DEPARTAMENTUL FORMARE PROFESIONALĂ CONTINUĂ

DOMENIUL ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIE

PROGRAMA DE STUDII EDUCAȚIE FIZICĂ

REFERAT
” Noțiuni generale de biomecanică”

Profesor: Viorel Dorgan Realizat : Lisac Virginia

08.11. 2021

INTRODUCERE IN STUDIUL BIOMECANICII

1.1.1 Obiectul de studiu şi conţinutul biomecanicii

Biomecanica este o ştiinţă relativ noua care studiază aplicarea legitaţilor mecanice la specificul
sistemelor vii. Obiectul de studiu al biomecanicii îl constitue mişcările corpurilor vii, precum şi
poziţiile acestora condiţionate de organele de sprigin.

În funcţie de obiectul de studiu biomecanica conturează trei compartimente:

Generală Diferențiată Specială

studiază legităţile de
se referă la particularităţile ţine de statica şi
mişcare ale tuturor
individuale (dimensiunile şi dinamica diferitor
sistemelor vii;
greutatea corpului) şi la cele de domenii de activitate
grup (de vîrstă, sex, pregătire motrică:
fizică, stare a sănătăţii) ale
posibilităţilor motrice.

1.1.2. Mişcarea şi formele acesteia

Mişcarea este însăşi forma de existenţă a materiei. Locomotia animala este forma cea mai
desavârșită de miscare a materiei vii, forma care subordoneaza si înglobeaza toate celelalte forme ale
miscarii biologice. În cadrul locomoției animale, locomoția umană ocupă un loc deosebit atât prin
caracterele ei, cât și prin filogema si ontogenia ei. Miscarea biologica este o forma superioara de miscare,
care dispune de calitati si mecanisme noi, caracteristice acestor forme. Activitatea motrică a omului, care
de fapt şi reprezintă obiectul de studiu al biomecanicii exerciţiilor fizice(sportului), include în sine
mişcarea mecanică.

Mişcarea mecanică în sistemele vii se manifestă prin:

a) deplasarea biosistemului integru în raport cu mediul, sprijinul, corpurile fizice;

b) deformaţia proprie a biosistemului- deplasarea unor componente (segmente) ale
biosistemului în raport cu altele.
Acţiunile motrice ale omului se caracterizează prin mişcări voluntare provocate şi dirijate de lucrul
muscular pentru realizarea unui obiectiv. Mişcările segmentelor corpului sunt unite în sisteme de mişcări
dirijate, acte motrice intact.

Clasificarea miscarilor în raport cu planurile anatomice

Mișcările se clasifică în raport cu planul anatomic în care este dispus axul for de miscare, si anume:
- în plan frontal - flexia si extensia;
- în plan sagital - abductia si adductia;
- în axul lung al segmentului - rotatiile.
- în mai multe planuri - circumductia;

1.1.3. Obiectivele biomecanicii exerciţiilor fizice (sportului)

Obiectivul general al biomecanicii exerciţiilor fizice constă în evaluarea eficienţei forţelor aplicate în
vederea realizării optime a scopului propus şi modul în care este utilizată energia consumată pentru
efectuarea lucrului mecanic.Realizarea acestui obiectiv general creează premise ştiinţific argumentate de
desfăşurare a procesului de antrenament.
Obectivele speciale ale biomecanicii exerciţiilor fizice se referă la următoarele aspecte:
 - studierea mişcărilor omului în cadrul activităţii lui motrice şi a mişcarii obiectelor deplasate de om.
Aceasta presupune analiza cinematică şi dinamică a diferitor modalităţi de realizare a unuia şi aceluiaşi
obiectiv motric în vederea înţelegerii legităţilor de realizare a acestor modalităţi;
- studierea rezultatelor şi condiţiilor de realizare a obiectivului motric. În acest sens se estimează
calitatea de realizare prin suprapunerea mişcării efectuate cu rezultatul pretins, stabilind cea mai raţională
soluţie de realizare în condiţiile externe (factorii mediului înconjurător: aparatele sportive, pistele,
partenerii, adversarii etc.) şi interne (nivelul de pregătire, capacitatea de efort, particularităţile de vîrstă,
adaptarea, oboseala etc.) .

