.

Segmentele corpului uman

Ca formă de organizare, celulele din corpul omenesc se grupează și
împreună cu țesuturile intră în alcătuirea organelor și mai departe a
sistemelor de organe. Acestea din urmă sunt unități morfologice
răspunzătoare de activitatea principalelor funcții ale organismului, cum ar
fi cele de relație, nutriție și reproducere. La baza formării organelor stau
grupuri de celule și țesuturi care sunt responsabile pentru diferite funcții.
Acestea sunt îndeplinite printr-o strânsă colaborare.
Din punct de vedere al alcătuirii, corpul uman poate fi împărțit în
următoarele segmente:

 cap;
 gât;
 trunchi și
 membre.

Capul și gâtul constituie împreună extremitatea cefalică. Capul este

structurat în două părți: cea craniană, reprezentată de neurocraniu (cutia
craniană) și cea facială atribuită viscerocraniului (fața).
Gâtul este acel segment al corpului uman care face legătura între cap și
trunchi. La nivelul său se remarcă atât componente de natură somatică
(oase, mușchi, articulații) cât și organe interne sau viscere (laringe, esofag,
trahee, paratiroide, tiroida).
Trunchiul se împarte în: torace, abdomen și pelvis care delimitează la
interior cavitățile cu același nume (cavitățile toracică, abdominală și
pelviană) care adăpostesc organe interne (viscere). Mușchiul diafragm este
cel care desparte cavitatea toracică de cea abdominală. La rândul ei,
cavitatea abdominală este delimitată inferior de cavitatea pelviană.
Cavitatea pelviană este limitată inferior tot printr-un mușchi numit
diafragma perineală. Privit în plan frontal anterior, cavitatea toracică
adăpostește mediastinul, cavitățile pleurală și pericardială.
Cavitatea abdominală prezintă următoarele subdiviziuni:

 Hipocondru drept – în această zonă se află o parte din lobul drept al

ficatului;
 Epigastru – cuprinde porțiunea de mijloc a ficatului, o parte din
colonul transvers, vezica biliară, stomac;
 Hipocondru stâng – cuprinde o parte din lobul stâng al ficatului,
stomacul, flexura colică stângă (flexura splenică);
 Abdomen lateral drept – cuprinde colonul ascendent, puțin din
intestinul subțire și o mică porțiune din ficat;
 Periombilical (mezogastru) – cuprinde colonul transvers și cea mai
mare parte din intestinul subțire;
 Abdomen lateral stâng – cuprinde colonul descendent și o mică
parte din intestinul subțire;
 Inghinal drept – cuprinde prima parte a colonului ascendent;
 Hipogastru – cuprinde o parte din intestinul subțire;
 Inghinal stâng – cuprinde o parte din intestinul subțire.

Figura 1.1 Subdiviziunile cavității abdominale.

Porțiunile libere ale membrelor superioare sunt divizate în 3 segmente: braț,
antebraț și mână, iar a celor inferioare în coapsă, gamba și picior. Fixarea
membrelor la nivelul trunchiului se face prin centura scapulară (în cazul
membrelor superioare) și prin centura pelviană (pentru membrele
inferioare).
1.2. Planuri și raporturi anatomice
În identificarea poziției segmentelor din alcătuirea corpului uman, precum și
în identificarea poziției elementelor ce intră în alcătuirea organelor, se
recurge la axe și planuri. Conform principiului simetriei bilaterale,
acesta este un corp tridimensional care prezintă 3 axe și 3 planuri.
Axele corespund dimensiunilor spațiului și se întretaie în unghi drept. În
contextul descrierii anatomice, ne vom raporta la:

 Axul longitudinal sau axul lungimii corpului, care este vertical și

delimitat de 2 poli: superior (cranial) și inferior (caudal); altfel spus,
acest ax este cuprins între creștetul capului și suprafața tălpilor;
 Axul sagital sau anteroposterior, este axul care descrie grosimea
corpului, delimitat de 2 poli: anterior și posterior;
 Axul transversal este orizontal și caracterizează lățimea corpului;
prezintă un pol stâng și unul drept.
 Figura 1.2 Dispunerea celor 3 axe ale corpului.

Planurile corpului omenesc sunt traversate de câte două dintre cele 3 axe
menționate mai sus. În acest fel, planul sagital trece prin axul sagital și
longitudinal.
Planul care împarte corpul în două jumătăți simetrice trecând prin mijlocul
acestuia (median), este planul medio-sagital sau al simetriei bilaterale.
Planul frontal traversează axul longitudinal și transversal, fiind paralel cu
fruntea și împărțind corpul într-o parte anterioară sau ventrală și una
posterioară sau dorsală.
Axul sagital și transversal este traversat de către planul
transversal (orizontal). Acesta este numit planul metameriei corpului și
împarte corpul în zona superioară sau cranială și inferioară sau caudală.
 Figura 1.3 Dispunerea celor 3 planuri ale corpului.

1.3. Nomenclatura anatomică

Tot în contextul descrierii anatomice, pentru membre se utilizează termenul
„proximal” pentru a descrie formațiunile mai apropiate de centuri și „distal”
pentru cele mai îndepărtate. Pentru a descrie formațiunile de la nivelul
palmei se folosește termenul „volar”/ „palmar”, pentru cele din talpa
piciorului, termenul „plantar”, iar pentru formațiunile superioare ale labei
piciorului se recurge la termenul „dorsal”. În ceea ce privește gradul de
apropiere de suprafața corpului, termenii folosiți sunt: „superficial” și
„profund”
2.1. Celula
Toate nivelurile de organizare ale corpului omenesc (atom, moleculă,
macromoleculă, organit, celulă, țesut, organ, sistem de organe, organism)
contribuie la baza morfo-funcțională a întregului organism.

Figura 2.1 Niveluri de organizare a corpului uman.

Celula reprezintă unitatea morfo-funcțională și genetică a organizării

materiei vii. Ca formă de existență, aceasta poate funcționa individual sau în
grup, atunci când contribuie la formarea țesuturilor.
Forma celulelor este în strânsă legătură cu funcțiile îndeplinite de fiecare
dintre acestea. În stadiu incipient de dezvoltare, toate celulele prezintă o
formă globuloasă, care în unele cazuri se poate menține constantă (celulele
sanguine, celulele adipoase sau cartilaginoase, ovulul). În alte cazuri, celulele
pot căpăta forme stelate, cubice, fusiforme, cilindrice, etc.
2.2. Dimensiunile celulelor
Stabilirea dimensiunilor celulelor este dependentă de mulți factori, printre
care:

 specializarea lor;
 starea fiziologică a organismului;
 condițiile de mediu extern;
 vârsta.

Câteva exemple celule și dimensiunile lor:

 hematia: 7,5 μ (1 μ = 0,001 mm);

 ovulul: 150 – 200 μ;
 fibra musculară striată: 5 – 15 cm;
  dar media celulară variază între 20 – 30 μ.

2.3. Structura celulei

Cele 3 componente principale care intră în alcătuirea unei celule sunt:

1. Membrana celulară
2. Citoplasma
3. Nucleul

1. Membrana celulară, cunoscută și sub denumirea de membrană

plasmatică sau plasmalema, înconjoară conținutul celular, separă
structurile interne de mediul extracelular, contribuind la asigurarea formei
celulei. Principalele componente din structura sa sunt: proteine și
fosfolipide. Acestea din urmă sunt alcătuite dintr-o componentă hidrofilă și
una hidrofobă. Orientarea porțiunii hidrofile este către margini și a celei
hidrofobe în interior. Prin dispunerea lor, porțiunea hidrofilă formează
un strat dublu (bistrat) care la interior cuprinde porțiunea hidrofobă a
fosfolipidelor. Această componentă hidrofobă intervine în restricționarea
accesului transmembranar a ionilor și moleculelor solubile în apă
(hidrosolubile).
Pe de altă parte, proteinele sunt cele care sunt responsabile de funcțiile
specializate ale membranei și intervin în funcționarea mecanismelor de
transport transmembranar. Acestea pot fi dispuse pe fața internă sau
externă a membranei, dar și înglobate în membrană (dispunere
transmembranară). Ca urmare a acestei distribuții neuniforme a proteinelor
în structura lipidică membranară, modelul structural generat este
denumit mozaic fluid.
 Figura 2.2 Modelul mozaic fluid al membranei celulare.

Pe lângă componentele menționate anterior, membrana celulară prezintă

pe fața externă și glucide puternic încărcate negativ, de
tip glicoproteine și glicolipide. Colesterolul se află doar la interiorul
stratului fosfolipidic hidrofob.
În cazul unor celule, citoplasma poate prezenta anumite prelungiri care sunt
acoperite de membrana plasmatică. Acestea pot fi:
  Temporare și neordonate: pseudopodele, în cazul leucocitelor;
 Permanente: microvilii de la nivelul mucoasei intestinale și a
epiteliului tubilor renali (la polul apical al nefrocitelor); polul apical al
celulelor senzoriale gustative; cilii din epiteliul mucoasei traheei;
butonii olfactivi prezină cili; celulele epiteliale senzoriale auditive și
vestibulare prezintă cili.
 Desmozomi, acei corpusculi de legătură care solidarizează celulele
epiteliale.

2. Citoplasma prezintă o structură complexă cu implicații în desfășurarea

principalelor funcții vitale. În esență, citoplasma este un sistem coloidal în
care apa este mediul de dispersie, iar faza dispersată este reprezentată de
un ansamblu de micelii coloidale care se găsesc într-o mișcare browniană.
Din punct de vedere funcțional, citoplasma prezintă o componentă
nestructurată (hialoplasma) și o componentă structurată, reprezentată
de organitele celulare. Acestea din urmă pot intra în alcătuirea tuturor
celulelor sau pot fi specifice, fiind prezente doar în cazul anumitor celulele și
la nivelul cărora îndeplinesc anumite funcții.
 Figura 2.3 Organizarea generală a unei celule.

Organitele comune sunt:

 Reticul endoplasmatic (RE) neted

 Reticul endoplasmatic rugos (ergastoplasma)
 Ribozomi (corpusculii lui Palade)
 Aparatul Golgi (dictiozomi)
 Mitocondria
 Lizozomi
 Centrozomul

Reticulul endoplasmatic (RE)

Structura: RE se prezintă sub forma unui sistem canalicular care face
legătura între membrana plasmatică și membrana nucleară (cea externă). RE
neted este o rețea de citomembrane care prezintă un aspect variat,
dependent de activitatea celulară. Forma diferențiată a RE este RE rugos
(ergastoplasma) care prezintă ribozomi pe partea externă a peretelui
membranar.
Funcții: Din punct de vedere funcțional, RE este un sistem circulator
intracitoplasmatic. RE neted are un rol important în metabolismul
glicogenului. RE rugos, prin prezența la nivelul său a ribozomilor, intervine
în sinteza proteică.
Ribozomii (corpusculii lui Palade)
Structura: Ribozomii prezintă numeroase ribonucleoproteine cu forme de
granule ovale sau rotunde, având dimensiuni între 150 – 250 Å. În matricea
citoplasmatică ribozomii există liberi și asociați RE neted, formând astfel
ergastoplasma (RE rugos).
Funcții: Ribozomii sunt sediul principal al sintezei proteice.

Figura 2.4 Dispunerea unor organite celulare.

Aparatul Golgi (dictiozomi)

Structura: Aparatul Golgi este un sistem membranar alcătuit din micro- și
macrovezicule și cisterne alungite, aflat în apropierea nucleului, în zona cea
mai activă a citoplasmei.
Funcții: Aparatul Golgi intervine în excreția anumitor substanțe celulare.
Figura 2.5 Structura aparatului Golgi.
Mitocondriile
Structura: Mitocondriile prezintă o formă ovală, rotundă, având un perete
de structură trilaminară lipoproteică (membrană internă - spațiu -
membrană externă). Între membrana externă (învelișul extern) și cea internă
există un interspațiu. Membrana internă este plicaturată (prezintă
numeroase pliuri) care contribuie la formarea de creste mitocondriale. La
interior se adăpostește matricea mitocondrială la nivelul căreia se găsesc
sisteme enzimatice care sunt responsabile de fosforilarea
oxidativă (sinteza ATP - adenozin-trifosfat).
Funcții: Din structura mitocondriilor se deduce funcționarea acestora ca
sediu al fosforilării oxidative, cu eliberare de energie.

Figura 2.6 Structura mitocondriei.

