BIOFIZICA CELULARA SI BIOMECANICA

CURS III

1. Membrane biologice

Definiţie.
Membranele biologice se definesc ca fiind ansambluri compuse
din proteine şi lipide care formează structuri continue bidimensionale,
cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, prin care se
realizează compartimentarea materiei vii.

a. Structură şi proprietăţi

Funcţiile​ pe care le îndeplineşte membrana sunt următoarele:

● delimitează celula (organitele celulare) de mediul exterior;
● prezintă permeabilitate specifică pentru ioni şi unele
macromolecule;
● constituie locul unor reacţii enzimatice.

b. Compoziţia biochimică a membranelor biologice

Toate membranele biologice au în principiu o structură comună.

Principalele componente ale membranelor biologice sunt:
❖ proteinele​ (60-80 %)
❖ lipidele (40-20 %) (resturile glucidice sunt întotdeauna
ataşate proteinelor sau lipidelor)
❖ alte componente minore (ioni, apă, transportori)
(insuficient studiate cantitativ).
Lipidele ​asigură funcţia de barieră a membranelor. Principalele
clase de lipide întâlnite în membranele celulare sunt:
✔ fosfolipidele​ (55 % din lipidele membranare);
✔ glicolipidele​;
✔ colesterolul​.
 Proteinele ​conferă funcţionalitatea membranei.
● Ele intervin în transportul activ, îndeplinesc funcţii enzimatice
sau de receptori.
● Dimensiunile lor sunt mai mari decât ale lipidelor.
Există 2 categorii de proteine: ​proteine periferice şi ​proteine
integrate.

Proteine periferice
Ele sunt extrinseci şi pot fi extrase uşor prin tratare cu soluţii diluate
de săruri; sunt ataşate la exteriorul bistratului lipidic, interacţionând în
principal cu grupările polare ale lipidelor sau cu proteinele intrinseci
(integrale) prin forţe electrostatice.

Proteine integrate
Aceste proteine sunt integrate şi nu pot fi extrase decât după
distrugerea structurii membranei cu detergenţi; acestea sunt molecule
amfifile mici ce formează micele în apă.

d. Clasificarea tipurilor de transport:

Tipurile de transport membranar pot fi clasificate în funcţie de mai

multe criterii.

1. Din punct de vedere energetic:

- transport pasiv (fără consum energetic, în sensul gradientului de
concentraţie sau al celui electrochimic)
- transport activ (cu consum energetic, în sens opus gradientului de
concentraţie sau al celui electrochimic)

2. După natura substratului:

- transportul prin bistratul lipidic
- transportul prin polipeptide (oligopeptide)
- transportul prin proteine

3. După cinetică:
- difuzia simplă
- difuzia facilitată

Sisteme de:
❖ macrotransport
▪ transport direct al unor macromolecule prin membrane (de ex.
la bacterii în cursul procesului de transformare genetică, în
care moleculele de ADN trec atât prin peretele celular cât şi
prin plasmalemă)
▪ transport prin vezicule:
- endocitoza (pinocitoza, fagocitoza)
- exocitoza
- transcitoza

Endocitoza​: materialele pătrund în celulă înglobate în vezicule ce se

desprind din plasmalemă.
fagocitoza – pătrunderea substanţelor solide în celulă
pinocitoza – pătrunderea macromoleculelor lichide în celulă
Exocitoza: ​se varsă în exteriorul celulei produsle secretate în celulă
(se produce prin fuziunea unor vezicule din citoplasmă cu plasmalema
şi materialele din vezcule sunt vărsate în afara celulei)
Transcitoza: ​realizează transortul moleculelor prin celulele
endoteliului capilar.
❖ microtransport
1. transport pasiv
2. transport activ

