Alcătuirea corpului

uman
A N D R E E A D U M I T R U
 Niveluri de organizare
Fiecare nivel de organizare al corpului uman, începând de la cel atomic și ajungând până la
nivelul organismului, contribuie la fundația morfo-funcțională a întregului corp.
 Topografia organelor şi sistemelor de
organe
În corpul uman, celulele se organizează sub
formă de grupuri și împreună cu țesuturile
formează organe, care mai apoi alcătuiesc
sistemul de organe. Acestea sunt unități
morfologice responsabile pentru îndeplinirea
activităților principale ale organismului, cum ar fi
cele de relație, nutriție și reproducere. Pentru
formarea organelor, grupurile de celule și țesuturi
care sunt responsabile pentru diferite funcții,
colaborează strâns.
Corpul uman poate fi structurat în următoarele
segmente: capul, gâtul, trunchiul și membrele.

• Capul și gâtul formează împreună extremitatea

cefalică a corpului uman. Capul este format din
două părți distincte: cea craniană, care include
neurocraniul (cutia craniană), și cea facială, care
este atribuită viscerocraniului (fața).

• Gâtul este porțiunea corpului uman care leagă

capul de trunchi. La acest nivel se regăsesc atât
componente de natură somatică, cum ar fi
oasele, mușchii și articulațiile, cât și organe
interne sau viscere, precum laringele, esofagul,
traheea, glandele paratiroide și tiroida.
• Trunchiul este împărțit în trei segmente
principale: toracele, abdomenul și
pelvisul, care delimitează la interior
cavitățile toracică, abdominală și
pelviană, ce adăpostesc organe interne sau
viscere.

• Mușchiul diafragm separă cavitatea

toracică de cea abdominală.

• Cavitatea abdominală, la rândul său, este

delimitată inferior de cavitatea pelviană,
care este limitată inferior de mușchiul
diafragm perineal.

• Privit în plan frontal anterior, cavitatea

toracică adăpostește mediastinul și
cavitățile pleurală și pericardiacă.
Cavitatea abdominală este împărțită în mai multe subdiviziuni, după
cum urmează:

• Hipocondrul drept - această zonă conține o parte din lobul drept al

ficatului;

• Epigastrul - cuprinde porțiunea de mijloc a ficatului, o parte din

colonul transvers, vezica biliară și stomacul;

• Hipocondrul stâng - cuprinde o parte din lobul stâng al ficatului și

stomacul;

• Abdomenul lateral drept - cuprinde colonul ascendent, o mică parte

din intestinul subțire și o mică porțiune din ficat;

• Mezogastrul (zona periombilicală) - cuprinde colonul transvers și

cea mai mare parte din intestinul subțire;

• Abdomenul lateral stâng - cuprinde colonul descendent și o mică

parte din intestinul subțire;

• Inghinalul drept - cuprinde prima parte a colonului ascendent;

• Hipogastrul - cuprinde o parte din intestinul subțire;

• Inghinalul stâng - cuprinde o parte din intestinul subțire.

• Segmentele membrelor libere
sunt împărțite în trei zone
pentru membrelor superioare
(braț, antebraț și mână) și trei
pentru membrelor inferioare
(coapsă, gamba și picior).
• Fixarea acestora în zona
trunchiului este realizată prin
intermediul centurii scapulare
pentru membrelor superioare
și a centurii pelviene pentru
membrelor inferioare,
asigurând astfel stabilitate și
mobilitate.
• Pentru a identifica poziția segmentelor din corpul uman și elementelor care le compun,
se utilizează axe și planuri.

• Corpul uman este tridimensional și are trei axe și trei planuri, conform principiului
simetriei bilaterale.

• În descrierea poziției diferitelor elemente anatomice, se utilizează 3 axe care corespund

cu dimensiunile spațiului și care se întretaie în unghi drept. Acestea sunt:

• Axul longitudinal sau axul lungimii corpului, care este orientat vertical și are două
poli: superior (cranial) și inferior (caudal). Mai precis, axul longitudinal se întinde de la
creștetul capului până la suprafața tălpilor picioarelor.

• Axul sagital sau anteroposterior, care este paralel cu planul median și delimitează
grosimea corpului în două jumătăți: anterior și posterior.

