actelor şi acţiunilor motrice specifice.

4. Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice

Această exersare este prioritară în educaţia fizică şi în antrenamentul sportiv.

Se realizează diferenţiat în funcţie de fiecare calitate motrică abordată.
În practica domeniului nostru s-au statornicit o serie de procedee metodice
destinate dezvoltării calităţilor motrice de bază:

1.Viteză
a. -executarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri maximale /intensităţi
maximale /condiţii normale.
b. -executarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensităţi supramaximale /
condiţii uşurate.
c. -efectuarea unor acte sau acţiuni motrice cu intensităţi submaximale /
condiţii îngreuiate.
d. -efectuarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri alternative:
submaximale şi maximale (imprimate de regulă de factori externi:
profesori/antrenor, mijloace mecanice sau electronice).
2. Îndemânare
a. -efectuarea unor acte sau acţiuni motrice în condiţii relativ constante.
b. -efectuarea unor acte sau acţiuni motrice în condiţii îngreuiate (îndepărtarea
centrului de greutate faţă de sol, îngustarea suprafeţei de sprijin, micşorarea
dimensiunilor spaţiului, etc.);
c. -efectuarea unor acte sau acţiuni motrice în condiţii variabile (aer liber,
interior, suprafeţe mici, mijlocii, mari, cu spectatori sau fără, dimineaţa, după-
amiaza, seara, altitudine mică, medie, mare, timp friguros sau călduros, vânt,
ploaie, etc.).
3. Rezistenţă
a. -procedee bazate pe variaţia volumului efortului fizic:
-procedeul eforturilor uniforme (efortul îşi menţine aceeaşi intensitate);
-procedeul eforturilor repetate (se efectuează aceeaşi „unitate” de efort
cu un număr variabil de repetări).
b. -procedee bazate pe variaţia intensităţii efortului fizic:
-procedeul eforturilor variabile – presupune modificarea tempoului de
lucru, a intensităţii efortului fizic pe parcursul repetării unei porţiuni de
distanţă, a unei reprize;
-procedeul eforturilor progresiste – presupune tot variaţia intensităţii
efortului fizic, dar numai în sensul creşterii acesteia;
-procedeul „cu intervale” – presupune atât variaţia volumului efortului
fizic (de la o lecţie la alta) cât şi a intensităţii efortului fizic (în cadrul
aceleiaşi lecţii –de la o repetare la alta a unităţii de efort).
*această variaţie a intensităţii efortului fizic este semnificativă pentru
procedeul metodic „cu intervale”.
Pentru acest procedeu metodic reţinem câteva cerinţe:
1.-se poate aplica nu numai la ramurile sau probele sportive ciclice (alergări,
ciclism, înot) ci şi la cele aciclice (jocuri sportive, box, lupte).
2.-efortul etalon stabilit (distanţa de parcurs, durata reprizei) trebuie să fie
repetat în aceeaşi lecţie, de atâtea ori, încât prin însumare să fie depăşit
modelul competiţional pentru ramura sau proba sportivă respectivă.
3.-elementul care determină reglarea intensităţii efortului fizic, pe parcursul
repetărilor din aceeaşi lecţie, este frecvenţa cardiacă (F.C. adică pulsaţiile
/minut). Organismul este apt să efectueze acest procedeu dacă F.C.=120-130
puls./min. (obţinut prin încălzire). Intensitatea cu care se efectuează prima
repetare trebuie să ridice valorile frecvenţei cardiace la 170-180 puls./min.
Dacă nu se ating aceste valori intensitatea efortului va creşte, iar dacă se
depăşesc intensitatea efortului se micşorează.
Pauza dintre repetări (intervalul) este de 90 de secunde, iar în timpul pauzei
valorile frecvenţei cardiace sunt de 120-130 puls./min. În timpul intervalului
dintre repetări subiectul poate efectua unele exerciţii cu intensitate scăzută
(pauză activă) sau poate să întrerupă total efortul (pauză pasivă). Această
pauză este de fapt „intervalul” în care se face revenirea organismului după
efort. Esenţa procedeului constă în faptul că această refacere nu trebuie să fie
completă.
4. Forţă
a. -procedeul ridicării de greutăţi;
b. -procedeul izometriei;
c. -procedeul „în circuit”;
d. -procedeul contracţiilor izotonice intense şi rapide;
e. -procedeul eforturilor repetate până la refuz;
f. -procedeul Power-Training.

a. Procedeul „ridicării de greutăţi” prin variantele:

1.-creşterea continuă a încărcăturii (60%-70%-80%-90%).
2.-creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii (60%-70%-80%-90%-80%-
70%-60%).
3.-creşterea încărcăturii în trepte (60%-60%-70%-70%-80%-80%).
4.-creşterea încărcăturii „în val”, unde descreşterea este întotdeauna ½ din
rata creşterii (60%-70%-65%-75%-70%-80%-75%-85%).

b. Procedeul „izometriei” – este un procedeu destinat dezvoltării masei

musculare. Se încearcă prin contracţiile musculare să fie învinsă o rezistenţă
„imobilă” (nu este suficient la vârste mici şi la femei). Durata contracţiei este
de 9-12 sec., pauza este activă de 90-120 sec. Se foloseşte de 4-6 ori/zi şi de
2-3 ori/săptămână.

c. Procedeul „în circuit” –este cel mai cunoscut procedeu metodic destinat
dezvoltării calităţilor motrice. Nu trebuie confundat cu „lucrul pe ateliere”
deoarece este aberant să foloseşti acest procedeu pe parcursul unei lecţii
întregi.
Cu privire la acest procedeu metodic sunt necesare următoarele precizări:
1.-este un procedeu metodic creat pentru dezvoltarea forţei principalelor
grupe musculare (nu sunt incluse exerciţiile pentru dezvoltarea rezistenţei,
îndemânării şi vitezei).
2.-exerciţiile trebuie să fie simple (ca nivel de execuţie) şi cunoscute de către
subiecţi.
3.-succesiunea exerciţiilor într-un circuit trebuie să fie realizată astfel încât să
se asigure alternarea în efort a principalelor grupe musculare.
4.-dificultatea exerciţiilor trebuie să crească progresiv în circuit.
5.-dozarea efortului fizic reprezintă elementul de esenţă al procedeului şi
trebuie să fie individualizată.
Formula de dozare a efortului fizic este următoarea:
Posibilităţile maxime individuale +1+2+3+………………...
2
6.-după numărul de exerciţii circuitele sunt:
-scurte –6-7-exerciţii;
-medii –8-9-exerciţii;
-lungi –10-12-exerciţii.
7.-din punctul de vedere al organizării circuitele se prezintă sub forma a două
modalităţi:
7a.-frontal –întreg colectivul execută simultan acelaşi exerciţii;
7b.-pe grupe – grupuri de 4-6 subiecţi, fiecare grupă având „traseul” său.
8.-orice circuit trebuie amplasat în lecţie înainte de veriga „revenirea
organismului după efort”.
d. Procedeul contracţiilor izotonice intense şi rapide
Este un procedeu metodic folosit pentru dezvoltarea forţei explozive (forţa în
regim de viteză).
Se mai numeşte şi procedeul „eforturilor dinamice”.
Se execută exerciţii de forţă-viteză cu amplitudine maximă.
e. Procedeul eforturilor repetate până la refuz –implică un număr mare de
repetări cu greutăţi medii (35% începători, 60-65% avansaţi). Eficienţa apare
după apariţia oboselii reale.
Este un exerciţiu bun pentru începători.
f. Procedeul „Power-Training”
Este un procedeu metodic foarte bun pentru dezvoltarea forţei în regim de
viteză (forţa explozivă).
Se folosesc trei principale grupe de exerciţii (cu greutăţi, cu mingi umplute,
acrobatice), iar un program de lucru cuprinde 12 exerciţii împărţite în 3 grupe
a câte 4 exerciţii fiecare. După executarea unei grupe de exerciţii se face
pauză 3-5min.
La început se lucrează cu o încărcătură redusă faţă de posibilităţile maxime,
executându-se exerciţiile de 6 ori, apoi -dacă viteza de execuţie corespunde-
se creşte dozarea la 12 repetări. Când se constată că şi cele 12 repetări se fac
cu o viteză corespunzătoare se măreşte încărcătura şi se reia lucrul cu 6, apoi
cu 12 repetări. Lucrul se opreşte când se constată că exerciţiile nu se mai
execută corect (ca tehnică şi viteză).

Organizarea exersării în lecţie

1. Activitatea frontală (simultană)

Se desfăşoară simultan cu toţi elevii clasei (frontal) în variantele: la comanda
profesorului (marcând ritmul execuţiilor); liber, acelaşi exerciţiu efectuat de
către toţi elevii pe baza indicaţiilor profesorului; o variantă intermediară:
profesorul marcând, din când în când, ritmul execuţiilor (prezintă suficiente
avantaje pentru a fi luată în considerare şi a fi promovată în continuare în
toate situaţiile vizând creşterea eficienţei lecţiei, cu unele reînnoiri).
Avantaje oferite de procedeul frontal
-profesorul deţine rolul principal în conceperea şi organizarea până la detalii a
activităţii de exersare;
-profesorul exercită controlul direct asupra activităţii elevilor, stabilind
exerciţiile, timpul de lucru, numărul de repetări, ritm şi efort;
-se utilizează la cote maxime de eficienţă timpul acordat lecţiei;
-prin intervenţiile sale, în fiecare dintre variantele amintite, profesorul poate
regla raportul dintre exersare şi pauză, în funcţie de necesitatea dozării optime
a efortului fizic;
-se obţine o bună stare de disciplină şi organizare, profesorul conducând
direct activitatea elevilor;
-necesită existenţa anumitor condiţii: teren, sală, instalaţii, amenajări
interioare, inventar sportiv, etc.
Situaţii în care se recomandă organizarea exersării frontale
-când se folosesc: -exerciţii pentru însuşirea priceperilor şi/sau deprinderilor
motrice din grupa acţiunilor de front şi formaţii;
-exerciţii pentru influenţarea selectivă, dezvoltarea fizică
generală, circuitele pregătitoare şi complexele de exerciţii folosite pentru
veriga „pregătirea organismului pentru efort”;
-exerciţii şi activităţi destinate dezvoltării forţei ,
rezistenţei şi mobilităţii precum şi parţial pentru dezvoltarea vitezei şi
îndemânării;
-circuitele care se pretează la executarea simultană a
exerciţiilor incluse în ele;
-unele elemente din gimnastica modernă şi acrobatică:
cumpenele, semisfoara, sfoara, stând pe omoplaţi, podul de jos, variaţii de
paşi, sărituri, valurile de corp, întoarcerile, etc.
-are o mare eficienţă favorizând utilizarea raţională a
timpului;
 -pentru a se valorifica la maxim este necesar ca profesorul
să nu abuzeze de utilizarea exerciţiilor la comandă şi numărătoare.
2. Activitatea pe perechi
Organizarea activităţii de exersare în doi prezintă mai multe variante,
dependent de obiectivele instructiv-educative urmărite. Formele mai frecvent
utilizate sunt:
a. -unul dintre elevi execută, partenerul ajută (sprijină) execuţia: ex. cumpene,
stânduri pe mâini, elemente din jocuri sportive (driblinguri cu adversarii),
exerciţii de mobilitate, etc.
b. -unul dintre elevi execută, partenerul corectează: ex. elemente din
gimnastica acrobatică, din gimnastica modernă, etc.
c. -unul dintre elevi execută, partenerul opune rezistenţă: ex. exerciţii de forţă,
exerciţii de luptă, etc.
d. -unul dintre elevi execută, partenerul se odihneşte.

Avantaje oferite de activitatea pe perechi

a. -sunt promovate formele de activitate independentă, de colaborare şi
întrajutorare;
b. -se dezvoltă iniţiativa, spiritul de observaţie, atitudinea critică şi autocritică;
c. -se întrebuinţează raţional timpul de lucru, profesorul reglând după
necesităţi pauzele şi exersările;
d. -se accentuează caracteristicile metodologice ale procesului de instruire:
elevii îndeplinesc rolul de ajutoare, lucrează independent.
e. -sunt promovate relaţiile de colaborare între profesori şi elevi între elevi;
profesorul transferă o parte din atribuţiile sale elevilor, acesta fiind primul pas
spre activitatea independentă.

