1

C3
BIOFIZICA CELULARA

1) MEMBRANELE BIOLOGICE
Membranele biologice sunt ansambluri compuse din proteine si
lipide care formeaza structuri continue biodimensionale, cu proprietati
caracteristice de permeabilitate selectiva, prin care se realizeaza
compartimentarea materiei vii.

1.1 Stuctura si proprietati

Functiile pe care le indeplineste membrana sunt urmatoarele:
- Delimiteaza celula (organitele celulare) de mediul exterior;
- Prezinta permeabilitatea specifica pentru ioni si unele
macromolecule;
- Reprezinta sediul unor reactii enzimatice.

Ioni – particule cu sarcini electrice pozitive si negative.

Macromolecula – compus format dintr-un numar foarte mare de

molecule.

Enzima (ferment) – substanta produsa de celule vii, care activeaza

procesele biochimice (oxidari, reduceri, hidratari).Pentru a actiona ele
necesita anumite conditii ale pH-lui, o anumita temperatura, presiune,
viteza. Enzimele pure se pot folosi ca medicamente (tripsina), in
industrie ele se folosesc pentru obtinerea unor bauturi alcoolice.

Membrana este formatiunea care separa doua medii; pot fi

membrane celulare sau membrane ce separa sangele de tesuturi sau
organele intre ele.
Membrana joaca un rol foarte important in schimburile
organelor (celulelor) cu lichidul din spatiul interstitial (spatiul situat
intre partile unui corp sau ale unui sistem de corpuri aflate unul langa
altul pe o anumita portiune din suprafata lor, fara a se atinge).
 2

1.2 Compozitia biochimica a membranelor biologice

Pricipalele componente biologice sunt:
Proteinele (60-80%) confera functionalitatea membranei. Au rol in
transportul activ (cu consum energetic – de la concentratie mica la
concentratie mare), indeplinesc functii enzimatice sau de receptori.
Proteinele sunt fie inglobate in membrana lipidica
(transmembranare), fie asociate suprafetei acesteia (proteine membranare
periferice si proteine legate prin lipide). Exista mai multe tipuri de proteine,
incluzand:
-enzime, care catalizeaza diferite reactii chimice;
-proteina – marker;
-receptori;
-de sustinere;
-de transport.
Proteinele sunt implicate in multiple procese:
-transportul molecular si ionic transmembranar;
-realizarea conexiunilor intercelulare si a ancorarii celulelor in
matricea extracelulara;
-desfasurarea reactiilor enzimatice asociate structurilor membranare;
-controlul fluxului de informatie intre celula si mediu prin
recunoasterea, legarea si transmiterea moleculelor semnal;
-imunitatea celulara.
Receptorii reprezinta capatul periferic al unui analizator, organizat de
asa maniera incat pot analiza si transmite un anumit tip de energie sau de
sistem luminos, auditiv. In farmacologie, receptorul este o structura
particulara care raspunde la un anumit produs chimic (ex.: adrenalina care
se afla in sistemul simpatic sau parasimpatic).
Sistemul simpatic este partea sistemului neurovegetativ, este format
din ganglionii simpatici cervicali, toracici, lombari, situati de o parte si de
alta a maduvei spinarii.
 3

Sistemul parasimpatic este partea sistemului neurovegetativ formata

din trei portiuni: craniana, medulara si sacrala.
Lipidele (20-40%). Membrana celulara consta din trei tipuri de lipide:
fosfolipide, glicolipide si steroli. Colesterolul cel mai cunoscut dintre steroli,
este cel care confera membranei rigiditatea. Sunt intotdeauna atasate
proteinelor, asigura functia de bariera a membranelor.
Componentele minore ale membranelor biologice sunt: ionii, apa,
transportorii.
Lipidele sunt substante organice naturale, constituite din alcooli si
acizi grasi superiori. Sunt componente de baza ale materiei vii.
1.3 Caracteristicile fizice ale membranelor biologice
a) Fluiditatea membranelor – mobilitatea lor;
b) Transportul prin membranele biologice:
-transportul pasiv (fara consum de energie , de la concentratie mare
la concentratie mica);
-transportul activ (cu consum de energie, de la concentratie mica la
concentratie mare);
-difuziune simpla sau difuziune facilitata.