2. Noţiuni de biomecanică

2.1. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare.​

Tipuri de contracţii.​
Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar
forţei căreia i se opune. În funcţie de mărimea acestei forţe muşchiul
se poate scurta, alungi sau poate păstra aceeaşi lungime.
Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe
exterioare constante (ridicarea unei greutăţi).
Contracţie neizotonică - forţa variază ca mărime - întinderea unui
resort.
Contracţie izometrică - contracţie în care lungimea muşchiului nu se
modifică, dar tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea
care trebuie învinsă (contracţia posturală sau pentru susţinerea unui
obiect). Muşchiul nu efectuează lucru mecanic.
Contracţia tetanică - Prin stimulare cu un impuls unic muşchiul se
contractă sub forma unei secuse unice (intervalul între stimuli trebuie
să fie mai lung decât timpul necesar contracţiei şi relaxării); la
stimulare repetitivă cu o anumită frecvenţă, peste o limită dată,
contracţiile individuale fuzionează într-o contracţie unică - ​contracţie
tetanică (fig.) Frecvenţa depinde de tipul de muşchi (mai mare la
muşchii rapizi)(musculatura oculară 350 stimuli/secundă, muşchi
solear 30).
Alungirea muşchiului - dacă forţa exterioară este mai mare decât
valoarea maximă a forţei pe care o poate dezvolta muşchiul, acesta se
alungeşte cu toate că se contractă activ.
Atât în repaus, cât şi în contracţie, muşchiul degajă căldură.

2.2.Cinematica umană

Locomoţia umană se face sub formă de mers, alergare sau

săritură. Ea se caracterizează prin faptul că la un moment dat
picioarele se ridică de la sol fie unul cîte unul, fie amîndouă odată,
într-o anumită fază a deplasării.
a) Mersul
Se compune dintr-o serie de perioade de spijin al corpului pe
un singur membru inferior, despărţite de perioade de sprijin pe ambele
membre inferioare. Faza de sprijin unilateral are loc în cea mai mare
parte a timpului, adică atunci cînd corpu se sprijină pe un singur
picior. Sprijinul dublu este atunci cînd piciarele se află în acelaşi timp
pe sol.
În faza de sprijin unilateral se distinge:
 - pasul posterior cînd piciorul oscilant se află în urma celui de
sprijin
- pasul anterior cînd piciorul oscilant se află înaintea celui
sprijinit
În deplasarea sa corpul uman execută şi alte mişcări:
- oscilaţiile verticale
- oscilaţii transversale
- oscilaţii longitudinale

b) ​Alergarea
Se caracterizează prin faptul că în nici un moment picioarele
nu se află pe sol amîndouă odată. La o anumită viteză apare un
interval în care corpul nu are contact deloc cu solul. Alergarea se
compune deci dintr-o serie de perioade de sprijin alternate prin
perioade de suspensie.
În alergare picioarele sunt în flexie.

c) ​Săritura
Constă în deplasarea cu ambele picioare odată, fazele de sprijin
al picioarelor pe sol fiind separate de aflarea concomitentă a
picioarelor în aer.

d) ​Legile paşilor
- lungimea medie a pasului normal este mai mare la bărbat(63
cm) decît la femeie(50)
- la ambele sexe pasul drept este mai mare ca pasul stîng
- depărtarea laterală a picioarelor în timpul mersului este mai
mică la bărbaţi (11-12 cm) ca la femei (12-13 cm)
- lungimea pasului creşte cu frecvenţa pînă la o cadenţă de 75
paşi pe minut; la o cadenţă mai mare lungimea pasului scade
- viteza mersului creşte cu frecvenţa paşilor pînă la o cadenţă de
85 paşi pe minut; la o cadenţă mai mare viteza descreşte.

2.3 Dinamica corpului uman

Inerţia este o proprietate generală a tuturor corpurilor.

 Legea inerţiei sau legea fundamentală a dinamici a fost
formulată de Newton: un corp îşi păstrează starea de repaus sau de
mişcare rectilinie uniformă, atîta vreme cît acţiunea alto corpuri nu-l
obligă să-şi modifice starea sa.
Influenţa unor corpuri asupra altora se manifestă cu ajutorul
unor forţe.
Gravitatea este forţa pe care o exercită pămîntul asupra
corpurilor din jurul lui. Astfel orice corp aflat sub influenţa gravitaţiei
în condiţia în care nu intervin alte forţe, cade spre pămînt.
Centrul de greutate a oricărui corp se află la intersecţia a cel
puţin trei plane faţă de care se compensează momentele forţelor de
gravitaţie. La corpul uman centrul de greutate depinde de poziţia
corpului, a membrelor, de încărcarea lor. Astfel se determină trei plane
: unul orizontal, unul frontal şi unul median antero-posterior, iar
centrul de greutate se află la intersecţia acestor trei plane.

