LICEUL CU PROGRAM SPORTIV

LUCRARE PENTRU EXAMENUL DE ATESTARE

PROFESIONALẶ
SESIUNEA MAI-IUNIE 2011

SUSŢINẶTOR ; ÎNDRUMẶTOR:
 INTRODUCERE

Antrenamentul tinerilor pentru sportul de performanta necesita

fundamentarea antrenamentului sportiv care se bazeaza pe o vasta experienta
practica si stiintifica fiind un domeniu deosebit de complex in care descoperirea
de noi metode de antrenament si tehnici sunt nelimitate.

Interpretarea moderna a notiunii de antrenament sportiv are ca rezultat

amplificarea sferei pregatirii sportive, depasind-o pe cea proprie de proces
instructiv-informativ.

Teoria antrenamentului sportiv se inscrie in sfera disciplinelor stiintifice care se

ocupa cu activitale corporale ale omului, adica omul in miscare.

Calitatile motrice au un caracter nativ al carui nivel de manifestare initiala

depinde de fondul genetic ereditar.Dezvoltarea lor ulterioara ca dealtfel si
formarea deprinderilor motrice, se realizeaza odata cu evolutia procesului de
crestere si dezvoltare,ele fiind influentate de specificul activitatilor
desfasurate,conditiile de viata,ereditatea,mediul geografic si climateric si
activitatile desfasurate. Calitatile motrice sunt insusiri ale organismului care
ofera individului posibilitatea executarii diferitelor acte motrice, legate atat de
activitatea sa zilnica, cat si de cea sportiva. In procesul de invatamant un loc
important in cadrul preocuparilor profesorului de specialitate il ocupa gasirea si
utilizarea in pregatire a celor mai eficiente metode si mijloace care sa asigure
dezvoltarea acestor calitati.

In literatura de specialitate precum si in limbajul specialistilor se folosesc mai

multi termeni precum:calitati fizice,calitati motrice,calitati bio-motrice, calitati
ale activitatii motrice,functii motrice de baza,etc.

Perfectionarea calitatilor motrice reprezinta unul din principalele obiective ale

procesului de pregatire a tineretului scolar realizata concomitent cu formarea
priceperilor si deprinderilor motrice.

In cadrul procesului instructiv educativ, dezvoltarea calitatilor motrice trebuie

sa ocupe un loc prioritar deoarece:
        calitatile motrice conditioneaza si determina in mare masura formarea
si in special consolidarea deprinderilor motrice;

        dezvoltarea calitatilor motrice favorizeaza cresterea capacitatii de efort

a organismului;

        dezvoltarea calitatilor motrice se poate realiza si in conditii materiale

simple;

        dezvoltarea calitatilor motrice se poate face si in cadrul activitatii

independente a elevilor.
 DEZVOLTAREA
CALITẶŢILOR MOTRICE ÎN
JUDO
 FORŢA SI METODICA DEZVOLTẶRII EI

In sport forţa este definitǎ ca o calitate care se concretizeazǎ prin capacitatea de a

invinge,sau de a opune rezistentǎ unor forte interioare sau exterioare prin
acţiunea muschilor.Pentru activitatea practicǎ aceastǎ definiţie este
importantǎ,deoarece se poate deduce ca forţa poate fi dezvoltatǎ pe seama masei
musculare,a vitezei,sau a ambilor factori.

Formele de manifestare ale forţei.

Forţa se caracterizeazǎ prin mai multe forme de manifestare,care se coreleazǎ cu
particularitǎţile efortului specific al unor probe,sau ramuri sportie,precum şi din
combinarea acestei calitǎţi cu celelalte calitǎţi motrice.

Forţa generalǎ este capacitatea de a efectua eforturi specifice prin valorificarea

întregului potenţial al sistemuli muscular.

Forţa specialǎ prezintǎ mai multe forme de manifestare,corelate cu cerinţele

efortului specific din unele ramuri de sport, valoarea lor fiind determinatǎ de
indicii forţei generale.

