REFERAT BIOFIZICA SI IMAGISTICA

MEDICALA
ELEV: RUSU (BALANESCU) ANDREEA
AN: 1 B
 BIOMECANICA

Mecanica studiază formele cele mai simple de mişcare ale materiei. Noţiunea
de mişcare, de deplasare a corpurilor cere existenţa unei poziţii de unde începe
mişcarea, adică a poziţiei de repaus. Cinematica studiază mişcarea pe difeite traiectorii
în raport cu timpul şi independent de cauzele care provoacă mişcarea.
Dinamica studiază mişcarea corpurilor legată de cauzele care o produc, adică
de forţe. Statica studiază echilibrul corpurilor asupra cărora acţionează diferite forţe,
precum şi mijloacele de realizare a echilibrului.

Cinematica umană

Locomoţia umană se face sub formă de mers, alergare sau săritură. Ea se

caracterizează prin faptul că, la un moment dat picioarele se ridică de la sol:
-unul cîte unul;
-amîndouă odată;
-într-o anumită fază a deplasării.

Mersul

Se compune dintr-o serie de perioade de spijin ale corpului pe un singur membru

inferior, despărţite de perioade de sprijin pe ambele membre inferioare. Faza de sprijin
unilateral are loc în cea mai mare parte a timpului, adică atunci cînd corpul se sprijină
pe un singur picior. Sprijinul dublu este atunci cînd piciarele se află în acelaşi timp pe
sol.
În faza de sprijin unilateral se distinge:
- pasul posterior, cînd piciorul oscilant se află în urma celui de sprijin;
- pasul anterior, cînd piciorul oscilant se află înaintea celui sprijinit.
În deplasarea sa, corpul uman execută şi alte mişcări:
-oscilaţii verticale;
-oscilaţii transversale;
-oscilaţii longitudinale.

Alergarea

Se caracterizează prin faptul că în nici un moment picioarele nu se află pe sol

amîndouă odată. La o anumită viteză apare un interval în care corpul nu are contact
deloc cu solul. Alergarea se compune dintr-o serie de perioade de sprijin, alternate prin
perioade de suspensie. În alergare, picioarele sunt în flexie.

Săritura
 Constă în deplasarea cu ambele picioare odată, fazele de sprijin ale picioarelor
pe sol fiind separate de aflarea concomitentă a picioarelor în aer.
Legile paşilor
- lungimea medie a pasului normal este mai mare la bărbat(63 cm) decît la
femeie(50);
- la ambele sexe pasul drept este mai mare ca pasul stâng;
- depărtarea laterală a picioarelor în timpul mersului este mai mică la bărbaţi
(11-12 cm) decât la femei (12-13 cm);
- lungimea pasului creşte cu frecvenţa, pînă la o cadenţă de 75 paşi pe minut; la
o cadenţă mai mare lungimea pasului scade;
- viteza mersului creşte cu frecvenţa paşilor, pînă la o cadenţă de 85 paşi pe
minut; la o cadenţă mai mare viteza descreşte.

Dinamica corpului uman

Inerţia este o proprietate generală a tuturor corpurilor. Legea inerţiei sau legea
fundamentală a dinamicii a fost formulată de Newton: un corp îşi păstrează starea de
repaus sau de mişcare rectilinie uniformă, atîta vreme cît acţiunea altor corpuri nu-l
obligă să-şi modifice starea sa. Influenţa unor corpuri asupra altora se manifestă cu
ajutorul unor forţe. Gravitația este forţa pe care o exercită pămîntul asupra corpurilor din
jurul lui. Astfel, orice corp aflat sub influenţa gravitaţiei, în cazul în care nu intervin alte
forţe, cade spre pămînt. Centrul de greutate al oricărui corp se află la intersecţia a cel
puţin trei plane, faţă de care se compensează momentele forţelor de gravitaţie. La
corpul uman centrul de greutate depinde de poziţia corpului, a membrelor, de
încărcarea lor. Astfel se determină trei plane: unul orizontal, unul frontal şi unul median
antero-posterior, iar centrul de greutate se află la intersecţia acestor trei plane.

Statica corpului uman

Statica studiază echilibrul, adică starea în care se află un corp solicitat de mai
multe forte, care-şi anulează reciproc efectele. Astfel, considerînd echilibrul unui corp
asupra căruia acţionează numai gravitaţia, se deosebesc:
- echilibrul de suspensie cînd corpul este mobil în jurul unei axe de rotaţie;
- echilibrul de sprijin cînd corpul se află pe un plan cu care are contact printr-o
bază de susţinere. În oricare caz există trei moduri de echilibru: stabil, nestabil şi
indiferent.