2.4 Statica corpului uman

Statica studiază echilibrul, adică starea în care se află un corp

solicitat de mai ulte forţe care-şi anulează reciproc efectele. Astfel
considerînd echilibrul unui corp asupra căruia acţionează numai
gravitaţia, se deosebesc:
- echilibrul de suspensie cînd corpul este mobil în jurul unei axe
de rotaţie
- echilibrul de sprijin cînd corpul se află pe un plan cu care are
contact prontr-o bază de susţinere
În oricare caz există trei moduri de echilibru: stabil, nestabil şi
indiferent.

2.4.1 Pîrghiile

Acţiunea pîrghiilor se bazează pe echilibrul a două forţe: forţa

pasivă şi forţa activă. În corpul uman există peste 200 de pîrghii
osoase. Pîrghiile sunt de trei genuri: I, II, III, iar în corp se întîlnesc de
cele mai multe ori pîrghii de genul III.
 Pîrghiile sunt:
- genul I sau de echilibru: trunchiul în picioare
- genul II sau de forţă: dinţii incisivi şi canini
- genul III sau de deplasare: antebraţul în flexie cînd
flexorii s contractă pentru a-l ridica

2.4.2 Deviatii anormale ale coloanei vertebrale.

Coloana vertebrala se prezinta ca un stalp osos, format din 33-34

vertebre, dintre care: 7 cervicale, 5 lombare, 12 dorsale, 5 sacrale si
4-5 coccigiene. Curburile normale dau coloanei o mare elasticitate,
permitandu-i sa se comporte in cadere ca un resort, amortizandu-le,
spre deosebire de spatele plat. Tot curburile, pastreaza proiectia
centrului de greutate in interiorul poligonului de sustinere.
Deviatiile coloanei vertebrale sau deviatiile axului vertebral sunt
afectiuni provocate de diferiti factori etiopatogeni. Deviatia laterala
poate fi de un tip oarecare, datorita unei atitudini vicioase, impusa de
anumite condi​ţ​ii profesionale. O deviatie laterala temporara, dar
prelungita a coloanei nu reprezinta scolioza, ci o atitudine anormala
care creaza posibilitati pentru apari​ţ​ia ei.
Cand in mod voluntar un copil, care sta mult in banca stramb, capata o
deformare, pozitia nu poate fi numita scolioza, ci deviatie prin tinuta.
In aceasta nu se observa nici o deformatie a toracelui si nici o sarcina
a coloanei vertebrale. Deviatiile cunoscute ale coloanei vertebrale
sunt: ​scolioza,​ ​cifoza, lordoza.​

Scolioza​ ​este deviatia coloanei vertebrale in plan frontal. Aceasta

pozitie a coloanei vertebrale produce asimetrii ale umerilor si
omoplatilor. Este vorba de o atitudine scoliotica, cand curburile se
pot redresa u​ş​or, sau scolioza adevarata cand sau produs modificari
osoase.
Scoliozele pot fi: cu o singura curbura, scolioza in forma literei C, cu
doua sau trei curburi, scolioza in forma literei S, in care curburile
alterneaza de o parte si de alta a coloanei pentru a-si gasi echilibrul. In
cadrul scoliozelor adevarate, cele mai grave sunt asa-zisele idiopatice
sau esen​ţ​iale, cu o cauza necunoscuta si aparute inainte de varsta
pubertatii. O alta grupa a scoliozelor o formeaza cele statice
prin deformari ale bazinului sau inegalitati ale membrelor inferioare.

Fig. a)Coloana normala; b)Coloana scoliotica;

Fig. a) Coloana normala; b)Cifoza

Cifoza ​este o deviatie a coloanei vertebrale in plan sagital, prin

exagerarea curburilor normale ale coloanei vertebrale. Debilitatea
generala sau pozitiile gresite (in banca, la locul de munca) si miopia
pot favoriza atitudinii cifotice. Cifozele adevarate, functionale au la
baza un traumatism cu turtirea unei vertebre in unghi ascutit spre
inainte (in pana) ceea ce determina asezarea coloanei in unghi
deasupra si sub vertebra lezata. O alta cauza a cifozei este atunci cand
corpul este men​ţ​inut mult timp aplecat inainte, se produce o turtire a
corpurilor vertebrale in partea anterioara, din cauza greutatii corporale
care afecteaza si actioneaza asupra acestei parti a vertebrei.vertebrale
in partea anterioara, din cauza greutatii corporale care afecteaza si
actioneaza asupra acestei parti a vertebrei.