-Forţa absolutǎ defineşte capacitatea individualǎ privind forţa fǎrǎ a se lua în

considerare greutatea corpului.
-Forţa relativǎ reprezintǎ capacitatea individualǎ de a efectua eforturi de forţǎ
raportatǎ la greutatea corpului.
-Forţa in regim de vitezǎ,este capacitatea de a dezvolta indici ridicaţi de forţǎ
intr-un timp cat mai scurt.Aceasta depinde de posibilitǎţile individuale de a se
antrena în efort un numǎr cat mai mare de unitǎţi neuromusculare si într-un timp
cat mai scurt. Unii autori folosesc pentru aceastǎ particularitate a forţei termenii
“Putere”,”Forţǎ explozivǎ”,”Detentǎ”.
-Forţa în regim de rezistenţǎ;rezistenţǎ în regim de forţǎ;se caracterizeazǎ prin
capacitatea de a efectua eforturi de duratǎ la care forţa şi rezistenţa participǎ cu
un anumit procentaj.
-Forţa localǎ(asimetria de forţǎ),apare ca rezultat al pregǎtirii specializate Intr-
oramura de sport,în care au fost solicitate cu precǎdere numai anumite segmente
ale corpului(mâna sau piciorul îndemanatic,picioarele sau braţele).Aceasta
reprezintǎ o laturǎ negativǎ a acestei calitǎţi si este de dorit ca asimetria de forţǎ
sǎ fie pe cât posibil mai redusǎ.

FACTORII CARE CONDIŢIONEAZẶ FORŢA

Aceastǎ calitate este determinatǎ de factori genetici cum sunt structura şi

compoziţia muschilor,structura sistemului osos şi a pârghiilor pe care le formeazǎ
şi care permit valorificarea cu randament mai ridicat sau mai scǎzutǎ a forţei
musculare.

FORŢA ESTE CONDIŢIONATẶ DE URMẶTORII FACTIRI:

-numǎrul fibrelor musculare antrenate simultan in contracţie,ca urmare a unor

excitaţii puternice,precis coordonate şi cu frecvenţǎ mare a impulsurilor
nervoase;
-grosimea muşchilor,suprafaţa în secţiune transversalǎ a acestora,creşterea
capacitǎţii de forţǎ fiind determinatǎ de îngroşarea(hipertrofia) fibrelor
musculare;
-coordonarea optimǎ a acţiunii muşchilor sinergici şi diminuarea pe cât posibil a
opoziţiei muşchilor antagonişti;
-calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice existente la nivelul
muşchilor;
-profilul psihic al individului,capacitatea sa de concentrare şi mobilizare;

DEZVOLTAREA FORŢEI

Atât în pregǎtirea începǎtorilor,a sportivilor consacraţi, cât şi în activitǎţie de

educaţie fizicǎ şcolarǎ,dezvoltarea forţei are o importanţǎ foarte mare.Aceastǎ
apreciere este motivatǎ de faptul cǎ forţa exercitǎ o influenţǎ pozitivǎ şi asupra
celorlalte calitǎţi motrice,în situaţia în care metodele folosite pentru dezvoltarea
ei sunt aplicate corect.Pe de altǎ parte forţa este o calitate cu mari posibilitǎţi de
ameliorare,iar experienţa care s-a acumulat a permis fundamentarea pe baze
ştiinţifice a metodelor de dezvoltare ale forţei şi a calitǎţilor combinate cu
aceasta,în corelare cu particularitǎţile executanţilor şi cu efortul specific al unor
probe sau ramuri de sport.
Motodele pentru dezvoltarea forţei se sistematizeazǎ dupǎ cum urmeazǎ:

1.Exerciţii cu îngreuiere.
2.Exerciţii de învingere a greutǎţii propriului corp,sau a rezistenţei opuse de
partener.
3.Contracţii specifice ramurilor sportive executate cu îngreuiere,sau în condiţii de
îngreuiere.