Lizozomii
Structura: Lizozomii sunt corpusculi sferici distribuiți în întreaga
hialoplasmă. Aceștia conțin enzime hidrolitice care au rol important în
celulele fagocitare, cum ar fi leucocitele, macrofagele.
Funcții: Lizozomii intervin în digestia substanțelor și a particulelor care
pătrund în celulă, dar și a fragmentelor de celule sau țesuturi.
Centrozomul
Structură: Centrozomul este situat în apropierea nucleului și se manifestă în
timpul diviziunii celulare. Aceste este alcătuit din 2 centrioli cilindrici,
perpendiculari unul pe celălalt, în jurul cărora se află o zonă de citoplasmă
vâscoasă denumită centrosferă.
Funcții: Având în vedere manifestarea sa în timpul diviziunii celulare, se
deduce rolul său în diviziunea celulară. Este absent în neuroni.
Organitele specifice sunt:

 Miofibrilele – elemente contractile din sarcoplasma (este citoplasma

celulelor musculare) fibrelor musculare;
 Neurofibrilele – reprezintă o rețea localizată în citoplasma
neuronului, în axoplasmă și în dendrite;
 Corpii Nissl sau corpii tigroizi sunt un echivalent al ergastoplasmei
însă pentru celula nervoasă.

Pe lângă organitele comune și specifice menționate, citoplasma mai

prezintă și incluziuni citoplasmatice, cu caracter temporar și care sunt
reprezentate prin: granule de substanțe de rezervă, produși de secreție,
pigmenți.
3. Nucleul este o componentă constitutivă principală în structura celulei.
Acesta intervine în coordonarea proceselor biologice celulare fundamentale
pentru care: conține materialul genetic, are rol în controlarea
metabolismului celular, în transmiterea informației genetice. În celulă, nu are
o poziție fixă, acesta poate fi dispus central sau excentric (în cazul celulelor
adipoase, mucoase). În general, are forma similară celulei (NU
întotdeauna!).
Din punct de vedere al numărului nucleilor, celulele pot fi:

 Mononucleate – majoritatea celulelor;

 Binucleate – hepatocitele (sunt celulele ficatului);
 Polinucleate – fibra musculară striată;
 Anucleate (fără nucleu) – hematia adultă.

Valorile dimensiunilor nucleului pot varia între 3 – 20 μ, care corespund

ciclului funcțional al celulei și se găsesc într-un raport de 1/3 – 1/4 cu
citoplasma.
Din structura nucleului fac parte:

 Membrana nucleară
 Carioplasma
 Nucleoli (unul sau mai mulți)

Membrana nucleară este poroasă, dublă, prezintă o structură

trilaminată (membrană internă - spațiu - membrană externă), alcătuită
din două foițe. Cea spre matricea citoplasmatică (externă) prezintă
ribozomi în continuarea căreia se găsesc citomembranele RE și o altă foiță
internă care aderă de miezul nuclear. Cele două membrane sunt separate de
un spațiu perinuclear.
Imediat sub membrana internă se află carioplasma. Aceasta este o soluție
coloidală cu aspect omogen, la nivelul căreia se află o rețea de filamente
subțiri, formate din granulații fine de cromatină. Din acestea, la începutul
diviziunii celulare se vor forma cromozomii care sunt alcătuiți din:

 ADN și ARN cromozomal;

 Proteine histonice și nonhistonice;
 Cantități mici de lipide;
 Ioni de calciu și magneziu

Proprietățile celulei au caractere generale și speciale care le conferă

exercitarea unui rol specific în organism (unele dintre ele, deja studiate, ar
fi: sinteza proteică, reproducerea celulară și metabolismul celular).
Printre proprietățile importante caracteristice celulei se numără:

 Transportul transmembranar;
 Potențialul de membrană.

3.1. Transportul transmembranar

Transportul transmembranar este supus permeabilității selective a
membranei celulare pentru majoritatea ionilor și anumite molecule. În acest
fel se poate realiza un schimb bidirecțional de substanțe (nutritive,
produși ai proceselor de catabolism celular), dar și realizarea unui transfer
ionic ce favorizează apariția curenților electrici.
Din punct de vedere al mecanismelor care contribuie la realizarea
transportului transmembranar, acestea pot fi împărțite în:

1. Mecanisme care implică prezența unor proteine membranare

transportoare, denumite cărăuși: transportul activ și difuziunea
facilitată.
2. Mecanisme care nu implică prezența acestor proteine: difuziunea și
osmoza.

Însă, din punct de vedere al consumului energetic (ATP – adenozin trifosfat)

pentru facilitarea transportului transmembranar, acesta se poate clasifica în:
  Transport pasiv (fără consum energetic): difuziunea, osmoza,
difuziunea facilitată;
 Transport activ (cu consum energetic).

1. Mecanisme de transport membranar care NU implică utilizarea de

proteine transportoare:

 Difuziunea
 Osmoza

Difuziunea
Difuziunea este o mișcare care favorizează distribuirea uniformă a
moleculelor într-un volum dat de soluție sau gaz. Aceste fenomen are loc ca
urmare a energiei moleculare (gaz, ioni în soluție) care imprimă acestora o
mișcare dezordonată și permanentă. Astfel, în situația în care între două
compartimente ale unei soluții se instalează o diferență de concentrație
(gradient de concentrație), mișcarea moleculară intervine să înlăture
diferența și totodată să asigure o distribuție moleculară uniformă.
Conform structurii sale, prin membrana celulară pot traversa prin
difuziune:

 Molecule liposolubile (nepolarizate): oxigen (O2), hormonii steroizi

(cortizol, estrogen, progesteron, testosteron, aldosteron);
 Molecule organice ce conțin legături covalente polare, dar lipsite de
încărcătură electrică: dioxid de carbon (CO2), etanol, uree.

Nu pot traversa prin difuziune:

 Molecule organice mari, polarizate, care au nevoie de proteine

transportoare: glucoza;
 Ionii liberi (aceștia necesită formațiuni proteice de mici dimensiuni
(canale ionice), care nu se pot observa la microscopul electronic).

Deci, membrana celulară NU permite pasajul ionic liber.

Osmoza
Osmoza reprezintă procesul de difuziune al apei (solventului) dintr-o
anumită soluție. O condiție pentru realizarea ei constă în caracterul
semipermeabil al membranei care separă cele două compartimente.
Acesta trebuie să permită trecerea mai ușoară (să fie mai permeabilă) a
moleculelor de solvent comparativ cu cele de solvit. Altfel spus, apa trece
dintr-o soluție în care concentrația de apă va fi mai mare (soluția este mai
diluată) spre soluția cu concentrație de apă mai mică (soluție mai
concentrată).
Osmoza poate fi prevenită prin aplicarea unei forțe, denumită presiune
osmotică. Acesta prezintă o directă proporționalitate cu numărul de
particule dizolvate în soluție.
Solut – substanța de dizolvat
Solvent – substanța în care se dizolvă (mediu de dizolvare)

Figura 3.1 Diferențe între difuziune și osmoză.

2. Mecanisme de transport membranar care implică utilizarea de

proteine transportoare (cărăuși)
  Difuziunea facilitată
 Transportul activ

Pentru traversarea membranei celulare a moleculelor organice cu greutate

mare, polarizate, sunt necesare proteinele membranare transportoare. Este
un tip de transport specific, saturabil, adică se poate realiza un transport
pentru maximum o substanță și competitiv pentru anumite moleculare care
concurează pentru aceeași proteină cărăuș.
Difuziunea facilitată
Difuziunea facilitată permite deplasarea moleculelor fără consum
energetic în sensul gradientului de concentrație (de la concentrație mare la
concentrație mică) de-a lungul membranei celulare, cu ajutorul proteinelor
de transport.

Figura 3.2 Mecanisme de transport pasiv.

Transportul activ
Transportul activ este consumator de energie dată de ATP și contribuie la
deplasarea moleculelor și a ionilor împotriva gradientului lor de
concentrație (de la concentrație mică la concentrație mare).
De exemplu, ionii de calciu sunt expulzați în exteriorul celulei cu ajutorul
unei proteine transportoare transmembranară, consumatoare de ATP cu
scindarea lui în ADP și Pi (ATP-aza de calciu). Înainte de a fi eliberați la
exterior, ionii se fixează la locul de conexiune situat la jumătatea
proteinei.

Figura 3.3 Transportul activ cu ajutorul proteinelor transportoare.

Transportul activ se împarte în două categorii:

 Transport activ primar: Proteina transportoare implicată în

transportul activ consumă energia rezultată prin hidroliza directă a
ATP-ului. Acest tip de proteine transportoare poartă numele de
pompe.
 Transport activ secundar (cotransport): activitatea proteinei
transportoare este susținută energetic prin transferul altei energii
potrivit gradientului ei de concentrație care va contribui la transferul
unei molecule sau unui ion împotriva gradientului său de
concentrație. Un exemplu ar fi pompa de Na+/K+.
 Figura 3.4 Transport activ primar și secundar.

Transportul vezicular reprezintă o categorie specială de transport

membranar și se împarte în:

 Endocitoză – procesul prin care materialul din exteriorul membranei

celulare este înglobat în interiorul veziculelor rezultate prin
invaginarea plasmalemei și transferat
intracelular. Fagocitoza și pinocitoza reprezintă forme particulare de
endocitoză.
 Exocitoză – procesul prin care conținut din interiorul celulei este
captat în vezicule care au proprietatea de a fuziona cu plasmalema,
este eliberat în exteriorul celulei.

3.2. Potențialul de membrană

Potențialul de membrană se definește ca diferența de potențial electric
apărută între fața internă și cea externă a membranei celulare. Acesta apare
ca urmare a permeabilității membranare selective, precum și a prezenței în
interior a moleculelor nedifuzibile și încărcate negativ, completate de
activitatea pompei Na+/K+.
Potențialul membranar de repaus depinde de permeabilitatea
membranară și se asociază unui potențialul de membrană la un moment în
care impulsurile electrice sunt absente (celulă nestimulată). Valoarea medie
a acestuia variază între -65 mV și până la o valoare apropiată de cea
atribuită potențialului de echilibru pentru K+ (-85 mV). Valoarea acestuia
este un rezultat al activității pompei Na+/K+. Aceasta funcționează prin
reintroducerea în celulă de K+ difuzat în exterior, la schimb cu expulzia Na+
introdus în celulă, în raport 2K+ : 3Na+. Astfel, concentrația intracelulară a
celor 2 ioni se menține relativ constantă și totodată potențialul de
membrană este constant atunci când stimulul este absent. În stare de
repaus, distribuția sarcinilor este negativă la interiorul celulei și pozitivă la
exterior.
Potențialul de acțiune (PA) reprezintă modificarea temporară a
potențialului de membrană. Sub influența stimulului electric, celulele
generează potențiale de acțiune prin modificarea potențialului de
membrană. Principul de bază privind producerea potențialul de acțiune
este simular în toate celulele: potențialul de membrană se modifică
datorită unor curenți electrici apăruți ca urmare a traversării ionilor prin
canalele membranare specifice, care se închid sau se deschid dependent de
valoarea potențialului membranar. Potențialele de acțiune generate depind
de tipul de celulă în ceea ce privesc mecanismele de
producere, durata și aspectul.

Figura 3.5 Potențialul de acțiune neuronal.

Potențialul de repaus al neuronului are o valoare de -80 mV. Durata

potențialului de acțiune al neuronului este de 5 ms, având o amplitudine
pozitivă (de +40 mV). Astfel, diferența dintre potențialul de repaus și
amplitudinea potențialului de acțiune are o valoare de 120 mV.
 Figura 3.6 Potențialul de acțiune în celula miocardică ventriculară.

În celula miocardică ventriculară, potențialul de repaus are aceeași valoare (-

80 mV), însă durata potențialului de acțiune este mai mare sau egală cu 200
ms. Din punct de vedere al amplitudinii PA, aceasta este ușor pozitivă (puțin
peste valoarea de 0 mV).

Figura 3.7 Potențialul de acțiune în fibra musculară netedă de la nivelul

antrului piloric (gastric).

Durata potențialului de acțiune în fibra musculară netedă de la nivelul

antrului piloric este egală cu cea a PA al neuronului, respectiv de 5 ms. Însă,
în acest caz, amplitudinea PA este inferioară valorii de 0 mV, deci are un
caracter negativ.
Pentru menționarea fazelor potențialului de acțiune se va exemplifica
neuronul.

 Pragul - Potențialul prag – se definește prin valoarea potențialului

de membrană care odată ce atinge un nivel critic, produce
depolarizarea rapidă (spontană) a celulelor excitabile.
Potențialul de acțiune reprezintă un răspuns de tip „totul sau nimic”. Altfel
spus, aplicarea unor stimuli de intensitatea inferioară potențialului prag
(subliminari) nu favorizează depolarizarea și implicit nici declanșarea
impulsului, precum și aplicarea unor stimuli de intensitate superioară
pragului (supraliminari) nu provoacă un răspuns mai amplu decât stimulul
prag.