Lordozele​ s​ unt deviatii ale coloanei vertebrale cu convexitate

anterioara, prin exagerarea curburilor normale ale coloanei vertebrale.
Bazinul cade mai mult inainte decât normal, exagerand curbura
lombara. O cauza favorizanta la femei este purtarea incaltamintii cu
tocuri inalte, care duc la inclinarea bazinului inainte si a trunchiului
inapoi, determinand lordozarea. Lordoza este prezenta si in cazurile cu
luxatie congenitala de sold bilaterala.

Fig.a) Coloana normala;b) Lordoza;

c) Platfus
Piciorul plat (platfus). A ​ linierea a oaselor, mu​ş​chilor, ligamentelor ​ş​i
tendoanelor din picioare formeaz​ă ​un arc dintr-o parte în alta
(metatarsian) ​ş​i un arc în lungime (longitudinal).
Aceste arcade maleabile, elastice, ajut​ă ​la distribu​ţ​ia egal​ă ​a greut​ăţ​ii
corpului de-alungul fiec​ă​rui picior. Arcadele ac​ţ​ioneaz​ă ​ca zone rigide
pentru o mobilitate normal​ă​, dar sunt elastice ​ş​i flexibile,
adaptându-se diverselor suprafe​ţ​e. Toat​ă ​lumea are picior plat la
na​ş​tere. Arcadele plantare se dezvolt​ă ​complet c​ă​tre vârsta de 12 sau
13 ani. În unele cazuri, îns​ă​, arcadele nu se dezvolt​ă ​normal.

2.5 Mecanica respiraţiei

Respiraţia este actul reflex care procură oxigenul necesar

organismului şi mai ales muşchilor care sunt cei mai mari consumatori
de oxigen.
Respiraţia constă dintr-o mişcare alternativă de mărire şi
micşorare a volumului cutiei toracice, realizată în doi timpi: inspiraţia
şi expiraţia.
Inspiraţia este un fenomen activ care se face cu efort muscular,
prin mărirea toracelui în diferite direcţii. Prin urmare plămînii se
dilată, presiunea se micşorează astfel aerul pătrunde în alveole.
Expiraţia se face normal fără efort muscular, coastele se lasă în
jos, diafragmul se relaxează. La expiraţia forţată participă muşchii
toracici şi abdominali.

2.6. Elemente de hemodinamică

Hemodinamica ​are ca obiect studiul fenomenelor fizice ale

circulaţiei (mecanica inimii şi hidrodinamica curgerii sângelui prin
vase elastice), aparatele, modelele precum şi dispozitivele
experimentale folosite pentru acest studiu. Studiul circulaţiei sanguine
foloseşte modele mecanice datorită numeroaselor analogii care există
între funcţionarea inimii şi cea a unei pompe, între artere şi tuburile
elastice etc.
Inima ​este un organ cavitar musculos care pompează sânge (lichid
nenewtonian pseudoplastic) în tot organismul prin contracţii ritmice
(datorită ciclului cardiac) în vasele de sânge de diametre diferite,
având pereţi nerigizi şi parţial elastici. Inima are aproximativ 60-100
bătăi /minut, şi aproximativ 100.000 bătăi/zi. Bătăile inimii sunt
accelerate de activitatea musculară şi de temperatura mai ridicată a
corpului.

Fig. 8. Compartimentele inimii

Rolul de pompă al inimii

Rolul principal al inimii constă în expulzarea sângelui în circulaţie,

prin închiderea şi deschiderea în mod ​pasiv ​a valvulelor care au rol de
supapă. Inima este constituită din două pompe (Fig. 8), conectate prin
circulaţiile pulmonară şi sistemică:
- ​pompa dreaptă ​care are rolul de a pompa spre plămâni sângele
dezoxigenat colectat din organism (circulaţia pulmonară)
- ​pompa stângă ​colectează sângele oxigenat din plămâni şi îl
pompează în corp (circulaţia sistemică)
Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valvule care,
în mod normal, impun deplasarea sângelui într-un singur sens, cele
două pompe ale inimii având fiecare câte două camere: ​atriul ​este un
rezervor care colectează sângele adus de vene şi ​ventriculul ​care
pompează sângele în artere. ​Septul ​este peretele care desparte atât
atriile cât şi ventriculele şi care împiedică trecerea sângelui dintr-un
atriu/ventricul în celălalt. Etanşeitatea pompelor este determinată de
musculatura cardiacă.
Mişcarea valvulelor este reglată de diferenţa de presiune dintre
atrii, ventricule şi vase sanguine, ele împiedicând sângele să curgă în
direcţie greşită. Musculatura cardiacă asigură atât variaţia volumului
inimii şi presiunii sângelui precum şi energia necesară funcţionării
prin procesele biofizice şi chimio-mecanice din miocard.