1.Exerciţii cu îngreuiere.
Aceasta grupǎ de exerciţii îşi gǎseşte aria de aplicare la toate categoriile de
practicanţi ai educaţiei fizice şi a sportului,datoritǎ unor avantaje pe care le
prezintǎ:posibilitatea dozǎrii riguroase a efortului,cu influenţe asupra anumitor
forme de manifestare ale forţei şi a localizarii precise,spre anumite grupe de
muşchi, a exerciţiilor.
Pentru efectuarea exerciţiilor cu îngreuiere se folosesc mingi medicinale,sǎculeţe
umplute cu nisip,gantere,haltera cu discuri a carei greutate este reglabila,precum
şi alte materiale care se pot confecţiona prin mijloace proprii.Modul de utilizare a
acestora trebuie sǎ corespundǎ obiectivelor de pregǎtire avute în
vedere,particularitǎţilor executanţilor,metodelor aplicate şi structurii exerciţiilor
care se executǎ.
În condiţiile concrete ale activitǎţii practice dozarea exerciţiilor cu îngreuiere
trebuie sǎ se facǎ avându-se în vedere urmǎtoarele elemente:
-greutatea obiectelor(a încarcaturilor);
-numarul de repetǎri;
-numatul de serii sau de reprize;
-tempoul în care se executa exerciţiile;
-durata şi conţinutul pauzelor dintre serii;
Aceşti factori sunt orientativi si nu apar în mod obligatoriu la toate grupele de
exerciţii cu îngreuiere.Unul sau altul dintre acestia poate sǎ lipseascǎ,sau sǎ fie
înlocuit cu un alt factor de dozare(duratǎ,distantǎ).
Exerciţiile cu îngreuiere se grupeazǎ în felul urmator:
a –exerciţii pentru prelucrarea analiticǎ a aparatului locomotor;
b –exerciţii cu transport de obiecte;
c –exerciţii cu aruncare,sau cu aruncare şi prindere;
d –exerciţii cu haltera;
a.Exerciţii pentru prelucrarea analiticǎ a aparatului locomotor
Scopul ecestor exerciţii este sǎ contribuie la dezvoltarea forţei generale prin
dezvoltarea armonioasa a musculaturii corpului.Ele sunt sistematizate în exerciţii
pentru musculatura braţelor,a picioarelor şia trunchiului.Dozarea lor se face în
numar de repetǎri şi serii,cu pauze pentru revenire între execuţii,asigurându-se
solicitarea în efort a tuturor grupelor musculare.
În cadrul ectivitǎţii de educaţie fizicǎ din şcoalǎ şi în antrenamentul
sportiv,exerciţiile pentru prelucrearea analiticǎ a aparatului locomotor au o arie
largǎ de aplicare.Ele pot fi folosite în mod singular sau în combinaţie cu alte
metode pentru dezvoltarea forţei.

b.Exerciţii cu transport de obiecte.

Aceste exerciţii pot fi folosite în activitatea şcolarǎ de educaţie fizicǎ şi în
pregǎtirea sportivilor începǎtori.Ele se pot organiza sub forma unor ştafete sau
parcursuri aplicative,în care elementele de întrecere stimuleazǎ participarea
activǎ a elevilor la procesul de pregǎtire.
Dozarea acestor exerciţii se face prin greutatea obiectelor,distanţa şi numarul de
repetǎri,precum şi prin modul în care are loc deplasarea şi sarcinile suplimentare
pe care elevii trebuie sǎ le îndeplineascǎ în timpul
deplasǎrii(echilibru,escaladǎri,sǎrituri,ridicarea şi depunerea pe sol a obiectelor
etc.)

c.Exerciţii cu aruncare sau cu aruncare si prindere.

Aceste exerciţii dezvoltǎ cu precǎdere capacitatea de forţǎ-vitezǎ a executanţilor
şi pot fi utilizate în procesul de pregǎtire pentru toate categoriile de sportivi,în
mod singular sau în combinaţie cu alte procedee pentru dezvoltarea forţei.
Pentru efecuarea acestor exerciţii se folosesc mai ales mingile medicinale,dar şi
alte obiecte cum sunt greutǎţile din metal,gantere,saculeţi cu nisip etc.Aceste
trebuie sǎ corespundǎ prin formǎ,dimensiuni şi greutate,atât particularitǎţilor
executanţilor,cât si modul în care trebuie efectuatǎ aruncarea.
Dozarea acestor exerciţii se asigurǎ prin greutatea obiectelor folosite,numǎrul de
repetǎri şi de serii,intensitatea execuţiei.La ecste exerciţii trebuie sǎ se acorde
atenţie organizǎrii colectivului şi informaţiilor în care se lucreazǎ pentru a se
evita producerea unor accidente.
d.Exerciţii cu haltera.

Dintre exerciţiile cu îngreuiere,exerciţiile cu haltera oferǎcele mai largi

posibilitǎţi pentru dezvoltarea forţei,ceea se explicǎ extinderea folosirii lor în mai
multe ramuri sportive.Utilizarea judicioasǎ a elementelor de dozare a efortului
asigurǎ dezvoltarea forţei generale,dar şi a formelor de manifestare a forţei
speciale în corelare cu efortul specific sportului practicat.
Elementele pe baza cǎrora de dozeazǎ efortul la exerciţiile cu haltera (greutatea
încǎrcǎturilor,numarul de repetǎri,numǎrul de serii sau de reprize,tempoul
executarii exerciţiilor,durata şi conţinutul pauzelor dintre serii),care au mai fost
enunţate şi sunt în general valabile pentru toate exerciţiile efectuate cu
îngreuiere,au determinat sistematizarea exerciţiilor cu haltera în patru metode de
bazǎ.