 Panta ascendentă – marchează declanșarea depolarizării ca urmare a

atingerii potențialului prag și creșterii permeabilității membranare
pentru Na+ (faza de depolarizare rapidă). Poarta de intrare în celulă o
reprezintă canale speciale pentru acest ion, voltaj-dependente, care
sunt deschise doar la atingerea valorii potențialului prag, Na+ va
difuza în celulă, ceea ce va determina creșterea depolarizării. În
această perioadă, potențialul de membrană variază de la -65mV la
+40mV.

 Panta descendentă – descrie revenirea potențialului către valoarea sa

de repaus (faza de repolarizare). Acest proces este justificat de faptul
că sub influența stimulului depolarizant, canale speciale voltaj-
dependente pentru K+ se deschid și favorizează expulzia acestuia din
celulă și în acest fel depolarizarea scade. În această perioadă,
potențialul de membrană revine -65mV.

Perioada refractară (PR) este acel interval de timp pe parcursul căruia

celula răspunde cu greutate printr-un PA la noii stimuli aplicați. Aceasta este
de două tipuri:

 Perioadă refractară absolută (PRA) – intervalul de timp în care nu

poate fi generat niciun alt PA, chiar dacă se aplică stimuli foarte
puternici, deoarece canalele de Na+ nu mai pot fi activate. Această
perioadă include panta ascendentă și o porțiune de început din cea
descendentă.
 Perioadă refractară relativă (PRR) – intervalul de timp pe parcursul
căruia poate fi generat un nou PA (un al doilea PA), însă sub acțiunea
unor stimuli suficient de puternici. Răspunsul obținut în forma unui
nou PA înregistrează o viteză de apariție mai mică a pantei
ascendente precum și o amplitudine mai redusă decât în mod normal.
 Figura 3.8 Fazele potențialului de acțiune în neuron (PA – perioada
refractară absolută).

Generarea PA în orice punct al unei membrane excitabile va stimula ulterior

și zonele adiacente ale acesteia, favorizând propagarea bisens până la o
depolarizare completă a membranei. Procesul de transmitere a depolarizării
de-a lungul unei fibre musculare sau nervoase se numește impuls
(muscular sau nervos).
Proprietățile speciale ale celulelor sunt:

 Contractilitatea – proprietatea celulelor musculare de a transforma

energia chimică a unor compuși în energie mecanică.
 Activitatea secretorie – pentru refacerea structurilor proprii, creștere
și înmulțire, fiecare celulă produce substanțe proprii de natură
proteică și lipidică. Unele celule sunt specializate în producere și
„export” de substanțe în mediul intern celular (secreție endocrină) sau
în exterior (secreție exocrină).

3.3. Lucrare practică – Observarea epiteliului de acoperire

Materiale necesare: periuță pentru dinți, ser fiziologic, eprubete, pipetă,
soluție de albastru de metilen 1‰, centrifugă, microscop, lame, lamele, ac
spatulat, celule descuamate de pe mucoasa bucală.
Se clătește gura cu apă iar apoi se efectuează un periaj cu o periuță umezită
în ser fiziologic. Se clătește periuța într-o eprubetă cu ser fiziologic și se
adaugă o picătură din soluția 1‰ de albastru de metilen. Se centrifughează
sau se decantează timp de 30 de minute, se ia din depozitul de pe fundul
eprubetei și cu un ac spatulat se face un preparat microscopic între lamă și
lamelă. Recoltarea celulelor se poate face și prin răzuirea ușoară a feței
superioare a limbii cu partea neascuțită a unei lame de briceag și metilarea
răzuirii.
Țesuturile reprezintă sisteme organizate de materie vie alcătuite din celule
similare. În organisme, acestea îndeplinesc aceeași funcție sau același grup
de funcții. Celulele care intră în alcătuirea țesuturilor sunt unite de o
substanță intercelulară care poartă denumiri diferite din punct de vedere
cantitativ. De exemplu, atunci când se găsește în cantitate mică – „substanță
de ciment” și în cantitate mare – „substanță fundamentală”.
Țesuturile se clasifică în:
1. Țesut epitelial, care la rândul său poate fi:

 Epiteliu de acoperire simplu (unistratificat)

Pavimentos Cubic Cilindric ciliat și neciliat

se întâlnește la nivelul tunicii interne a intră în alcătuirea mucoasei la nivelul mucoasei

vaselor sangvine și limfatice bronhiolelor tubului digestiv

Figura 4.1 Epiteliu de acoperire simplu: a. pavimentos, b. cubic, c. cilindric

ciliat.

 Epiteliu de acoperire pseudostratificat

Cilindric ciliat și neciliat: la nivelul epiteliului traheal.

Figura 4.2 Epiteliu de acoperire pseudostratificat de tip cilindric ciliat.

 Epiteliu de acoperire pluristratificat

 De
Pavimentos keratinizat și nekeratinizat Cubic Cilindric
tranziție

keratinizat: epiderma; nekeratinizat: la nivelul canalelor la nivelul canalelor

uroteliul
epiteliul mucoasei bucale glandelor exocrine glandelor exocrine

Figura 4.3 Epiteliu de acoperire pluristratificat: a. pavimentos, b. cubic, c.

cilindric, d. de tranziție.

 Epiteliu glandular (secretor)

De tip exocrin
De tip endocrin De tip mixt
(pluricelular)

de tip în cordoane celulare: la nivelul adenohipofizei, în pancreas, testicul,

simplu: tubular, acinos
glandelor paratiroide ovar

compus: tubulo-
de tip folicular: la nivelul tiroidei
acinos

Figura 4.4 Epiteliu glandular (secretor) de tip exocrin: simplu acinos (a),
simplu tubular (b), compus tubulo-acinos (c).
  Epiteliu senzorial: intră în structura organelor de simț

2. Țesut conjunctiv, care se clasifică în:

 Conjunctiv moale, care poate fi:

Lax Reticulat Adipos Fibros Elastic

leagă unele dispus în jurul unor organe în tendoane, în tunica medie a

în ganglioni
organe, însoțește (rinichi, ochi) și subcutanat ligamente, arterelor și
limfatici, splină
alte țesuturi (hipoderm) aponevroze venelor

 Conjunctiv semidur cartilaginos, care poate fi:

Hialin Elastic Fibros

în cartilaje costale, laringiale, în pavilionul urechii, discurile intervertebrale și meniscurile

traheale epiglotă articulare

 Conjunctiv dur osos, care poate fi:

Haversian (compact) Spongios (trabecular)

în diafizele oaselor lungi în epifizele oaselor lungi și în interiorul celor scurte și late

 Fluid: sângele.

3. Țesut muscular, care poate fi:

 Striat: în mușchii scheletici (somatici);

 Striat de tip cardiac: miocardul;
 Neted: visceral și multiunitar (în iris).

4. Țesut nervos:

 Neuron - celula nervoasă;

 Nevroglia - celula glială

xul
5.1. Introducere
Funcțiile fundamentale ale organismului uman sunt: funcțiile de
relație (sistemul nervos, analizatorii, glandele endocrine, sistemul osos,
articulațiile, sistemul muscular), de nutriție (digestia și absorbția, circulația,
respirația, excreția, metabolismul) și de reproducere (sistemul
reproducător).
Majoritatea funcțiilor din organism sunt reglate de strânsa colaborare
sistem nervos (SN) – sistem endocrin. SN-ul intervine în special în reglarea
activității musculare și a glandelor secretorii de tip exocrin și endocrin.
Sistemul endocrin are rol în principal în reglarea funcțiilor metabolice. Între
cele două sisteme (nervos și endocrin) există o interdependență.
Sistemul nervos central (SNC), cuprinde: măduva spinării (MS) și
encefalul. De la nivelul măduvei spinării pleacă nervi spinali, iar de la
nivelul encefalului (din trunchiul cerebral) pleacă nervi cranieni. Atât
nervii spinali, cât și cei cranieni prezintă fibre nervoase de tip senzitiv și
motor. Fibrele motorii care merg către:

 Mușchii scheletici, constituite SN somatic – intervine în reglarea

activității musculaturii scheletice.
 Mușchii netezi și mușchiul cardiac, glande, constituie SN vegetativ –
realizează reglarea activității musculaturii viscerale, precum și a
glandelor cu secreție endocrină și exocrină. La rândul său, SNV se
împarte în: SN simpatic (SNS) și SN parasimpatic (SNPS).

Sistemul nervos periferic (SNP) se compune din nervi cranieni, spinali,

ganglioni, plexuri, SN somatic, SN vegetativ (SN simpatic + SN
parasimpatic).
Terminologie:

 Neuron de asociație (interneuron) – este un neuron

multipolar care se află în întregime în SNC.
 Neuron senzitiv (aferent) – este un neuron care transmite
impulsurile de la receptori la SNC.
 Neuron motor (eferent) – este un neuron care transmite impulsuri
(comenzi) de la SNC la organul efector.
 Nerv – este o asociere de fibre nervoase înconjurate de țesut
conjunctiv. Acesta poate fi de tip senzitiv, motor sau mixt.
  Nerv motor somatic – nerv care stimulează contracția mușchilor
scheletici.
 Nerv motor vegetativ – nerv care reglează contracția musculaturii
netede, a miocardului și secreția glandulară.
 Ganglion – grup de corpi neuronali localizat în exteriorul SNC.
 Nucleu – grup de corpi neuronali localizat în SNC.
 Tract – grup de fibre nervoase care leagă părți ale SNC.
 Plex – rețea de fibre nervoase sau vasculare împletite între ele în
diferite puncte ale organismului.
 Nevrax – sistem nervos central.

5.2. Compartimentele funcționale ale sistemului nervos

Reglarea nervoasă a funcțiilor corpului are la bază activitatea centrilor
nervoși care intervin în prelucrarea informațiilor primite și ulterior
elaborează anumite comenzi transmise efectorilor. Astfel, fiecare centru
nervos poate fi divizat în două compartimente funcționale:

 un compartiment unde ajung informațiile strânse de la nivelul

receptorilor – denumit compartiment senzitiv;
 un compartiment responsabil de transmiterea comenzilor la efectori
– denumit compartiment motor.

Fiecărui organ nervos i se atribuie și două funcții fundamentale (funcția

senzitivă și funcția motorie). Însă, se adaugă și funcția psihică la nivelul
emisferelor cerebrale. Divizarea acestor funcții este un proces artificial și
schematic. De fapt, activitatea senzitivă nu poate exista fără manifestarea
motorie în realitate, și invers. Stările psihice sunt un rezultat al integrării
primelor două funcții: senzitivă și motorie. Altfel spus, întreaga activitate a
SN se petrece într-o unitate, cu un caracter divers.
5.3. Fiziologia neuronului și a sinapsei
Unitatea morfologică și funcțională a SN este neuronul.
Neuronii au forme variabile, cum ar fi:

 stelată: în coarnele anterioare ale măduvei; neuronii multipolari din

bulbul olfactiv;
 sferică/ ovalară: în ganglionii spinali;
 piramidală/ piriformă: în zonele motorii ale scoarței cerebrale;
 fusiformă: în stratul profund al scoarței cerebrale, celulele bipolare de
la nivelul mucoasei olfactive.
Raportat la forma și dimensiunea neuronilor, aceștia sunt foarte
diferiți.
Din punct de vedere al numărului de prelungiri, neuronii se împart în:

 unipolari (o singură prelungire): prezintă aspect globulos – celule cu

conuri și bastonașe din retină;
 pseudounipolari (au o prelungire care se divide în „T” și anume,
dendrita este distribuită la periferie și axonul pătrunde în SNC): se
găsesc în ganglionul spinal;
 bipolari (două prelungiri care pornesc de la polii opuși ai celulei):
prezintă formă rotundă, ovală sau fusiformă – neuronii din ganglionii
spiral Corti și vestibular Scarpa, neuronii din retină și din mucoasa
olfactivă;
 multipolari (prelungiri dendritice numeroase și un axon): prezintă
formă stelată, piramidală sau piriformă – neuronii din scoarța
cerebrală, cerebeloasă, coarnele anterioare ale măduvei spinării,
neuronii multipolari din bulbul olfactiv, neuronii multipolari din retină,
nueronii multipolari din hipotalamus.
 Figura 5.1 Tipuri de neuroni diferențiați după numărul de prelungiri.