Pîrghiile

Acţiunea pîrghiilor se bazează pe echilibrul a două forţe: forţa pasivă şi forţa

activă. În corpul uman, există peste 200 de pîrghii osoase. Pîrghiile sunt:
-genul I sau de echilibru: trunchiul în picioare;
-genul II sau de forţă: dinţii incisivi şi canini;
-genul III sau de deplasare: antebraţul în flexie cînd flexorii se contractă.
În corp se întîlnesc de cele mai multe ori pîrghii de genul III.
 Mecanica inimii

Sângele circulă în vasele sangvine, fiind propulsat de inimă în aparatul cardio-

vascular, energia fiind transmisă sângelui de contracţiile inimii. Inima este principalul
organ propulsor al sîngelui. Circulaţia este condiţionată de contracţiile rimice ale inimii,
alternate cu relaxarea ei. În medie, frecvenţa contracţiilor inimii este 70/min la bărbaţi şi
80/min la femei, iar la copii frecvenţa este mai mare.

Mecanica vaselor sanguine

Inima aruncînd intermitent la fiecare sistolă o cantitate de sânge în artere, ar

trebui ca regimul de curgere prin vase să fie şi el intermitent. Dar, datorită elasticităţii
vaselor, sângele curge continuu şi deci se măreşte debitul sângelui în vase. Presiunea
pe care contracţia ventriculară o dă sângelui, se transmite cu o valoare din ce în cemai
redusă, cu cît se depărtează de regiunea de propulsare(inima) spre periferie(capilare).
Presiunea sângelui este în medie 120-130 torri în aortă, 100-120 torri în carotidă,
jugulară, femurală, radială, şi 70-90 torri în arterele mici. În capilare, presiunea este 10-
30 torri. În vene, fenomenul este în sens invers, viteza de circulaţie în vene creşte pe
măsură ce sângele se apropie de inimă. Presiunea mai depinde de fluiditatea sângelui.
Presiunea arterială este cea mai importantă mărime pentru controlul şi diagnosticul
tulburărilor în funcţionarea aparatului cardiovascular.
Metoda de determinare a presiunii arteriale se bazează pe echilibrarea acesteia
cu ajutorul unei presiuni exterioare. Aceasta se realizează exercitînd o presiune prin
ţesuturi, asupra unei artere care trece pe un plan rezistent, până se opreşte circulaţia în
acel loc. Astfel, se citeşte pe manometru presiunea exterioară necesară pentru a opri
circulaţia şi se consideră că reprezintă presiunea sistolică a sîngelui în artera
comprimată. Aparatele pentru măsurat se numesc tensiometre. Palparea arterei dă la
fiecare bătaie a inimii, o senzaţie caracteristică, datorită deformaţiei elastice a arterei
sub influenţa trecerii undei sanguine, numită puls.

Mecanica respiraţiei

Respiraţia este actul reflex care procură oxigenul necesar organismului şi mai
ales muşchilor care sunt cei mai mari consumatori de oxigen. Respiraţia constă dintr-o
mişcare alternativă de mărire şi micşorare a volumului cutiei toracice, realizată în doi
timpi: inspiraţia şi expiraţia. Inspiraţia este un fenomen activ care se face cu efort
muscular, prin mărirea toracelui în diferite direcţii. Prin urmare, plămînii se dilată,
presiunea se micşorează, astfel aerul pătrunde în alveole. Expiraţia se face normal, fără
efort muscular, coastele se lasă în jos, diafragmul se relaxează. La expiraţia forţată
participă muşchii toracici şi abdominali.

Mecanica contracţiei muscular

Musculatura- element activ care controlează deplasarea structurilor osoase şi

mişcările altor structuri. Mişcările datorate muşchilor se bazează pe capacitatea fibrelor
musculare de a utiliza energia chimică procurată în procesele metabolice, de a se
scurta şi de a reveni la dimensiunile iniţiale. Muşchiul striat este alcătuit dintr-un
mănunchi (sute, chiar mii) de fibre musculare. Contracţia fibrei musculare implică trei
etape succesive:
1. excitaţia fibrei;
2. cuplajul excitaţie- contracţie;
3. contracţia propriu- zisă a fibre

Tipuri de contracţie

Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se

opune. În funcţie de mărimea acestei forte, muşchiul se poate scurta, alungi sau poate
păstra aceeaşi lungime.
Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare
constante (ridicarea unei greutăţi).
Contracţie neizotonică - forţa variază ca mărime( întinderea unui resort).
Contracţie izometrică- contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică,
dar tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă.
Muşchiul nu efectuează lucru mecanic(contracţia posturală sau pentru susţinerea unui
obiect).
Contracţia tetanică - Prin stimulare cu un impuls unic, muşchiul se contractă
sub forma unei secuse unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung decât timpul
necesar contracţiei şi relaxării); la stimulare repetitivă cu o anumită frecvenţă, peste o
limită dată, contracţiile individuale fuzionează într-o contracţie unică -contracţie tetanică.