• Axul transversal, care este orizontal și caracterizează lățimea corpului. Acesta are un pol
stâng și unul drept și este perpendicular pe axul longitudinal și pe axul sagital.
Planurile corpului uman sunt determinate de intersecția a
două dintre cele trei axe menționate anterior.
Planul sagital trece prin axul sagital și
longitudinal, iar planul frontal este
paralel cu fruntea și traversează axul
longitudinal și transversal.

Planul transversal traversează

axul sagital și transversal și
este orizontal. Planul
transversal, numit și planul
metameriei corpului, împarte
corpul în zona cranială și
caudală.

• Planul medio-sagital sau de simetrie

bilaterala împarte corpul în două
jumătăți simetrice trecând prin
mijlocul acestuia
Nomenclatura anatomică

• În anatomia membrelor, termenul „proximal” se referă la formațiunile mai apropiate

de centura corespunzătoare (scapulară pentru membrelor superioare și pelviană
pentru membrelor inferioare), iar termenul „distal” se referă la cele mai îndepărtate
de centuri.

• La nivelul palmei se utilizează termenul „volar” sau „palmar” pentru a descrie

formațiunile din partea interioară a mâinii, iar pentru talpa piciorului se utilizează
termenul „plantar”.

• În cazul membrelor inferioare, termenul „dorsal” se referă la partea superioară a

labei piciorului. Pentru a descrie gradul de apropiere de suprafața corpului, se
utilizează termenii „superficial” și „profund”.
Celula
• Celula este unitatea de bază morfofuncţională şi
genetică a organizării materiei vii. Poate exista
singură sau în grup, constituind diferite ţesuturi.

• Prezintă proprietăţi de autoreproducere (replicarea

ADN-ului), asimilaţie (sinteza proteinelor),
reactivitate la stimuli şi mişcare.

• Toate celulele organismului uman provin din zigot. În

urma diferenţierii celulare acestea se diversifică în
raport cu funcţiile pe care le au de îndeplinit.

• Rareori există celule singure (ovulul şi spermia),

majoritatea celulelor fiind integrate în ţesuturi.
• Forma celulelor este strâns legată de funcțiile lor
specifice.

• În stadiul inițial de dezvoltare, toate celulele prezintă

o formă globulară, care poate rămâne constantă în
unele cazuri (cum ar fi celulele sanguine, celulele
adipoase, celulele cartilaginoase sau ovulul). În
alte cazuri, celulele pot dobândi forme stelate,
cubice, fusiforme, cilindrice și altele.

• Stabilirea dimensiunilor celulelor este influențată

de o varietate de factori, inclusiv:
Exemple:
- Gradul lor de specializare; Hematia – 7,5 μ;
Ovulul – 150-200 μ;
- Starea fiziologică a organismului; Fibra musculară striată – 5-15 cm;
Dimensiunea medie a celulelor este
- Condițiile de mediu externe, cum ar fi temperatura,
considerată a fi 20-30 μ.
presiunea și concentrația de substanțe nutritive;

- Vârsta celulelor și a organismului.

Structura celulei
În alcătuirea celulei se disting trei părţi componente principale:

1. Membrana celulară (plasmalema);

2. Citoplasmă;

3. Nucleu.
 Membrana celulară (Plasmalema)
• Membrana celulară, denumită și membrană plasmatică sau plasmalema, are rolul de a înconjura conținutul
celular și de a separa structurile interne de mediul extracelular, contribuind la menținerea formei celulei.
Aceasta este formată în principal din proteine și fosfolipide, care sunt alcătuite dintr-o componentă hidrofilă
și una hidrofobă. Porțiunea hidrofilă este orientată spre marginile membranei, în timp ce cea hidrofobă este
orientată spre interior.

• Proteinele sunt responsabile de funcțiile specializate ale membranei și intervin în mecanismele de transport
transmembranar. Dispunerea neuniformă a proteinelor în structura lipidică membranară creează un model
structural numit mozaic fluid. În plus, membrana celulară poate prezenta glucide încărcate negativ, de tip
glicoproteine și glicolipide, pe fața externă. Colesterolul este prezent doar în interiorul stratului fosfolipidic
hidrofob.