Funcțional, neuronii se clasifică în:

 receptori (senzitivi): cu ajutorul dendritelor acestora sunt

recepționați stimulii din mediul extern sau intern al organismului:
somatosenzitivi și viscerosenzitivi;
 motori: axonii acestora sunt în legătură cu organele efectoare:
somatomotori și visceromotori. Unii neuroni motori pot prezenta și
colaterală axonică;
 intercalari (de asociație) sau interneuroni: fac legătura între
neuronii senzitivi și cei motori.
 Figura 5.2 Tipuri de neuroni diferențiați funcțional.

5.4. Structura neuronului

Neuronul este alcătuit din:

1. Corp celular (pericarion sau corp neuronal)

2. Una sau mai multe prelungiri: dendrite și axon

1. Corp celular (pericarion sau corp neuronal) este format din:

  neurilemă (membrană plasmatică): subțire, structură lipoproteică,
delimitează neuronul.
 neuroplasmă (citoplasmă), prezintă: organite celulare comune
(mitocondrii, ribozomi, RE) și incluziuni pigmentare.

Centrozomul lipsește (neuronul nu se divide).

Conține și organite specifice: corpii Nissl (tigroizi) sau substanță cromatofilă
– de la nivelul corpului celular și de la baza dendritelor (aceștia au rol în
metabolismul neuronal), neurofibrile (au rol de
susținere, mecanic și intervin în conducerea impulsului nervos).

 nucleu: în celulele nervoase de tip senzitiv, motor și intercalar (de

asociație) se află un nucleu unic, care conține 1 – 2 nucleoli. Celulele
vegetative centrale (care au originea în centrii nervoși vegetativi) sau
periferice (fibre nervoase și ganglioni vegetativi) au de cele mai
multe ori (deseori) un nucleu excentric. Aceste celule pot avea
nuclei dubli sau multipli.

2. Una sau mai multe prelungiri: dendrite și axon

Ambele tipuri de prelungiri conțin ca organite specifice neurofibrilele cu rol
mecanic, de susținere și de conducere a impulsului nervos.

 Dendritele sunt prelungiri celulipete, mai groase în porțiunea

inițială și ulterior se subțiază. În majoritate, neuronii prezintă mai
multe dendrite.
 Axonul reprezintă prelungirea unică, mai groasă a neuronului. Acesta
poate atinge uneori și 1 m lungime. Din punct de vedere funcțional
acesta este celulifug. Prezintă o citoplasmă specializată
– axoplasma în compoziția căreia intră: mitocondrii, neurofibrile și
vezicule ale RE. Axoplasma este acoperită de axolemă care are
importanță în propagarea impulsului nervos. Axonul emite colaterale
perpendiculare pe direcția sa, de-a lungul traseului său, urmând ca în
porțiunea finală să se ramifice.

Ultimele ramificații axonice - butoni terminali, la nivelul cărora se află

vezicule mici ce conțin mediatori chimici. Aceștia facilitează transmiterea
impulsului nervos la nivelul sinapselor. În plus, în butonii terminali se mai
găsesc și neurofibrile și mitocondrii.
Unele structuri care înconjoară axonul prezintă anumite
particularități dependente de localizare (SNP sau SNC) și diametrul
axonului:
Structuri Axon al neuronilor din SNP Axon al neuronilor din SNC

Produsă la nivelul celulelor Schwann,

Teaca de mielină: prezentă la
unde o singură celulă poate produce
nivelul axonilor cu d > 2μ. În
pentru un singur axon. Practic, teaca de Este produsă de
fibrele postganglionare este
mielină este o prelungire a membranei către oligodendrocite. O
absentă. Aceasta
celulei Schwann, dispusă concentric. singură celulă poate
funcționează ca izolator
Teaca de mielină prezintă discontinuități, produce pentru mai mulți
electric cu accelerarea
denumite noduri Ranvier. Acestea axoni.
conducerii impulsului
constituie spațiul dintre două celule
nervos.
Schwann.

Este formată de către celule Schwann.

Este dispusă în jurul tecii de mielină. O
Teaca Schwann singură celulă Schwann este atribuită Absentă.
fiecărui segment internodal de mielină
dintre două strangulații Ranvier.

Intervine în permeabilitate si
rezistență. Separă membrana plasmatică
Teaca Henle Absentă.
a celulei Schwann de țesutul conjunctiv
din jur.
 Figura 5.3 Structuri axonice.

5.5. Nevroglia – caracteristici

Sunt caracteristici ale nevrogliilor:

 Depășesc de 10 ori numărul neuronilor (în cazul mamiferelor

superioare).
 Sunt celule care au o diviziune intensă (singurele elemente ale
țesutului nervos care pot determina apariția tumorilor SNC).
 Forma și dimensiunile corpului celular – pot fi diferite; prelungirile –
variabile ca număr.
 Tipuri: celula Schwann, astrocitul, oligodendroglia, microglia, celule
ependimare, celule satelite.
 Nu conțin: neurofibrile, corpi Nissl.
 Roluri: de suport (pentru neuroni), protecție, trofic, fagocitar
(microglia), în sinteza tecii de mielină, în sinteza ARN și a altor
substanțe pe care le predă neuronului.
5.6. Conducerea impulsului nervos
Celula nervoasă prezintă următoarele proprietăți:

 excitabilitate
 conductibilitate

Acestea justifică generarea potențialului de acțiune, propagarea și

conducerea lui ulterioară.
Apariția unui potențial de acțiune într-o anumită zonă a membranei
neuronale, reprezintă consecința depolarizării produse de un potențial de
acțiune anterior. Totodată, acesta constituie factorul determinant în
declanșarea unui nou potențial în zona vecină. Astfel, toate potențialele de
acțiune care apar de-a lungul unui axon sunt o consecință a generării
primului potențial de acțiune în axonul respectiv.
5.7. Conducerea impulsului nervos la nivelul axonilor amielinici
În cazul conducerii impulsului nervos la nivelul axonilor amielinici, PA poate
apărea în orice zonă a membranei. Conform proprietăților electrice ale
membranei, acestea favorizează depolarizarea regiunilor apropiate, iar
conducerea PA se face într-o singură direcție. Nu poate avea loc în direcția
opusă, deoarece membrana se găsește în perioada refractară absolută ca
urmare a producerii PA anterior. Viteza de conducere a impulsului nervos în
axonii amielinici este de 10 m/s.
Termenul „conducere” folosit, este impropriu. Orice nou PA generat este
tratat ca un eveniment nou, care se repetă și se regenerează de-a lungul
axonului.
5.8. Conducerea impulsului nervos la nivelul axonilor mielinizați
Conducere impulsului nervos la nivelul axonilor mielinizați diferă de cea la
nivelul axonilor amielinici. Ca urmare a prezența mielinei și a proprietăților
sale de izolator electric, PA apare la nivelul nodurilor Ranvier și va „sări” de
la un nod la altul. Acest tip de conducere se numește „saltatorie” și are loc
cu viteze foarte mari: 100 m/s. Astfel se justifică declanșarea mai rapidă a
unor reflexe comparativ cu altele.
Figura 5.4 Conducerea impulsului nervos în axoni amielinizați și mielinizați.

5.9. Sinapsa
Conexiunea funcțională stabilită între un neuron și o altă celulă se
numește sinapsă. Cea de-a doua celulă poate fi:

 un neuron - în SNC;
 o celulă efectoare, musculară sau secretorie în SNP.

Sinapsa neuro-musculară se numește placă motorie (joncțiune

neuromusculară), deși este similară cu sinapsa neuro-neuronală.
Sinapsele de tip neuro-neuronal, pot fi:

 Axosomatice sau axodendritice

 Axoaxonice sau dendrodendritice (electrică)
 Figura 5.5 Tipuri de sinapse.

Sinapsele mai pot fi chimice sau electrice, raportat la mecanismul prin

care se face transmiterea.
Sinapse chimice Sinapse electrice

- Terminația presinaptică: prezintă vezicule cu Două celule de dimensiuni identice.

Alcătuire mediator chimic. Sunt peste 40 de tipuri mediatori În zonele lor de rezistență electrică
chimici. Cel mai răspândit: acetilcolina. minimă, sunt alipite.

- Fanta sinaptică.

- Celula postsinaptică – la nivelul ei sunt receptori

pentru mediatorul chimic.

Ionii și moleculele trec prin aceleași

Funcționar - Cuantele de mediator chimic sunt eliberate în
locuri de joncțiune. Conducerea este
e fanta sinaptică sub acțiunea impulsului nervos.
bidirecțională.

- Mediatorul chimic eliberat interacționează cu

receptorii specifici de pe membrana postsinaptică.

- Astfel, determină modificări ale potențialului

membranei postsinaptice.

Conducerea este unidirecțională (terminația

presinaptică -> postsinaptică).

Exemple Majoritatea sinapselor SNC. Miocard.

Placa motorie. Mușchiul neted.

SNV. Anumite regiuni din creier.

Mediatorul chimic eliberat în fanta sinaptică prin exocitoză interacționează
cu receptorii de pe membrana postsinaptică și în acest fel se declanșează
depolarizarea membranei postsinaptice (determină un răspuns celular).
Acest proces se numește potențial postsinaptic excitator, atunci când se
referă la un neuron postsinaptic. În cazul unei fibre musculare scheletice,
când are loc depolarizarea acesteia, se numește potențial terminal de
placă. NU trebuie făcută confuzia cu potențialul de acțiune. Potențialul
terminal de placa va determina apariția unui potențial de acțiune care se va
propaga în lungul membranei fibrei musculare, având ca rezultat final
contracția musculară.
Potențialul terminal de placă prezintă proprietăți speciale:

 Sumația temporală – reprezintă posibilitatea de a aduna două

potențiale produse prin descărcarea de mediator din aceeași fibră
presinaptică, obținându-se un potențial mai mare.
 Sumația spațială – reprezintă posibilitatea de a cumula potențialele
postsinaptice excitatorii produse de către două terminații presinaptice
vecine pe aceeași membrană postsinaptică.
 Figura 5.6 Transmiterea sinaptică.

5.10. Oboseala transmiterii sinaptice

Prin stimulare rapidă și repetată a sinapselor excitatorii se înregistrează
descărcări numeroase ale neuronului postsinaptic. Ulterior, în următoarele
milisecunde, numărul descărcărilor scade semnificativ. Acesta este de
fapt un mecanism de protecție împotriva suprastimulării care constă în
epuizarea depozitelor de mediator chimic (neurotransmițător) de la nivelul
terminației presinaptice.
Cofeina – crește excitabilitatea sinapselor.
Unele anestezice – scad excitabilitatea sinapselor.
5.11. Reflexul
Actul reflex/ Reflexul – reprezintă mecanismul fundamental de funcționare
a SN. Cu alte cuvinte, la stimularea unei zone receptoare, reacția de răspuns
generată de centrii nervoși reprezintă reflexul. Acest răspuns reflex poate fi:
excitator sau inhibitor.
René Descartes (1596-1650): matem. și filos. francez a introdus termenul
„reflex”.
Arcul reflex – baza anatomică a actului reflex. Prezintă 5 componente
anatomice:

 Receptorul
 Calea aferentă
 Centri nervoși
 Calea eferentă
 Efectorul

Figura 5.7 Arcul reflex.

Receptorul: structură excitabilă. Răspunde la stimulii aplicați prin variații de

potențial gradate direct proporțional cu intensitatea stimulului.
Receptorii pot fi:

 În marea lor majoritate, sunt celule epiteliale diferențiate și

specializate în celule senzoriale: auditive, gustative, vestibulare.
 Corpusculii senzitivi, care sunt organe pluricelulare de mici
dimensiuni. Acestea sunt alcătuite din: celule, fibre conjunctive și
terminații nervoase dendritice, cum sunt: receptorii tegumentari,
proprioceptorii.
 Terminațiile butonate ale dendritelor, cum ar fi: neuronul
receptorului olfactiv, receptorii dureroși.

Receptorul intervine în traducerea și transformarea energiei stimulului

aplicat în informație nervoasă specifică sau impuls nervos.
Astfel, receptorii pot fi clasificați în funcție de proveniența stimulului în:

 Exteroreceptori, la aceștia stimulul provine din afara organismului.

 Interoreceptori (visceroreceptori), stimulul provine din interiorul
organismului: baroreceptori, chemoreceptori.
 Proprioreceptori, stimulii primiți sunt de la mușchi, tendoane,
articulații și totodată oferă informații cu privire la poziția corpului și
permit controlul mișcării.