Principalele condiţii de care depinde folosirea acestui procedeu metodic

sunt următoarele:
-un nivel de pregătire fizică bun;
-disciplină şi organizare;
-motivaţie pentru activitatea de educaţie fizică.
Situaţii în care se recomandă folosirea procedeului
-executarea unor elemente din gimnastica acrobatică şi modernă;
-executarea unor exerciţii de mobilitate şi supleţe;
-executarea unor acţiuni tactice;
-executarea exerciţiilor din cadrul alergării de viteză;
-exerciţii de prindere şi aruncare;
-unele exerciţii de aruncare.
Acest procedeu contribuie la promovarea unei activităţi bazate pe
cooperare şi conlucrare, pe încurajarea iniţiativei şi independenţei, pe întărirea
unei relaţii de grup.
Trebuie inclus în lecţia de educaţie fizică încă de la clasele mici (V-VI).
 3. Activitatea pe grupe (ateliere, echipe)
Important este ca grupele să nu se constituie la întâmplare, ca efect al
poziţiei pe care elevul o are în cadrul formaţiei de adunare.
Grupa trebuie să aibă o componentă valorică cât mai omogenă şi cu caracter
relativ stabilit pe parcursul mai multor sisteme de lecţii. Omogenitatea se
referă la gradul de pregătire al elevilor determinat pentru situaţiile de instruire
cât mai diferite: nivelul de dezvoltare al rezistenţei, forţei, vitezei, nivelul de
stăpânire a tehnicii ramurilor sportive prevăzute în programe.
Se recomandă, mai ales pentru jocurile sportive, ca în cadrul fiecărei grupe să
fie repartizat un elev cu un nivel de pregătire mai ridicat, capabil să
îndeplinească şi rolul de instructor.
Avantaje oferite de activitatea pe grupe
-se realizează o aplicare mai corectă a principiului accesibilităţii, elevii putând
fi trataţi diferenţiat din punct de vedere al încărcării efortului şi al dificultăţii
de instruire;
-se asigură creşterea interesului, a motivaţiei şi o activizare mai bună a
elevilor, evitându-se demobilizarea ca urmare a sentimentului de inferioritate,
a dificultăţilor efortului sau a faptului că acesta nu este destul de stimulativ;
-sunt promovate relaţiile în grup, formându-se deprinderi şi obişnuinţe de
autorganizare, cooperare, de acceptare şi respectare a liderului;
-elevii sunt obişnuiţi cu disciplina şi cu particularităţile activităţii în grup, fapt
care conduce la formarea unor trăsături de caracter: simţul răspunderii
(colectiv şi personal), disciplina şi capacitatea de organizare a grupului,
respectarea unor reguli, simţul datoriei.
Cerinţe de organizare a echipelor
-folosirea testărilor (iniţiale şi finale) pentru constituirea şi modificarea
grupelor în raport de progresul realizat, înregistrat în baza unor criterii cât mai
obiective (materialul de instruire şi efortul vor fi programate în raport de
valoarea fiecărei grupe);
-alegerea responsabililor de grupe să se facă cu multă grijă, tact şi
discernământ;
-criteriul afinităţii personale să fie prezent la repartizare.
Situaţii în care se recomandă folosirea activităţii pe grupe
-exerciţii destinate însuşirii şi consolidării unor procedee tehnice din
gimnastică, atletism, jocuri sportive.
-jocuri de mişcare, ştafete, parcursuri aplicative şi elemente de întrecere.
-circuite organizate pentru dezvoltarea calităţilor motrice.
-jocuri sportive desfăşurate sub forma întrecerilor bilaterale.
-ateliere de lucru (pentru obţinerea mai multor teme).
Activitatea pe perechi contribuie la formarea unor deprinderi, obişnuinţe şi
însuşiri cu evidente valenţe de întrebuinţare în viaţă şi activităţi sociale.
4. Activitatea individuală
Reprezintă modalitatea de instruire cu cele mai largi resurse formative, care
poate asigura pregătirea şi formarea elevului pentru punerea în practică a
cerinţelor autoinstruirii şi educaţiei permanente.
Aplicarea lui depinde de următoarele condiţii:
-motivaţii pentru activitatea de educaţie fizică;
-cunoştinţele teoretice de specialitate;
-cunoaşterea scopului, condiţiilor de aplicare şi a tehnicii de execuţie a
acţiunilor motrice care se exersează;
-stăpânirea unor cunoştinţe metodologice referitoare la dozarea efortului;
-existenţa unui înalt grad de organizare şi disciplină în cadrul colectivului de
elevi;
-existenţa unei tradiţii în conlucrarea dintre profesor şi elev.
Situaţii în care se recomandă folosirea activităţii individuale
-repetarea unor exerciţii (elemente cunoscute în scopul consolidării şi
perfecţionării lor: procedee tehnice din atletism, gimnastică, jocuri sportive).
-alcătuirea unor linii acrobatice în cadrul gimnasticii moderne.
-repetarea exerciţiilor (complexelor) pentru dezvoltarea calităţilor motrice, cu
posibilităţi de dozare diferenţiată a efortului fizic.
-organizarea circuitelor.
-exerciţii cu caracter de fortificare, preventive şi corective.
-efectuarea unor teme complementare.

ORGANIZAREA PROCESULUI DE EDUCAŢIE FIZICĂ

SISTEMUL FORMELOR DE ORGANIZARE A EDUCAŢIEI FIZICE

ŞI SPORTIVE
Eficienţa unei activităţi este dependentă de structurile organizatorice,
baza materială şi strategiile didactice adoptate.
În procesul didactic modern, alături de aceşti factori a apărut şi necesitatea
perfecţionării formelor de organizare a procesului instructiv-educativ.
Formele de organizare se prezintă astfel:
1.Activitatea şcolară
a. -forme prevăzute în planul de învăţământ:
-lecţia de educaţie fizică;
-activităţile sportive;
-cercul sportiv.
b. -în afara planului de învăţământ:
-momentul de educaţie fizică (la clasele mici);
-recreaţia organizată;
-gimnastica de înviorare (internate);
-gimnastica zilnică;
-gimnastica compensatorie (în atelierele şcoală).
2.Activitatea extraşcolară
a. -şedinţe de kinetoterapie:
-corectare a unor atitudini deficitare sau deficienţe fizice;
-recuperare după accidente;
-tratament, etc.
b. -activităţi sportive cu caracter de masă (sportul pentru toţi):
-competiţionale:
-campionate şcolare sau universitare;
-crosuri;
-cupe şi concursuri tradiţionale;
-necompetiţionale:
-turism;
-drumeţii;
-tabere;
-sporturi tehnico-aplicative;
-activităţi independente.
c. -activităţi sportive de performanţă:
-în cluburile copiilor;
-în clase cu program sportiv sau licee sportive;
-în cluburi şi asociaţii sportive (şcolare, universitare sau aparţinând altor
departamente, etc.);
-în cadrul unităţilor subordonate Federaţiei Române a Sportului pentru
Handicapaţi (creată în 1990): nevăzători şi ambliopi, surzi, hipoacuzici şi
surdo-muţi, oligofreni, handicapaţi locomotor.

Momentul de educaţie fizică

Se introduce pe parcursul lecţiilor de la alte discipline de învăţământ, în

general la jumătatea acestora şi ori de câte ori copiii dau semne de oboseală,
lipsă de concentrare a atenţiei şi agitaţie.
Constă în efectuarea unor mişcări simple de braţe şi trunchi în bancă
sau a unor exerciţii simple din poziţia stând, având scopul de a alunga
oboseala acumulată, de a stimula respiraţia şi circulaţia şi de a comuta
dominanta solicitării cerebrale.

RECREAŢIA ORGANIZATĂ

Acest gen de activitate se poate realiza în recreaţia mare care are o

durată mai lungă de timp şi poate cuprinde exerciţii grupate sub formă de
ştafete şi parcursuri aplicative, jocuri de mişcare sau minijocuri sportive.
Conducerea şi supravegherea activităţii se realizează ce către fiecare
învăţător în parte.
 Acest tip de activitate contribuie la înlăturarea efectelor negative ale
poziţiei din bănci asupra ţinutei corporale, la oxigenarea ţesuturilor, la
înlăturarea efortului intelectual prelungit, satisfăcând nevoia de mişcare şi
reconfortare a copiilor.

Gimnastica de înviorare

Se realizează dimineaţa, după trezire, individual sau în grup familial, în

curte sau pe terasă (balcon).
Programul trebuie să cuprindă 6-8 exerciţii simple care să prelucreze
analitic principalele articulaţii şi grupe musculare şi să angreneze progresiv în
efort marile funcţiuni ale organismului. Se pot efectua la comandă,
autocomandă sau pe muzică. Iniţial complexele de exerciţii vor fi alcătuite de
învăţătoare sau profesorul de educaţie fizică şi se vor însuşi în lecţiile de
educaţie fizică, fiind apoi exersate acasă şi chiar înlocuite cu creaţii proprii.
Contribuie atât la înlăturarea efectelor somnului şi la stimularea tuturor
funcţiilor, cât şi la întărirea reflexului de postură, la dezvoltarea fizică
armonioasă şi la îmbunătăţirea mobilităţii şi supleţei, precum şi la crearea
unei stări de bună dispoziţie.

Plimbările

Sunt activităţi extradidactice organizate, de obicei, la sfârşitul

săptămânii în scopul dobândirii de noi cunoştinţe sau de verificare practică a
celor deja însuşite, prin contactul nemijlocit cu natura. Desfăşurate în aer
liber, pe timp frumos, în oricare anotimp al anului, ele oferă şi un bun prilej
de dezvoltare a simţului de orientare în spaţiu, de aplicare a deprinderilor
motrice însuşite: variante de mers printre obstacole naturale, căţărări,
escaladări, sărituri peste mici obstacole sau cu coarda, aruncări cu mingea sau
cu bulgări de zăpadă, etc.

Întrecerea sau concursul

Este forma de bază a practicării exerciţiilor fizice.

Regulile sunt specifice jocurilor sportive sau a altor ramuri de sport,
precum şi altele fixate de cadrul didactic sau de elevi.
Întrecerile se desfăşoară între elevii aceleiaşi clase, între clase, între anii
de studiu, pe şcoală sau între şcoli. Ele se organizează sub forma
campionatului de baschet, handbal, fotbal, etc., pe şcoală sau pe an de studiu,
în cadrul calendarului sportiv al şcolii, al judeţului sau al M.E.C.
Concursurile sunt organizate la atletism, gimnastică, etc.
În şcoală, pe lângă campionate se pot organiza diverse cupe („Cupa
Primăverii” la judo, Cupa „Cel mai bun sprinter al şcolii”, Cupa
„Independenţa” la fotbal, Cupa „1 Decembrie” la baschet, etc.), Campionatul
de cros al şcolii şi altele.

Excursia

Excursia este o activitate turistică, deplasarea elevilor făcându-se în

afara localităţii, pe un itinerar precizat, pe perioade de timp mai mici sau mai
mari. În excursii se pot practica:
-exerciţii, jocuri, întreceri;
-săniuş, schi, jocuri cu zăpadă;
-înot, jocuri în apă;
-jocuri distractive.

Tabăra

Tabăra este o formă de organizare pe o perioadă mai lungă a activităţii

recreative a elevilor, ce poate să cuprindă toate activităţile mai sus enumerate.

LECŢIA – forma de bază a organizării procesului de educaţie

fizică şi sportivă şcolară

Lecţia reprezintă forma de bază a organizării procesului de învăţământ,

în general, deci şi a procesului de educaţie fizică, pentru că:
-are caracter obligatoriu şi un volum precizat prin planul de învăţământ care
prevede structura anului şcolar, conţinutul disciplinelor de învăţământ şi
numărul de ore afectat fiecăreia;
-are o durată stabilă, de regulă de 50 min.;
-este condusă de către un specialist cu o pregătire adecvată;
-se desfăşoară cu colective relativ constante ca număr şi relativ omogene ca
vârstă şi nivel de pregătire;
-se desfăşoară conform unui curriculum naţional care asigură o îndeplinire
unitară a obiectivelor educaţiei fizice şcolare.
În cadrul lecţiei trebuie să se respecte, ca urmare a faptului că este
condusă de un specialist, cerinţele generale ale conceperii, organizării şi
desfăşurării sale, şi anume:
- să fie considerată ca o unitate a unui sistem sau ciclu de lecţie;
-să se precizeze clar temele, obiectivele instructiv-educative şi obiectivele
operaţionale;
-să se aleagă cele mai eficiente metode şi procedee metodice;
-să se aleagă cele mai eficiente şi atractive sisteme de acţionare;
-să se asigure o dirijare ştiinţifică a efortului, o dozare corespunzătoare a
acestuia;
-să se asigure folosirea integrală şi eficientă a timpului afectat activităţii în
cadrul lecţiei;
-să se asigure o corelaţie optimă între instruire şi educaţie, între formativ şi
informativ;
-să se asigure condiţiile de aplicare a bagajului motric însuşit în activităţi
concrete (întreceri, parcursuri aplicative, ştafete, jocuri);
-să se asigure, în paralel cu activitatea globală, şi posibilitatea activităţii
individuale.

Tipologia lecţiei de educaţie fizică

În educaţia fizică şcolară, lecţia se prezintă sub mai multe forme sau
tipuri întrucât şi numărul variabilelor ce se iau în discuţie este mai mare,
primând criteriile care ţin sarcinile şi scopurile didactice.
1. După locul ocupat în cadrul anului şcolar şi scopul general
urmărit:
-lecţia organizatorică sau introductivă – este prima lecţie din anul şcolar, în
cadrul căreia sunt prezentate cerinţele catedrei sau disciplinei privind
frecvenţa, echipamentul necesar, probele şi normele de control; are caracter
obligatoriu pentru cazul colectivelor noi şi facultativ atunci când profesorul
cunoaşte deja clasa;
-lecţia curentă –predominantă numeric;
-lecţia bilanţ – de încheiere a situaţiei şcolare semestriale şi anuale.
2. După numărul temelor abordate:
-lecţia cu o temă –prezentă mai ales în cazul practicării, în lecţie, a unor
sporturi de sezon (schi, săniuş, patinaj) sau a înotului;
-lecţia cu două sau trei teme –cel mai des întâlnită, având în vedere
necesitatea parcurgerii prevederilor programei;
-lecţia cu patru teme –foarte rar întâlnită, de obicei în cazul unor lecţii
deschise organizate în cadrul cercurilor pedagogice; presupune o mare
experienţă şi măiestrie didactică din partea profesorului care o conduce.
1. După componentele tematice:
-cu teme numai din deprinderi motrice (o temă din deprinderi motrice
generale + o temă dintr-o ramură de sport; o temă din deprinderi motrice
generale + o temă din atletism + o temă dintr-un joc sportiv, etc.);
-cu teme numai din calităţi motrice – numită şi lecţie de pregătire fizică
generală – este foarte rar întâlnită datorită parametrilor crescuţi ai efortului şi
monotoniei derulării activităţii; nu se justifică decât în cazul unor condiţii
materiale deosebit de precare şi a timpului nefavorabil ;
-cu teme combinate din calităţi şi din deprinderi motrice (2 sau 3 teme în
total) – cel mai des întâlnite în practică.
 2. După numărul ramurilor de sport din care sunt selectate temele
din deprinderi motrice:
-monosport- cu una sau două teme din aceeaşi ramură de sport;
-bisport – cu teme din două ramuri de sport ( atletism+ joc sportiv, gimnastică
acrobatică+ joc sportiv, etc.);
-plurisport – temele sunt selecţionate din mai multe ramuri sportive, caz mai
rar întâlnit în practică întrucât presupune o bază materială deosebită.
3. După etapele metodice ale formării deprinderilor motrice:
-de învăţare (are o singură temă din deprinderi motrice, cealaltă sau celelalte
fiind din calităţi motrice);
-de consolidare (temele din deprinderi motrice având acelaşi obiectiv – de a
fixa, de a consolida deprinderile învăţate anterior); este întâlnită destul de des;
-de perfecţionare – mai rar întâlnită, având în vedere că perfecţionarea
deprinderilor motrice este destul de greu de realizat în cadrul educaţiei fizice
şcolare; ea se realizează mai ales prin activităţile competiţionale şi nivelul
claselor terminale de liceu;
-de verificare – a nivelului însuşirii deprinderilor motrice;
--mixte –rezultate din combinaţii diverse ale celor patru forme de prezentate
anterior (învăţare+ consolidare; verificare+ consolidare; etc.); acest tip de
lecţie este cel mai des întâlnit în activitatea curentă.
Lecţiile pot avea variante de combinare a diferitelor tipuri prezentate, în
funcţie de obiectivele propuse, de condiţiile materiale, de concepţia
profesorului, etc. Astfel, o lecţie poate fi:
-monosport cu două teme şi cu caracter mixt;
-bisport cu două teme şi caracter de consolidare;
-cu trei teme, combinată, bisport şi cu caracter mixt, etc.
Structura lecţiei de educaţie fizică