2) BIOMECANICA

Mecanica studiaza formele cele mai simple de miscare.

Miscarea incepe din pozitia de repaus.
Cinematica studiaza miscarea pe diferite traiectorii in raport cu
timpul si independent de cauzele care provoaca miscarea.
Dinamica studiaza miscarea corpurilor legata de cauzele care
o produc, adica de forte.
Statica studiaza echilibrul corpurilor asupra carora actioneaza
diferite forte, precum si mijloacele de realizare a echilibrului.

2.1 CINEMATICA UMANA

 4

Locomotia umana se face sub forma de mers, alergare sau

saritura.Ea este caracterizata prin faptul ca la un moment dat se
ridica picioarele de la sol, unul cate unul sau amandoua o data, intr-o
anumita faza a deplasarii.

Mersul
Se compune dintr-o serie de perioade de sprijin al corpului pe
un singur membru inferior, separate de perioadele de sprijin pe
ambele membre inferioare. Faza de sprijin unilaterala are loc in cea
mai mare parte a timpului, adica atunci cand corpul se sprijina pe un
singur picior.
Sprijinul dublu se realizeaza atunci cand: picioarele se afla in
acelasi timp pe sol.In faza de sprijin unilateral se disting:
-pasul posterior, cand piciorul oscilant se afla in urma celui de
sprijin;
-pasul anterior, cand piciorul oscilant se afla inaintea celui de
sprijin.
In deplasarea sa, corpul uman executa si alte miscari:
-oscilatii verticale;
-oscilatii transversale;
-oscilatii longitudinale.

Alergarea
Se caracterizeaza prin faptul ca in nici un moment picioarele nu
se afla pe sol amandoua deodata. La o anumita viteza, apare un
interval in care corpul nu are deloc contact cu solul. In alergare,
picioarele sunt in flexie. Alergarea se compune dintr-o serie de
perioade de sprijin, alternate prin perioade de suspensie.

Saritura
Consta in deplasarea ambelor picioare deodata, fazele de
sprijin ale picioarelor pe sol fiind separate de aflarea concomitenta a
picioarelor in aer.

Legile pasilor
- Lungimea medie a pasului normal este 63 cm la barbati si 50
cm la femei;
 5

- La ambele sexe pasul drept este mai lung decat cel stang;
- Departarea laterala a picioarelor in timpul mersului este mai
mica la barbati (11-12 cm) decat la femei (12-13 cm);
- Lungimea pasului creste cu frecventa, pana la o cadenta de
maxim 75 de pasi pe minut. La o cadenta mai mare,
lungimea pasului scade;
- Viteza mersului creste odata cu frecventa pasilor pana la o
cadenta de 85 de pasi pe minut; la o cadenta mai
mare,viteza scade.
2.2 DINAMICA ORGANISMULUI UMAN
Inertia – legea fundamentala a dinamicii a fost formulata de
Newton: un corp isi pastreaza starea de repaus sau de miscare rectilinie si
uniforma atata vreme cat actiunea altor corpuri nu il obliga sa-si modifice
aceasta stare. Influenta unor corpuri asupra altora se manifesta sub
actiunea unor forte.
Gravitatia este forta pe care Pamantul o exercita asupra corpurilor.
Centrul de greutate al oricarui corp se afla la intersectia a cel putin trei
plane, fata de care se compenseaza momentele fortelor de gravitatie.
Planurile sunt: orizontal, frontal si median antero-posterior (sagital, directia
din fata catre spate). La corpul uman, centrul de greutate depinde de
pozitia corpului, a membrelor si de incarcarea lor.
 6