Receptorii mai pot fi clasificați și în funcție de tipul de energie prelucrată,

în:

 Chemoreceptori, sunt stimulați chimic.

Reprezentanți: mugurii gustativi, epiteliul olfactiv, corpii carotidieni și aortici,

nociceptorii (se consideră stimulare cu substanțe chimice eliberate de către
celulele distruse), chemoreceptorii din structura bulbului rahidian și a punții
care intervin în reglarea ventilației.

 Fotoreceptori, stimulați de lumină.

Reprezentanți: celule cu conuri și bastonașe.

 Termoreceptori, stimulați de variațiile de temperatură.

Reprezentanți: terminațiile nervoase libere.

  Mecanoreceptori, sunt stimulați de deformări la nivelul membranei
celulare.

Reprezentanți: receptori pentru tact, vibrații și presiune.

Raportat la viteza de adaptare, receptorii se pot clasifica în:

 Fazici: la aplicarea stimulului, răspunsul constă într-o creștere a

activității. Chiar dacă stimulul persistă, activitatea scade. (explicație:
astfel de receptori se adaptează rapid și sunt stimulați doar atunci
când intensitatea stimulului se modifică.)

Reprezentanți: receptorul olfactiv.

 Tonici: se înregistrează o constanță a activității pe toată durata

aplicării stimulului. (explicație: astfel de receptori se adaptează lent și
în felul acesta continuă să transmită informații pe o perioadă mai
lungă de timp.)

Reprezentanți: receptorul vizual.

Calea aferentă – neuronii senzitivi din ganglionii spinali sau de pe traiectul
unor nervi cranieni. Receptorii fac sinapsă cu terminațiile dendritice ale
acestora.
Centrii nervoși ai unui reflex – totalitatea structurilor din SNC care
contribuie la actul reflex respectiv. Cele 3 nivele majore ale SNC sunt:
măduva spinării, nivelul subcortical (adică trunchi cerebral, hipotalamus,
talamus, cerebel și ganglioni bazali) și cortical (adică cortexul cerebral =
scoarța cerebrală).
Calea eferentă – reprezentată de axonii neuronilor motori somatici și
vegetativi. Prin intermediul lor comanda este transmisă către organul
efector.
Efectorii – principalii: mușchii striați, netezi și glandele exocrine
. Măduva spinării (MS)
Măduva spinării, alături de encefal, constituie SNC.
Prin suprapunerea orificiilor vertebrale se formează canalul vertebral în
interiorul căruia se află MS. Aceasta nu îl ocupă în întregime.
 Figura 6.1 Secțiune sagitală prin măduva spinării și creier.

Limita superioară a MS: Gaura occipitală/ emergența primului nerv spinal

(C1).
Limita inferioară a MS: în dreptul vertebrei L2.
 Figura 6.2 Vertebră toracică.

Sub vertebra L2, MS se prelungește cu conul medular și acesta cu filum

terminale. De o parte și de alta a acestor structuri (conul medular și filum
terminale), nervii lombari și sacrali, având o direcție aproape verticală
formează „coada de cal”.

Figura 6.3 Secțiune prin măduva spinării.

Privită din exterior, la nivelul regiunilor cervicală și lombară, MS prezintă
două porțiuni mai voluminoase. Acestea corespund membrelor și se
numesc dilatările (intumescențele) cervicală și lombară.
Nutriția și protecția MS este asigurată prin prezența a 3 membrane ale
meningelor vertebrale (spinale) între peretele osos al vertebrelor și MS. De
la exterior la interior, cele 3 membrane sunt:

 Dura mater: structură fibroasă, rezistentă, separată prin canalul

epidural de pereții canalului vertebral.
 Arahnoida: structură conjunctivă. Între arahnoida și pia mater se află
un spațiu care conține lichid cefalorahidian (LCR).
 Pia mater: membrană conjunctivo-vasculară, asigură nutriția,
învelește MS, pătrunde în șanțuri și fisuri. În grosimea ei se află vase
arteriale.
 Figura 6.4 Meningele spinale.

MS este formată din două tipuri de substanțe:

 Substanța cenușie: dispusă în centru, sub formă de coloane.

 Substanța albă: dispusă la periferie, sub formă de cordoane.
 Figura 6.5 Secțiune transversală prin măduva spinării.

Substanța cenușie se constituie din corpul neuronilor. În secțiune

transversală are aspectul literei „H”. Bara transversală a literei
formează comisura cenușie a MS, care în centru prezintă canalul
ependimar cu LCR. Anterior de comisura cenușie se află comisura albă.
Porțiunile laterale ale literei „H” sunt subdivizate în coarne:

 anterioare;
 posterioare;
 laterale.

Coarnele anterioare sau ventrale conțin motoneuroni (sau dispozitivul

somatomotor), mai dezvoltat în zonele dilatărilor. Comparativ cu cele
posterioare, acestea sunt mai late și conțin două tipuri de neuroni
somatomotori ai căror axoni formează rădăcina ventrală (anterioară) a
nervilor spinali.
Coarnele posterioare sau dorsale conțin neuroni ai căilor senzitive care au
semnificația de al II-lea neuron (deutoneuron). Primul neuron
(protoneuronul) este situat în ganglionii spinali.
Coarnele laterale sunt vizibile în regiunile:

 cervicală inferioară;
 toracală;
 lombară superioară.

La nivelul coarnelor laterale se află neuroni vegetativi simpatici

preganglionari ai căror axoni părăsesc MS pe calea rădăcinii ventrale a
nervului spinal și formează fibrele preganglionare ale SN simpatic.
Substanța reticulată a MS se află în substanța albă, dispusă între coarnele
laterale și posterioare. Aceasta este mai bine individualizată în regiunea
cervicală, formată din neuroni dispuși în rețea, prezenți și în jurul canalului
ependimar pe toată lungimea sa.
Substanța albă, la nivelul ei se găsesc:

 Fascicule ascendente, distribuite, în general, periferic.

 Fascicule descendente, situate mai spre interior față de cele
ascendente.
 Fascicule de asociație, situate profund, în imediata apropiere a
substanței cenușii.

6.2. Căile ascendente ale sensibilității

- Căile sensibilității exteroceptive (stimulul provine din afara
organismului) cuprind:

 Calea sensibilității termice și dureroase

 Calea sensibilității tactile grosiere (protopatică)
 Calea sensibilității tactile fine (epicritice)
 Figura 6.6 Căile ascendente.

Calea sensibilității termice și dureroase

Receptorii: în piele. Sunt terminațiile nervoase libere (atât pentru
sensibilitatea dureroasă, cât și pentru cea termică).
Neuronul I (protoneuronul): în ganglionul spinal. Dendrita acestuia este
lungă, ajunge la receptori, iar axonul protoneuronului pătrunde în MS.
Neuronul II (deutoneuronul): în neuronii senzitivi din cornul posterior al MS.
Axonul lui trece în cordonul lateral opus. Acolo formează fasciculul
spinotalamic lateral. Acesta, în traiectul său ascendent spre talamus,
străbate MS, trunchiul cerebral (bulbul, puntea, mezencefalul).
Neuronul III: în talamus. Axonul lui se proiectează pe scoarța cerebrală, în
aria somestezică I din lobul parietal (în girul postcentral). Proiecția
sensibilității termice și dureroase de la nivelul membrului inferior (picior) se
face medial, iar de la nivelul membrului superior (mână) se face lateral la
nivelul scoarței cerebrale.
Calea sensibilității tactile grosiere (protopatică)
Receptorii: în piele, ei sunt reprezentați de către corpusculii Meissner și
discurile tactile Merkel.
Neuronul I (protoneuronul): în ganglionul spinal. Dendrita acestuia este
lungă, ajunge la receptori, iar axonul pătrunde în MS, pe calea rădăcinii
posterioare.
Neuronul II (deutoneuronul): în neuronii senzitivi din cornul posterior al MS.
Axonul lui trece în cordonul anterior opus. Acolo formează fasciculul
spinotalamic anterior (ventral). Acesta, în traiectul său ascendent spre
talamus, străbate MS și trunchiul cerebral (bulbul, puntea, mezencefalul).
Neuronul III: în talamus. Axonul lui se proiectează în scoarța cerebrală, în
aria somestezică I din lobul parietal (în girul postcentral).
Calea sensibilității tactile fine (epicritice)
Aceasta urmează calea cordoanelor posterioare alături de calea
proprioceptivă kinestezică.
- Căile sensibilității proprioceptive (stimulii primiți sunt de la mușchi,
tendoane, articulații și totodată oferă informații cu privire la poziția corpului
și permit controlul mișcării) includ:

 Calea sensibilității kinestezice

 Calea sensibilității proprioceptive de control al mișcării

Calea sensibilității kinestezice

Sensibilitatea kinestezică este responsabilă de simțul poziției și al mișcării în
spațiu. Aceasta utilizează calea cordoanelor posterioare împreună cu
sensibilitatea tactilă epicritică.
Receptorii: pentru sensibilitatea epicritică: identici cu cei pentru
sensibilitatea tactilă protopatică, dar au un câmp receptor mai redus; pentru
sensibilitatea kinestezică: corpusculii neurotendinoși Golgi și corpusculii
Ruffini.
Neuronul I (protoneuronul): în ganglionul spinal. Dendrita acestuia, lungă,
ajunge la receptori. Axonul lung pătrunde în cordonul posterior al MS. La
acest nivel formează fasciculul gracilis (Goll) și fasciculul cuneat
(Burdach). Acesta din urmă este prezent numai în măduva toracală
superioară și în măduva cervicală. Cele două fascicule se mai
numesc fascicule spinobulbare. Acestea urcă spre bulbul rahidian.
Neuronul II (deutoneuronul): în nucleii gracilis și cuneat din bulb. Nucleul
cuneat este situat lateral de nucleul gracilis. Axonul deutoneuronului se
încrucișează la nivelul bulbului și formează decusația senzitivă. Apoi devin
ascendenți și formează lemniscul medial care urcă spre talamus.
Neuronul III: în talamus. Axonul lui se proiectează în scoarța cerebrală, în
aria somestezică I din lobul parietal (în girul postcentral). Proiecția
fasciculului gracilis (Goll) se face medial, iar cea a fasciculului cuneat
(Burdach) se face lateral în scoarță cerebrală.
Calea sensibilității proprioceptive de control al mișcării
Această cale se constituie din două tracturi:

 Tractul spinocerebelos dorsal (direct)

 Tractul spinocerebelos ventral (încrucișat)

Receptorii: fusurile neuromusculare.

Neuronul I (protoneuronul): în ganglionul spinal. Dendrita ajunge la
receptori, însă axonul pătrunde în MS prin rădăcina posterioară, în
substanța cenușie (în cornul posterior).
Neuronul II (deutoneuronul): în neuronii senzitivi din cornul posterior al MS.
Axonul deutoneuronului se poate comporta astfel:

 Se poate duce în cordonul lateral de aceeași parte și astfel

formează fasciculul spinocerebelos dorsal (direct) Flechsig.
 Sau se încrucișează și ajunge în cordonul lateral de partea opusă,
formând astfel fasciculul spinocerebelos ventral (încrucișat)
Gowers.
Ambele fascicule urmează un traiect ascendent. Străbat MS, ajung în
trunchiul cerebral unde se comportă diferit:

 Fasciculul spinocerebelos dorsal (direct) – străbate doar bulbul

rahidian. Apoi, ajunge la cerebel pe calea pedunculului cerebelos
inferior.
 Fasciculul spinocerebelos ventral (încrucișat) – străbate bulbul
rahidian, puntea și mezencefalul și apoi ajunge la cerebel înaintând
de-a lungul pedunculului cerebelos superior.

Căile sensibilității interoceptive (stimulul provine din interiorul

organismului)
Viscerele (organele interne) nu răspund la stimuli de natură mecanică,
termică, chimică în condiții normale. În plus, influxurile nervoase
interoceptive nu devin conștiente. Viscerele pot constitui un punct de
plecare al senzației de durere doar în condiții anormale.
Receptorii: în pereții vaselor și ai organelor. Aceștia sunt sub formă de
terminații libere sau corpusculi lamelați.
Neuronul I (protoneuronul): în ganglionul spinal. Dendrita ajunge la
receptori, însă axonul pătrunde în MS.
Neuronul II (deutoneuronul): în MS. Axonii deutoneuronului contribuie la
formarea unui fascicul care din aproape în aproape ajung la talamus.
Neuronul III: în talamus. Această cale este multisinaptică, cu o zonă de
proiecție corticală difuză.
6.3. Căile descendente ale motricității
Căile descendente ale motricității se împart în:

 Calea sistemului piramidal

 Calea sistemului extrapiramidal
 Figura 6.7 Căile descendente.