Structura lecţiei de educaţie fizică este dată de succesiunea unor

momente, faze, secvenţe, verigi, etape, părţi, etc., în timpul alocat, toate
diferenţiate în privinţa obiectivelor, conţinutului, duratei şi metodologiei.
De-a lungul timpului, lecţia de educaţie fizică a avut mai multe
structuri:
1. –lecţia pe patru părţi: organizare, pregătire, fundamentală şi de
încheiere.
2. –lecţia pe trei părţi: pregătitoare, fundamentală şi de încheiere.
3. –lecţia pe verigi.
Structura lecţiei de educaţie fizică pe părţi se prezintă astfel:
1.-partea pregătitoare- care are ca scop organizarea clasei în vederea
începerii activităţii, pregătirea funcţională şi neuromusculară pentru efortul
care urmează şi acţionarea în direcţia dezvoltării fizice armonioase; are o
durată de aproximativ 15 minute şi presupune parcurgerea următoarelor
secvenţe didactice:
a. -organizarea colectivului de elevi – care vizează asigurarea unui început
organizat, captarea atenţiei elevilor, cunoaşterea unor variabile de moment
(efectiv, echipament, stare de sănătate) şi anunţarea temelor lecţiei; pe lângă
mijloacele specifice momentului didactic (raport, verificarea echipamentului,
etc.) pot fi prezente şi exerciţii scurte de front şi formaţii.
b. -pregătirea organismului pentru efort – secvenţă obligatorie care vizează
creşterea treptată a temperaturii masei musculare, ridicarea valorilor marilor
funcţiuni ale organismului implicate în efort, evitarea accidentelor articulare
şi tendinoase, asigurarea unei stări optime de excitaţie a scoarţei cerebrale,
familiarizarea cu mediul ambiant, etc.; se realizează prin exerciţii de front şi
formaţii, variante de mers şi alergare, exerciţii din şcoala săriturii şi aruncării,
combinate cu exerciţii de relaxare şi respiraţie.
c. -influenţarea selectivă a aparatului locomotor – verigă obligatorie în cazul
prelucrării analitice a segmentelor corpului, mai ales a celor care vor fi
implicate în efortul din partea tematică; ca parte de dezvoltare fizică
armonioasă are şi trebuie să-şi menţină caracterul obligatoriu la vârste mici
(clasele I-VIII) şi poate fi facultativă sau nepermanentă la clasele de liceu; se
realizează prin exerciţii analitice, de regulă sub forma unor complexe,
efectuate liber sau cu obiecte uşoare.
2. –partea fundamentală (tematică) a lecţiei – care cuprinde atâtea
momente didactice câte teme şi-a propus profesorul să abordeze în lecţie,
respectând următoarele reguli metodice:
a. -dezvoltarea vitezei sau a îndemânării, dacă sunt programate se realizează
totdeauna în prima parte a conţinutului tematic (veriga a patra); ele nu pot fi
niciodată programate în aceeaşi lecţie;
b. -dacă este prevăzută învăţarea unei deprinderi motrice noi, aceasta se va
programa ca prima temă din deprinderi motrice (veriga a cincea, dacă am
prevăzut dezvoltarea vitezei sau a îndemânării sau veriga a patra dacă acestea
nu sunt planificate);
c. -dezvoltarea forţei sau a rezistenţei se planifică totdeauna în ultima parte a
conţinutului tematic (veriga a cincea dacă sunt două teme sau a şasea dacă
sunt prevăzute trei teme); ele pot fi planificate ca teme în aceeaşi lecţie dar, pe
cât posibil, acest lucru trebuie evitat;
d. -dacă este prevăzută o temă de verificare (susţinerea unei probe de control
în vederea evaluării), aceasta va fi planificată în prima parte a activităţii
tematice (ceea ce exclude programarea învăţării unei deprinderi noi, în lecţia
respectivă);
e. -dacă temele din deprinderi au ca obiective – consolidarea, pot fi
programate în orice ordine, indiferent de ramurile sportive cărora le aparţin
(nu neapărat temă din atletism înaintea celei din joc sportiv); programarea lor
depinde de condiţiile materiale, de numărul de clase ce-şi desfăşoară
concomitent activitatea pe baza sportivă, etc.
Obiectivul părţii fundamentale este de realizare a prevederilor
programei prin sisteme de acţionare selectate în funcţie de gradul lor de
eficienţă şi de atractivitate, corespunzător particularităţilor colectivului şi
condiţiilor concrete în care se desfăşoară activitatea. În cazul sistemelor de
acţionare împrumutate din ramurile sportive este de preferat a fi folosite cele
recomandate de prevederile metodice ale acestora.
3. –partea de încheiere care presupune:
a. -revenirea organismului după efort, în sensul restabilirii treptate a marilor
funcţiuni la valori apropriate de cele dinaintea începerii lecţiei, întrucât
încetarea bruscă a unei activităţi fizice intense provoacă o excitaţie nervoasă
care-i va împiedica pe elevi să se concentreze la lecţiile care urmează în
program (mai ales când aceasta s-a încheiat cu o întrecere, o ştafetă sau un joc
sportiv), va provoca o transpiraţie inconfortabilă în continuare, o dispariţie
mai lentă a stării de oboseală, iar pe timp rece va face să crească pericolul
contactării unei răceli; mijloacele cel mai des folosite sunt alergarea uşoară,
mersul însoţit de exerciţii de relaxare musculară şi de respiraţie.
b. -aprecieri asupra modului de angrenare în efort a elevilor (cu nominalizări
pozitive şi negative) şi recomandări pentru activitatea suplimentară şi
independentă; acestea se pot realiza ca secvenţă aparte sau chiar în timpul
efectuării exerciţiilor de revenire.

Structura lecţiei de educaţie fizică pe verigi se prezintă astfel:

1.Organizarea colectivului de subiecţi.
2.Pregătirea organismului pentru efort.
3.Prelucrarea analitică a aparatului locomotor (Influenţarea selectivă a
aparatului locomotor).
4.Dezvoltarea/educarea sau verificarea calităţilor motrice viteza sau
îndemânarea.
5.Însuşirea/iniţierea, consolidarea, perfecţionarea sau verificarea deprinderilor
şi/sau priceperilor motrice.
6.Dezvoltarea/educarea sau verificarea calităţilor motrice rezistenţă sau forţă.
7.Revenirea organismului după efort.
8.Aprecieri şi recomandări.

Formele de organizare a colectivului de elevi

Clasa – este unitatea de bază a procesului de învăţământ inclusiv pentru

domeniul educaţiei fizice şcolare, totdeauna când activitatea se desfăşoară în
cadrul lecţiilor cu caracter obligatoriu. Colectivul unei clase este mixt, în
majoritatea cazurilor, ceea ce ridică probleme atât în selectarea mijloacelor
cât şi în dozarea efortului. Demixtarea este posibilă prin programarea, în
orarul şcolii, a desfăşurării simultane a lecţiilor la două clase paralele, dar
acest lucru rămâne, în general, în domeniul utopicului.
Grupa – reprezintă o unitate funcţională mai mică decât clasa, cu certe
posibilităţi de rezolvare a exersării diferenţiate (conform particularităţilor
biomotrice ale colectivului) şi a desfăşurării activităţilor opţionale.
Prin intermediul grupelor organizate pe principiul relativei omogenităţi
biomotrice (indici ai dezvoltării fizice + indici ai capacităţii motrice) se poate
asigura o dozare mai bună a efortului, numărul grupelor la nivelul unei clase
fiind de 3-4, fiecare cu 7-10 elevi. Aceste grupe au caracter deschis şi se pot
organiza, practic, pentru toate tipurile de teme şi pe parcursul întregului an
şcolar.
În cazul activităţilor opţionale, recent introduse în planul de învăţământ,
grupa este unitatea funcţională de bază, înlocuind clasa. Ea este omogenă doar
în privinţa conţinutului activităţi, dozarea efortului urmând a se face
diferenţiat, potrivit particularităţilor elevilor.
Echipa este o formă de organizare a colectivului în cadrul unei lecţii care
prevede ştafete, concursuri colective şi, mai ales, jocuri sportive. Echipele
trebuie alcătuite pe baza echilibrului valoric, uşor stabilit când iniţiativa este
lăsată copiilor şi sunt întotdeauna conduse de un căpitan, numit de profesor
sau, şi mai bine, desemnat de coechipieri. În general, este bine ca elevii să-şi
desemneze singuri căpitanii care, ulterior, efectuează alegerea componenţilor
echipei, echilibrul valoric fiind, în aceste condiţii, foarte aproape de cel real.
În cazul activităţilor sportive din cercurile şcolare şi a orelor de pregătire
pentru competiţiile şcolare, echipa constituie unitatea funcţională de bază.

EFORTUL ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Activităţile realizate de om pe parcursul zilei de lucru nu pot fi efectuate
fără un anumit consum de energie. Dependent de valoarea consumului de
energie care va determina, mai devreme sau mai târziu, apariţia stării de
oboseală, efortul depus este mic, mijlociu, submaximal sau maximal.
Efortul, oboseala, refacerea, odihna sunt fenomene fiziologice organic
asociate de mişcare, de activitate. În cadrul activităţii de educaţie fizică şi a
celei sportive, care presupun solicitarea organismului peste nivelul obişnuit
impus de îndeplinirea activităţilor cotidiene, efortul, oboseala şi odihna au
alte valori, alte semnificaţii.
Efortul constă în solicitarea (determinată ca valoare) organelor,
aparatelor, sistemelor şi funcţiilor organismului în timpul efectuării unei
activităţi. Pe parcursul acestei solicitări se cheltuieşte energie şi se
acumulează un anumit grad de oboseală, mai scăzut sau mai ridicat, în raport
cu volumul, intensitatea şi complexitatea efortului depus.
 Cheltuirea energiei reprezintă elementul principal care susţine efortul,
îndeplinirea actelor motorii (reflexe şi voluntare) neputând fi concepută fără
consum energetic.
Oboseala. Consumurile sporite de energie determinate de efort duc, pe
măsura creşterii lor, la apariţia unor senzaţii neplăcute, generale sau locale,
subiective sau obiective, care indică oboseala. Oboseala trebuie considerată ca
un proces fiziologic normal, trecător, care se manifestă după o activitate
prelungită sau intensă. Ea se caracterizează prin scăderea temporară a
capacităţii de muncă a organismului. Treptat, pe măsura creşterii consumului
de energie, se manifestă anumite fenomene specifice oboselii: greutate în
continuarea efortului, lipsa de coordonare, paloarea feţei, senzaţii de sufocare,
moleşeală, etc. Eforturile exagerate ca durată şi intensitate duc la epuizarea
organismului, la imposibilitatea de a continua efortul.
Odihna –este un element important pentru dezvoltarea şi perfecţionarea
funcţiilor organismului, reprezentând o condiţie „sine qua non” pentru
restabilirea capacităţii de muncă după efectuarea unei activităţi.
Stabilirea corectă a raportului efort-odihnă (cunoscut în practică sub
denumirea de dozarea efortului ), în timpul lecţiei sau pe parcursul unui
sistem de lecţii, reprezintă una din problemele de bază ale profesorului de
educaţie fizică. Mecanismele de refacere nu pot fi perfecţionate fără a obosi în
prealabil organismul. Modificările intervenite în capacitatea de muncă au un
caracter fazic: după muncă, în prima fază a repausului se realizează
restabilirea capacităţii până aproape de nivelul iniţial; în faza a doua se
produce fenomenul de suprarestabilire (supracompensaţie) şi în faza a treia
organismul revine la nivelul iniţial.
În activitatea de educaţie fizică faza de supracompensare prezintă o
importanţă deosebită, deoarece în această fază capacitatea de lucru a
organismului se găseşte la un nivel mai ridicat decât cel iniţial.
Odihna dintre exerciţii, dintre repetări în cadrul unei lecţii sau a unui
sistem de lecţii trebuie să asigure lichidarea efectelor oboselii. Durata odihnei
ne se va prelungi însă dincolo de faza în care se păstrează urmările favorabile
ale efortului (faza de supracompensare), când sunt mobilizate resursele
organismului, acesta dispunând de o capacitate de muncă sporită. Efortul nu
trebuie repetat însă nici pe un fond de nerestabilire, deoarece duce la epuizare.
Reluarea lui după ce efectele efortului anterior s-au stins nu poate asigura
progresul.
Sporirea cantităţii şi calităţii efortului reprezintă o condiţie importantă
pentru dezvoltarea continuă a capacităţii funcţionale a organismului.
Repetarea sistematică a unui efort duce cu timpul la modificări de adaptare a
organismului şi implicit la obişnuirea lui cu solicitarea respectivă. În această
fază de adaptare, acelaşi efort nu mai poate constitui un stimul, apărând
necesitatea creşterii lui.
 Creşterea treptată a efortului în lecţiile de educaţie fizică trebuie să aibă în
vedere principiul potrivit căruia fiecare lecţie trebuie să se spijine pe cea
anterioară şi s-o pregătească pe următoarea; efortul următor se reia înainte de
a se stinge complet efectele modificărilor favorabile obţinute în organism în
faza de supracompensare.

Parametrii pe baza cărora se realizează dozarea efortului

Principalele elemente (parametri) pe baza cărora se realizează reglarea

efortului şi orientarea influenţei lui în lecţie sunt volumul, intensitatea şi
complexitatea.

Volumul se referă în principal la latura cantitativă a efortului. Cantitatea

de lucru (de efort) este determinată de numărul repetărilor, durata execuţiilor,
distanţele parcurse. Volumul se apreciază prin calificativele: mic, mediu,
submaximal, maxim. El interesează, în principal, în legătură cu dezvoltarea
rezistenţei şi forţei şi cu formarea deprinderilor motrice, componente ale
procesului instructiv-educativ, care pentru a fi realizate necesită un volum
mare de lucru.
Intensitatea reprezintă relaţia dintre lucrul efectuat al timpului necesar şi
se referă în principal la latura calitativă a efortului. Intensitatea efortului este
determinată de viteza de execuţie a mişcărilor, de numărul lor pe unitatea de
timp (tempoul), de durata pauzelor, de valoarea încărcăturilor, etc. Ea trebuie
corelată, în principal, cu activitatea destinată vitezei şi forţei.
Intensitatea efortului se apreciază, în raport cu capacitatea de lucru a
organismului, în procente (100%, 75%, 50%, 25%) sau în fracţii (1/1, 3/4,1/2,
¼) sau în calificative –mică, mijlocie, mare, foarte mare.
Complexitatea se află în legătură directă cu dificultatea însuşirii şi
efectuării unor acţiuni motrice, datorită greutăţii coordonării mişcările care
intră în structura acestora.
Această componentă a efortului are o relaţie directă cu dezvoltarea
îndemânării, coordonarea mişcărilor în procesul de formare a deprinderilor şi
priceperilor motrice.