-metoda încǎrcǎturilor foarte mari;

-metoda încǎrcǎturilor mari;

-metoda încǎrcǎturilor mijlocii;

-metoda încǎrcǎturilor uşoare;

VITEZA ŞI METODICA DEZVOLTẶRII EI

Capacitatea omului de a executa o miscare cu rapiditate si frecventa mare.

Viteza este o calitate motrica foarte importanta, prezenta mai mult sau mai
putin in toate actele motrice, mai ales a celora cu caracter sportiv. Viteza mai
mare sau mai mica a unui individ depinde in cea mai mare masura de „zestrea
ereditara” de care acesta dispune. Aceasta calitate motrica poate fi totusi
dezvoltata desi chiar daca intr-o masura mai mica, printr-o pregatire sistematica,
incepand chiar de la 7-8 ani, dar o atentie majora dezvoltarii acestei calitati i se
acorda in jurul varstei de 11-14 ani, considerata a fi varsta optima de realizare a
celor mai importante progrese de ordin calitativ. Incepand cu varsta de 13 ani
exercitiile de viteza vor fi combinate din ce in ce mai mult cu exercitiile de forta
iar de la 14 ani la acestea se vor adauga si exercitii de viteza-rezistenta. Cresterea
vitezei miscarilor se realizeaza in principal datorita lucrului in viteza maxima si a
exersarilor in regim de viteza-forta elementul de progresie fiind dat de cresterea
intensitatii efortului prin marirea frecventei miscarilor.

Pentru asigurarea eficientei dorite este necesar ca exercitiile de viteza sa se

efectueze in prima parte a lectiei, imediat dupa ce organismul elevilor a fost bine
pregatit pentru efort. In aceste conditii este posibila prelungirea solicitarii la efort
cu intensitate maxima. Profesorul trebuie sa cunoasca ca insumarea eforturilor
scurte (de viteza) de mare intensitate, repetate prea des pot determina aparitia
oboselii premature. In aceste conditii exercitiile se pot continua numai in
concordanta cu capacitatea de rezistenta a elevilor respectivi aparand necesitatea
lucrului diferentiat pe grupe omogene si asigurandu-se intervale de odihna
corespunzatoare.

Viteza poate prezenta mai multe forme de manifestare:

 Viteza de reactie – capacitatea cu care organismul raspunde la anumite

semnale; timpul scurs de la aparitia stimulului (vizual, auditiv) pana la
declansarea reactiei de raspuns.
 Viteza de executie – iuteala cu care se executa o actiune motrica singulara,
unitara ca structura motrica. rl539z6455vllq

 Viteza de repetitie – iuteala cu care se repeta miscarile intr-o anumita unitate

de timp

 Viteza de deplasare – este data de succesiunea unor miscari ciclice efectuate

in mod constant

Metode de dezvoltare a vitezei

Metoda pentru dezvoltarea vitezei de reactie:

 Metoda repetarilor: reactii la stimuli cunoscuti sau la stimuli complecsi, la

obiecte in miscare, alegerea reactiilor in functie de valoarea stimulilor

 Metoda întrecerii, a jocului

 Metoda senzorio-motrica, pentru dezvoltarea capacitatii perceperii timpului si
ritmului

Metoda dezvoltarii vitezei de executie:

- metoda repetarilor in tempo maximal, pe parti (fractionata);
- metoda repetarilor globale;
- metoda jocului;
- metoda intrecerii.

Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetitie:

- metoda repetarilor in tempo maximal
- metoda repetarilor in tempouri alternative (maximal-
submaximal)
- metoda intrecerii.

Mijloace pentru dezvoltarea vitezei:

-Exercitii cu influenta selectiva efectuate in tempo rapid (5-10

sec)
-Exercitii din grupa exercitiilor de front si formatie
-Stafete si jocuri de miscare care solicita atentie si reactii
prompte la diferite semnale dinainte stabilite sau date prin
surprindere
-Exercitii si jocuri cu mingea
-Starturi din diferite pozitii
-Sarituri variate cu bataie pe 1 sau 2 picioare
-Exercitii din scoala alergarii implicate in alergare de viteza
-Exercitii si actiuni din jocuri sportive
-Jocuri sportive bilaterale realizate in conditii de viteza
-Unele exercitii de forta

Indicatii metodice pentru educarea vitezei:

Activitatea pentru dezvoltarea vitezei trebuie plasata imediat dupa veriga

influentarii selective a aparatului locomotor inaintea oricarei teme sau activitati.
Respectand principiul accesibilitatii (de la simplu la complex) in educatia vitezei
de reactie se va merge pe calea cresterii si complicarii treptate a numarului de
schimbari posibile ale situatiei cunoscand ca timpul necesar reactiei de raspuns
este direct cu gradul de incertitudine. Viteza de executie sau frecventa miscarilor
singulare se manifesta in toate cazurile combinata cu celelalte forme ale vitezei
sau cu forta.