• Unele celule pot prezenta prelungiri acoperite de membrana plasmatică, cum ar fi pseudopodele celulelor
leucocitare sau microvilii de la nivelul mucoasei intestinale și a epiteliului tubilor renali, cilii din epiteliul
mucoasei traheei sau polul apical al celulelor senzoriale gustative. De asemenea, membrana celulară poate fi
implicată în formarea desmozomilor, acei corpusculi de legătură care solidarizează celulele epiteliale.
 Citoplasma
• Citoplasma este un sistem complex cu un
rol crucial în funcționarea celulei. Aceasta
este compusă din apă ca mediu de
dispersie și micelii coloidale care sunt într-
o mișcare browniană.

• Citoplasma este formată din două

componente principale: o componentă
nestructurată numită hialoplasma și o
componentă structurată reprezentată de
organitele celulare.

• Organitele celulare pot fi specifice unor

tipuri de celule și pot îndeplini funcții
specifice sau pot fi comune (prezente în
toate celulele).
Organitele celulare comune includ:
• Reticulul endoplasmatic neted;

• Reticulul endoplasmatic rugos (sau ergastoplasma);

• Ribozomii (cunoscuți și sub numele de corpusculii lui Palade)

• Aparatul Golgi (sau dictiozomii);

• Mitocondriile;

• Lizozomii;

• Centrozomul.
 Reticulul endoplasmatic neted
Reticulul endoplasmatic rugos
• Reticulul endoplasmatic (RE) este un sistem complex de canale și saculeți membranari care se
extinde din membrana nucleară până la membrana plasmatică a celulei. Aceasta este o structură
esențială în procesul de sinteză, modificare și transport al proteinelor și lipidelor în celulă. Există două
tipuri principale de RE: RE neted și RE rugos.

• RE neted este caracterizat prin absența ribozomilor pe suprafața sa externă și este implicat într-o
gamă largă de procese metabolice, precum sinteza lipidelor și detoxifierea. Structura sa este
variabilă, cu forme ce variază în funcție de necesitățile celulei și de activitatea sa metabolică.

• RE rugos, sau ergastoplasma, se caracterizează prin prezența ribozomilor atașați pe suprafața sa

externă. Acești ribozomi sunt implicați în sinteza proteinelor, iar RE rugos este de obicei abundent în
celulele care produc o cantitate mare de proteine, precum celulele secretoare și cele pancreatice.

• Ambele tipuri de RE sunt conectate între ele și cu alte organele ale celulei, cum ar fi mitocondriile și
aparatul Golgi, formând astfel un sistem complex de transport și de comunicații interne celulare.
 Ribozomii (corpusculii lui Palade)
• Structura: Ribozomii sunt alcătuiți dintr-un complex de
ribonucleoproteine, formând două subunități distincte,
una mare și una mică, care se unesc pentru a forma o
structură funcțională. Aceste subunități prezintă forme de
granule ovale sau rotunde, cu dimensiuni cuprinse între
150-250 Å. Ribozomii pot fi găsiți în două stări diferite:
liberi în citoplasmă sau asociați cu reticul
endoplasmatic rugos (ergastoplasma).

• Funcții: Ribozomii sunt esențiali pentru sinteza

proteinelor, fiind sediul principal al acestui proces în
celulă. Aceste organite participă la procesul de traducere
a informației genetice din ARN mesager într-o secvență
specifică de aminoacizi, reprezentând astfel punctul
central al biosintezei proteinelor în celulă.
 Aparatul Golgi (dictiozomii)
• Structura: Aparatul Golgi este o
structură membranară complexă, formată
dintr-o serie de cisterne aplatizate,
dispuse în paralel și unite printr-un
complex de micro- şi macro-vezicule și
tuburi. Se găsește în apropierea nucleului
și este prezent în majoritatea celulelor
eucariote.

• Funcții: Aparatul Golgi are un rol

important în procesul de modificare,
sortare și transport al proteinelor și
lipidelor în celulă. De asemenea, este
implicat în formarea lizozomilor și a
secrețiilor celulare (intervine în excreția
anumitor substanțe celulare).
 Mitocondriile
• Structura: Mitocondriile sunt organite
celulare cu formă ovală sau rotundă,
înconjurate de un perete format din
două membrane lipoproteice (învelișul
extern și membrana internă). Între cele
două membrane se găsește un spațiu
numit interspațiu, iar membrana
internă este plicaturată, formând
creste mitocondriale. În interiorul
mitocondriilor se găsește matricea
mitocondrială, unde se găsesc
enzimele responsabile de sinteza ATP
prin fosforilare oxidativă.