Tipuri de efort
După forma de manifestare, eforturile se grupează în: eforturi standard
(în general cele repetabile), eforturi variabile (cu modificări ale intensităţii),
eforturi uniforme (cu solicitări constante), eforturi neuniforme – în creştere
sau în descreştere (frecvenţe în accelerări).
Din punct de vedere fiziologic, eforturile se grupează în: eforturi neuro-
musculare (în cadrul cărora consumul de energie –asigurată la nivelul
muşchiului- se face în lipsa oxigenului: alergările de viteză, cursele de slalom,
etc.; eforturi cardio-respiratorii (specifice probelor de fond –de durată;
interesează capacitatea de transport a oxigenului; eforturi tip metabolice (în
cadrul cărora interesează capacitatea de transport a oxigenului, dar şi
consumul maxim de oxigen – sunt eforturi specifice probelor de lungă durată:
maraton, 50 km., schi fond, etc.
Se apreciază că în cadrul efortului în care predomină forţa şi viteza,
intensitatea reprezintă elementul în contul căruia se realizează progresia în
dozarea efortului. În eforturile de rezistenţă şi rezistenţă în regim de forţă,
progresia se obţine pe seama modificării volumului. Când se lucrează pentru
îndemânare, complexitatea reprezintă principalul parametru al efortului.
Se mai poate aprecia că intensitatea acţionează pe linia proceselor de
adaptare, iar volumul indică cât anume se acţionează în această direcţie.
Dacă apreciem efortul trebuie să ne referim la parametrii lui. În raport cu
temele lecţiei şi scopul didactic urmărit, capătă prioritate unul sau altul dintre
parametri.
Elevii, pe parcursul lecţiei de educaţie fizică, nu depun un efort continuu,
acesta fiind fragmentat în funcţie de teme, de mijloacele folosite, de condiţiile
materiale, de formaţiile şi procedeele metodice utilizate, de nivelul lor de
pregătire, etc., ceea ce duce la concluzia că activitatea continuă (fără pauze)
nu depăşeşte graniţa a trei minute. În aceste condiţii este evident că şi
intensitatea, pe lângă volum (numai pe seama căruia suntem tentaţi să
apreciem că se reglează efortul), poate constitui elementul caracteristic al
efortului depus de elevi în lecţia de educaţie fizică.
În lecţiile în care unele exerciţii se repetă fără pauze sau care urmăresc
dezvoltarea rezistenţei ori aplicarea unor cunoştinţe şi procedee metodice în
condiţii de joc, volumul trebuie să constituie elementul pe seama căruia se
realizează creşterea efortului.
Relaţia parametrilor efortului cu componentele procesului de
învăţământ.
Programarea eforturilor în lecţie se face dependent de temele instructiv-
educative ale acesteia şi de scopul didactic, între parametrii efortului şi
componentele procesului instructiv-educativ (priceperi şi/sau deprinderi
motrice, calităţi motrice: viteză, îndemânare, forţă, rezistenţă, etc.) existând o
anumită relaţie de interdependenţă.
Sinoptic această dependenţă se prezintă astfel:

1.Deprinderi motrice = volum

2.Priceperi motrice = complexitate
3.Viteză = intensitate
4.Forţă = intensitate
5.Rezistenţă = volum
6.Îndemânare = complexitate
7.Calităţi combinate = volum-intensitate
 Particularităţile dinamicii efortului în lecţie

În lecţia de educaţie fizică, efortul se înscrie pe o curbă ascendentă în

momentele de organizare a colectivului de elevi, de influenţare selectivă a
aparatului locomotor şi pregătire pentru realizarea temelor lecţiei. Efortul
realizează un platou cu vârfuri şi căderi în următoarele momente ale lecţiei şi
o descreştere în final, când se urmăreşte revenirea organismului la starea
obişnuită. Pe acest fond general există numeroase variaţii, determinate de
orientarea diferită a activităţii în verigile lecţiei, dependent de temele
planificate, cât şi de mijloacele şi metodele folosite, de condiţiile materiale,
de tipul lecţiei, etc.; în raport cu ele efortul se încarcă în contul unuia sau
altuia dintre parametri.
În concluzie, dinamica efortului în lecţia de educaţie fizică, nu este
altceva decât „curba” acestuia, „traiectoria” sa în reprezentare grafică
conform succesiunii secvenţelor structurale.
Dinamica lecţiei de educaţie fizică a fost stabilită pe baza înregistrării
mai multor protocoale de evoluţie a frecvenţei cardiace ( F.C.) şi a frecvenţei
respiratorii (F.R.).
Conform teoriei profesorului Gheorghe Cârstea constatările cele mai
semnificative sunt următoarele:
1. -în primele trei verigi ale lecţiei, dinamica efortului înregistrează o
curbă continuu ascendentă. Se pleacă, în efort, de la valori ale F.C. în
jur de 70-80 puls./min. şi ale F.R. în jur de 16-18 resp./min.,
ajungându-se la aproximativ 120-130 puls./min. şi 20-22 resp./min.
2. –în veriga tematică sau în verigile tematice (în funcţie de numărul
temelor abordate), curba efortului înregistrează, de regulă, un „platou”,
adică o relativă stabilitate, în funcţie de obiectivele operaţionale şi de
metodologia folosită. În general se înregistrează „creşteri/depăşiri”
atunci când se dezvoltă/educă calităţile motrice sau se consolidează, se
perfecţionează deprinderile şi/sau priceperile motrice, mai ales când se
folosesc jocurile sportive bilaterale, unele jocuri de mişcare/dinamice,
parcursurile sau traseele aplicative şi ştafetele (toate cu o condiţie: să
fie efectuate sub formă de întrecere).
3. –în ultimele două verigi se înregistrează o scădere/coborâre a curbei
efortului.

Dirijarea efortului în lecţia de educaţie fizică, determină şi dinamica

aceluiaşi efort, este dependentă exclusiv de gradul de pregătire al profesorului
de specialitate, al conducătorului procesului instructiv-educativ.
Dirijarea efortului se realizează prin următoarele modalităţi:
1-Dirijarea anticipată, realizată prin documente de planificare (efectuate de
către profesor pe diferite perioade de timp).
2.-Dirijarea concretă, realizată în lecţii sau în alte activităţi curente, în
funcţie de reacţia subiecţilor la efortul specific. Această reacţie este apreciată
prin prisma următoarelor criterii:
-observarea elevilor – apreciând intensitatea efortului după o serie de aspecte
exterioare: respiraţia accelerată (gâfâiala), culoarea obrajilor, transpiraţia
abundentă, dificultăţi în execuţia unor mişcări cunoscute, etc.
-determinarea pulsului – constituie modalitatea care poate furniza datele cele
mai precise referitoare la evoluţia efortului.
-gradul de coordonare a mişcărilor, precizia în efectuarea actelor şi acţiunilor
motrice, atenţia, etc.
În funcţie de aceste criterii, dacă reacţia la efort a subiecţilor impune, trebuie
să se facă modificări faţă de dirijarea anticipată, cel puţin sub aspectul
pauzelor între repetări şi a naturii acestora (mai mari, mai mici, active, pasive,
etc.).

Densitatea lecţiei de educaţie fizică

Reprezintă elementul principal în stabilirea calităţii unei lecţii sau a

altei activităţi concrete. Densitatea se referă la cantitatea şi calitatea efortului
fizic, în funcţie de componenta temporală (se poate observa de pe „margine”
de către specialişti, şi nu poate fi analizată decât pe bază de înregistrări
concrete).
Tipuri de densitate şi criteriile corespunzătoare:

A. Volumul efortului fizic raportat la durata programată a lecţiei determină

următoarele tipuri de densitate:

1. Densitatea motrică (Dm), reprezentată de cât lucrează efectiv subiectul

înregistrat în timpul alocat lecţiei, adică cât timp acesta efectuează exerciţii
fizice (inclusiv durata pauzelor active între repetări).
Acest tip de densitate, care are o oarecare prioritate faţă de celelalte tipuri, se
calculează după următoarea formulă logică:

Timpul efectiv de lucru al subiectului înregistrat

Dm= ×100
Durata programatã a lectiei
În lecţiile de educaţie fizică şi sport, indiferent de tipologia lor, predomină
densitatea motrică. Acest tip de densitate are valori mai mari în lecţiile în care
se consolidează sau se perfecţionează deprinderile şi/sau priceperile motrice,
faţă de lecţiile de „iniţiere primară” în aceste deprinderi şi/sau priceperi
motrice. O bună densitate motrică se apreciază în jurul valorii de 60%.
2. Densitatea pedagogică (Dp), reprezentată de timpul cât este angrenat activ
subiectul înregistrat la acţiunile didactice, metodice sau organizatorice din
lecţie (explicaţii, demonstraţii, corectări ale greşelilor de exersare, marcarea
unor trasee/parcursuri, aducerea sau ducerea unor materiale sportive, etc.).
În densitatea pedagogică intră şi durata pauzelor pasive necesare între
repetările efectuate de subiectul înregistrat.
Formula logică de calcul a densităţii pedagogice este următoarea:

Timpul in care subiectul inregistrat participa activ la masurile didactice, metodice si organizatorice
Dm = ×
Durata programata a lectiei

Valoarea densităţii pedagogice este mai mare în lecţiile care au obiective

operaţionale de „însuşire primară” / de „iniţiere primară” a deprinderilor
şi/sau priceperilor motrice (când se fac multe explicaţii, demonstraţii, se
corectează greşelile tipice de exersare, etc.).
Teoretic, suma dintre densitatea motrică şi densitatea pedagogică
trebuie să fie 100%.

B. Intensitatea şi complexitatea efortului fizic determină un alt tip de

densitate a lecţiei de educaţie fizică: densitatea funcţională, care este
determinată de evoluţia marilor funcţiuni ale organismului pe parcursul
lecţiei. Această evoluţie, în practică, se apreciază prin valorile frecvenţei
cardiace (F.C.) şi cele ale frecvenţei respiratorii (F.R.), luate la începutul
lecţiei şi pe parcursul acesteia (inclusiv şi la sfârşitul ei). Aceste valori, pentru
a determina acest tip de densitate, se iau tot pe subiecţii înregistraţi.
Evoluţia frecvenţei cardiace şi a frecvenţei respiratorii, pe parcursul
unei lecţii, ne oferă curba efortului sau dinamica acestuia în lecţia respectivă.
Toate cele trei tipuri de densitate se înregistrează numai pe bază de
„protocol” special.
Caracteristici ale protocolului de densitate:
-se realizează de către altcineva, în timp ce se desfăşoară lecţia;
-planul de lecţie este realizat de către specialist înainte de desfăşurarea
acesteia.
Protocolul de densitate prezintă următoarea formă:

PROTOCOL DE DENSITATE

Unitatea……………. Teme şi obiective:

Subiecţi…………….
Efectiv prezenţi: (B…F….) 1…………………
Data……………….. 2…………………
Locul de desfăşurare…….. 3…………………
……………………………
Conducătorul lecţiei………
Subiectul înregistrat………

Verigi Oră Conţinut Dozare Pauză Formaţi F.C./F.R Obs.

Durată/distanţă Activă/ i .
/nr.repetări/ pasivă
tempou de lucru

PROTOCOL DE DENSITATE

Unitatea………………… Teme şi obiective:

Subiecţi…………………
Efectiv prezent (M…F…) 1………………..
Data…………………….. 2………………..
Locul de desfăşurare…… 3………………..
…………………………..
Conducătorul lecţiei…….
Subiectul înregistrat…….

Verigi Oră Activitatea sau Durată F.C./F.R. Obs.

nonactivitatea
elevului înregistrat

În urma acestui model de protocol ne interesează să putem calcula

densitatea motrică şi densitatea pedagogică, precum şi să reprezentăm
densitatea funcţională.

Cauzele care determină o slabă densitate a lecţiei de educaţie fizică

1.Cauze organizatorice principale:

-alegerea unor formaţii de lucru şi a unor modalităţi concrete de exersare
neadecvate;
-neamenajarea din timp a locului de desfăşurare, inclusiv a instalaţiilor
specifice existente;
-nepregătirea din timp a materialelor didactice necesare în lecţie.
2.Cauze metodice principale:
-explicaţii (sau alte procedee metodice verbale) prea lungi şi mai ales neclare;
-demonstraţii neconvingătoare sau materiale iconografice/intuitive
neconvingătoare;
-succesiune necorespunzătoare a mijloacelor folosite.
3.Cauze de altă natură:
-lipsa planului de lecţie;
-lipsa atractivităţii mijloacelor folosite;
-starea participativă negativă a subiectului înregistrat, etc.

Jocurile de mişcare în educaţia fizică şcolară

Jocurile de mişcare sau jocurile dinamice sunt activităţi de tip ludic, cu

implicaţii deosebite asupra dezvoltării personalităţii executanţilor din mai
multe puncte de vedere, inclusiv din cel al contribuţiei pe planul integrării
sociale. Jocurile de mişcare sunt activităţi totale, atractive, spontane, libere,
naturale şi dezinteresate, prezentând şi importante valenţe recreative şi
compensatorii.
Clasificarea jocurilor specifice domeniului nostru:
-jocuri de mişcare (sau dinamice);
-jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive;
-jocuri sportive.

1.După participarea marilor funcţiuni ale organismului:

-jocuri de explorare – experimentare;
-jocuri simbolice;
-jocuri cu reguli (inclusiv cele care se adresează prioritar motricităţii).
2.După modul de organizare a participanţilor:
-jocuri cu împărţire pe echipe sau grupe;
-jocuri fără împărţire pe echipe sau grupe (jocuri „frontale”).
3.După locul în care se efectuează:
-jocuri în aer liber / afară;
-jocuri în interior (sală sau alte spaţii).
4.După „mediul” în care se desfăşoară:
-jocuri pe suprafaţă uscată (teren, sală, etc.);
-jocuri pe zăpadă;
-jocuri pe gheaţă;
-jocuri în apă;
-jocuri în aer.
5.După zona geografică în care se desfăşoară:
-jocuri la mare;
-jocuri la munte.
6.După cadrul „organizatoric” în care se efectuează:
-jocuri în lecţie;
-jocuri în „recreaţia organizată”;
-jocuri în tabere;
-jocuri în staţiuni balneo-climaterice şi de odihnă;
-jocuri în activitatea independentă.
7.După materialele folosite:
-jocuri cu obiecte;
-jocuri fără obiecte.
8.După obiectivele instructiv-educative vizate:
-jocuri pentru educarea şi captarea atenţiei;
-jocuri pentru dezvoltarea/educarea calităţilor motrice;
-jocuri pentru însuşirea (mai ales consolidare şi perfecţionare) deprinderilor
şi/sau priceperilor motrice, pot fi şi jocuri pentru verificarea însuşirii
deprinderilor şi/sau priceperilor motrice.
Reguli de organizare, metodice, materiale, de evaluare
-pregătirea materialelor pentru jocuri, ca şi recuperarea lor, se recomandă să
aparţină subiecţilor / elevilor;
-„marcarea” spaţiului de lucru, de desfăşurare a jocurilor de mişcare se poate
face tot de către subiecţi/elevi;
-formarea „echipelor” sau „grupelor” necesare se realizează, pe bază de
autonomie „dirijată”, tot de către subiecţi/elevi prin procedee clasice;
-echipele sau grupele trebuie să aibă valoarea aproximativ egală, pentru a fi
competitive;
-majoritatea jocurilor trebuie să beneficieze şi de un „arbitraj” din partea
colegilor – participanţi;
-dozarea efortului în jocurile de mişcare trebuie să fie în strictă concordanţă,
mai ales, cu veriga lecţiei în care se folosesc şi cu obiectivele operaţionale pe
care le îndeplinesc; această dozare este dependentă de următoarele variabile:
-volumul, complexitatea şi intensitatea efortului fizic implicat;
-numărul participanţilor, dimensiunile spaţiului de joc, volumul
şi calitatea materialelor folosite;
-formaţiile de lucru folosite şi modalităţile concrete de exersare,
etc.