Pentru dezvoltarea vitezei de deplasare este necesara o cantitate mica distanta

maxim 20-30m – si pauza pana la revenire.

Cerintele la care trebuie sa raspunda exercitiile folosite pentru dezvoltarea

vitezei:

- sa asigure in timpul executiei viteza la indici maximi;

- structura miscarilor sa fie astfel consolidata incat sa permita elevului

orientarea efortului spre obtinerea unor executii cu viteza maxima;

- executia sa dureze atata timp cat se poate mentine viteza de executie;

- efortul este repetat dupa o pauza de restabilire aproximativ completa

atata timp cat viteza nu scade din cauza oboselii;

- repetarea efortului cu viteza maxima constituie calea de baza pentru

educarea vitezei;

- la fiecare reluare a efortului acesta trebuie sa tinda spre depasirea

performantei anterioare;

REZISTENŢA ŞI METODICA DEZVOLTẶRII EI

Rezistenţa este o calitate care defineşte capacitatea de a efectua un effort

timp cât mai îndelungat şi cu randament ridicat.Factorul care limiteazǎ
continuarea efortului este oboseala.
Formele de manifestare .în condiţiile practicǎrii exerciţiilor fizice
rezistenţa se concretizeazǎ prin douǎ forme de manifestare:
-rezistenţa generalǎ;
-rezistenţa specialǎ;

Rezistenţa generalǎ caracterizeazǎ capacitatea de a efectua timp îndelungat

eforturi diferite,care nu au legaturǎ cu un anumit gen de activitate sau
specializare sportivǎ.
Rezistenţa specialǎ defineşte capacitatea de a efectua timp îndelungat eforturi
specifice,corelate cu particularitǎţile solicitǎrii organismului într-o ramurǎ
sportivǎ sau probǎ.

Formele de manisfestare a rezistenţei speciale corespund unor caracteristici

specifice ale efortului,concretizându-se prin combinarea acestei calitǎţi cu
celelalte calitǎţi motrice,sub forma calitǎţilor combinate sau complexe.

-rezistenţa în regim de vitezǎ

-rezistenţa în regim de forţa
-rezistenţa în regim de îndemânare,care se manifestǎ printr-o bunǎ capacitate de
coordonare a miscǎrilor în condiţii de obosealǎ.
În afara acestor forme de manifestare,rezistenţa se coreleazǎ şi cu unele elemente
determinate de relaţia dintre volumul,intensitatea efortului şi procesele
fiziologice care le susţin:
-rezistenta la eforturi de scurtǎ duratǎ,în care durata efortului este cuprinsǎ între
2-10 min,care reprezintǎ manifestarearezistenţei la efort mixt;
-rezistenta la eforturi de lungǎ duratǎ,de la 10 min pânǎ la cǎteva ore,care
reprezintǎ rezistenţa la efort aerob;
-rezistenta psihica(nervoasǎ);
-rezistenţa localǎ;

Factirii care condiţioneazǎ rezistenţa

Capacitatea organismului de a susţine o activitate motrica timp îndelungat este

dependentǎ de urmǎtorii factorii:
-dimensiunea şi capacitatea funcţionalǎ ale sistemelor cardiovascular şi
respirator,precum şi a celorlalte aparate şi funcţii ale organismului care intervin
în efectuarea efortului;
-resursele energetice de care dispune organismul şi calitatea preoceselor
metabolice prin care se asigurǎ valorificarea acestor resurse pentru a susţine
efortul;
-calitatea proceselor volitive,concretizate în capacitatea de a continua efortul în
condiţii de oboseala accentuatǎ;
-coordonarea acţiunilor musculare şi gradul de însuşire a tehnicii,avându-se în
vedere cǎ exerciţiile fizice executate corect din punct de vedere tehnic necesita un
consum mai redus de energie;

Dezvoltarea rezinstenţei

Rezistenţa este o calitate care poate fi dezvoltatǎ la valori forte ridicate.De-

a lungul timpului s-au fundamentat ştiinţific şi s-au aplicat în activitatea precticǎ
metode şi mijloace pentru dezvoltarea capacitǎţii de efort a organismului si pe
aceastǎ cale,a rezistentei şi a formelor de manifestare.

Rezistenţa generalǎ

Scopul activitǎţii desfǎşurate pentru dezvoltarea rezistenţei generale îl

constitue cresterea capacitǎţii de efort a organismului.De aceea este justificatǎ
aprecierea capacitǎţii cǎ rezistenţa generalǎ constituie suportul pe care se bazealǎ
dezvoltarea diferitelor forme de manifestare ale rezistenţei speciale.