Fazele ciclului cardiac

Activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului

cardiac, care reprezintă volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul
într-un minut. El este egal cu volumul de sânge pompat de un
ventricul la fiecare bătaie (volum-bătaie), înmulţit cu frecvenţa
cardiacă. Volumul-bătaie al fiecărui ventricul este, în medie, de 70 ml,
iar frecvenţa cardiacă normală este de 70-75 bătăi/min.; astfel, debitul
cardiac de repaus este de aproximativ 5 l /min. Inima trebuie să pună
în mişcare în fiecare minut, în medie 4 l în repaus, iar în timpul
exerciţiilor fizice, până la 20 l. În somn, debitul cardiac scade, iar în
stări febrile, sarcină şi la altitudine, creşte.
Fiecare bătaie a inimii constă într-o anumită succesiune de
evenimente, care reprezintă ​ciclul cardiac​. Acesta cuprinde 3 faze:
- ​sistola atrială ​constă în contracţia celor două atrii, urmată de
influxul sanguin în ventricule. Când atriile sunt complet golite,
valvulele atrioventriculare se închid, împiedicând întoarcerea sângelui
în atrii.
- ​sistola ventriculară ​constă în contracţia ventriculelor şi ejecţia
din ventricule a sângelui, care intră astfel în sistemul circulator. Când
ventriculele sunt complet golite, valvula pulmonară şi cea aortică se
închid.
 - ​diastola ​constă în relaxarea atriilor şi ventriculelor, urmată de
reumplerea atriilor. Închiderea valvulelor atrioventriculare şi a celor

aortice produce sunetele specifice bătăilor inimii şi pot fi ascultate cu

ajutorul stetoscopului (Fig. 9).
Fig. 9. Pozitia valvelor în timpul diastolei si a sistolei.
Fazele ciclului cardiac, din punct de vedere mecanic, cu referire la
ventriculul stâng ​sunt: umplerea (diastolă ventriculară), contracţia
atrială, contracţia izovolumică sau izometrică, ejecţia şi relaxarea
izovolumică (izometrică).
Umplerea ​corespunde diastolei ventriculare care durează 0,50s.
Datorită relaxării miocardului, presiunea intracavitară scade rapid
până la câţiva mmHg. În momentul în care devine mai mică decât
presiunea atrială, se deschide valvula mitrală ducând la scurgerea
sângelui din atriu. Relaxarea continuă a miocardului, permite scăderea
în continuare a presiunii, generând umplerea rapidă a ventriculului,
urmat de un aflux mai lent, datorită scăderii diferenţei de presiune.
Contracţia atrială ​este faza în timpul căreia se umple complet
ventriculul. În timpul acestor faze, valvula sigmoidă este închisă, iar
presiunea aortică este mai mare decât cea ventriculară.
În timpul ​contracţiei izovolumice ​(la volum constant), ambele
valvule sunt închise, ventriculul contractându-se ca o cavitate închisă,
asupra unui lichid incompresibil, fapt care duce la o creştere foarte
rapidă a presiunii intracavitare. Deoarece musculatura se contractă,
forma ventriculului se modifică, dar volumul sângelui conţinut rămâne
acelaşi. Presiunea sângelui creşte rapid depăşind-o pe cea din aortă, în
acest moment deschizându-se valvula sigmoidă.
 În timpul ​ejecţiei​, datorită contracţiei miocardului ventricular,
sângele este expulzat în aortă, cu viteză mare, la început având loc o
ejecţie rapidă (aproximativ 2/3 din debitul sistolic este expulzat în
prima jumătate a sistolei). Prin urmare, presiunea aortică şi cea
ventriculară devin foarte apropiate ca valoare, la o diferenţă de 2-3
mmHg. Musculatura se relaxează după jumătatea perioadei de ejecţie
şi presiunea din ventricul scade, la început mai încet decât cea aortică,
expulzarea sângelui continuind mai lent. Când presiunea ventriculară
scade sub cea aortică, se închide valvula sigmoidă.
Urmează o perioadă scurtă în care ventriculele devin cavităţi
închise (diastolă izovolumică sau ​relaxare izovolumică​). În acest
timp, presiunea intraventriculară continuă să scadă până la valori
inferioare celei din atrii, permiţând deschiderea valvelor
atrio-ventriculare. În acest moment, începe umplerea cu sânge a
ventriculelor. Această relaxare este foarte rapidă, aşezarea fibrelor
musculare în straturi cu orientare diferită şi energia elastică
înmagazinată în ţesutul conjunctiv ce leagă straturile reprezentând
factori deosebit de importanţi.