Locul şi rolul jocurilor de mişcare în lecţia de educaţie fizică

În lecţia de educaţie fizică şcolară jocurile de mişcare sunt folosite

aproape în toate verigile (exceptând veriga ultimă).
 În prima verigă:
-sunt folosite jocuri pentru captarea şi educarea atenţiei, bine alese şi dozate.
În a doua verigă:
-sunt folosite jocuri de mişcare bine cunoscute, atractive şi cu posibilitatea de
a angrena frontal în exersare pe toţi subiecţii;
-nu sunt recomandate jocuri sub formă de ştafete sau bazate pe
trasee/parcursuri aplicative.
În verigile tematice:
-se folosesc jocurile de mişcare pentru realizarea următoarelor obiective
operaţionale:
-dezvoltarea/educarea calităţilor motrice,
-consolidarea sau perfecţionarea deprinderilor şi/sau priceperilor
motrice.
În veriga penultimă:
-se folosesc jocuri de mişcare cu caracter relaxant, liniştitor cu referire
specială la funcţia respiratorie.

Proiectarea procesului de educaţie fizică

Proiectarea procesului de învăţământ presupune conceperea şi

realizarea lui pe baza unor documente care precizează obiectivele de instruire
pentru fiecare tip şi grad de învăţământ, priorităţile acordate activităţilor care
fac obiectul procesului de învăţământ, ordinea în care acestea se vor realiza,
conţinutul activităţilor organizate în vederea îndeplinirii obiectivelor,
cerinţele la care trebuie să se situeze calitatea procesului instructiv-educativ,
sistemul de control şi verificare a rezultatelor obţinute.
Proiectarea didactică este o activitate de tip anticipativ ce presupune
stabilirea treptelor ce trebuie urmate de către profesor şi de către elev, în
realizarea instrucţiei şi educaţiei, într-o anumită perioadă de timp.
În educaţia fizică şcolară, proiectarea se realizează global sau eşalonat.
Proiectarea globală se realizează pentru un ciclu de învăţământ şi
presupune stabilirea unor obiective, conţinuturi şi criterii de evaluare mai
ample, ce au în vedere activitatea instructiv-educativă.
Proiectarea globală creează cadrul necesar pentru elaborarea proiectării
eşalonate şi cuprinde planurile de învăţământ şi programele analitice.
Planul de învăţământ este un document obligatoriu care stabileşte:
-disciplinele şcolare şi succesiunea pe ani de studiu;
-numărul de ore pentru fiecare disciplină de studiu;
-structura anului şcolar sau succesiunea intervalelor de timp afectate studiului,
evaluării şi vacanţelor.
 Planul de învăţământ prezintă un caracter unitar ce asigură o pregătire
uniformă a populaţiei şcolare.
Planul – cadru de învăţământ
Planul – cadru de învăţământ este un plan de învăţământ care permite
şcolilor şi claselor să realizeze scheme orare proprii.
Planul- cadru cuprinde:
1.-curriculum comun (75%-80%) –obligatoriu pentru toate clasele.
2.-curriculum la decizia şcolii (20%-25%) –este aprobat de Consiliul de
Administraţie al Şcolii în funcţie de opţiunea părinţilor, elevilor şi
profesorilor.
Toate disciplinele de învăţământ cuprinse în Planul-cadru sunt
structurate pe arii curriculare.
Aria curriculară „educaţie fizică şi sport” cuprinde un număr de ore minim şi
maxim, numărul minim fiind obligatoriu de realizat, iar cel maxim conform
opţiunilor elevilor şi părinţilor (diferă acest număr de ore alocat în funcţie de
fiecare ciclu de învăţământ).
Aria curriculară „educaţie fizică şi sport” cuprinde:
1.-educaţia fizică
2.-activităţi opţionale.
Planul – cadru prevede pentru educaţia fizică şi sport următoarele ore:
-clasele I-IV : -educaţie fizică = 2-3 ore
-opţional = 0-1 oră.
-clasele V-VIII: -educaţie fizică = 1-2 ore
-opţional = 0-1 oră.
În concluzie, la clasele I-IV, sunt obligatorii 2 ore pe săptămână, iar la clasele
V-VIII, o oră pe săptămână.
În cazul în care părinţii, elevii, profesorii optează pentru încă o oră aceasta
poate fi:
1.-de educaţie fizică – aprofundare sau extindere;
2.-de opţionale – volei, handbal, gimnastică aerobică, etc.. Rubricaţia în
catalog, în acest caz, se introduce separat de educaţia fizică.

Programa de specialitate este un document care precizează conţinutul

instructiv-educativ al fiecărei discipline de învăţământ, indicând obiectivele,
temele şi timpul afectat fiecăreia dintre acestea, conţinutul activităţilor şi
standardele de performanţă (modul de evaluare), reprezentând principalul
ghid pentru profesor privind proiectarea şi desfăşurarea activităţilor şcolare.
Structura unei programe şcolare cuprinde următoarele componente:
1.-nota de prezentare;
2.-obiective cadru;
3.-obiective de referinţă;
4.-exemple de activităţi de învăţare;
5.-conţinuturi.
 Ciclurile curriculare reprezintă periodizări ale activităţii şcolare,
grupând mai mulţi ani de studiu, uneori chiar din cicluri şcolare diferite
(preprimar, primar, gimnazial, liceal) care au în comun anumite finalităţi.
I. Ciclul achiziţiilor fundamentale
-grupa pregătitoare a grădiniţei.
II. Ciclul de dezvoltare
-clasele III-IV.
III. Ciclul de observare şi orientare
-clasele V-IX.
IV. Ciclul de aprofundare
-clasele X-XI.
V. Ciclul de specializare
-clasa a XII-a.

Educaţia fizică şi sportul contribuie la îndeplinirea obiectivelor

ciclurilor curriculare, prin finalităţile sale:
-stimularea copilului în vederea cunoaşterii mediului apropiat;
-stimularea potenţialului creativ, a intuiţiei şi imaginaţiei;
-dezvoltarea capacităţii de a comunica;
-dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în
mediul social;
-descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul
construirii unei imagini de sine pozitive.

Obiectivele cadru – sunt obiective urmărite de educaţia fizică pe un ciclu de

învăţământ (I-IV, V-VIII, IX-XII –XIII).
Obiectivele de referinţă sunt obiectivele urmărite de-a lungul unui an şcolar.
În vederea realizării obiectivelor propuse sunt necesare diferite tipuri de
activităţi de învăţare.
Exemple de activităţi de învăţare – sunt modalităţi de transpunere în
activitate a obiectivelor de performanţă; -pentru fiecare obiectiv de referinţă
din programa şcolară există cel puţin un exemplu de activitate de învăţare.
Conţinuturi – reprezintă esenţa programei şcolare, ele fiind mijloace cu
ajutorul cărora sunt îndeplinite obiectivele de referinţă propuse şi cuprind:
1.-capacitatea de organizare
2.-dezvoltarea fizică armonioasă
3.-calităţi motrice de bază
4.-deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive (în cadrul cărora
întâlnim un trunchi comun – din care se pot alege disciplinele cerute şi un
trunchi opţional: ramuri sportive alternative).
Standardele curriculare de performanţă reprezintă criterii de evaluare a
procesului de învăţare, indicând gradul de îndeplinire a obiectivelor
curriculare de către elevi.
Standardele curriculare de performanţă fac legătura între curriculum şi
evaluare, pa baza cărora se elaborează nivelurile de performanţă şi itemii
necesari probelor de evaluare.
Programa şcolară elaborată de către M.E.C. nu cuprinde şi evaluarea, aceasta
fiind cuprinsă în broşura „Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare”.
Programa elaborată de către profesor pentru disciplinele opţionale cuprinde şi
evaluarea, care conţine doar tipul de probe, nu probele în sine.
Exemplu:
Obiective cadru Standarde de performanţă

1.Dezvoltarea capacităţii motrice S1.Realizarea indicilor optimi ai

generale a elevilor, necesare vitezei de deplasare, ai rezistenţei la
desfăşurării activităţilor sportive. efort aerob şi ai forţei principalelor
regiuni musculare.
2.Asimilarea procedeelor tehnice şi S2.Folosirea corectă şi eficientă a
acţiunilor tactice specifice practicării deprinderilor motrice de bază şi
diferitelor sporturi de către elevi, în aplicativ-utilitare în activităţi
şcoală şi în afara acesteia. motrice complexe.
S3.Aplicarea eficientă a
cunoştinţelor şi tehnicilor de
exersare în desfăşurarea activităţilor
sportive.
3.Favorizarea întreţinerii şi S4.Menţinerea atitudinii corporale
îmbunătăţirii stării de sănătate corecte, globală şi segmentară.
conform particularităţilor de vârstă şi
de sex ale elevilor.
4.Dezvoltarea trăsăturilor de S5.Respectarea regulilor de joc pe
personalitate favorabile integrării parcursul desfăşurării activităţilor
sociale. sportive.

Conform Planului-cadru de învăţământ, care cuprinde ore obligatorii

(trunchiul comun), numărul minim de ore pe disciplină şi număr maxim de
ore, şi programa şcolară cuprinde un trunchi comun şi unul extins.
Pentru clasele care au optat numărul minim de ore se lucrează cu
programa şcolară - trunchiul comun, iar pentru cele care au optat pentru
numărul maxim de ore apar 2 situaţii:
1.-aprofundare;
2.-extindere – se lucrează şi cu extinderea programei şcolare.
 Curriculum –ul nucleu reprezintă trunchiul comun al programei
şcolare şi cuprinde activităţile minime pe care trebuie să le desfăşoare elevii
în două ore pe săptămână la ciclul primar, o oră la ciclul gimnazial, liceal şi
şcoala profesională.
Curriculum –ul extins este reprezentat de activităţile cerute a fi
realizate prin introducerea unei alte ore de educaţie fizică pe săptămână (a
treia la ciclul primar, a doua la ciclurile gimnazial şi liceal).

Structura programei şcolare

Argument – motivarea cursului propus, particularităţilor elevilor, formarea

unor competenţe de transfer, etc.
Obiectivele de referinţă – 5-6 obiective de referinţă pe care elevii trebuie să le
îndeplinească până la sfârşitul anului.
Lista de conţinuturi – cuprinde informaţiile pe care opţionalul le propune ca
bază de operare pentru formarea competenţelor vizate de obiective.
Modalităţi de evaluare – tipuri de probe care se potrivesc opţionalului propus
(fizice şi tehnice).

Propunerea catedrei de educaţie fizică referitoare la alegerea

disciplinelor opţionale trebuie votată în Consiliul profesoral al şcolii,
profesorul (profesorii) catedrei va concepe o programă pentru fiecare
disciplină opţională în parte.
Programa de opţional, redusă la nivelul unei scheme elementare, se
prezintă astfel:
Argument
Obiective de referinţă Activităţi de învăţare
1.
2.
…
Listă de conţinuturi
Modalităţi de evaluare
*(valabilă pentru învăţământul general)

Argument
Competenţe specifice Conţinuturi
1.
2.
3.
Valori şi atitudini
Indicaţii metodologice
*(valabilă pentru clasele X-XII)
 Tipologia şi structura lecţiilor de instruire a elevilor într-o ramură
de sport opţională

Alături de forma clasică a lecţiei de educaţie fizică, întâlnim alte două

tipuri de lecţie, şi anume:
1.-lecţia de instruire a elevilor într-o ramură de sport opţională, aleasă din
oferta şcolii –ore opţionale.
2.-lecţia desfăşurată pentru constituirea unor echipe reprezentative ale şcolii,
care să participe în sistemul competiţional –ore extracurriculare.
Aceste tipuri de lecţii sunt forme monosport.
Lecţii cu teme din: deprinderi motrice, calităţi motrice şi mixte (C.M.+D.M.).
Lecţii de învăţare, consolidare, perfecţionare, verificare, mixte.
Lecţii în aer liber, în interior.
Lecţii cu o temă, cu două sau trei teme.
Lecţii de organizare, curente, bilanţ.
Structura lecţiei este pe trei părţi: pregătitoare, fundamentală şi de încheiere.

Autonomia şi dependenţa conducerii şcolii, profesorului de

educaţie fizică şi elevilor în relaţia cu Planurile –cadru de învăţământ şi
programele şcolare

Planurile de învăţământ şi programele şcolare conferă posibilitatea

„dezvoltării locale de curriculum” care constă în autonomia fiecărei instituţii
şcolare (curriculum care prevede, pe lângă disciplinele obligatorii, şi unele
discipline opţionale).
În relaţia curriculară şi conducerea şcolii-profesor-elev există elemente
de autonomie şi dependenţă.

Autonomia Dependenţa
Conducerea -repartizarea nr. -oligativitatea
şcolii de ore minim sau acordării nr.
maxim de minim de ore
educaţie fizică atribuite ariei
din oferta orară a curriculare.
ariei curriculare.
Planul – cadru de Profesorul de -posibilitatea de -desfăşurarea nr.
învăţământ educaţie fizică a propune minim de ore
discipline cuprinse în plan.
sportive
opţionale în
 cadrul
curriculum-ului
la decizia şcolii
sau de a cere
conducerii şcolii
aprofundare sau
extindere.
Elev -posibilitatea -obligativitatea
alegerii unei ore frecventării orei
din curriculum-ul cuprinse în
la decizia şcolii trunchiul comun
şi a ramurii de al planului de
sport preferate. învăţământ şi a
celei pentru care
poate opta din
curriculum-ul la
decizia şcolii.