• Funcții: Mitocondriile sunt implicate

în producerea de energie celulară
prin sinteza ATP prin fosforilare
oxidativă.
 Lizozomii
• Structura: Lizozomii sunt organite
celulare sub formă de corpusculi
sferici, răspândiți în întreaga
citoplasmă a celulelor. Aceștia
conțin enzime hidrolitice cu
importanță majoră în celulele
fagocitare, precum leucocitele și
macrofagele.

• Funcții: Lizozomii sunt responsabili

pentru digestia substanțelor și
particulelor care pătrund în
interiorul celulei, dar și a
fragmentelor de celule sau țesuturi.
 Centrozomul
• Structura: Centrozomul se
localizează în apropierea nucleului și
se manifestă în timpul diviziunii
celulare. Este alcătuit din doi
centrioli cilindrici, perpendiculari
unul pe celălalt, înconjurati de o zonă
de citoplasmă vâscoasă, numită
centrosferă.

• Funcții: Datorită manifestării sale în

timpul diviziunii celulare,
centrozomul joacă un rol important
în acest proces. Totuși, este absent în
neuroni.
Organite Structură Funcţii
1. Reticul Sistem canalicular dinamic, care leagă plasmalema de stratul extern al membranei nucleare. Se Sistem circulator intracitoplasmatic.
endoplasmatic (RE) poate retracta sau fragmenta, formând cisterne şi vezicule.

RE neted Reţea de citomembrane, de aspect diferit, în funcţie de activitatea celulară. Mai abundent în Rol important în metabolismul
fibrele musculare striate, celulele corticosuprarenale, foliculul ovarian, etc. glicogenului.

RE rugos Formă diferenţiată a RE. Pe suprafaţa externă a peretelui membranos prezintă mici particule de Rol în sinteza de proteine.
ribonucleoproteine – ribozomi. Abundent în limfocite, celule pancreatice, în general în celulele ce
produc proteine de secreţie.
2. Ribozomii Organite bogate în riboproteine, de forma unor granule ovalare sau rotunde. Există ribozomi Sediul sintezei proteice.
(corpusculii lui liberi în matricea citoplasmatică şi asociaţi citomembranelor, formând ergastoplasma. Abundeţi
Palade) în celulele cu sinteză de proteine şi în faza de creştere a celulelor.

3. Aparatul Golgi Sistem membranar format din micro şi macrovezicule şi din cisterne alungite, situat în apropierea Transportul, modificarea posttraducere şi
nucleului, în zona cea mai activă a citoplasmei. împachetarea proteinelor de secreţie
primite de la RE.
4. Mitocondriile Formă ovalară, rotundă, cu un perete având structură trilaminară (lipoproteică). Prezintă un Sediul energoenergetic al organismului,
înveliş extern (membrană externă), urmat de un interspaţiu, şi spre interior membrana internă, respiraţie celulară.
plicaturată, formând creste mitocondriale. În interior se găseşte matricea mitocondrială în care se
află sistemele enzimatice care intervin în ciclul Krebs. Energia chimică produsă este stocată în
legăturile macroergice ale ATP sintetizat în mitocondrii.
5. Lizozomii Corpusculi sferici, răspândiţi în întreaga hialoplasmă. Conţin enzime hidrolitice, cu rol important Digerarea substanţelor şi particulelor care
în celulele care fagocitează (leucocite, macrofage). pătrund în celulă, precum şi a fragmentelor
de celule sau ţesut (autoliză celulară).