Calea sistemului piramidal își are originea în cortexul cerebral. Aceasta

controlează motilitatea voluntară.
Calea sistemului piramidal are 2 neuroni:

 un neuron cortical, central, de comandă;

 un neuron inferior, periferic sau de execuție. Acesta poate fi în MS sau
în nucleii motori ai nervilor cranieni.

Fasciculul piramidal sau corticospinal, prezintă origini corticale diferite:

 aria motorie;
  aria premotorie;
 aria motorie suplimentară;
 aria motorie secundară, se suprapune ariei senzitive secundare.

Figura 6.8 Emisferele cerebrale - fața laterală.

Fasciculul piramidal conține circa 1 milion de fibre nervoase, dintre care

aproximativ 700.000 sunt mielinizate (70%). În direcția descendentă a
fibrelor fasciculului piramidal, lateral de talamus, acestea străbat toate cele 3
etaje ale trunchiului cerebral. Odată ajunse la nivelul bulbului rahidian,
fibrele se comportă în mod diferit:

 aproximativ 75% dintre ele se încrucișează la nivelul bulbului

(decusația piramidală). Acestea formează fasciculul piramidal
încrucișat (corticospinal lateral) care ajunge în cordonul lateral al
măduvei spinării (MS).
  aproximativ 25% din fibrele fasciculului piramidal NU se încrucișează
și formează fasciculul piramidal direct (corticospinal anterior).
Acesta ajunge în cordonul anterior de aceeași parte, fiind situat lângă
fisura mediană. În dreptul fiecărui segment, o parte dintre fibre
părăsesc fasciculul, se încrucișează și pătrund în cordonul anterior
opus.

La trecerea fasciculului piramidal prin trunchiul cerebral, din fibrele acestuia

se desprind fibre corticonucleare. Acestea ajung la nucleii motori ai nervilor
cranieni (identici cornului anterior al MS).
Calea sistemului extrapiramidal
Calea sistemului extrapiramidal își are originea în etajele
corticale (înseamnă cortexul cerebral, adică scoarța cerebrală) și
subcorticale (trunchiul cerebral, hipotalamus, talamus, cerebel, nuclei
bazali). Aceasta controlează motilitatea involuntară automată și
semiautomată.
Căile extrapiramidale corticale ajung la nucleii bazali (corpii striați). Prin
eferențele acestora (fibre strionigrice, striorubice, strioreticulate)
pătrund în nucleii din mezencefal (nucleul roșu, substanța neagră,
formația reticulată). De la acest nivel, prin fasciculele nigrospinale,
rubrospinale și reticulospinale, se continuă spre măduva spinării (MS). De
la nivelul nucleilor bulbari (olivari și vestibulari), se continuă cu fasciculele
olivospinale și vestibulospinale. Fasciculul rubrospinal se încrucișează la
nivelul mezencefalului și trece în cordonul lateral al măduvei spinării.
Toate aceste fascicule extrapiramidale ajung în cornul anterior al MS, la
neuronii motori.
Prin căile descendente piramidale și extrapiramidale, centrii encefalici
exercită controlul motor voluntar (calea piramidală) și automat (căile
extrapiramidale) asupra musculaturii scheletice. Astfel, tonusul muscular și
activitatea motorie sunt reglate, menținându-se astfel postura și echilibrul
corpului.
 Figura 6.9 Măduva spinării.

În secțiune transversală prin măduva spinării se observă:

1. fasciculul gracilis
2. fasciculul cuneat
3. fasciculul fundamental posterior (fascicul de asociație)
4. fasciculul spinocerebelos direct Flechsig
5. fasciculul fundamental lateral (fascicul de asociație)
6. fasciculul piramidal încrucișat (fascicul al sistemului piramidal)
7. fasciculul rubrospinal (fascicul al sistemului extrapiramidal, are originea în
nucleul roșu din mezencefal; ajunge în cordonul lateral)
8. fasciculul vestibulospinal lateral (fascicul al sistemului extrapiramidal, are
originea în nucleul vestibular lateral)
9. fasciculul spinotalamic lateral
10. fasciculul spinocerebelos încrucișat Gowers
11. fasciculul olivospinal (fascicul al sistemului extrapiramidal, are originea
în oliva bulbară; ajunge în cordonul lateral)
12. fasciculul spinotectal
13. fasciculul reticulospinal (fascicul al sistemului extrapiramidal cu originea
în formația reticulată de la nivelul trunchiului cerebral; ajunge în cordonul
lateral)
14. fasciculul spinotalamic ventral
15. fasciculul tectospinal (fascicul al sistemului extrapiramidal, are originea
în lama cvadrigemenă și este dispus pe fața posterioară a mezencefalului;
ajunge în cordonul anterior)
16. fasciculul vestibulospinal ventral (fascicul al sistemului extrapiramidal,
are originea în nucleul vestibular ventral)
17. fasciculul piramidal direct (fascicul al sistemului piramidal)
18. fasciculul fundamental anterior (fascicul de asociație)
6.4. Nervii spinali
MS se conectează cu receptorii și efectorii (somatici și vegetativi) pe calea
nervilor spinali. Aceștia sunt în număr de 31 de perechi. Distribuirea
nervilor în funcție de regiuni este:

 regiunea cervicală: 8 perechi de nervi. Primul nerv părăsește MS

printre osul occipital și prima vertebră cervicală;
 regiunea toracală: 12 perechi de nervi;
 regiunea lombară: 5 perechi de nervi;
 regiunea sacrală: 5 perechi de nervi;
 regiunea coccigiană: o pereche de nervi.

Nervii spinali prezintă două rădăcini:

 anterioară (ventrală) - motorie

 posterioară (dorsală) - senzitivă. Pe traiectul ei se află ganglionul
spinal.

Rădăcina anterioară (ventrală) conține:

 axonii neuronilor somatomotori (din cornul anterior al MS);

 axonii neuronilor visceromotori (din jumătatea ventrală a cornului
lateral).

Rădăcina posterioară (dorsală) – la nivelul ganglionului spinal se află:

 Neuronii somatosenzitivi: dendrita lor lungă ajunge la receptorii din

piele (exteroceptori) sau la receptorii somatici profunzi din aparatul
locomotor (proprioceptori). Pe calea rădăcinii posterioare, axonul
acestora pătrunde în MS.
 Neuronii viscerosenzitivi: dendrita lor lungă ajunge la receptorii din
viscere (visceroreceptori). Pe calea rădăcinii posterioare, axonii
 acestora pătrund în MS până la jumătatea dorsală a cornului lateral al
MS (zona viscerosenzitivă).

Trunchiul nervului spinal se formează prin unirea rădăcinilor anterioară și

posterioară. Structura sa este mixtă și conține: fibre somatomotorii,
visceromotorii, somatosenzitive și viscerosenzitive. Locul de ieșire al
trunchiului la exteriorul canalului vertebral este prin gaura intervertebrală.
După un scurt traiect de la ieșire, nervul spinal se separă în ramurile sale:

 ventrală – conține: fibre motorii și senzitive. Prin unirea

(anastomozarea) tuturor ramurilor ventrale între ele se formează o
serie de plexuri: cervical, brahial, lombar, sacral. În segmentul toracal,
ramurile ventrale ale nervilor spinali se dispun sub forma nervilor
intercostali.
 dorsală – conține: fibre motorii și senzitive. Ajunge la pielea spatelui
și la mușchii jgheaburilor vertebrale.
 meningială – conține: fibre senzitive și vasomotorii pentru meninge.
 comunicanta albă (preganglionară) – prin ea trece fibra
preganglionară mielinică, cu originea în neuronul visceromotor din
cornul lateral al MS.
 comunicanta cenușie (postganglionară) – prin ea trece fibra
postganglionară amielinică, fiind axonul neuronului din ganglionul
vegetativ simpatic latero-vertebral (paravertebral) și care intră în
nervul spinal.

Figura 6.10 Trunchiul nervului spinal.

Completare: Fibrele postganglionare din ramura comunicanta cenușie după
ce se întorc în trunchiul nervului spinal, ies prin ramurile dorsală, ventrală și
meningială.
6.5. Funcțiile măduvei spinării
MS prezintă două funcții:

 Reflexă
 De conducere

Funcția de conducere a MS este asigurată de căile de conducere

ascendente și descendente, precum și de căi scurte, de asociație.
Funcția reflexă a MS – îndeplinită de către neuronii somatici și vegetativi.
Reflexele spinale pot fi: somatice și vegetative.
Din reflexele spinale somatice fac parte:

 reflexele miotatice – sunt monosinaptice: reflexul ahilian, reflexul

rotulian.
 reflexele nociceptive
 reflexul de mers
 Figura 6.11 Reflexe monosinaptic și polisinaptic.

Reflexele miotatice
Reflexele miotatice sunt reflexe de tip monosinaptic. Acestea intervin în
menținerea tonusului muscular și a poziției corpului.
Receptorii: proprioceptorii musculari – fusurile neuromusculare.
Calea aferentă: I neuron senzitiv proprioceptiv din ganglionul spinal și
prelungirile acestuia. Dendrita lungă merge la periferie și ajunge la nivelul
receptorului. Axonul, mai scurt, intră în MS prin rădăcinile posterioare și se
bifurcă. Una dintre ramificații face sinapsă cu neuronul motor din coarnele
anterioare de pe aceeași parte. Aici se închide arcul reflex miotatic. Cealaltă
ramificație face sinapsă cu al doilea neuron proprioceptiv din coarnele
posterioare, de unde pleacă fasciculele spinocerebeloase.
Astfel, centrul reflex miotatic este reprezentat de sinapsa neuron senzitiv –
neuron motor. Calea eferentă: axonul, efectorul: fibra musculară striată.
Practic, reflexele miotatice constau în contracția bruscă a unui mușchi care
conduce la extensie. Această reacție apare ca un răspuns la întinderea
tendonului său. Stimulul se aplică la nivelul tendonului muscular cu ajutorul
unui ciocan de cauciuc.
Aceste reflexe se testează și la nivelul tendonului lui Ahile (reflexul ahilian),
precum și la tendonul de inserție a mușchiului cvadriceps pe gambă, mai
exact pe tibie (reflexul rotulian). De exemplu, în cazul reflexului rotulian,
răspunsul înregistrat constă în extensia gambei pe coapsă.
Reflexele nociceptive
Reflexele nociceptive se manifestă prin retragerea unui membru ca
răspuns la aplicarea unui stimul dureros la nivelul acestuia. Sunt
considerate reflexe de apărare.
Receptorii: în piele, sunt în special terminații nervoase libere.
Căile aferente: dendritele neuronilor din ganglionul spinal.
Centrii nervoși: de tip polisinaptic, formați din neuroni senzitivi de ordinul
II, neuroni motori și neuroni de asociație. Reflexele polisinaptice au
proprietatea de a iradia la nivelul SNC, în acest fel implicând un număr mai
mare de neuroni în elaborarea răspunsului. Cercetătorul Pflűger s-a ocupat
cu investigarea legilor care privesc fenomenul de iradiere a reflexelor
medulare.
Calea eferentă: axonii neuronilor motori.
Efectorul: mușchiul flexor care determină retragerea mâinii sau piciorul din
fața stimulului dureros (flexarea membrului respectiv).
Reflexele spinale vegetative se închid în MS și sunt:

 reflexe de reglare a vasomotricității: reflexe vasoconstrictoare și

vasodilatatoare;
 reflexe sudorale;
 reflexe pupilodilatatoare;
  reflexe cardioacceleratoare;
 reflexul de micțiune;
 reflexul de defecație;
 reflexe sexuale.

6.6. Lucrări practice

 Demonstrarea unor reflexe osteotendinoase

- Demonstrarea reflexului rotulian:

Stimulul + receptorul: se aplică prin lovire cu un ciocan de cauciuc tendonul
cvadriceps femural.
Răspunsul: extensia gambei pe coapsă. (Extensia – întindere, mișcare care
mărește unghiul dintre două părți ale corpului. Flexia este mișcare opusă.)
- Demonstrarea reflexului ahilian:
Pacientul sprijină gamba pe un suport astfel încât membrul inferior este în
unghi drept.
Stimulul + receptorul: lovirea tendonului lui Ahile al tricepsului sural.
Răspuns: contracția tricepsului și extensia labei piciorului.