Conducerea -asigurarea -asigurarea

şcolii condiţiilor condiţiilor
materiale pentru minime
desfăşurarea desfăşurării
anumitor ramuri conţinuturilor
sportive. obligatorii ale
programei
şcolare.
Programele Profesorul de -alegerea acelor -obligativitatea
şcolare educaţie fizică ramuri sportive parcurgerii acelor
pentru care are conţinuturi care
bază materială; vor fi verificate
-posibilitatea prin S.N.S.E.
alegerii ramurilor
sportive
alternative;
-autonomia în a
lua decizii, a
stabili obiective,
a alege strategii.
Elev -posibilitatea de -obligativitatea
a alege un de a parcurge
anumit joc conţinuturile din
sportiv, anumite trunchiul comun
 probe din al programei
atletism, şcolare.
discipline
sportive
alternative.

Proiectarea eşalonată constă în elaborarea programelor de instruire specifice

unei discipline şi aplicabile claselor de elevi prin prisma particularităţilor sale,
prin raportarea la următoarele componente temporale:
1.-anul şcolar –planul tematic anual (graficul anual de eşalonare a sistemelor
de lecţii)
2.-semestrul –planul calendaristic semestrial
3.-lecţia –planul de lecţie, proiectul de lecţie, proiectul de tehnologie
didactică, etc.
Elaborarea unui document didactic de proiectare a activităţii se
realizează prin prisma următoarelor două direcţii: -relaţionarea a 4 întrebări
esenţiale, răspunsul la acestea conturând etapele proiectării didactice şi
stabilirea operaţiilor specifice fiecărei etape.
Proiectarea didactică presupune parcurgerea a patru etape obligatorii (paşi
didactici, întrebări, etc.) fiecăreia aparţinându-i anumite concepte operatorii
specifice:
1.Precizarea obiectivelor (ce voi face?) în care profesorul trebuie să realizeze
următoarele:
-să stabilească ce trebuie să ştie şi să facă elevii la sfârşitul activităţii
didactice.
-să compare ceea ce-şi propune să realizeze cu conţinutul programei şcolare
de specialitate, precizând performanţele minime aşteptate.
-să aprecieze dacă obiectivele sunt realizabile în timpul disponibil.
2.Analiza resurselor (cu cine şi cu ce voi face?) care constă în:
-selecţionarea conţinutului activităţii (cunoştinţe, indici somato-funcţionali,
calităţi motrice, deprinderi şi priceperi motrice).
-analiza caracteristicilor somato-funcţionale, psihice şi motrice ale elevilor şi
a nivelului motivaţiei lor pentru activitatea de educaţie fizică.
-analiza condiţiilor materiale (bază sportivă, numărul şi calitatea materialelor
sportive, etc.).
3.Elaborarea strategiilor didactice (cum voi face?) –în care profesorul se
preocupă de:
-alegerea metodelor şi procedeelor metodice ce urmează a fi folosite.
-stabilirea sistemelor de lecţie pentru fiecare temă în parte.
-selecţionarea celor mai eficiente şi mai atractive sisteme de acţionare.
-dozarea corespunzătoare a efortului şi stabilirea formaţiilor de lucru.
4.Evaluarea (cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut a fost făcut şi cât de
bine?) presupune:
-stabilirea probelor de control, a baremurilor de apreciere şi a datelor de
susţinere a acestor probe.
Planul tematic anual cuprinde elementele de conţinut ale procesului
instructiv-educativ, eşalonarea lecţiilor pe parcursul anului şcolar şi
evidenţierea vacanţelor şcolare dintre şi din interiorul celor două semestre.
Numărul temelor dintr-o lecţie variază în funcţie de mai mulţi factori:
numărul orelor de educaţie fizică stabilit în planul de învăţământ,
conţinuturile programei, baza materială a şcolii, nivelul de pregătire, etc.
Cerinţe ce trebuie respectate în elaborarea graficului anual de eşalonare:
-prevederile programei şcolare pentru curriculum-ul nucleu au caracter
obligatoriu, realizarea lor asigurând nivelul minimal pentru orice tip de
evaluare.
-pentru fiecare componentă tematică se stabilesc în plan:
-numărul de lecţii în care se abordează;
-amplasarea acestor lecţii în anul de învăţământ respectiv;
-timpul, în minute, care revine fiecărei componente în fiecare ciclu
tematic.
-ciclurile tematice, adică succesiunile neîntrerupte de lecţii, pot fi mai mari
sau mai mici, ele fiind condiţionate de dificultatea componentei abordate şi
nivelul de pregătire al elevilor.
-un ciclu tematic poate să cuprindă 6, 8, 10, 12, etc. lecţii (uneori pentru
învăţarea de tip intensiv un ciclu tematic poate fi format şi din 4 lecţii).
-numărul temelor dintr-o lecţie (2 sau 3) depinde de măiestria pedagogică şi
experienţa didactică a profesorului, de nivelul motric al colectivului, de baza
materială, de numărul de ore alocat şi de etapa formării deprinderii motrice.
-temele lecţiei se aleg din calităţile motrice şi din deprinderile şi/sau
priceperile motrice.
-dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi combinate trebuie să constituie o
preocupare permanentă, constantă, în fiecare lecţie.
-în faza de învăţare, succesiunea temelor din deprinderi şi priceperi motrice
specifice unor ramuri de sport, trebuie să urmeze linia metodică a ramurii de
sport respective (se învaţă mai întâi alergarea de rezistenţă şi apoi alergarea de
viteză).
-de regulă, sistemele de lecţii se încheie cu probe de control (atât cele
cuprinse în S.N.Ş.E., cât şi cele elaborate de profesor).
Repartizarea, în planul tematic anual, a probelor şi ramurilor
sportive prevăzute în programă
Planul tematic anual evidenţiază ciclurile tematice corespunzător celor
două elemente ale conţinutului educaţiei fizice: calităţile motrice şi
deprinderile şi priceperile motrice.
În cadrul deprinderilor şi priceperilor motrice sunt cuprinse:
-atletismul;
-gimnastica;
-jocuri sportive.
Ponderea acestora în planul tematic anual diferă fiind condiţionată de:
-baza materială şi didactică existentă;
-nivelul de pregătire al elevilor;
-ponderea probelor de control specifice cuprinse în S.N.Ş.E.;
-gradul de dificultate al elementelor şi procedeelor tehnice care trebuie
însuşite;
-opţiunile elevilor.
Programarea conţinuturilor specifice celor trei ramuri de sport, pe
parcursul anului şcolar, depinde de:
-baza materială şi didactică;
-orarul şcolii;
-condiţii climaterice;
-recomandări metodologice (nu operăm în aceeaşi lecţie dezvoltarea vitezei şi
a alergării de viteză, etc.);
-complexitatea şi dificultatea deprinderilor motrice ce urmează a fi însuşite.
Programarea lor în planul tematic anual se realizează prin prisma
următoarelor criterii:
-probele de atletism se desfăşoară numai afară;
-gimnastica se face în sala de sport;
-jocul sportiv se planifică oricând (dacă există sală) sau numai pe perioada
când se poate desfăşura în aer liber.

Exemplu de „Plan tematic anual” după Gh. Cârstea (2000):

PLAN TEMATIC ANUAL

Unitatea de învăţământ………………………………
Clasa de elevi………………………………………..
Locul şi zona geografică…………………………….
Condiţiile materiale specifice……………………….

Componentele Semestrul I II
tematice Luna Septembrie, etc. Ianuarie, etc.
Nr. lecţiilor 1,2,3,4,5,6,7,etc. 1,2,3,4,5,6,7,etc.
Calităţi Viteza 8 min.
motrice Îndemânarea 10min.
Rezistenţa et 7min.
Etc. c.
Deprinderi şi Alergarea de 10min.
Priceperi viteză
motrice …
...
…
Gimnastica
Acrobatică
…….
Etc.

Planul calendaristic semestrial reprezintă forma descriptivă ce

conţine elementele de recunoaştere, probele de control, săptămâna şi numărul
curent al lecţiilor, temele şi obiectivele, sistemele de acţionare codificate şi
dozate. Reprezintă singurul document obligatoriu pentru toate cadrele
didactice şi derivă logic din planul tematic anual.
Pentru elaborarea planului calendaristic profesorul trebuie să respecte
următoarele condiţii:
-respectarea numărului de lecţii din ciclul tematic prevăzut în graficul de
eşalonare al temelor;
-precizarea clară a probelor de control;
-programarea obiectivelor temelor din calităţi motrice trebuie să ţină seama de
condiţiile în care se desfăşoară activitatea.
Anexa planului calendaristic, document obligatoriu, cuprinde
sistemele de acţionare ordonate logic, codificate şi dozate corespunzător.
Probele de control sunt cele prevăzute în Sistemul Naţional Şcolar de
Evaluare, precum şi altele stabilite de către profesor: procedee tehnice izolate
din jocuri sportive sau structuri motrice, exerciţiu impus sau liber ales cu
elemente impuse din gimnastica acrobatică sau ritmică, etc.

Exemplu de „Plan calendaristic” după Gh. Cârstea (2000)

PLAN CALENDARISTIC
Semestrul I

Unitatea şcolară……………………
Clasa de elevi……………………...
Efectivul…………………………..
Localitatea şi zona de relief………. Probe de control:
……………………………………. 1………………………..
Condiţii materiale specifice……… 2………………………..
……………………………………. 3………………………..

Nr./crt. Luna şi Teme şi Sisteme de Alte

al lecţiilor săptămâna obiective acţionare consemnări
operaţionale
1. Sept. 15-21 a.Viteza: V 3/2x
verificarea
vitezei de
deplasare pe
50 m plat.
b.Săritura în SL 4/5x
lungime cu
elan din
alergare: SL 6/3X
consolidare,
cu accent pe
etalonarea
elanului.
c.Pasa în doi
din deplasare, H 3/4X
cu o mână de
la umăr, la
handbal:
consolidare, H 5/4x
cu accent pe
ducerea
corectă a
braţului
înapoi înainte
de aruncare.
2. Septembrie a………
15-21 b………
c………
Etc. Etc. Etc. Etc. Etc.

Planul de lecţie sau proiectul de lecţie este documentul de planificare

care asigură eficienţa procesului instructiv-educativ, concretizată în densitate
motrică şi funcţională corespunzătoare, în creşterea nivelului de pregătire a
elevilor conform cerinţelor, în asigurarea tratării diferenţiate, în eliminarea
improvizaţiei şi a întreruperilor în desfăşurarea unei lecţii.
Structura planului de lecţie cuprinde:
1.-indicatorii de recunoaştere;
2.-părţile, secvenţele, verigile, momentele lecţiei;
3.-sistemele de acţionare;
4.-dozarea şi formaţiile de lucru;
5.-indicaţiile metodice,
6.-consemnările profesorului.

1.-rubrica indicatorilor de recunoaştere cuprinde:

-unitatea şcolară;
-clasa şi efectivul clasei (băieţi/fete);
-data;
-locul de desfăşurare şi dimensiunile bazei sportive;
-instalaţiile, aparatele şi materialele didactice (câte şi care?).
2.-rubrica verigilor, a părţilor cuprinde:
-nominalizarea prin cuvinte a părţilor/verigilor în ordinea succesiunii lor (şi se
menţionează şi timpul alocat în minute).
3.-sistemele de acţionare se regăsesc în rubrica „conţinut”, unde se
consemnează, în succesiunea lor, mijloacele, metodele şi procedeele metodice
preconizate pentru fiecare verigă/parte a lecţiei.
4.-la rubrica „dozare şi formaţii de lucru” se consemnează pentru fiecare
element de la rubrica „conţinut” varianta cea mai funcţională de dozare,
precum şi formaţia de lucru şi modalitatea concretă de exersare din formaţia
de lucru preconizată.
5.-indicaţiile metodice vizează: tratarea diferenţiată a elevilor, autonomia
elevilor, darea unor teme pentru acasă sau verificarea lor, autoorganizarea-
autoconducerea-autoaprecierea.
6.-rubrica „consemnărilor” cuprinde părerea profesorului cu privire la
abaterile de la plan şi cauzele acestor abateri.

Temele şi obiectivele operaţionale

Pentru fiecare temă abordată în lecţie se precizează un obiectiv operaţional
care se subordonează acesteia.
Temele sunt preluate din planul calendaristic şi reprezintă calităţile motrice şi
deprinderile şi priceperile motrice . Tema rămâne aceeaşi pe parcursul ciclului
tematic.
*Nu se constituie în teme de lecţie:
-denumirea ramurilor sau disciplinelor sportive (atletism, gimnastică
acrobatică, baschet, etc.);
-denumirea procedeelor metodice de dezvoltare a unor calităţi motrice
(circuitul, intervalul, izometria, alergarea în tempo uniform, etc.);
-denumirea unor mijloace precum ştafetele, parcursurile aplicative, jocurile de
mişcare, jocurile cu temă sau jocurile bilaterale din jocurile sportive.
Obiectivul operaţional reprezintă ceea ce trebuie realizat din tema respectivă
în fiecare lecţie (se poate menţine acelaşi obiectiv operaţional în maximum 2-
3 lecţii succesive).
Pentru calităţile motrice în situaţie de teme, obiectivele vizează
„dezvoltarea/educarea”, „verificarea” uneia sau mai multor forme de
manifestare, subliniându-se nivelul de localizare (membre
superioare/inferioare, spate, întregul corp, etc.)
Pentru deprinderile/priceperile motrice în postură de teme, obiectivele
operaţionale trebuie să vizeze etapa învăţării motrice (însuşire
primară/consolidare/perfecţionare/verificare) şi accentul care se pune pe una
sau mai multe faze din execuţia tehnică, tactică sau tehnico-tactică.

Exemplu de „Plan de lecţie” după Gh. Cârstea (2000)

PLAN DE LECŢIE

Unitatea şcolară………………… Teme şi obiective operaţionale:

Clasa de elevi…………………... 1. Temă………………………
Efectivul……(M/F)……………. Obiectiv……………………
Data……………………………. 2. Temă………………………
Locul de desfăşurare…………... Obiectiv……………………
Instalaţiile, aparatele şi materialele 3. Temă………………………
didactice specifice (care şi câte?) Obiectiv…………………….
…………………………………

Verigi Conţinutul Dozare Formaţii de Alte

şi lucru, consemnări
durată modalităţi de
exersare şi
indicaţii
metodice

EVALUAREA ŞI EVIDENŢA ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ

ŞCOLARĂ

Evaluarea este o componentă fundamentală a unei activităţi de tip uman

ce prezintă obiective bine precizate. Evaluarea este o componentă de bază a
procesului instructiv-educativ.
 Sensul termenului de „evaluare” cuprinde diferite conotaţii, în funcţie
de realităţile la care se referă: evaluarea sistemului de învăţământ, evaluarea
programelor, evaluarea profesorilor, evaluarea subiecţilor, etc.
Estimarea şi evaluarea sunt acte de valorificare ce intervin în toate
activităţile umane, mai ales bilaterale.
Evaluarea, din punct de vedere cibernetic, reprezintă un act prin care se
realizează ameliorarea permanentă a fenomenului sau procesului respectiv.
Evaluarea este un obiect de studiu al docimologiei. Docimologia este
disciplina ştiinţifică care are drept obiect studiul sistematic al examenelor, în
particular al sistemelor de notare sau acordare de calificative, şi
comportamentul examinatorilor şi examinaţilor.