6. Centrozomul În interchineză apare de forma unui corpuscul sferic în apropierea nucleului. Este format din 2 Rol în diviziunea celulară (lipseşte în
centrioli cilindrici, orientaţi perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de o zonă de citoplasmă neuron, care nu se divide).
hialină, vâscoasă (centrosferă). În timpul diviziunii celulare dă naştere asterului şi fusului de
diviziune.
 Organitele celulare specifice
Organitele specifice sunt:

• Neurofibrilele – reprezintă o rețea

localizată în citoplasma neuronului, în
axoplasmă și în dendrite;

Corpii Nissl sau corpii tigroizi sunt

Miofibrilele – elemente contractile din
un echivalent al ergastoplasmei însă
sarcoplasmă (citoplasma celulelor
pentru celula nervoasă.
musculare) fibrelor musculare;
În afară de organitele comune şi specifice mentionate, citoplasma conţine şi
incluziuni temporare, care includ granule de substanţe de rezervă, produşi de
secreţie şi pigmenţi.
 Nucleu
• Nucleul reprezintă o componentă esențială a celulei și are multiple roluri în procesele biologice
celulare. Acesta conține materialul genetic și are un rol important în coordonarea
metabolismului celular și în transmiterea informației genetice.

• Poziția nucleului în celulă poate varia și poate fi centrală sau excentrică, în funcție de tipul
celular. De asemenea, forma nucleului poate fi similară cu cea a celulei, însă acest lucru nu este
valabil întotdeauna.
Celulele se pot clasifica din punct de vedere al numărului de nuclee în:

• Mononucleate, care reprezintă majoritatea celulelor;

• Binucleate, ca în cazul hepatocitelor (celulele ficatului);

• Polinucleate, în cazul fibrelor musculare striate;

Dimensiunile nucleului variază între 3 şi 20
• Anucleate, cum ar fi celulele roșii din sângele adult.
μ, în funcţie de ciclul funcţional al celulei, şi
sunt de obicei în raport de 1/3 - 1/4 cu
dimensiunea citoplasmei.
Componentele nucleului includ:

• Membrana nucleară;

• Carioplasmă;

• Nucleoli (unul sau mai mulți).

• Membrana nucleară este formată din două foițe
poroase, prezintă o structură trilaminată, dublă. Foița
externă se continuă cu citomembranele RE și prezintă
ribozomi, iar între cele două foițe se află un spațiu
perinuclear. Foița internă aderă de miezul nuclear.

• Sub membrana internă se găsește carioplasma, o soluție

coloidală cu un aspect omogen, care conține o rețea de
filamente subțiri alcătuite din granulații fine de
cromatină. În timpul diviziunii celulare, aceste granulații
se vor condensa și organiza în cromozomi, care sunt
compuși din ADN și ARN cromozomal, proteine
histonice și nonhistonice, cantități mici de lipide și ioni
de calciu și magneziu.
ŢESUTURILE
Țesuturile sunt formate dintr-un grup de celule similare, organizate în sisteme de materie
vie, care îndeplinesc aceeași funcție sau același grup de funcții în organism. Aceste
celule sunt unite de o substanță intercelulară, care poate fi denumită diferit în funcție de
cantitatea sa, cum ar fi „substanța de ciment” în cantități mici și „substanța fundamentală”
în cantități mari.

Țesuturile se clasifică în:

1. Ţesuturi epiteliale;

2. Ţesuturi conjunctive;

3. Ţesuturi muscular;

4. Ţesut nervos.
 1. Ţesuturi epiteliale
•

➢ – în tunica internă a vaselor sangvine şi limfatice;

➢ – mucoasa bronhiolelor;

➢ – mucoasa tubului digestiv.

➢ - epiteliul traheal.

➢ (epiderm) si – epiteliul mucoasei bucale;

➢ : canalul glandelor exocrine;

➢ : uroteliul.
•

➢ : - tipul in cordoane celulare (adenohipofiza, glandele paratiroide);

- tipul folicular (tiroida).

➢ (pluricelular): - simplu (tubular, acinos);

- compus (tubulo-acinos).

➢ : - pancreas;

- testicul;

- ovar.

•
 2. Tesut conjunctiv
•

➢ : insoteste alte tesutur; leaga unele organe.

➢ : ganglioni limfatici, splina.

➢ in jurul unor organe (rinichi, ochi) si subcutanat (hypoderm).

➢ : tendoane, ligamente, aponevroze.

➢ : tunica medie a arterelor si venelor.

➢ Cartilaginos: - hialin: cartilaje costale, laringiale, traheale.

- elastic: pavilionul urechii, epiglota.

- fibros: discurile intervertebrate si meniscurile articulare.

➢ - haversian (compact): diafizele oaselor lungi.

- spongios (trabecular): epifizele oaselor lungi si in interiorul celor scurte si late.