2.3 STATICA CORPULUI UMAN

Statica studiază echilibrul, adică starea în care se află un corp
solicitat de mai multe forte, care işi anulează reciproc efectele. Astfel,
considerand echilibrul unui corp asupra căruia acţionează numai gravitaţia,
se deosebesc:
- echilibrul de suspensie, cand corpul este mobil în jurul unei axe de
rotaţie;
- echilibrul de sprijin, cand corpul se află pe un plan cu care are
contact printr-o bază de sustinere.
Există trei moduri de echilibru:
Stabil - atunci cand, daca actioneaza o forta asupra lui pentru a-l
scoate din echilibru, el revine la pozitia de echilibru initiala atunci cand forta
nu mai actioneaza.
Instabil - atunci cand, daca se actioneaza cu o forta pentru a-l scoate
din echilibru, corpul va cadea si nu va mai regasi pozitia de echilibru
initiala.
Indiferent - atunci cand, daca actioneaza asupra lui o forta pentru a-l
scoate din echilibru, el iese din echilibrul initial si ramane intr-o noua pozitie
care este tot o pozitie de echilibru.
Parghiile in organismul uman
O parghie este o bara rigida care se poate roti in jurul unui punct fix,
numit punct de sprijin. Asupra unei parghii actioneaza doua forte: o forta
active, F, care pune in miscare parghia si o forta rezistenta, R, care trebuie
invinsa.
Actiunea parghiilor se bazeaza pe echilibrul momentelor celor doua
forte: activa si rezistenta pasiva.
Clasificarea parghiilor se face in functie de pozitiile celor trei puncte
de aplicatie F, R si S:
- Parghia de gradul I are punctul de sprijin situat intre
punctele de aplicatie ale celor doua forte;
 7

- Parghia de gradul II are punctul de sprijin situat la un capat,

iar la celalalt capat se afla punctul de aplicatie al fortei
active;
- Parghia de gradul III are punctul de sprijin situate la un
capat, iar la celalalt capat se afla punctul de aplicatie al fortei
rezistente.

Identificarea parghiilor in organismul uman

1. Parghiile de gradul I sunt parghii de echilibru deoarece realizeaza
echilibrul static.Forta rezistenta este reprezentata de greutatea
corpului sau a segmentului care se deplaseaza, iar forta activa
este reprezentata de insertia pe segmental osos a muschiului care
realizeaza miscarea.

Exemple:
-Trunchiul se afla in echilibru pe picioare
-Capul este in echilibru pe coloana vertebrala.Punctul de sprijin
este “vertebra atlas”, rezistenta este reprezentata de greutatea
corpului, care tinde sa cada inainte, iar forta active este dezvoltata
de muschii cefei, care opresc caderea capului inainte;
-Antebratul in extensie
 8

2.Parghiile de gradul II sunt parghii de forta,deoarece au rolul de a

multiplica forta.

Exemple:
-Incisivii
-Caninii
-Piciorul, avand ca rezistenta greutatea corpului transmisa prin
tibie; greutatea corpului este aplicata la nivelul articulatiei tibio-
tarsiene, astfel incat forta o vor da muschii inserati prin tendonul lui
Ahile pe calcaneu; punctul de sprijin, cand stam pe varful
picioarelor, se afla la extremitatea metatarsienelor in contact cu
solul;

3.Parghiile de gradul III sunt parghii de deplasare, ele utilizand o

forta mare pentru a invinge o forta mica, in schimb deplaseaza
mult punctul de aplicatie a fortei rezistente. La acest tip de parghii
punctul de aplicatie al fortei active- locul de inserare a muschiului-
se afla intre punctul de sprijin, articulatia si punctul de aplicatie a
fortei rezistente.

Exemple:
-Antebratul in flexie – cand muschii flexori se contracta pentru a-l
ridica; bicepsul se contracta producand o forta care are punctul de
aplicatie pe antebrat. In acest caz, bratul fortei active este de
aproximativ 8 ori mai mic decat bratul fortei rezistente, rezulta ca
forta activa trebuie sa fie de 8 ori mai mare decat forta rezistenta.
-Coastele, in timpul respiratiei, la inspiratie si expiratie. Articulatia
costo-vertebrala reprezinta punctul de sprijin, zonele de insertie a
muschiului pe corpul coastei reprezinta punctul de aplicatie al
fortei active, iar partea anterioara a coastelor reprezinta rezistenta.
-Gamba , la fotbal, in cazul unui voleu, piciorul nu este fixat pe sol,
deci punctul de aplicatie al fortei active se afla la mijloc,iar
rezistenta este reprezentata de un ansamblu de forte (greutatea
mingii, greutatea piciorului).
-Mana atunci cand prinde obiectele ca o pensa.
 9

In organismul uman, aceeasi parghie poate sa isi schimbe gradul

in raport cu pozitia in care actioneaza segmentele: antebratul, in
miscare de flexie, se comporta ca o parghie de gradul III, iar in
pozitia stand pe maini, ca o parghie de gradul I.

