Sunteți pe pagina 1din 4

MOTRICITATE

Cursul 1

1.1 Terminologie
Motricitatea reprezintă o însuşire a fiinţei umane, innăscută şi dobândită, de a reacţiona cu ajutorul
aparatului locomotor la stimulii interni sau externi sub forma unei mişcări.
Este universal recunoscut faptul că motricitatea, în cursul primilor ani de viaţă, reprezintă unul din
principalele mijloace de cunoaştere a mediului prin manipularea obiectelor şi contactul cu lumea
exterioară. În acest fel, individul dobândeşte capacitatea de a evalua distanţele, dimensiunea
temporală, viteza sa de deplasare, date pe baza cărora se formează conştiinţa propriului corp şi
capacitatea de orientare temporo – spaţială.
Dezvoltării organice i se adaugă o specializare a funcţiilor care permite motricităţii să-şi asume un rol
mai specific, continuând în acelaşi timp să participe, împreună cu alte calităţi la raporturile omului cu
societatea şi mediul înconjurător.
În plan istoric, motricitatea umană reprezintă una din condiţiile principale ale dezvoltării sociale. Sub
diferitele sale aspecte (deprinderi motrice, calităţi biomotrice precum forţa, viteza, rezistenţa,
coordonarea) ea este cea care a permis omului să supravieţuiască vânând şi muncind, luptând contra
calamităţilor naturale şi din păcate deseori pentru apărare. În societatea actuală, activitatea motrică, nu
numai că păstrează o importanţă considerabilă în dezvoltarea cunoaşterii şi formarea personalităţii dar
constituie şi stimulul direct, aproape exclusiv, al uneia dintre proprietăţile biologice fundamentale ale
fiinţelor vii, ale omului în special: motricitatea generală.
Progresul tehnologic actual conduce la o scădere a efortului depus la acţionarea aparatelor şi a
sistemelor funcţionale determinând ceea ce se numeşte hipocinetoza omului modern, acompaniată de
scăderea capacităţii fizice.
Motricitatea reprezintă şi obiect de studiu al Kinetologiei medicale, ştiinţă interdisciplinară care
studiază structura şi mecanismele neuro-mio-artrokinetice, care asigură omului activităţi motrice
normale precum şi înregistrarea, analizarea şi corectarea mecanismelor deficitare.
Motricitatea este întâlnită în literatura de specialitate sub diverse denumiri: Motricité (în franceză),
Motor sciences sau Motor functions (în engleză).
Prin studiul motricităţii se urmăreşte găsirea căilor de optimizare a mişcărilor în vederea realizării unor
performanţe fizice maxime. Motricitatea se bazează în mare măsură pe analiza acţiunilor motrice.
Acţiunile motrice se poate analiza [Ifrim,1986] prin următoarele metode:
• analiza acţiunilor mecanice;
• analiza optimizării mişcărilor;
• analiza musculară;
• analiza funcţională;
• analiza pedagogică.
Analiza acţiunilor mecanice se referă la:
• Descrierea mişcărilor şi a poziţiilor utilizând metode şi tehnici descriptive;
• Descrierea fizico-mecanică a mişcărilor;
Analiza optimizării mişcărilor se referă la:
• Precizarea greşelilor frecvente în efectuarea unor mişcări;
• Stabilirea adaptărilor necesare pentru optimizarea unor mişcări;
Analiza musculară se referă la:
• Precizarea factorilor (grupele musculare şi oasele) locomotori statici sau dinamici;
• Implicarea musculaturii în mişcare, fixare, echilibrare şi frenare;
Analiza funcţională se referă la:
• Studiul modificărilor funcţiunilor organismului uman la anumite mişcări;
• Stabilirea calităţilor motrice mai solicitate la mişcările studiate;
• Stabilirea gradului de participare al diferitelor aparate şi sisteme de antrenare în vederea
obţinerii randamentului muscular maxim
Analiza pedagogică se referă la:
• Determinarea caracterului dominant al unui tip de mişcare;
• Stabilirea efectelor produse de un anumit tip de mişcare;