• – sangele.
 3. Tesut muscular
➢ Striat: muschii sclerotic;

➢ Neted: visceral si multiunitar (in iris);

➢ Striat de tip cardiac: miocardul.

4. Tesut nervos
➢

➢
Măduva spinării
Encefal

Sistemul nervos central

(SNC)
 Măduva spinării (MS)
• Prin suprapunerea orificiilor vertebrale se formează canalul
vertebral în interiorul căruia se află MS. Aceasta nu îl ocupă în
întregime.

• Limita superioară a MS: Gaura occipitală/ emergența primului

nerv spinal (C1).

• Limita inferioară a MS: în dreptul vertebrei L2.

• Sub vertebra L2, MS se prelungește cu conul medular și acesta cu

filum terminale. De o parte și de alta a acestor structuri (conul
medular și filum terminale), nervii lombari și sacrali, având o direcție
aproape verticală formează „coada de cal”.

• Privită din exterior, la nivelul regiunilor cervicală și lombară, MS prezintă

două porțiuni mai voluminoase. Acestea corespund membrelor și se
numesc dilatările (intumescențele) cervicală și lombară.
• Nutriția și protecția MS este asigurată prin prezența a
3 membrane ale meningelor vertebrale (spinale) între
peretele osos al vertebrelor și MS. De la exterior la
interior, cele 3 membrane sunt:

• Dura mater: structură fibroasă, rezistentă, separată

prin canalul epidural de pereții canalului vertebral.

• Arahnoida: structură conjunctivă. Între arahnoida și

pia mater se află un spațiu care conține lichid
cefalorahidian (LCR).

• Pia mater: membrană conjunctivo-vasculară, asigură

nutriția, învelește MS, pătrunde în șanțuri și fisuri. În
grosimea ei se află vase arteriale.
MS este formată din două tipuri de substanțe:

• Substanța cenușie: dispusă în centru, sub formă de coloane.

: dispusă la periferie, sub formă de cordoane.

Substanța cenușie se constituie din corpul neuronilor. În secțiune transversală are
aspectul literei „H”. Bara transversală a literei formează comisura cenușie a MS, care în
centru prezintă canalul ependimar cu LCR. Anterior de comisura cenușie se află
comisura albă. Porțiunile laterale ale literei „H” sunt subdivizate în coarne:

• anterioare;

• posterioare;

• Laterale.
➢ Coarnele anterioare sau ventrale conțin motoneuroni (sau dispozitivul somatomotor), mai
dezvoltat în zonele dilatărilor. Comparativ cu cele posterioare, acestea sunt mai late și conțin
două tipuri de neuroni somatomotori ai căror axoni formează rădăcina ventrală (anterioară) a
nervilor spinali.

➢ Coarnele posterioare sau dorsale conțin neuroni ai căilor senzitive care au semnificația de al II-
lea neuron (deutoneuron). Primul neuron (protoneuronul) este situat în ganglionii spinali.

➢ Coarnele laterale sunt vizibile în regiunile:

• cervicală inferioară;

• toracală;

• lombară superioară.

La nivelul coarnelor laterale se află neuroni vegetativi simpatici

preganglionari ai căror axoni părăsesc MS pe calea rădăcinii ventrale
a nervului spinal și formează fibrele preganglionare ale SN simpatic.
Substanța reticulată a MS se află în substanța albă, dispusă între coarnele laterale și
posterioare. Aceasta este mai bine individualizată în regiunea cervicală, formată din
neuroni dispuși în rețea, prezenți și în jurul canalului ependimar pe toată lungimea sa.

La nivelul substanţei albe se găsesc:

• Fascicule ascendente, distribuite, în general, periferic.

• Fascicule descendente, situate

mai spre interior față de cele
ascendente.
• Fascicule de asociație, situate
profund, în imediata apropiere
a substanței cenușii.
 Mișcarea:
Sistemul Osos
Sistemul Muscular
 Osteogeneza și creșterea oaselor
Osteogeneza reprezintă procesul
de formare și dezvoltare a oaselor.
Acest proces implică
transformarea țesutului
cartilaginos (prin osificare
endocondrală) sau a țesutului
conjunctivo-fibros (prin osificare
desmală sau endoconjunctivă) al
embrionului în scheletul osos al
adultului.
Oasele pot fi clasificate în funcție de originea lor în două categorii:

1. Oase de membrană: Acestea se dezvoltă prin osificare desmală (endoc-onjunctivală).

Osificarea desmală determină formarea oaselor bolții cutiei craniene, precum și a
claviculelor și mandibulei. De asemenea, susține creșterea în grosime a oaselor lungi prin
activitatea periostului.