2.4 MECANICA INIMII

Sângele circulă în vasele sangvine, fiind propulsat din inimă în
aparatul cardio-vascular, energia fiind transmisă sângelui de
contracţiile inimii. Inima este principalul organ propulsor al sangelui.
Circulaţia este condiţionată de contracţiile ritmice ale inimii –
sistola, alternate cu relaxarea ei – diastole. Frecvenţa contracţiilor
 10

inimii este in medie de aprox 70 de batai/min la bărbaţi şi de aprox 80

de batai/min la femei iar la copii frecvenţa este mai mare.

Mecanica vaselor sangvine

Inima arunca intermitent la fiecare sistolă o cantitate de sânge
în artere si ar trebui ca regimul de curgere prin vase să fie şi el
intermitent, insa datorită elasticităţii vaselor, sângele curge continuu
si, deci, se mareste debitul sangelui in vase.
Palparea unei arterei dă la fiecare bătaie a inimii o senzaţie
caracteristică, datorită deformaţiei elastice a arterei sub influenţa
trecerii undei sanguine, numită puls.
Presiunea pe care contracţia ventriculară o dă sângelui se
transmite cu o valoare din ce în ce mai redusă, cu cat se
indepărtează de regiunea de propulsare (inima) spre periferie
(capilare).
În vene, fenomenul este în sens invers, viteza de circulaţie în
vene creşte pe măsură ce sângele se apropie de inimă.
Presiunea mai depinde de fluiditatea sângelui. Creşterea
vâscozităţii sangvine duce la o rezistenţă vasculară mărită care
produce suprasolicitarea inimii prin creşterea presiunilor arteriale în
circulaţia sistemică şi pulmonară, acest lucru favorizând staza
sangvină, aderenţa trombocitară, ateroscleroza şi accidentele
vasculare. Când pereţii arteriali se rigidizează aportul de lucru
mecanic al arterei faţă de inimă dispare sau se micşorează foarte
mult, inima fiind nevoită să efectueze un lucru mecanic mai mare
decât în mod obişnuit, ceea ce duce la obosirea acesteia. Ex : in
ateroscleroză depozitele de colesterol de pe pereţii vaselor de sânge
micşorează diametrul acestora si peretii arteriali se rigidizeaza. Apare
o creştere a vitezei de curgere a fluidului care atrage după sine, o
creştere a presiunii dinamice, urmate de o scădere a presiunii statice,
vasul putându-se bloca. Presiunea arterială este cea mai importantă
mărime pentru controlul şi diagnosticul tulburărilor în funcţionarea
aparatului cardiovascular. Metoda de determinare a presiunii
 11

(tensiunii) arteriale se bazează pe echilibrarea acesteia cu ajutorul

unei presiuni exterioare. Aceasta se realizează exercitand o presiune
prin ţesuturi asupra unei artere care trece pe un plan rezistent
(manson peste artera brahiala) până se opreşte circulaţia în acel loc.
La decomprimare, momentul în care se aude în stetoscop primul
zgomot marcheazã presiunea sistolica iar momentul în care
zgomotele nu se mai aud marchează presiunea diastolica. Aparatul
pentru masurarea tensiunii arterial poarta denumirea de tensiometru.
Tensiunea arteriala (TA) reprezinta presiunea exercitata de
coloana de sange asupra peretelui vascular in timpul contractiei si
relaxarii ritmice a inimii, cu cele doua componente:
-tensiunea sistolica - este presiunea exercitata asupra peretilor
arteriali cand inima se contracta (in sistola) - cu valori normale intre
100 si 135 mm coloana de mercur (Hg);
-tensiunea diastolica - este presiunea exercitata asupra
peretilor arteriali cand inima se relaxeaza intre doua contractii (in
diastola) - cu valori normale sub 85 mmHg.
Ventriculul este o cavitate naturala de dimensiuni reduse din
interiorul unor organe (inima, creier, laringe, etc.).
Inima are doua ventricule: ventriculul stang si ventriculul drept,
care au rolul de a pompa sangele in artere.
In medie, presiunea sangelui este de 120-130 de torri; in
aorta,carotida, femurala, radial este o presiune de 100-120 torri, iar in
arterele mici, 70-90 de torri.
Un torr = 1.3328 Pascali
Aorta este artera principal care transporta sangele oxigenat in
tot corpul.
Carotida este artera principal (dreapta si stanga) care duce
sangele oxigenat la cap; intreruperea circulatiei sangelui la nivelul
capului poate duce la deces.
Venele jugulare transporta sangele neoxigenat din cap catre
inima prin vena cava superioara (la gat).
 12