Funcţiile evaluării

1. În funcţie de derularea unei secvenţe de învăţare:

1.1-verificarea sau identificarea achiziţiilor subiecţilor;
1.2-perfecţionarea şi regularizarea procesului de formare a subiecţilor,
identificarea direcţiilor care conduc la crearea cadrului optim de educare şi
instruire;
1.3-recunoaşterea socială a schimbărilor operate asupra subiecţilor
aflaţi în formare.

2. Prin raportare la nivelul unui grup de subiecţi:

2.1-orientarea deciziilor pedagogice în vederea asigurării unui proces
armonios şi continuu al subiecţilor;
2.2-informarea subiecţilor şi a familiei acestora asupra stadiului
formării şi a progreselor actuale sau de perspectivă;
2.3-stabilirea unei ierarhii implicite sau explicite, prin atribuire –în
funcţie de rezultate- a unui loc sau rang valoric în cadrul grupului.

C. Cucoş (1996) prezintă următoarele funcţii ale evaluării:

1.-de constatare – în care se precizează dacă activitatea instructiv-educativă
s-a desfăşurat în condiţii optime;
2.-de informare – cu privire la stadiul de pregătire al elevilor;
3.-de diagnosticare a cauzelor care au condus la înregistrarea unei eficienţe
reduse a pregătirii;
4.-de prognosticare a disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale instituţiei
de învăţământ;
5.-de decizie asupra locului ocupat de un elev sau integrarea acestuia într-o
ierarhie, într-un nivel al pregătirii sale;
6.-pedagogică –aceasta poate fi:
-în perspectiva elevului –formarea unor abilităţi, orientarea şcolară şi
profesională, conştientizarea posibilităţilor lui;
-în perspectiva profesorului –pentru reglarea procesului de predare.

Tipuri de evaluare

C. Cucoş (1996) pune în evidenţă următoarele tipuri de evaluare:

1.-în funcţie de cantitatea de informaţie acumulată de elevi:
1.1-evaluare parţială –se verifică elementele cognitive sau
comportamentale secvenţiale (ex. probe de control curente);
1.2-evaluare globală –se verifică o cantitate mare de cunoştinţe şi
deprinderi (examene, concursuri, competiţii regulamentare).
2.-în funcţie de perspectiva temporală:
2.1-evaluare iniţială –se realizează la începutul unei etape de instruire;
2.2-evaluare continuă –se face pe parcursul secvenţei de instruire;
2.3-evaluare finală –se realizează le sfârşitul unei perioade de formare.

D. Colibaba-Evuleţ şi I. Bota (1998) prezintă următoarea clasificare a

tipurilor de evaluare:
1.-în funcţie de momentul la care se efectuează:
1.1-evaluare iniţială;
1.2-evaluare curentă;
1.3-evaluare periodică sau intermediară;
1.4-evaluare finală.
2.-în funcţie de modul de efectuare:
2.1-evaluare orală;
2.2-evaluare scrisă;
2.3-evaluare practică.
3.-în funcţie de scop:
3.1-evaluare formativă –se aplică prin aprecierea măsurii în care
procedeul tehnic executat de elev se aproprie de model.
3.2-evaluare sumativă –conţine probele de control la care se supun
subiecţii sau concursuri după o perioadă mai lungă de instruire, pentru
aprecierea unor obiective finale.
3.3-evaluare normativă –prin care se verifică toţi subiecţii prin acelaşi
test şi se compară performanţele obţinute în cadrul aceluiaşi eşantion evaluat.
3.4-evaluare criterială –se stabileşte o performanţă standard pentru
fiecare sportiv în parte, apoi, în urma evaluării se calculează diferenţa dintre
rezultatul obţinut de subiect şi această performanţă.
3.5-evaluare calitativă –se realizează prin calcularea calităţii instruirii
care constă în raportul dintre rezultatul obţinut şi obiectivul propus.
3.6-evaluare eficientă –reprezintă raportul dintre rezultatele obţinute şi
resursele umane, materiale, etc. cheltuite pentru realizarea obiectivelor
propuse.
 Formele de evaluare

1.-evaluare orală –evaluare curentă, examene, concursuri;

-prezintă dezavantajul că poate fi subiectivă;
-elevului i se pot pune întrebări ajutătoare sau
suplimentare.
2.-evaluare scrisă –lucrări scrise, examene;
-subiectul poate lucra independent;
-evaluare este obiectivă dacă există baremuri.
3.-evaluare practică –probe de control, probe practico-metodice la anumite
discipline.
4.-evaluarea sub formă de examene –examene de bacalaureat la educaţie
fizică;
-se pot folosi examene scrise, orale şi practice.

Conţinutul evaluării
Evaluarea ca proces complex, presupune două etape:
1. verificarea (cantitativă)
2. verificarea rezultatelor

Verificarea reprezintă o modalitate de evaluare prin care se constată volumul

şi cantitatea cunoştinţelor teoretice şi practice dobândite de subiect.
La educaţia fizică şcolară verificarea se face prin probe de control. Unele
probe de control sunt însoţite de baremuri sau norme, care exprimă scara
valorică de efectuare a probelor respective.
Atunci când se verifică gradul de însuşire a tehnicii sau tacticii de execuţie a
unor procedee tehnice, rezultatele execuţiei subiecţilor nu pot fi măsurate.
Aprecierea asigură evidenţierea nivelului de cunoştinţe şi performanţele
subiecţilor.
Aprecierea se poate realiza prin calificative sau prin note.
Când probele de verificare sunt măsurabile aprecierea se realizează relativ
uşor, mai ales când există şi baremuri, iar când sunt nemăsurabile (tehnica de
execuţie a unui procedeu tehnic) aprecierea poate avea aspecte subiective şi
depinde de pregătirea şi experienţa specialistului.

Semnificaţia notării
Prin probă se apreciază nivelul la care ajuns subiectul, progresul
înregistrat de acesta, locul ocupat în ierarhia grupului.
Nota o măsură a eficienţei activităţii didactice.
Acordarea notei se realizează astfel:
1.-în funcţie de cerinţele programei şi de obiectivele ce trebuie îndeplinite;
2.-în funcţie de nivelul de pregătire al subiecţilor;
3.-mixt, prin corelarea celor două.
 Sisteme de notare
1.-numerică –prin cifre de la 1 la 10.
2.-prin calificative :
-foarte bine (nota 9 şi 10);
-bine (nota 7 şi 8);
-suficient (nota 5 şi 6);
-insuficient (notele 4, 3, 2, 1).
3.-literală –admis sau respins

Notarea mai poate fi:

1.-notarea după baremuri –standardizează criteriile măsurării şi ale aprecierii.
2.-notarea analitică –se stabilesc anumite punctaje pentru aspecte relativ
distincte; presupune o împărţire a cuantumului de cunoştinţe, deprinderi, etc.

Caracteristicile notării
-obiectivitate: precizie, corectitudine, responsabilitate şi competenţă
docimologică;
-valabilitate: notarea este valabilă atunci când se măsoară ceea ce trebuie
măsurat;
-constanţă: aprecierea trebuie să fie aceeaşi în cazul repetării probei.

Funcţiile notei
1.-didactică –indică nivelul de însuşire a componentelor modelului de
educaţie fizică, arată mecanismul intern al procesului de instruire.
-nota, prin valoarea sa, trebuie să reprezinte reperul principal al ameliorării şi
optimizării procesului de instruire.
-nota trebuie să se raporteze la obiectivele specifice de instruire pentru fiecare
subsistem al educaţiei fizice (în învăţământ se raportează la prevederile
programei de specialitate).
2.-educativă –determină la elevi o atitudine conştientă şi activă faţă de
obiectul educaţie fizică.
-profesorul trebuie să motiveze faţă de elev valoarea notei, să o justifice.
-valorile mici ale notei, dacă justificarea este înţeleasă de către subiect,
trebuie să declanşeze o participare conştientă şi activă a acestuia la activităţile
care urmează.
3.-socială –decurge din celelalte două funcţii.
-în urma obţinerii notei, subiectul trebuie să fie ierarhizat valoric, să poată să
evolueze ulterior pe plan profesional, în domeniul pe care şi la ales.
Nota constituie un limbaj, o comunicare între conducătorul procesului
instructiv-educativ şi beneficiarul acestui proces.
Din perspectivă temporală, nota la educaţie fizică, poate fi: iniţială,
intermediară, finală, episodică, continuă (curentă sau permanentă).
 Autoevaluarea (autocontrolul şi autoaprecierea)
Evaluarea, dacă este obiectivă, trebuie să formeze la elevi capacitatea
de autoapreciere şi autocontrol. Acest lucru se realizează atunci când subiecţii
sunt conştienţi de cantitatea şi calitatea cunoştinţelor lor, de nivelul
performanţelor obţinute.
Procesul de învăţământ poate fi privit ca un sistem reglabil prin
feedback. Evaluarea trebuie să fie întotdeauna însoţită de feedback, pentru a
se efectua corectarea necesară.
Obiectivitatea şi validitatea notelor dezvoltă capacitatea de
autoapreciere şi autoreglaj.

Criterii de evaluare la educaţia fizică

Evaluarea se realizează pe baza următoarelor criterii:
1.-performanţa motrică –rezultatul la probele de control măsurabile (S.N.Ş.E.
sau proprii cadrului didactic).
2.-progresul realizat de subiect (progresul este întotdeauna mai mare la cei cu
un nivel iniţial mai mic şi este mai mic la cei cu un nivel iniţial mai mare).
3.-cantitatea şi calitatea elementelor însuşite în raport cu prevederile
programei de specialitate (pentru orele opţionale este alcătuită de către cadrul
didactic).
4.-capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice .
5.-capacitatea de generalizare (de aplicare în practică a elementelor însuşite).
6.-nivelul cunoştinţelor teoretice, însuşite de subiect, privind practicarea
exerciţiilor fizice.
7.-atitudinea faţă de obiectul educaţie fizică (frecvenţa la ore, participarea la
concursuri, competiţii, îndeplinirea unor sarcini metodico-organizatorice,
etc.).
8.-nivelul de dezvoltare fizică a subiectului.
Aceste criterii se constituie într-un sistem şi ar trebui respectate tot în
sistem, fiecare fiind la fel de important.

Metodele de evaluare
Metodele de evaluare se clasifică în următoarele două principale
categorii:
1.-metode de verificare
2.-metode de apreciere

1. Metodele de verificare
a. -trecerea unor probe de control prevăzute în „Sistemul Naţional de Evaluare
la Educaţie Fizică şi Sport”
b. -trecerea unor probe de motricitate stabilite de fiecare profesor.
c. -verificarea unor probe de cunoştinţe teoretice de specialitate (la clasele
speciale de educaţie fizică din cadrul liceelor cu program sportiv).
d. -măsurarea unor indici de dezvoltare fizică (talie, greutate, anvergură, etc.).
e. -executarea unor deprinderi şi priceperi motrice în condiţii asemănătoare
probei, ramurei sau activităţii respective.
f. -executarea unor deprinderi şi priceperi motrice în condiţii concrete de
concurs (pe baza regulamentului oficial).
g. -îndeplinirea unor sarcini specifice de natură metodico-organizatorică
(conducerea unor verigi din lecţie, aducerea unor materiale didactice,
amenajarea locului de desfăşurare a activităţii, etc.).
h. -observarea curentă, permanentă a elevilor şi înregistrarea datelor
observaţiei (reacţia la efort, comportament, atitudini prezente la începutul sau
pe parcursul desfăşurării activităţii, reacţia la dificultăţi, la eşec, etc.).

2. Metodele de apreciere
a. –aprecierea verbală -însoţită de acordarea de calificative.
b. –aprecierea nonverbală –prin note:
-metoda absolută-aprecierea pe baza unor baremuri cuprinse în
anumite tabele valabile pe plan naţional;
-metoda relativă-aprecierea prin comparaţia rezultatelor obţinute
doar la nivelul unei clase de elevi.
-metoda progresului individual-aprecierea prin luarea în calcul a
indicelui de progres, calculat în funcţie de valoarea performanţelor iniţiale
şi finale.
-metoda de apreciere pe baza nivelului de execuţie tehnică sau
tactică a unor deprinderi şi priceperi motrice în condiţii de exersare
parţială sau globală.
-metoda de apreciere a modului în care elevii îndeplinesc unele
sarcini de natură metodico-organizatorice.

Sistemul Naţional de Evaluare la educaţie fizică

Sistemul Naţional de Evaluare se aplică începând cu anul şcolar 1999-
2000 în învăţământul primar, gimnazial, liceal şi profesional.
S.N.Ş.E. la disciplina educaţie fizică cuprinde:
-metodologia de aplicare a sistemului;
-capacităţile şi competenţele supuse evaluării;
-probele de control (instrumentele de evaluare);
-criteriul minimal de promovabilitate;
-descrierea probelor de control.
Prin S.N.Ş.E. se evaluează capacităţile şi competenţele ce trebuie
realizate la educaţie fizică şi sport (trunchiul comun).
Elevii pot opta pentru una din cele 2-3 variante de probe, pentru fiecare
capacitate sau competenţă.
Elevii vor fi evaluaţi, anual, în funcţie de numărul de ore din trunchiul
comun, astfel:
1.-în învăţământul primar:
-două evaluări la calităţile motrice;
-două evaluări la deprinderile motrice de bază;
-două evaluări la deprinderile sportive elementare.
2.-în învăţământul gimnazial:
-una sau două evaluări la forţă;
-una sau două evaluări la atletism;
-o evaluare la gimnastică;
-o evaluare la joc sportiv.
3.-în învăţământul liceal şi profesional:
-o evaluare la forţă;
-o evaluare la atletism;
-o evaluare la gimnastică;
-o evaluare la joc sportiv.
Cadrele didactice îşi pot programa evaluările pe cele două semestre în
funcţie de condiţiile de desfăşurare a procesului de învăţământ.
Evaluarea calităţilor motrice viteza şi rezistenţa se realizează prin probe
de atletism corespondente sau prin variantele de „navetă” din sistem.
Evaluarea la probele şi ramurile sportive se face după parcurgerea unor
sisteme în funcţie de complexitatea şi dificultatea lor.
În funcţie de baza materială profesorul poate opta pentru:
-alergare de viteză şi de rezistenţă sau „navete”;
-una-două probe din atletism;
-o săritură din gimnastică;
-unul-două jocuri sportive;
-ramuri de sport alternative celor obligatorii.
În funcţie de disponibilităţile psihomotrice, interes şi nivel de pregătire
elevii pot opta pentru:
-o probă sau două probe pentru forţă;
-una-două probe de atletism şi variantele de evaluare ale acestora;
-un joc sportiv şi varianta sa de evaluare;
-gimnastică acrobatică şi varianta sa de evaluare sau o ramură de sport
alternativă în locul acesteia;
-o săritură din gimnastică.
Acordarea de calificative sau note se realizează pe baza rezultatelor
obţinute la probele de control şi pe baza altor criterii care se constituie în
sistem: disponibilităţile motrice, starea de sănătate, progresul realizat,
atitudinea faţă de procesul de învăţământ.
În S.N.Ş.E. sunt prevăzute baremurile minime pentru nota 5 şi
calificativul suficient.