2. Oase de cartilaj: Acestea se dezvoltă prin osificare endocondrală. Osificarea

endocondrală determină formarea oaselor membrelor, a oaselor scurte și a oaselor bazei
craniului. De asemenea, susține creșterea în lungime a osului prin intermediul cartilajului de
creștere diafizo-epifizar. În modelul cartilaginos al unui os lung apar centre de osificare.
Aceste centre apar inițial în diafiză și ulterior în epifize, fiind denumite puncte de osificare
primitivă (primară).

Procesul de osificare al epifizelor începe mai târziu, atunci când acestea aproape au atins
dimensiunile finale. Până în jurul vârstei de 20 de ani, cartilajele de conjugare diafizo-
epifizare sau de creștere își păstrează structura cartilaginoasă. Celulele acestora se reproduc
doar spre diafiză, favorizând astfel creșterea în lungime a osului. Creșterea în grosime a
osului este asigurată de zona internă, osteogenă, a periostului.
Odată ce creșterea încetează, epifizele rămân acoperite cu un strat subțire de cartilaj hialin,
numit cartilaj articular. În jurul vârstei de 20-25 de ani, cartilajele de creștere sunt înlocuite
de țesut osos și epifizele se sudează la diafize.
 Scheletul
Scheletul este format din totalitatea oaselor care sunt aranjate în poziție anatomică.
Oasele pot fi clasificate după forma lor în următoarele categorii:
• Oase lungi: Aceste oase sunt caracterizate prin lungimea lor predominantă.
Exemple: humerusul, radiusul, ulna, femurul, tibia și fibula.
• Oase late: Aceste oase sunt caracterizate prin lățimea și înălțimea lor predominantă.
Exemple: oasele parietal, frontal, occipital, sternul, omoplatul și osul coxal.
• Oase scurte: Aceste oase au aproximativ aceeași lungime, lățime și înălțime.
Exemple: oasele carpiene (de la nivelul mâinii) și oasele tarsiene (de la nivelul piciorului).

Unele oase sunt situate în grosimea unui tendon și se numesc sesamoide. Un exemplu de os
sesamoid este rotula, care se găsește în grosimea tendonului cvadricepsului femural.
Există și oase alungite care nu au o diafiză și epifiză distincte. Acest lucru este valabil pentru
coaste și claviculă.
• Scheletul uman cuprinde 206 oase. Acestea se află sub controlul a sute de
mușchi scheletici care la rândul lor sunt controlați pe calea impulsurilor
nervoase primite de la SNC.
Din punct de vedere anatomic, scheletul se împarte în:
• schelet axial (alcătuit din 80 de oase): oasele axului central al corpului
(craniu, coloană vertebrală, cușca toracică și osul hioid); Practic, toate
oasele capului și trunchiului sunt oase axiale.
• scheletul membrelor (alcătuit din 126 de oase): oasele membrelor
superioare și inferioare (oase periferice) și oasele care le permit atașarea
de corp (centuri).

Scheletul axial
 Scheletul capului
Scheletul capului este alcătuit din două componente
principale:

• Neurocraniu: Aceasta este porțiunea superioară a

scheletului capului care înconjoară și protejează encefalul.
Neurocraniul cuprinde 4 oase nepereche: frontalul,
etmoidul, sfenoidul (care se articulează cu oasele temporale,
parietale, frontale și zigomatice) și occipitalul. De asemenea,
include 2 oase pereche: oasele temporale (care nu se
articulează cu osul frontal) și oasele parietale.