Vena femurala este un vas de sange de la genunchi pana la

bazin.
Venele radiale sunt vene pereche ce insotesc artera radial prin
spatele mainii si al aspectului lateral al antebratului.
Artera este un vas de sange care duce sangele de la inima
catre una sau mai multe parti ale corpului (tesuturi, plamani, creier,
etc).
2.5 MECANICA RESPIRATIEI

Respiraţia este actul reflex care procură oxigenul necesar

organismului si mai ales muschilor, care sunt cei mai mari
consumatori de oxigen. Respiraţia constă dintr-o mişcare alternativă
de mărire şi micşorare a volumului cutiei toracice, realizată în doi
timpi: inspiraţia şi expiraţia.
Inspiraţia este un fenomen activ care se face cu efort
muscular, prin mărirea toracelui în diferite direcţii. Prin urmare,
plămanii se dilată, presiunea se micşorează, astfel aerul pătrunde în
alveole.
Expiraţia se face normal, fără efort muscular, coastele se lasă
în jos, diafragma se relaxează. La expiraţia forţată participă muşchii
toracici şi abdominali.
Aerul bogat în oxigen este introdus în alveolele pulmonare prin
inspiraţie şi aerul bogat în dioxid de carbon din plămâni este eliminat
în atmosferă prin expiraţie.
Frecvenţa respiratorie reprezintă numărul ciclurilor respiratorii
(inspiraţie şi expiraţie) pe minut şi se situeaza intre 12-18 c/min la
adult. Variază în funcţie de varsta (nou-nascut 30-45c/min, copii 20-
30 c/min), sex (femei 15-18 c/min), activitate fizica (30-40c/min).
Alveolele sunt mici cavitati in care se gaseste aer. Aerul
atmosferic vine in contact cu sangele din capilarele pulmonare,
cedandu-i oxigenul si preluand dioxidul de carbon.
Diafragmul este un muschi sub forma de bolta care separa
cavitatea abdominal de cutia toracica. Este alcatuit din fibre muscular
radiale fixate inferior pe coloana vertebrala, pe coaste si pe peretii
 13

anteriori ai abdomenului, iar superior pe o aponevroza numita central

frenic.
Aponevroza este o membrane fibroasa alba, lata, foarte
rezistenta, care acopera si tine muschii.

2.6 MECANICA CONTRACTIEI MUSCULARE

Musculatura reprezinta un element activ care controlează

deplasarea structurilor osoase şi mişcările altor structuri. Mişcările
datorate muşchilor se bazează pe capacitatea fibrelor musculare de a
utiliza energia chimică obtinuta în procesele metabolice, de a se
scurta şi de a reveni la dimensiunile iniţiale.
Muschii sunt mari consumatori de oxigen.
Muşchiul striat este alcătuit dintr-un mănunchi (sute, chiar mii)
de fibre musculare. Contracţia musculara implică trei etape
succesive:
1. excitaţia fibrei;
2. cuplajul excitaţie-contracţie;
3. contracţia propriu-zisă a fibrei muscular.

Tipuri de contracţii
Muşchii dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar
forţei căreia i se opune. În funcţie de mărimea acestei forte, muşchiul
se poate scurta, alungi sau poate păstra aceeaşi lungime.
Contracţia izotonică - muşchii se contractă contra unei forţe
exterioare constante (ex: ridicarea unei greutăţi).
Contracţia neizotonică - forţa variază ca mărime (ex:
întinderea unui resort).
Contracţia izometrică - contracţia în care lungimea muşchiului
nu se modifică, dar tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală
cu cea care trebuie învinsă.
Contracţia tetanică – contractile individuale fuzioneaza intr-o
contractie unica ( convulsii, stari de asfixiere).