1.1.4. Teoria şi metodica biomecanicii exerciţiilor fizice

Teoria ştiinţei -totalitate de cunoştinţe acumulate şi sistemic aranjate.

Metodica ştiinţei- căile de obținere a acestor cunoștințe.
În acest sens teoria biomecanicii exerciţiilor fizice are să studieze următoarele probleme generale:
a) structura, proprietăţile şi dezvoltarea sistemului biomecanic al omului.
b) mişcările omului - ca sisteme de mişcări.
c) modificarea sistemelor de mişcări ale omului.

Metodica biomecanicii exerciţiilor fizice constă în analiza şi sinteza de sistem a acţiunilor motrice în
baza caracteristicilor cantitative şi a modelării cibernetice a mişcărilor.

Metodica biomecanicii exerciţiilor fizice

metoda funcțională

metoda analizei de sistem metoda sintezei de sistem

presupune dezintegrarea
imaginară a sistemelor complexe
de mişcări în părţi componente
ale mișcărilor.
studiază dependenţa funcţională
se manifestă prin examinarea dintre proprietăţile şi stările
sistemului de mişcări ca un reale ale fenomenelor.
tot întreg.

1.1.5. Evoluţia biomecanicii ca ştiinţă

Despre mişcările omului şi a animalelor i-au preocupat pe oameni din cele  mai vechi timpuri.
EVOLUȚIA

Epoca antică Ep. renașterii Ep. Modernă Ep. contemporană

Aristotel (384-322 î.e.n.)-  Leonardo da Vinci Galileo- Galilei  (1564- N.A.Bernstein
legitățile de mișcare. (1452-1519) şi 1643); Isaac Newton (1896-1966) a pus 
Michelangelo (1642-1727); Alifonso bazele şcolii
Arhimede  (287-212 (1475-1564) care  Borelli (1608-1679) - biomecanicii ruse,
î.e.n.)- mișcările în au studiat discipolul lui  Galilei, W.Roux (1850-
mediul acvatic. aspectele estetice, autorul primului manual 1924),J.Koch, 
Medicul roman Galen anatomice şi de biomecanică „Despre I.M.Secenov (1829-
(131-201 î.e.n.) aduce de  mecanice ale mişcările animalelor” şi 1905), P.F.Lesgaft
asemenea contribuţii corpului uman. Etien-Jules  Marey (1830- (1837-1903),
valoroase la studiul 1904) - fondatorul A.A.Uhtomschii
asupra activităţii principiilor de analiză (1875-1942).
neuromusculare. biomecanică a mersului.
În evoluţia biomecanicii ca ştiinţă se disting următoarele direcţii:  
 a) mecanică – unde accent se pune pe aspectele cantitative de analiză a  proceselor motrice şi
esenţa fizică a fenomenelor mecanice;
b) anatomofuncţională – prevede examinarea descriptivă a mişcărilor în  articulaţii;
c) fiziologică – direcţie ce se referă la studiul forţelor interne şi a cauzelor de  mişcare ce nu
sunt de ordin mecanic precum şi a celorlalte sisteme şi aparate (respirator,  cardiovascular, digestiv,
excretor) a căror funcţionalitate condiţionează întreaga motricitate a  organismului. 

1.1.6. Caracterul interdisciplinar al biomecanicii

Anatomia dinamică (funcţională) utilizează un şir de concepte din domeniul  biomecanicii.