• Stabilirea gradului în care un tip de mişcare corespunde vârstei şi tipului constituţional.
Întrucât o parte din analizele specificate mai sus sunt abordate de alte discipline, în lucrarea de faţă
sunt abordate unele aspecte fundamentale ale analizei acţiunilor motrice legate de metodele de
descriere a poziţiilor şi ale mişcărilor corpului sau ale segmentelor corporale. Sunt urmărite
următoarele aspecte:
 Studiul metodelor şi a reperelor utilizate în descrierea poziţiilor şi a mişcărilor
corpurilor;
 Studiul poziţiilor şi al mişcărilor particulare ale corpului sau ale unor segmente
corporale;
 Descrierea precisă a mişcărilor unor segmente corporale.
Antrenamentul ştiinţific se bazează pe faptul că la efectuarea mişcărilor se depune un efort muscular
dinamic iar pentru atingerea unei poziţii statice se depune un efort static izometric. Poziţiile statice şi
unele tipuri de mişcări ale unor părţi ale corpului uman pot fi descrise cu mare precizie dacă se
apelează la procedeele Geometriei descriptive.
Comunicarea sau descrierea unor poziţii particulare ale suprafeţelor anatomice este mult mai concisă şi
mai precisă prin folosirea terminologiei utilizate în geometria descriptivă. Mişcările aparatului
locomotor se desfăşoară în anumite plane care pot fi descrise prin indicarea paralelismului sau a
perpendicularităţii acestor plane.
1.2 Metode de descriere
Orice corp are la un moment dat un anumit volum si o poziţie precisă în spaţiu. Descrierea volumelor
corpurilor, a mărimii unor părţi componente şi a poziţiilor acestor părţi se poate face prin măsurări
directe şi prin procedee grafice specifice Geometriei descriptive.
Geometria descriptivă face trecerea de la spaţiul tridimensional la spaţiul bidimensional, permiţând
descrierea corpurilor 3D din spaţiu pe suprafaţa 2D a unei coli de hârtie. Materialele documentare
ştiinţifice (cărţile, revistele, planşele, filmele etc.) utilizează în mare măsură imagini de corpuri
tridimensionale dispuse pe suprafeţe plane. Trecerea de la imaginile 3D la imaginile 2D se realizează
precis prin utilizarea metodelor furnizate de Geometria descriptivă. Metodele Geometriei descriptive
permit atât înţelegerea corectă a formelor şi a dimensiunilor corpurilor cât şi dezvoltarea abilităţii de a
vedea în spaţiu şi de a realiza corelaţia dintre obiectele tridimensionale şi descrierile lor
bidimensionale.
Metoda cea mai utilizată de descriere ştiinţifică a corpurilor 3D este metoda proiecţiilor. Această
metodă a fost dezvoltată prin contribuţiile aduse de Albert Durer (sec. XVI) şi Gaspard Monge (sec.
XIX). In aplicaţiile tehnico-medicale, Geometria descriptivă permite:
• descrierea poziţiei componentelor constitutive ale corpului uman;
• descrierea poziţiilor relative dintre diverse părţi anatomice sau dintre corpuri;
• determinarea mărimii segmentelor anatomice;
• descrierea precisă a unor elemente ale cinematicii corpului şi a membrelor;
• descrierea precisă a direcţiilor de deplasare;
• descrierea precisă a axelor mişcărilor de rotaţie;
• descrierea planelor în care au loc mişcările de rotaţie sau deplasare;
• descrierea poziţiei unui implant în corpul uman;
• descrierea traiectoriei unui instrument endoscopic;
• descrierea precisă a implanturilor şi a protezelor;
• determinarea punctelor de intersecţie dintre instrumentele medicale şi suprafeţele anatomice;
• determinarea traiectoriei unor arme prin corpul uman;
• determinarea modificării suprafeţelor anatomice la contactul cu o suprafaţă dură;
• descrierea suprafeţelor anatomice pentru simulatoarele 3D;
Geometria descriptivă contribuie cu soluţii grafice la studiul altor discipline, la care mecanismul
matematic nu oferă soluţii rapide.