 Demonstrarea iradierii reflexelor medulare

Materiale necesare: o broască spinală (o broască decapitată ai cărei centri

medulari sunt neafectați), hârtie de filtru, acid sulfuric de diferite
concentrații,
Mod de lucru: La 10 minute după depășirea „șocului spinal”, broasca
decapitată se suspendă pe un stativ cu o sârmă introdusă prin planșeul
bucal. Hârtia de filtru se îmbibă cu acid sulfuric de diferite concentrații (0,1 –
0,3; 0,5; 0,7; 1; 2%) și se aplică stimuli prin atingerea pielii gambei. După
fiecare testare, gamba se spală cu apă și se usucă prin tamponare cu hârtia
de filtru.
În locul acidului sulfuric, un alt stimul aplicat ar mai putea fi un curent de
inducție a cărui intensitate să fie crescută progresiv.
Conform legilor lui Pflűger, reacția de răspuns obținută va fi tot mai amplă,
direct proporțională cu concentrația de acid sulfuric aplicată. Astfel se pun
în evidență următoarele legi:

 Legea localizării – concentrația de acid sulfuric aplicată de 0,1-0,3%

determină o ușoară flexie a labei piciorului.
  Legea unilateralității – concentrația de acid sulfuric aplicată de 0,5%
se obține ca răspuns flexia întregului membru inferior.
 Legea simetriei – la concentrația de acid sulfuric aplicată de 0,7% se
observă cum broasca flectează puternic membrul inferior. În plus, în
același timp, flectează membrul inferior de partea opusă.
 Legea iradierii – la concentrația de acid sulfuric de 1% se observă
contracții ale tuturor extremităților.
 Legea generalizării – la concentrația de acid sulfuric de 2% se
observă convulsii generalizate ale musculaturii membrelor și
trunchiului.

Figura 6.12 Legile iradierii reflexelor medulare

7.1. Encefalul - alcătuire

Encefalul, alături de MS formează SNC. Encefalul este format din:

1. Trunchi cerebral
2. Cerebel
3. Diencefal
4. Emisferele cerebrale

7.2. Trunchiul cerebral

Trunchiul cerebral este alcătuit din 3 etaje:
  Bulb (măduva prelungită)
 Puntea lui Varolio
 Mezencefalul - în alcătuirea sa intră pedunculii cerebrali.

Aceste 3 etaje sunt sediul unor reflexe somatice și vegetative: salivator, de

deglutiție, de vomă, tuse, strănut, masticator, cardioacceleratori,
cardioinhibitori, de clipire, lacrimal, pupilare de acomodare și fotomotor.

Figura 7.1 Fața anterioară (ventrală) a trunchiului cerebral. Cifrele romane

marchează originea aparentă a nervilor cranieni respectivi. (m- fibre motorii;
s - fibre senzitive).

La nivelul trunchiului își au originea 10 din cele 12 perechi de nervi

cranieni. Aceștia sunt o componentă a SNP (sistemului nervos periferic).
Diferențele față de nervii spinali sunt date de: absența dispoziției
metamerice și absența celor două rădăcini de tip dorsal și ventral.
Clasificarea nervilor cranieni după funcție:

 senzoriali: nervii I, II, VIII;

 motori: nervii III, IV,VI, XI, XII;
 micști: nervii V, VII, IX, X.

În plus, nervii III (motor), VII, IX, X (micști) – prezintă în structura lor și
fibre parasimpatice preganglionare, având originea în nucleii vegetativi
(parasimpatici) ai trunchiului cerebral.

Figura 7.2 Nervii cranieni III, IV și VI.

Nervii cranieni senzoriali

Perechea
Originea
de nervi Denumirea Originea reală Funcții
aparentă
cranieni

conduc excitații
I Olfactivi Celulele bipolare din mucoasa olfactivă -
olfactive

II Optici Axonii celulelor multipolare din retină (care - conduc excitații

 Perechea
Originea
de nervi Denumirea Originea reală Funcții
aparentă
cranieni

formează nervul optic) optice

Au o componentă vestibulară – are pe traseu

ganglionul lui Scarpa și o componentă cohleară
Vestibulo- – are pe traiect ganglionul Corti. Ramura conduc excitații
VIII -
cohleari cohleară se îndreaptă spre nucleii cohleari din statoacustice
punte. Ramura vestibulară spre nucleii
vestibulari din bulb.

Nervii cranieni motori

Perechea
de nervi Denumirea Originea reală Originea aparentă Funcții
cranieni

Fibrele motorii: mișcările globilor

oculari (fibrele ajung la mușchii
drepți intern, superior și inferior și
Fibrele motorii: Spațiul dintre
la oblicul inferior ai globului
nucleul motor al picioarele
III Oculomotori ocular și la mușchiul ridicător al
oculomotorului din pedunculilor
pleoapei); de pe imagine: mușchiul
mezencefal cerebrali
oblic inferior se inseră pe sclerotică
superficial față de mușchiul
mușchiul drept inferior.

Fibrele PS: mișcările pupilei (fibrele

ajung la mușchiul sfincter al irisului
Spațiul dintre
Fibrele PS: nucleul = mușchiul circular al irisului =
picioarele
III Au și fibre PS accesor al nervului mușchiul constrictor pupilar al
pedunculilor
III din mezencefal irisului) și acomodarea pentru
cerebrali
vederea de aproape (la fibrele
circulare ale mușchiului ciliar)

Pe fața posterioară
Nucleul nervului din a trunchiului Mișcările globului oculari (fibrele
IV Trohleari
mezencefal cerebral, sub lama inervează mușchiul oblic superior)
cvadrigemenă

VI Abducens Nucleul motor al Șanțul bulbo- Mișcarea laterală a globului

nervului abduces pontin (de pe ocular (inervează mușchiul drept
din punte imagine: originea extern al globului ocular)
aparentă a nervului
VI se află medial
față de originile
aparente ale
nervilor cranieni
Perechea
de nervi Denumirea Originea reală Originea aparentă Funcții
cranieni

VII și VIII)

Controlează mușchii
sternocleidomastoidian și trapez (la
Au o rădăcină
nivelul lor ajung fibrele prin ramura
bulbară: cu originea
externă (de la rădăcina spinală, din
în nucleul ambiguu Șanțul retroolivar
Accesori/ cornul anterior). Controlează
XI și o rădăcină (pentru rădăcina
Spinali mușchii laringelului (la nivelul lor
spinală: cu originea bulbară)
ajung fibrele prin ramura internă
în cornul anterior al
(de la rădăcina bulbară, din nucleul
măduvei cervicale
ambiguu) care pătrunde în nervii
vagi)

Intervine în înghițire și vorbirea

Nucleul motor al articulată (inervează musculatura
XII Hipogloși nervului situat în Șanțul preolivar limbii) (de pe imagine: ramuri ale
bulb nervului hipoglos se distribuie și la
nivelul unor mușchi ai gâtului)

Nervii cranieni micști

Perechea
Originea
de nervi Denumirea Originea reală Funcții
aparentă
cranieni

Fibrele senzitive:
Trigemeni: au 3 ramuri ganglionul trigeminal
principale: oftalmică și situat pe traseul
Fibrele
maxilară - de tip nervului
senzitive: sensibilitatea la
senzitiv (protoneuronul).
Partea nivelul pielii (se distribuie la
și mandibulară de tip Deutoneuronul: în
V anterioară a pielea feței). Fibrele
mixt (pe desen se nucleii trigeminali din
punții. motorii: rol în
observă dispunerea trunchiul
masticație (inervează
medială a fibrelor cerebral. Fibrele
mușchii masticatori)
motorii, față de cele motorii: nucleul
senzitive) motor al trigemenului
din punte.

VII Faciali (au și fibre PS). Fibrele motorii: Șanțul bulbo- Fibrele senzoriale: conduc
Se distribuie în nucleul motor din pontin (de pe excitații gustative de la
regiunile: temporală, punte. Fibrele imagine: corpul limbii. Fibrele
frontală, auriculară, gustative ale n. originea motorii: inervează mușchii
mandibulară, cervicală, facial: ganglionul aparentă a mimicii. Fibrele
zigomatică geniculat de pe nervului VII se PS: inervează glandele
traiectul nervului află lateral lacrimale, submandibulare,
(protoneuronul). față de
Perechea
Originea
de nervi Denumirea Originea reală Funcții
aparentă
cranieni

originea
Deutoneuronul: aparentă a
nucleul solitar din nervului
bulb. Fibrele PS: cranina VI și
nucleul lacrimal și medial față de sublinguale
nucleul salivator originea
superior. Ambii din aparentă a
punte. nervului
craninan VIII)

Fibrele senzoriale Șanțul

Fibrele senzoriale: adună
(gustative): au I retroolivar (de
excitații gustative din
neuron în ganglionii pe imagine:
treimea posterioară a limbii.
de pe traiectul originea sa
Fibrele motorii: se distribuie
nervului. aparentă se
mușchilor faringelui. Fibrele
Glosofaringieni (au și Deutoneuronul: în află superior
IX PS: ajung la glandele
fibre PS) nucleul solitar din față de
parotide. (de pe imagine: se
bulb. Fibrele motorii: originea
mai remarcă distribuția
nucleul ambiguu din aparentă a
nervilor nervului glosofaringian și la
bulb. Fibrele PS:
nucleul salivator cranieni X și nivelul arterei carotide, de la
XI) nivelul gâtului)
inferior din bulb.

Fibrele senzoriale: I Fibrele senzoriale: culeg

neuron – în ganglionii sensibilitatea gustativă de la
de pe traiectul baza rădăcinii limbii. Fibrele
nervului. motorii: inervează
Deutoneuronul: în musculatura laringelui și
Vagi/ Pneumogastrici Șanțul
X nucleul solitar din faringelui. Fibrele PS: se
(au și fibre PS) retroolivar
bulb. Fibrele motorii: distribuie organelor din
Nucleul torace și abdomen: plămân,
ambiguu. Fibrele PS: inimă, ficat, vezica biliară,
nucleul dorsal al splină stomac, pancreas,
nervului vag. colon, rinichi.
 Figura 7.3 Nervul cranian V.

Pe imaginea de mai sus cu nervul cranian V se observă distribuția ramurii

oftalmice senzitive la nivelul mușchiului frontal, glandei lacrimale,
scleroticii (partea superioară) și distribuția ramurii maxilare senzitive la
nivelul mușchilor extrinseci ai ochiului, scleroticii (partea inferioară), dinților
superiori, musculaturii feței. Ramura mandibulară care este mixtă, se
observă cum se distribuie dinților inferiori, limbii și musculaturii din partea
inferioară a feței.
 Figura 7.4 Regiunile în care se distribuie nervul cranian VII.

Pe imaginea de mai sus se remarcă distribuția nervului facial (VII) la

nivelul mușchiului orbicular al ochiului, dar și la mușchiul orbicular al
buzelor. Nervul facial (VII) inervând motor mușchii mimicii, la cei de mai sus
se adaugă și: mușchiul frontal, mușchiul occipital (nu se vede pe imagine),
mușchiul temporal.
7.3. Cerebelul
Cerebelul – structură ce ocupă fosa posterioară a craniului. Este așezat
înapoia bulbului și a punții cu care delimitează cavitatea ventriculului IV. Are
forma unui fluture. Prezintă o porțiune mediană – vermis și două porțiuni
laterale, voluminoase – emisferele cerebeloase.
Cortul cerebelului este o excrescență a durei mater cerebrale care separă
cerebelul de emisferele cerebrale.

Figura 7.5 Lobulația cerebelului.

Legătura cerebelului cu bulbul, puntea și mezencefalul se face

prin pedunculii cerebeloși inferiori, mijlocii și superiori. Pedunculii
mijlocii prezintă numai fibre aferente, iar restul au atât aferente, cât și
eferente.
Pe suprafața cerebelului se remarcă șanțuri paralele, de diferite adâncimi.
Cele superficiale sunt mai numeroase și delimitează lamelele (foliile)
cerebeloase. Șanțurile mai adânci delimitează lobulii cerebelelului. Alte
șanțuri foarte adânci (două) delimitează lobii cerebelului. Aceștia sunt:

 anterior (paleocerebelul)
 posterior (neocerebelul)
 floculonodular (arhicerebel)

Scoarța cerebelului (cerebeloasă) este formată de un strat de substanță

cenușie dispusă la exteriorul cerebelului. Această scoarță înconjoară
substanța albă centrală care trimite prelungiri în interior cu aspect de
arbore, de unde și numele de „arborele vieții”. În interiorul masei de
substanță albă mai există zone de substanță cenușie care contribuie la
formarea nucleilor cerebelului.
Prin extirparea cerebelului se înregistrează următoarele tulburări:

 astenie – scăderea forței voluntare;

 astazie – tulburări de ortostatism;
 atonie – diminuarea tonusului muscular.