Semnificativă este interacţiunea biomecanicii cu fiziologia, dat fiind faptul că structura acţiunilor motrice
se bazează pe particularităţile fiziologice de funcţionare a  organismului şi ale sistemului neuromuscular.
O legătură evidentă are biomecanica cu  biochimia, ambele ştiinţe studiind fenomenul energiei:
biochimia examinează mecanismele  de formare a energiei în organism, biomecanica – modalităţile de
utilizare raţională a acesteia în procesul activităţii motrice. 
La moment se conturează tendinţa de conexiune a biomecanicii cu domeniile de cunoaştere ale
motricii aplicative: biomecanica şi psihologia în ingineria  construcţiei de roboţi şi dispozitive tehnice
de eficientizare a muncii omului; biomecanica  medicinală care facilitează unele metode în protezare,
traumatologie, ortopedie,  kinetoterapie; medicina cosmică, unde cosmonauţii sunt pregătiţi în vederea
adaptării  capacităţii de efort în condiţii de imponderabilitate. 
Incontestabilă este legătura biomecanicii exerciţiilor fizice cu teoria şi metodica  genurilor de sport,
întrucât conceptele de energie, viteză, acceleraţie, forţă sunt utilizate în  fundamentarea acţiunilor tehnico-
tactice a acestor sporturi. Cunoştinţele privind elementele  ţinutei dinamice şi cele de dirijare a mişcărilor
denotă caracterul pedagogic pronunţat al  biomecanicii.

1.2. CORPUL UMAN CA SISTEM BIOMECANIC 

1.2.1. Integritatea organismului uman 
Corpul uman (organismul uman) ca sistem biomecanic reprezintă o integritate  funcţională de
sisteme, aparate, organe şi ţesuturi dirijate în vederea realizării acţiunilor  motrice. Astfel, sistemul
biomecanic este o copie simplificată a corpului uman care serveşte  drept model în studiul legităţilor de
mişcare. 
Structura sistemului biomecanic este reprezentată de următoarele trei componente  principale: 
 aparatul locomotor - alcătuit din oase, muşchi şi articulaţii la nivelul cărora  se materializează
mişcarea; 
 sistemul neuro-endocrin care realizează coordonarea motricităţii şi corelarea  funcţională a
celorlalte sisteme şi aparate, ce susţin nivelul metabolic necesar efectuării acţiunilor motrice; 
 aparatele metabolice: de import al energiei (ap.digestiv şi respirator), de  transport
(ap.cardiovascular), de export (ap.excretor), acestea acţionînd adaptativ asigură  realizarea optimă a
proceselor anabolice şi catabolice impuse de solicitarea motrică. 
În raport mecanic corpul uman interacţionează cu mediul exterior prin intermediul  următorilor
factori:  a) Forţele externe, b) Greutatea segmentelor corpului, c) Inerţia

 1.2.2. Cuplurile şi lanţurile cinematice 

 Sistemul biomecanic al corpului uman este alcătuit din numeroase  piese(elemente) osoase de
diferite forme şi dimensiuni. Acestea fiind unite mobil între ele  formează cupluri şi lanţuri cinematice. 
 Cuplul cinematic este o legătură articulară dintre două piese osoase:
un singur grad de libertate ; două  grade de libertate ; trei grade de  libertate
 În corpul uman există o multitudine de înlănţuiri a cuplurilor cinematice cu diferite tipuri de
articulare, fapt care sporeşte diversitatea mişcărilor. 
 Lanţul cinematic reprezintă o succesiune articulară de cupluri cinematice  (membrele
superioare, membrele inferioare, coloana vertebrală, etc.). 
 În funcţie de raportul dintre extremitatea lanţului şi baza de sprijin, lanţurile  cinematice pot fi: 
 - deschise; 
 - închise.
Muşchii sau grupurile musculare care pun în mişcare lanţurile cinematice sunt  numite în
biomecanică lanţuri musculare.