• Viscerocraniu: Aceasta este partea scheletului capului care

conține segmente periferice ale organelor de simț și primele
segmente ale aparatelor respirator și digestiv. Viscerocraniul
este format din 2 oase nepereche: vomerul și mandibula.
De asemenea, cuprinde 6 oase pereche: maxilarele,
palatinele, oasele nazale, lacrimalele, zigomaticele și
cornetele nazale inferioare.
 Scheletul trunchiului
Coloana vertebrală
Coloana vertebrală este partea centrală a scheletului trunchiului și este situată
în partea mediană și posterioară a corpului.
Are mai multe roluri importante, inclusiv susținerea corpului, protejarea
măduvei spinării și permiterea mișcărilor trunchiului și capului.
Coloana vertebrală este împărțită în cinci regiuni:
• cervicală (cu 7 vertebre cervicale)
• toracală (cu 12 vertebre toracice)
• lombară (cu 5 vertebre lombare), sacrală (cu 5 vertebre sacrale)
• coccigiană (cu 4-5 vertebre coccigiene)

Prima vertebră din regiunea cervicală se numește atlas, iar a doua se numește
axis.
Fuzionarea vertebrelor sacrale formează osul sacru, iar fuzionarea vertebrelor
coccigiene formează coccisul.
Coloana vertebrală prezintă curburi naturale în plan sagital (lordoze în
regiunile cervicală și lombară și cifoze în regiunile toracală și sacrală) și poate
prezenta și curbură laterală (scolioză).
Primele două vertebre din regiunea cervicală au anumite particularități, și anume:

• atlas (prima vertebră) – intervine în mișcările capului și îl susține. Prezintă două

procese (denumite fațete) care se articulează cu condilii occipitali ai cutiei craniene.

• axis (a doua vertebră) – intervine în rotațiile capului prin articulația creată de

apofiza odontoidă (dintele) axisului care se orientează în sus și pătrunde în gaura
vertebrală a atlasului .
 Scheletul toracelui
Scheletul toracelui este format din trei componente principale: sternul în
partea anterioară, coloana vertebrală în partea posterioară (cu cele 12
vertebre toracale) și coastele în partea laterală.

• Sternul este situat pe linia mediană a toracelui și este un os plat format din
trei părți: manubriul, corpul și apendicele xifoid. Apendicele xifoid
păstrează o structură cartilaginoasă până în jurul vârstei de 40 de ani.

• Coastele sunt arcuri osteo-cartilaginoase care se extind de la regiunea

toracică a coloanei vertebrale până la stern. Ele se găsesc în partea laterală
a toracelui și există în total 12 perechi de coaste. Primele 7 perechi de
coaste se numesc coaste adevărate deoarece cartilajul lor se articulează
direct cu sternul. Perechile de coaste VIII, IX și X se articulează cu sternul
prin intermediul cartilajului coastei VII și sunt denumite coaste false.
Ultimele două perechi de coaste, XI și XII, nu se atașează la stern și sunt
numite coaste flotante, deoarece nu se articulează nici cu sternul, nici cu
cartilajul costal al altor coaste.

• Împreună, sternul, coloana vertebrală și coastele formează scheletul

toracelui, care oferă protecție pentru organele interne din cavitatea
toracică, precum inima și plămânii, și contribuie la menținerea stabilității și
mobilității trunchiului.
Sange CO2:
Pleaca din ventriculul drept (prin artera pulmonara),
acolo are loc schimbul de gaze (cedeaza CO2 si se
incarca cu O2).
Sange O2 se intoarce la inima, prin venele
pulmonare, in atriul stang.
Sange O2:
Pleaca din ventriculul stang (artera aorta) in tot
corpul -> cedeaza O2 tesuturilor si se incarca cu
CO2
Sange CO2 -> se intoarce la inima, prin venele cave
(2), in atriul drept
 La nivelul capilarelor are loc schimbul de gaze.
Sangele oxigenat si bogat in nutrient ajunge la nivelul capilarelor de la nivelul
tesuturilor, unde cedeaza oxigenul si nutrienti celulelor, si se incarca cu dioxid de
carbon. Sangele cu CO2, colectat de la nivelul capilarelor, ajunge la nivelul
plamanilor.

Sange O2 -> Sange CO2 ->

ARTERA CAPILARE VENA

In plamani, capilarele formeaza o “retea” la nivelul alveolelor pulmonare.

Alveolele pulmonare sunt mici saci plini cu oxigen (oxigenul ajunge la nivelul alveolelor in
momentul insipratiei).
Sangele din reteaua de capilare cedeaza dioxidul de carbon in alveole (care este eliminat
prin expir) si se incarca cu oxigen, porneste spre inima de unde este distribuit catre organe.