Măsurarea presiunii arteriale

Primul document care atestă măsurarea presiunii arteriale datează

din secolul al XVIII-lea. În 1773, cercetătorul englez Stephen Hales a
măsurat în mod direct presiunea sângelui unui cal prin inserarea unui
tub cu un capăt deschis direct în vena jugulară a animalului. Sângele a
urcat în tub până la înălţimea de 2,5 m adică până la înălţimea la care
presiunea coloanei de sânge (greutatea coloanei raportată la suprafaţă)
a devenit egală cu presiunea din sistemul circulator. Acest experiment
stă la baza utilizăriicateterului pentru măsurarea ​directă ​a presiunii
arteriale. Cateterul este o sondă care se introduce direct în arteră,
prevăzută cu un manometru miniaturizat care permite monitorizarea
continuă a presiunii sângelui (metoda este folosită rar, mai ales în
urgenţă).
În mod uzual, presiunea arterială se măsoară prin metode ​indirecte
bazate pe principiul comprimării unei artere mari cu ajutorul unei
manşon pneumatic în care se realizează o presiune măsurabilă,
valorile presiunii intraarteriale apreciindu-se prin diverse metode,
comparativ cu presiunea cunoscută din manşetă. Dintre metodele
indirecte menţionăm: metoda palpatorie, metoda auscultatorie, metoda
oscilometrică.
Metoda palpatorie ​(Riva Rocci) măsoară numai presiunea
sistolică, prin perceperea primei pulsaţii a arterei radiale (palparea
pulsului) la decomprimarea lentă a manşonului aplicat în jurul
braţului.
În ​metoda ascultatorie ​(Korotkow) în loc de palparea pulsului, se
ascultă cu ajutorul unui stetoscop plasat în plica cotului zgomotele ce
apar la nivelul arterei brahiale la decomprimarea lentă a manşonului,
datorită circulaţiei turbulente, urmându-se a determena atât presiunea
sistolică, cât şi cea diastolică. Se pompează aer în manşon până ce prin
stetoscop nu se mai aude nici un zgomot (presiunea din manşon este
mai mare cu 30-40 mm Hg peste cea la care dispare pulsul radial),
după care aerul este decomprimat lent. Când presiunea aerului devine
egală cu presiunea sistolică, sângele
reuşeşte să se deplaseze prin artera brahială dincolo de zona
comprimată de manşon, iar în stetoscop se aud primele zgomote. În
acest moment se citeşte presiunea pe manometru, ea reprezentând
valoarea presiunii sistolice. Zgomotele provin de la vârtejurile ce apar
în coloana de sânge care curge cu viteză mare. Curgerea se face în
regim turbulent deoarece se îngustează lumenul arterial. Pe măsură ce
aerul din manşon este decomprimat, zgomotele se aud tot mai tare
deoarece amplitudinea mişcărilor pereţilor arteriali creşte şi odată cu
ea se intensifică vibraţiile sonore. În momentul în care presiunea
aerului din manşon şi presiunea diastolică sunt egale, artera nu se mai
închide în diastolă, zgomotele scad brusc în intensitate şi dispar.
Presiunea citită în acest moment pe manometru este presiunea
diastolică. Aşadar, momentul în care se aude în stetoscop primul
zgomot marcheazã ​presiunea sistolica​; momentul în care zgomotele
nu se mai aud marchează ​presiunea diastolica​.
Metoda oscilometrică ​(Pachon) permite determinarea presiunii
sistolice, diastolice şi medii. Această metodă urmăreşte amplitudinea
oscilaţiilor pereţilor arterei brahiale în timpul decomprimării treptate a
aerului din manşonul gonflabil. Presiunea sistolică se înregistrează la
apariţia oscilaţiilor, presiunea diastolică la dispariţia acestora, iar
presiunea medie în momentul în care amplitudinea oscilaţiilor este
maximă.