Aplicarea S.N.Ş.E. în învăţământul primar

 Pentru fiecare capacitate şi competenţă evaluată învăţătorul va alege o
variantă din probele opţionale.
Pe fiecare semestru se vor acorda minim 3 calificative la susţinerea
probelor de control pentru:
-viteză de deplasare (alergare de viteză sau „naveta”);
-rezistenţă;
-forţă – se evaluează 3 probe selectate din variantele oferite (spate,
abdomen, membre) cu trei calificative (în catalog se înscrie rezultatul
cumulativ a celor 3 calificative);
-complex de dezvoltare fizică:
-exerciţii libere, cu obiecte portative sau pe fond muzical, cu număr de
exerciţii diferit pentru fiecare an de studiu;
-este conceput de învăţător;
-se însuşeşte de-a lungul unui sistem de lecţii;
-pentru evaluare se va executa pe grupe de 6-8 elevi.
-îndemânare;
-gimnastică sportivă;
-joc sportiv.

Aplicarea S.N.Ş.E. în învăţământul gimnazial

Calitatea motrică –forţa, se evaluează de două ori pe an, printr-un cuplu
de două probe (elevii pot opta pentru un cuplu de probe) vizând segmente
diferite (pentru fiecare cuplu se face media notelor obţinute, care se trece în
catalog).
Pentru clasele cu o singură oră pe săptămână se evaluează un singur cuplu de
probe.
Viteza se evaluează prin alergare de viteză pe 50m sau „naveta” 5x10m când
nu există condiţii.
Elevii vor fi evaluaţi, conform opţiunii, la o singură probă atletică alta decât
alergarea de viteză. La clasele cu o oră pe săptămână se renunţă la una din
cele două probe.
La gimnastică, elevii optează pentru una din variantele:
-gimnastică acrobatică;
-săritura la un aparat;
-gimnastică acrobatică şi săritură cumulativ.
Evaluarea la gimnastică acrobatică:
-pentru executarea elementelor separat elevii vor fi apreciaţi din nota maximă
9.
-pentru exerciţiul la sol vor fi apreciaţi din nota maximă 10.
Evaluarea la joc sportiv:
-pentru executarea separată a procedeelor tehnice elevii vor fi apreciaţi din
nota maximă 8.
-pentru executarea structurii tehnico-tactice elevii vor fi apreciaţi din nota
maximă 10.
Se pot preda unul sau două jocuri sportive, în funcţie de baza materială şi
opţiunile elevilor.
Pe fiecare semestru se vor susţine minim două-trei probe, în funcţie de
schema orară.
Se va realiza şi evaluare curentă din celelalte conţinuturi predate.
La clasele cu două ore pe săptămână se vor acorda obligatoriu 6 note:
-două note pentru forţă;
-o notă pentru alergarea de viteză sau „naveta”;
-o notă pentru o probă din atletism diferită, pentru care a optat elevul;
-o notă la gimnastică acrobatică, săritură la un aparat sau media celor două;
-o notă la joc sportiv.
La clasele cu o notă se vor acorda obligatoriu 4 note:
-o notă pentru forţă;
-o notă pentru o probă atletică;
-o notă pentru gimnastică;
-o notă pentru joc sportiv.

Aplicarea sistemului de evaluare în învăţământul liceal

Clasa a IX-a
Forţa-se evaluează prin alegerea de către elev a unui cuplu de două probe
vizând segmente diferite (în catalog se înscrie media rezultată din cele două
note).
Viteza-se evaluează prin alergare pe 50m cu start de jos sau „naveta”5x10m.
Elevii optează pentru o probă atletică diferită şi vor fi apreciaţi cu o notă.
Modalităţile de evaluare la gimnastică şi joc sportiv sunt aceleaşi ca în
învăţământul gimnazial. Se vor susţine minim două probe semestrial şi se vor
realiza şi evaluări curente.
Clasa a X-a
Forţa-se evaluează la fel ca la clasa a IX-a.
La probele atletice elevul va fi evaluat la cea pentru care optează.
La gimnastică băieţii vor fi evaluaţi pentru săritura la un aparat, iar fetele
pentru un complex de dezvoltare fizică pe fond muzical.
La jocuri sportive elevii pot opta pentru:
-structură tehnico-tactică – apreciere din nota maximă 9;
-joc bilateral – apreciere din nota maximă 10.
Se vor susţine minim două probe semestrial şi se vor realiza evaluări curente.
Clasele a XI-a şi a XII-a
Forţa se evaluează la fel ca la clasa a X-a.
La atletism, vor avea o notă în catalog, fiind evaluaţi astfel:
-băieţii optează pentru trei probe (triatlon) din cele patru prevăzute. Se face
media notelor.
-fetele-o probă la alegere din cele patru prevăzute.
La gimnastică şi jocuri sportive evaluarea este la fel ca la clasa a X-a.
Se vor susţine minim două probe semestrial şi probe de evaluare curentă.

Variantele de eşalonare a probelor de control

Scalele de notare
Probele de control se vor repartiza pe cele două semestre ale anului şcolar.
Criterii pentru eşalonarea probelor de control pe semestre:
-în perioada de evaluare sumativă semestrială se vor programa cu precădere
probe de control care necesită o perioadă mai lungă de pregătire şi acumulări
(alergare de rezistenţă, joc sportiv, gimnastică, ).
-eficienta folosire a bazei sportive.
-condiţiile climaterice.
-echilibrarea pe semestre a volumului şi complexităţii efortului.

Variante Semestrul I Semestrul II

A -Forţă -Atletism
-Gimnastică -Joc sportiv
B -Atletism -Forţă
-Gimnastică -Joc sportiv
C -Forţă -Gimnastică
-Joc sportiv -Atletism
D -Atletism -Forţă
-Joc sportiv -Gimnastică

Nu este recomandabil să fie programate în acelaşi semestru gimnastica şi

jocul sportiv, întrucât sunt ramuri sportive complexe.
În afara probelor de control prevăzute de S.N.Ş.E., cadrele didactice vor
realiza şi evaluări curente, de regulă, din celelalte conţinuturi predate pe
parcursul anului şcolar.
S.N.Ş.E. prevede baremuri minimale (echivalente cu nota 5), iar pentru
acordarea notelor superioare fiecare profesor va elabora scale de notare
proprii.
Pentru ramurile de sport alternative modul de evaluare va fi stabilit la nivelul
catedrei de educaţie fizică, iar pentru orele opţionale, de către fiecare cadru
didactic.

Scalele de notare
Se elaborează, în principal, pentru acele probe de control care pot fi
măsurabile.
Performanţele pentru notele 6-10 sunt fixate de profesor în funcţie de:
-experienţa acumulată;
-unele baremuri acceptate pe plan local, la nivelul şcolii;
-unele baremuri acceptate pe plan zonal, judeţean;
-unele baremuri obţinute la nivel naţional, pentru testarea unor eşantioane
reprezentative.
Scalele de notare se aleg în variantele:
1.-conform performanţelor obţinute de elevi, prin prelucrarea acestora; este
cea mai des întâlnită şi se realizează astfel:
-prin compararea rezultatelor obţinute doar la nivelul unei clase de elevi
(metoda relativă);
-trepte egale;
-trepte inegale (mai mici la notele mai mari şi mai mari la notele mai mici sau
invers).
2.-prin măsurarea progresului individual realizat de către elevi (diferenţa
dintre testarea iniţială şi testarea finală).

Formele şi conţinutul evidenţei în educaţia fizică

Evidenţa este o acţiune care presupune înregistrarea activităţii planificate sau
a altor date necesare desfăşurării acesteia.
Evidenţa este dependentă de planificare şi trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
-să fie obiectivă;
-să fie sistematică, realizată la timp.

În educaţia fizică şcolară există 3 forme de evidenţă:

1.-evidenţa preliminară cuprinde toate datele necesare pentru elaborarea
documentelor de planificare (numărul de elevi, sexul, vârsta, starea de
sănătate, nivelul de pregătire individuală, rezultatele obţinute la educaţie
fizică în anii anteriori, performanţe şi note, rezultate obţinute în activitatea
competiţională, dotarea materială a şcolii, etc.).
2.-evidenţa curentă cuprinde prezenţa la orele de educaţie fizică, elevii scutiţi
medical, rezultatele obţinute la probele de control, note curente şi periodice,
rezultate obţinute în competiţiile sportive, observaţii, etc.
3.-evidenţa bilanţ cuprinde evaluarea elevilor la educaţie fizică (note sau
calificative), caracterizarea colectivelor de elevi privind însuşirea
conţinuturilor predate pe parcursul anului şcolar.

Documentele de evidenţă la educaţie fizică şcolară sunt:

Catalogul – este un document oficial în care se consemnează absenţele,
notele sau calificativele la educaţie fizică.
Caietul profesorului de educaţie fizică ce cuprinde:
-absenţele;
-indici somatici;
-opţiunile elevilor pentru practicarea unor ramuri de sport;
-opţiunile pentru probele de evaluare şi modul de notare;
-elevii scutiţi medical;
-rezultatele la probele de control (performanţele şi notele);
-rezultatele obţinute la competiţiile sportive;
-elevii care practică sportul de performanţă;
-observaţii, etc.
Fişele individuale de evaluare cuprind datele personale ale elevilor,
rezultatele obţinute la probele de control, starea de sănătate, etc.

ACTIVITATEA SPORTIVĂ A ELEVILOR

Sistemul competiţional şcolar al elevilor

Întrecerile sportive dintre elevi sunt activităţi ce se desfăşoară pe baza
Calendarului Sportiv al M.E.C. elaborat pentru fiecare an şcolar.
Pe baza acestui calendar al ministerului, fiecare inspectorat şcolar judeţean îşi
alege acele competiţii care se pot desfăşura corespunzător (climă, bază
materială, relief, etc.) întocmindu-se un calendar propriu, la care poate adăuga
şi alte competiţii specifice zonei geografice, tradiţiilor locale, bazei materiale
existente, dorinţei elevilor, etc.

La clasele I-IV aceste competiţii se desfăşoară pe următoarele etape:

-clasă, şcoală, localitate, judeţ, interjudeţeană.
La clasele V-XII (XIII) etapele sunt:
-clasă, şcoală, localitate, judeţ, interjudeţeană, zonă, finala pe ţară.
Fazele pe clasă şi şcoală se pot desfăşura pe parcursul întregului an şcolar.
Fiecare unitate şcolară îşi alege din Calendarul Inspectoratului Şcolar
Judeţean acele competiţii la care poate să participa ţinând cont de
particularităţile sale, la care poate să adauge alte competiţii organizate numai
la nivelul şcolii (Calendarul Sportiv al Şcolii).
Acesta are două componente:
1.-locală –cu competiţii care se desfăşoară numai la nivelul şcolii.
2.-centrală –cu competiţii ce prevăd calificarea echipelor la etape superioare,
mergând până la etapa naţională.
Sistemule competiţionale la care pot participa echipele reprezentative şcolare
sunt:
1.-la nivel local:
a. -unitatea şcolară, prin calendarul sportiv propriu, organizează competiţii:
-la nivelul şcolii
-interşcolar.
b. -autoritatea şcolară locală organizează competiţii doar la nivelul
localităţilor şi judeţului.
2.-la nivel naţional –sunt competiţii organizate de M.E.C., pentru anumite
discipline sportive, cu etape începând de la faza pe şcoală – localitate – centru
de localităţi – judeţ – zonă şi terminând cu etapa naţională care acordă titluri
de campioni naţionali.
Organizarea unui campionat al şcolii presupune următoarele etape:
1.-de alegere a ramurii sportive, care depinde de:
-baza materială;
-opţiunile elevilor;
-tradiţii locale;
-înscrierea ei în Campionatul Sportiv al Şcolii, cu fixarea datelor de
desfăşurare.
2.-de pregătire:
-a terenurilor de joc, etc.
-materiale necesare: mingi, palete, rachete, foi de arbitraj, etc.
-nominalizarea corpului de arbitri-elevi;
-tragerea la sorţi.
3.-de desfăşurare:
-desfăşurarea competiţiei;
-înregistrarea rezultatelor.
4.-de finalizare:
-premiere;
-publicarea rezultatelor.
Toate competiţiile se desfăşoară sub supravegherea profesorilor de educaţie
fizică.
 BIBLIOGRAFIE

1. Ardelean, T. -Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice în atletism.

Centrul de multiplicare I.E.F.S.,1990.
2. Ardelean, T. -Viteza şi forţa în atletism. Contribuţii teoretice privind
valorificarea potenţialului de viteză la copii de 11-14 ani,
teză de doctorat, Bucureşti, 1991.
3. Barms, J. -Importanţa mobilităţii în pregătirea fizică generală.
International Journal of Phsysical Education, Schondorf,
1984.
4. Baroga, L. -Educarea calităţilor fizice combinate. Editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1984.
5. Bota, C. -Fiziologia educaţiei fizice şi sportului. M.T.S., Bucureşti,
1994.
6. Bota, C. -Fiziologia Educaţiei Fizice şi Sportului. Ergofiziologie.
Prodescu, B. Editura Antim Ivireanul, Rm.Vâlcea, 1997.
7. Cătăneanu, S. -Educaţie fizică şi antrenament sportiv. Editura Sitech,
Cernăianu, S. Craiova, 2001.
Cojocaru, N.
8. Cârstea, G. -Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Editura
Universul, Bucureşti, 1993.
9. Cârstea, G. -Programarea şi planificarea în educaţie fizică şi sportivă
şcolară. Editura Universul, Bucureşti, 1993.
10. Cârstea, G. -Educaţia fizică –teoria şi bazele metodicii. A.N.E.F.S.,
Bucureşti, 1997.
11. Cârstea, G. -Educaţia fizică –fundamente teoretice şi metodice. Casa
de editură Petru Maior, Bucureşti, 1999.
12. Demeter, A. -Bazele fiziologice ale educaţiei fizice şcolare. Editura
Stadion, Bucureşti, 1974.
13. Drag