Dezvoltarea rezistenţei generalepoate fi asiguratǎ printr-o multitudine de

mijloace,dar mijlocul cel mai important,mai eficient şi care este folosit cu
precǎdere în activitatea de educaţie fizicǎ şi cea sportivǎ îl reprezintǎ
alergarea. Folosirea alergarii pentru dezvoltarea rezistenţei generale este
asigurata prin mai multe procedee de distribuiere a efortului în sisteme de
lecţii,de-a lungul unei anumite perioade de timp.Pe aceastǎ bazǎ se pot
pune în evidenţǎ urmǎtoarele metode:

-metoda eforturilor uniforme;

-metoda eforturilor repetate;
-metoda eforturilor variabile;

Metoda eforturilor uniforme

 Aceastǎ metodǎ constǎ în efectuarea unei singure alergǎri in tempo
uniform şi moderat la care,pe toatǎ rurata efortului,se pǎstrazǎ un echilibru relativ
stabil Intre energia consumatǎ şi capaciatea de refacere a organismului. Tempoul
şi durata alergǎrii trebuie adaptate particularitǎţilor de vârstǎ,sex şi grad de
pregǎtire ale executanţilor şi de aceea aceste elemente de dozare sunt situate în
limite foarte largi.Tempoul este cuprins între 5 şi 8 min/km. Şi se începe cu o
anumita distanţǎ sau duratǎ de alergare.Creşterea efortului se asigura prin
suplimentarea periodicǎ a duratei cu cca.2-3 min,sau cu echivalentul ei în
distanţǎ.

Creşterea gradualǎ de solicitare pe seala intensitǎţii efortului se poate face

pe douǎ cǎi:

-prin reducerea treptatǎ a duratei alergǎrii,paralel cu creşterea tempoului.Acesata

poate conduce la menţinerea constantǎ sau la scurtarea distanţei de alergare;
-prin menţinerea constantǎ a duratei alergǎrii şi creşterea treptatǎ a
tempoului,ceea ce conduce la parcurgerea unor distanţe din ce in ce mai mari;

Metoda eforturilor repetate

Aceastǎ metodǎ constǎ în parcurgerea repetatǎ a unor porţiuni de alergare în

tempo moderat,care sunt intercalate cu pauze scurte pentru refacerea capacitǎţii
de efort a organismului.

Metoda eforturilo variabile

Aceastǎ metodǎ constǎ în alternarea unor alergǎri efectuate cu intensitate

moderatǎ cu alergǎrii scurte în tempo susţinut şi mers pentru revenire dupǎ
efort.Solicitarea organismului prin acestǎ metodǎ fiind mai ridicatǎ,aplicarea ei în
vederea dezvoltǎrii rezistenţei trebuie sǎ aibǎ loc la un stadion mai avansat de
pregǎtire şi dupǎ ce s-a asigurat executanţilor o bazǎ privind capacitatea de efort
prin celelalte metode de dezvoltare a rezistenţei generale.
Rezistenţa specialǎ

Activitatea efectuatǎ în vederea dezvoltarii rezistenţei speciale ar ca scop

ridicarea capacitaţii de efort a organismului în concordanţǎ cu particularitǎţile
efortului specific al unor probe sau ramuri de sport. Exista uneori tendinţa de a se
privi rezistenta specialǎ numai într-o anumitǎ cerelare cu efortul specific solicitat
în activitatea competiţionalǎ.Aceastǎ pǎrere are o valabiliate limitatǎ,deoarece
rezistenţa specialǎ trebuie sǎ asigure în acelaşi timp şi o foarte bunǎ capacitate de
a efectua eforturi specifice în cadreul procesului de antrenament,unde de cele mai
multe ori solicitǎrile sunt mai mari,mai ales cele privind volumul,în comparaţie
cu cele din competiţii.

Aplicarea metodelor şi sistemelor de acţionare pentru dezvoltarea

rezistenţei speciale se face pe baza unor elemente prin care se asigurǎ dozarea
efortului şi care determinǎ caracteristicile speciale ale acestor metode:
-metoda efortului;
-numǎrul de repetǎri;
-intensitatea antrenamentului;
-durata pauzelor şi conţinutul activitǎţii din timpul pauzelor;

INDEMANAREA ŞI METODICA DEZVOLTARII EI

Îndemânarea este o calitate care se concretizeazǎ prin capacitatea de a executa cu

randament ridicat,precizie şi acurateţe,cu un consum minim de energie fizicǎ şi
nervoasǎ acţiunile motrice.
La aceastǎ calitate se pot evidenţia douǎ forme de manifestare.