 1.2.3. Mecanica musculară aplicată la pârghii 

 Piesele osoase ale lanţurilor cinematice formează pârghii, care sunt mobilizate  de muşchi după
toate legile mecanice ale pârghiilor de gradul I şi II. 
 În cazul pîrghiei de gradul I, cînd punctul de aplicare a forţei şi cel de  rezistenţă sunt pe părţi
diferite în raport cu axa de mişcare (punctul de sprijin), pîrghia are  două braţe de forţă, iar dacă forţele
şi rezistenţa sunt de aceeaşi parte a axei, pîrghia are un singur braţ reprezentînd astfel pîrghia de gradul
II.  
 În corpul uman cele mai multe pîrghii sunt de gradul II, ceea ce corespunde  particlarităţilor
omului de a îndeplini mişcări cu amplitudine şi precizie sporită. Această categorie de pîrghii are două
variante şi se supune „legii de aur a mecanicii” – ce se pierde în  forţă, se cîştigă în amplitudine. Prima
variantă se caracterizează prin amplasarea punctului  de forţă între cel de sprijin şi de rezistenţă.
 Majoritatea specialiştilor susţin că în corpul uman există un singur exemplu de  pîrghie de
gradul II (varianta 2) – poziţia stând pe vîrfuri, unde punctul de aplicare a  rezistenţei (articulaţia talo-
crurală sub acţiunea gretăţii corpului) este între punctul de sprijin  (capetele metatarsenelor) şi punctul de
aplicare a forţei (osul calcaneu acţionat de muşchiul  trigemeni prin tendonul lui Ahiles). 
 Pîrghii de gradul I se întîlnesc între diferite segmente ale corpului, acestea  fiind mai puţine la
număr.
  1.2.4. Tipurile biomecanice de activitate musculară 
Muşchiul, ca corp fizic şi organ de transformare a energiei chimice în lucru mecanic  sau forţă,
are proprietăţi mecanice – elasticitate şi viscozitate, şi biologice – excitabilitate şi  contractibilitate.
Aceste proprietăţi, precum şi modul de amplasare şi inserţie în raport cu  pîrghiile osoase, permit
muşchilor de a desfăşura două tipuri de activitate: statică (de păstrare  a poziţiilor corpului) şi dinamică
(de efectuare a mişcărilor). 
Activitatea statică este asigurată preponderent de contracţia izometrică a lanţurilor  musculare.
Actuvitatea statică este de  trei tipuri: 
- de menţinere, prin care se înţelege acel tip de contracţie izometrica a  muşchilor.
- de consolidare, care este produsă de muşchi, ori de cîte ori corpul sau  segmentele lui se află în poziţie
de echilibru stabil - cînd centrul general de greutate (CGG)  a corpului se află sub baza de sprigin
- de fixare (echilibrare), aceasta este produsă de muşchi în toate cazurile  cînd corpul sau
segmentele lui se află în poziţie de echilibru instabil .
Metodica antrenamentului sportiv prevede necesitatea utilizării raţionale a celor trei  tipuri de
activitate statică, în funcţie de obiectiv.  
În cadrul activităţii dinamice muşchii îndeplinesc un lucru mecanic proporţional cu  forţa şi valoarea
modificarii lungimii muşchilor. De regulă, activitatea dinamică a muşchilor are un regim aucsotonic (se
modifică şi tensiunea şi lungimea muşchilor) uneori, însă, poartă  un caracter izotonic (tensiunea este
constantă, se modifică doar lungimea muşchilor). 
Din punct de vedere biomecanic activitatea dinamică a muşchilor se desfăşoară în  două
regimuri: 
- de cedare (excentric), unde mişcarea se
- de învingere îndeplineşte printr-o alungire lentă a  muşchilor,
(concentric), în care mişcarea se depărtînd astfel segmentele osoase. Este important
produce prin scurtarea să nu se confunde activitatea  dinamică de cedare cu
muşchilor,  apropiind segmentele relaxarea muşchilor, acestea fiind asemănătoare
osoase;  după structură, dar  total diferite după randament
(lucrul produs). 

Metodica antrenamentului sporiv prevede o alternare a acestor două regimuri de  activitate dinamică în
vederea sporirii eficienţii de dezvoltare a calităţilor motrice.