Îndemânarea generalǎ.Este capacitatea de a executa cu randament ridicat

diferite acţiuni motrice complexe,care nu sunt în legǎturǎ cu o anumitǎ probǎ sau
ramurǎ de sport.
Îndemânarea specialǎ.Aceasta se defineşte prin capacitatea de a efectua acţiuni
motrice specifice unei probe sau ramuri de sport în condiţii diferite de pregǎtire
sau competiţionale,fǎrǎ a se diminua randamentul execuţiei şi capacitatea de
performanţǎ.
Elementele care pun în evidenţǎ îndemânarea sunt urmǎtoarele:
-precizia executǎrii acţiunilor motrice în timp şi spaţiu;
-timpul necesar pentru învǎţarea şi consolidarea unor acţiuni motrice;
-capacitatea privind transferul pezitiv a unor deprinderi însuşite anterior în
structura unor noi acţiuni motrice de complexitate mai ridicatǎ;
-posibilitatea de a gǎsi soluţii optime şi rapide pentru efectuarea cu randament
ridicat a acţiunilor motrice specifice sportului practicat în condiţii variate;

Factorii care condiţioneazǎ îndemânarea.Aceastǎ calitate este condiţionatǎ de

însumarea într-o corelare optimǎ a unor factori cum sunt:
-capacitatea de coordonare neuromuscularǎ,care la rândul ei este dependentǎ de
plasticitatea şi mobilitatea proceselor nervoase superioare şi de capacitatea
analizatorilor de a prelucra semnalele primite,în vederea elaborǎrii rǎspunsului
motric cel mai potrivit;
-tipul de sistem nervos central;
-particularitǎţile somatice;
-nivelul de dezvoltare al celorlalte calitǎţi motrice;
-oboseala,care determinǎ diminuarea capacitǎţii executantului de a-şi
autocontrola acţiunile;

Dezvoltarea îndemânǎrii

Îndemânarea generalǎ,concretizatǎ printr-o bunǎ capacitate de coordonare

neuromuscularǎ,trebuie sǎ stea la baza îndemânǎrii speciale.De aceea,în
activitatea de educaţie fizicǎ şcolarǎ şi în pregǎtirea sportivǎ a
începǎtorilor,mijloacele care contribuie la dezvoltarea îndemânǎrii trebuie sǎ-şi
gǎseascǎ o arie largǎ de aplicare.

Sistemele de acţionare care se folosesc în acest scop sunt urmǎtoarele:

-jocurile sportive,cele cu caracter pregǎtitor pentru jocuri sportive şi jocurile
dinamice;
-elemente din gimnasticǎ acrobaticǎ şi la aparate;
-schiul,patinajul şi exerciţiile de echilibru,care contribuie la o mai bunǎ
funcţionalitate a aparatului vestibular;
-parcursurile aplicative;
Dezvoltarea îndemânǎrii speciale este asiguratǎ prin modificarea condiţiilor în
care se executǎ elementele tehnico-tactice specifice ramurei de sport
practicate.Activitatea competiţionalǎ are loc în sǎli sau pe terenuri care se
diferenţiazǎ între ele prin modul de deplasare a elementelor

constructive,calitǎţile pistei sau a suprafeţei de joc şi prin caracteristicile diferite

ale materialelor de concurs.Toate acestea influenţeazǎ negativ rezultatele în
competiţii,dacǎ sportivii nu dispun de o bunǎ capacitate de adaptare la condiţiile
în care au loc întrecerile sportive.
Pentru dezvoltarea îndemânǎrii speciale se folosesc procedee care determinǎ
schimbarea condiţiilor în care se executǎ elementele tehnico-tactice specifice,prin
unele mǎsuri cum sunt:

-modificarea condiţiilor materiale în care se desfǎşoarǎ

pregǎtirea(sǎli,terenuri,materiale de concurs);

-efectuarea exerciţiilor specifice cu mâna sau cu piciorul neîndemânatic;

-mǎrirea bagajului motric prin folosirea unui numǎr mai mare de procedee
tehnice;

-complicarea execuţiei prin formularea unor sarcini suplimentare;

În activitatea sportivǎ de performanţǎ se folosesc uneori,pentru dezvoltarea

îndemânǎrii specifice şi exerciţii efectuate în condiţii de obosealǎ,care contribuie
la mǎrirea capacitǎţii de concentrare şi mobilizare a executanţilor în vederea
îndepliniri temelor abordate,prinurmǎtoarele procedee:

-exerciţii de coordonare plasate la sfârşitul lecţiei de antrenament;

-executarea acţiunilorspecifice cu mâna opusǎ,cu piciorul opus,sau prin alte

procedee tehnice;

-probe sau sporturi complimentare;

-schimbarea adversarilor dupǎ prima reprizǎ,în situaţia jocurilor sportive;

 SUPLEŢEA

Aceastǎ calitate concretizeazǎ capacitatea de a executa acţiunile motrice cu

amplitudinea necesarǎ asigurǎrii unui randament maxim.
Supleţea poate fi consideratǎ ca o calitate derivatǎ din îndemânarea,deoarece
amplitudinea mişcǎrilor este determinatǎ în mare mǎsurǎ de capacitatea de
coordonare neuromuscularǎ,care constǎ în corelarea acţiuni muschilor sinergici şi
diminuarea opoziţiei muşchilor antagonişti.Pe de altǎ parte supleţea este
condiţionata şi de mobilitatea articularǎ,ca factor specific,fiind dependentǎ de
capacitatea de extensibilitate a muşchilor,ligamentelorşi tendoanelor,precum şi de
forma suprafeţelor articulare.Pe lânga elementele menţionate mai sus,supleţea
este influenţatǎ şi de unele situaţii de moment,cum sunt starea de obosealǎ care
reduce elasticitatea muschilor,şi coordonarea acţiuni acestora,temperatura şi
gradul de irigare cu sânge al muşchilor,care influenţeazǎ elasticitatea lor.

Formele prin care se caracterizeazǎ supleţea sunt urmǎtoarele:

-supleţea generalǎ care defineşte mai ales mibilitatea articulara a corpului în
ansamblu;
-supleţea specialǎ care se aflǎ în corelare cu structura unor acţiuni motrice
specifice.Aceasta este caracterizatǎ prin mobilitatea localǎ a unei articulaţii sau a
unui lanţ cinematic implicat în efectuarea unor acţiuni,precum şi a axelor şi
planurilor în care acestea se desfǎşoarǎ.

Dezvoltarea supleţei

Exerciţiile efectuate în vederea dezvoltǎrii acestei calitǎţi trebuie sǎ asigure

ameliorarea generalǎ a supleţei şi a capacitǎţii de a mǎrii amplitudinea
mişcǎrilor,precum şi a acelor forme de manifestare solicitate în proba sau în
sportul practicat.
În vederea dezvoltǎrii supleţei se folosesc exerciţii cu acţiune localizatǎ.Atunci
cânde se urmǎreşte dezvoltarea generalǎ a supleţei,exerciţiile se localizeazǎ cu
precǎdere asupra articulaţiilor coxo-femuralǎ,scapulohumeralǎ şi ale coloanei.
Aplicarea exerciţiilor pentru dezvoltarea supleţei este asiguratǎ prin urmǎtoarele
procedee:

-exerciţii dinamice,care constau din mişcǎri repetate de întindere şi relaxare a

grupelor musclare şi a celorlalte pǎrţi anatomice care fixeazǎ o articulaţie;
-exerciţii statice,în care se acţioneazǎ prin poziţii de tensionare şi de menţinere a
poziţiei ocupate pe o duratǎ de 2-4 sec;
-exerciţii combinate,care constau din acţiuni dinamice cu o amplitudine din ce în
ce mai mare,finalizate cu o poziţie de tensionare staticǎ cu durata de 2-4 sec,sau
din executarea alternativǎ a unor exerciţii dinamice şi statice;

Exerciţiile pentru dezvoltarea supleţei pot fi executate liber,cu partener,cu

obiecte,sau la aparatele de gimnasticǎ.Poziţiile de începere a acestor exerciţii sunt
diferite,scopul lor fiind acela de a favoriza mǎrirea amplitudini mişcǎrilor şi
localizarea acţiunilor.
 BIBLIOGRAFIE

UNGUREANU OCTAVIAN----TEORIA SI METODICA

ANTRENAMNETULUI SPORTIV EDITURA UNIV.AL .I CUZA IASI 1995

DRAGNEA ADRIAN ---ANTREN SPORTIV EDITURA DIDACTICA SI

PEDAGOGICA BUCURESTI 1993

ALEXE NICU-- ANTREN SPORTIV MODERN EDITURA BUCURESTI 1993

VASILIU IOAN-- ANATOMIA SI FIZIOLOGIA OMULUI SI IGIENA

SCOLARA EDIRURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA BUCURESTI 1979

DRAGAN IOAN—MEDICINA SPORTIVA APLICATA EDITURA

BUCURESTI 1994