La interval de câteva luni, tulburările resimțite se atenuează prin

compensare corticală.
7.4. Diencefalul
Diencefalul este alcătuit din:

 Talamus – releu/ întrerupere sinaptică pentru toate sensibilitățile, cu

excepția celor olfactive, vizuale și auditive.
 Metatalamus – releu al sensibilităților vizuală (corpul geniculat extern
(lateral)) și auditivă (corpul geniculat medial).
 Hipotalamus – situat anterior și inferior față de talamus, este centru
superior de integrare, reglare si coordonare ale principalelor funcții
ale organismului, printre care: metabolismul intermediar, secreția
endocrină, termoreglarea, digestia (prin centrii foamei, setei,
sațietății), unele acte comportamentale, ritmul somn-veghe, etc.
 Epitalamus – include epifiza (glanda pineală).
 Figura 7.6 Diencefalul.

7.5. Emisferele cerebrale

Cea mai voluminoasă parte a SNC este reprezentată de emisferele cerebrale.
Legăturile dintre ele sunt stabilite prin comisurile creierului, iar în interior
conțin ventriculii laterali, I și II.
Activitatea mai complexă a membrului superior drept, împreună cu
localizarea centrului vorbirii în emisfera stângă, favorizează asimetria de
volum și astfel emisfera stângă este mai dezvoltată la dreptaci.
Cele 3 fețe ale emisferelor cerebrale sunt:

 laterală
 medială
 inferioară (bazală)
 Figura 7.7 Fața laterală a emisferelor cerebrale.

Fața laterală a emisferelor cerebrale – la nivelul său se remarcă două

șanțuri mai adânci denumite: fisura laterală a lui Sylvius și șanțul central
Rolando. Aceste șanțuri delimitează 4 lobi: lobul frontal (înaintea șanțului
central), lobul parietal (deasupra scizurii laterale), lobul temporal (sub
fisura laterală), lobul occipital (în partea posterioară). Șanțurile mai puțin
adânci împart lobii în giri.
 Figura 7.8 Fața medială a emisferelor cerebrale și corpul calos.

Fața medială a emisferelor cerebrale – la nivelul său se remarcă șanțul

corpului calos. Scizura calcarină se află în partea posterioară, care este un
șanț orizontal. Șanțul parieto-occipital este dispus oblic.
 Figura 7.9 Fața bazală a emisferelor cerebrale.

Fața bazală (inferioară) a emisferelor cerebrale – la acest nivel începe

fisura laterală a lui Sylvius. Aceasta împarte fața bazală în 2 lobi:
- lobul orbital: anterior de fisura laterală. La acest nivel se observă un șanț
cu direcție antero-posterioară. – șanțul olfactiv – care adăpostește bulbul
olfactiv. Lateral de șanțul olfactiv se găsesc șanțurile orbitare, dispuse sub
forma literei „H”, între care se delimitează girii orbitali.
- lobul temporo-occipital: posterior de fisura laterală. Acest lob prezintă:
șanțul hipocampului, șanțul colateral, șanțul occipito-temporal. Între
acestea, se delimitează 3 giri: girul hipocampic, girii occipito-temporal
medial și lateral
Substanța albă a emisferelor cerebrale înconjoară ventriculii cerebrali I și II
(adică ventriculii laterali). Aceasta este formată din:
  Fibre de proiecție – unesc în ambele sensuri scoarța cu centrii
subiacenți (de exemplu, fibrele corticale care ajung la corpii striați,
radiațiile optice, fibrele corticospinale, fibrele talamo-corticale).
 Fibre comisurale – unesc cele două emisfere, formând corpul calos,
fornixul (trigonul cerebral) și comisura albă anterioară.
 Fibre de asociație – leagă regiuni din aceeași emisferă cerebrală.

Figura 7.10 Ventriculii creierului.

Scoarța cerebrală
Similar cu cerebelul, substanța cenușie se află la suprafață
(formează scoarța cerebrală), iar in profunzime formează nucleii bazali
(corpii striați). Aceștia sunt nuclei cu importanță ai sistemului
extrapiramidal. Se află deasupra și lateral de talamus.
Etajul superior de integrare a activității SN este reprezentat de scoarța
cerebrală. Aceasta este formată din: paleocortex și neocortex.
Paleocortex – structură inclusă în sistemul limbic. Acesta ocupă o zonă
restrânsă pe fața medială a emisferelor cerebrale. Este sediul proceselor
psihice afectiv-emoționale și al actelor de comportament instinctiv. Prezintă
numai două straturi celulare și conexiuni întinse cu analizatorul olfactiv,
hipotalamus, talamus, epitalamus și neocortex (mai puțin).
Cele mai importante componente din sistemul limbic sunt: calea olfactivă
(formată din nervii olfactivi) și hipocampul.

Figura 7.11 Sistemul limbic.

Neocortexul – structură alcătuită din 6 straturi celulare. Este sediul

proceselor psihice superioare (activitatea nervoasă superioară, ANS). În
limbaj curent, acestea se referă la: procese ce stau la baza memoriei,
învățării, gândirii, creației, ș.a.m.d.
Neocortexul prezintă următoarele funcții:

 senzitive – sunt îndeplinite prin segmentele corticale ale

analizatorilor.
 asociative – sunt responsabile de percepția complexității lumii
înconjurătoare, precum și semnificația diferitelor senzații.
 motorii – întreaga activitate motorie somatică, voluntară și
involuntară este sub controlul emisferelor cerebrale, prin principalele
structuri implicate: cortexul motor și nucleii bazali (corpii striați).
7.6. Reflexele necondiționate și condiționate
Reflexul necondiționat – înnăscut, caracteristic speciei, cum ar fi reflexul
de apărare, reflexul alimentar.
Reflexul condiționat – răspuns „învățat” dat de centrii nervoși la aplicarea
unui stimul indiferent, fără o importanță biologică inițială. Se închid în
etajul cortical.
În momentul în care apare un semnal absolut (adică este necesar sau
dăunează), practic capătă importanță biologică, animalul de experiență va
răspunde printr-un reflex necondiționat. Expus la un stimul
indiferent (adică fără importanță biologică), animalul de experiență nu
răspunde sau manifestă o reacție de orientare.
Cunoscutul I.P. Pavlov a studiat și descoperit posibilitatea de a atribui
excitanților indiferenți semnificații noi, cu transformarea lor în stimuli
condiționali, prin:

 asociere – la aplicarea unui stimul absolut (hrana) să se asocieze un

stimul indiferent (sonor/ luminos).
 precesiune – stimulul indiferent să fie aplicat înaintea excitantului
absolut.
 dominanță – animalul de experiență să fie flămând; în acest fel
instinctul alimentar să fie dominant în timpul asocierii stimulilor.
 repetare – 10 până la 30 de ședințe de elaborare, până la formarea
unui reflex condiționat.

Pe baza apariției unor conexiuni între centrii corticali ai analizatorilor

vizual/ auditiv și ariile corticale vegetative (Completare: responsabile de
secreția salivară sau gastrică) stimulate de excitantul absolut, Pavlov a
explicat mecanismul de elaborare a reflexului condiționat.
Dacă stimulul condiționat nu este întărit din când în când prin stimulul de
tip absolut, reflexele condiționate se sting (inhibiție corticală).
Cercetătorul Pavlov a demonstrat că la baza tuturor activităților nervoase se
află două procese:

 excitația – proces nervos activ care constă în inițierea unei activități

sau amplificarea uneia deja existente.
 inhibiția – proces activ care se produce prin diminuarea sau sistarea
unei activități anterioare. Inhibiția poate fi de tip extern –
necondiționată (supraliminară – de protecție și prin inducție
 negativă) determinată de stimuli din afara focarului cortical activ și
de tip intern – condiționată (de stingere, de întârziere, de
diferențiere) care apare chiar în interiorul focarului cortical activ și este
specifică scoarței cerebrale.

Atât excitația, cât și inhibiția sunt procese extrem de mobile, care pot
iradia pe o suprafață corticală sau să se concentreze într-o anumită
zonă limitată.

Sistemul nervos vegetativ (SNV) exercită control asupra miocardului,

musculaturii netede și a glandelor (endocrine și exocrine), coordonând
activitatea viscerelor și a vaselor de sânge. Este orientat astfel către efectori
care în mod obișnuit nu se află sub un control voluntar.

8.1. Centrii nervoși vegetativi și legătura lor cu efectorii

SNV – cuprinde centrii nervoși dispuși intranevraxial (în SNC) și
extranevraxial (în afara SNC) care se află în relație cu organele a căror
activitate o controlează. Din punct de vedere funcțional și structural, SNV se
împarte în: sistem nervos vegetativ simpatic (SNS) și sistem nervos vegetativ
parasimpatic (SNPS). La majoritatea organelor ajunge o inervație vegetativă
dublă și antagonică. În cazul altor organe, simpaticul și parasimpaticul
exercită efecte similare, însă diferite din punct de vedere calitativ și
cantitativ. În plus, sunt organe aflate sub controlul doar a unuia dintre
sisteme.

La baza activității SNV se află reflexul. Acesta funcționează pe baza arcului

reflex vegetativ, care prezintă componente identice arcului reflex somatic,
însă cu diferența de alcătuire a căii eferente. Aceasta prezintă 2 neuroni, din
care primul are corpul neuronal în substanța cenușie medulară sau cerebrală
(preganglionar). Axonul primului neuron (fibra preganglionară) face sinapsă
cu cel de-al doilea neuron (postganglionar) într-un ganglion vegetativ.

Receptori ai arcului reflex vegetativ: baroreceptori, presoreceptori,

chemoreceptori (din organe sau vase).

Calea aferentă a arcului reflex vegetativ: se aseamănă cu cea de la arcul

reflex somatic. Originea neuronului viscero-aferent este în ganglionii spinali
sau în ganglionii extranevraxiali asociați nervilor cranieni. Dendrita acestora
ajunge la receptorii din organe sau vase, axonul pătrunde în nevrax, unde
intră în legătură cu centrul vegetativ simpatic sau parasimpatic.

Calea eferentă a arcului reflex vegetativ: este fundamental diferită de cea a

reflexului somatic. Deosebirea este dată de prezența unor ganglioni
vegetativi latero-vertebrali (în cazul SNS) sau juxta-viscerali și intra-murali
(în cazul SNPS). La nivelul ganglionilor se face sinapsă între axonul
neuronului vegetativ preganglionar mielinizat și neuronul vegetativ
postganglionar nemielinizat. Axonul acestuia din urmă formează fibra
postganglionară care va ajunge la organul efector vegetativ (mușchi neted
sau glandă). La nivelul diferitelor viscere, SNV formează plexuri vegetative
mixte: simpatico-parasimpatice.

Centri nervoși:

SNS – în coarnele laterale ale măduvei toracale și lombare superioare.

SNPS – nucleii parasimpatici din trunchiul cerebral; măduva sacrală (S2-S4)
– nucleul parasimpatic pelvin.
Diferența între arcul reflex vegetativ și arcul reflex somatic.
Figura 8.1 Diferența între arcul reflex vegetativ și arcul reflex somatic.
Pe imaginea de mai sus se remarcă prezența unui neuron de asociație în
cazul ambelor arcuri. Neuronul de asociație din arcul reflex vegetativ se află
între axonii neuronilor viscero-senzitivi din jumătatea posterioară a cornului
lateral al MS și dendritele neuronilor viscero-motori din jumătatea
anterioară a cornului lateral al MS.

Căile SNV

SNS – căi proprii; lanțurile simpatice paravertebrale (latero-vertebrale).

Acesta sunt de fapt două lanțuri de ganglioni dispuși de o parte și de alta a
coloanei vertebrale. Ramurile comunicante fac conexiunea între ganglionii
latero-vertebrali și nervii spinali. Sinapsa stabilită între fibrele
preganglionară și postganglionară se desfășoară în ganglionii latero-
vertebrali care aparțin lanțurilor paravertebrale. Acești ganglioni fiind foarte
aproape de MS, fibra preganglionară este scurtă, iar cea postganglionară
este mai lungă.
SNPS cranian – căile unor nervi cranieni (III, VII, IX, X).
SNPS sacral – căile nervilor pelvici.
În cazul SNPS, sinapsa stabilită între fibrele preganglionară și
postganglionară se desfășoară în ganglionii juxta-viscerali (în apropierea
viscerului) sau intra-murali (în peretele viscerului/ organului) – cum ar fi în
plexurile din pereții tubului digestiv. Opus de cazul SNS, fibra
preganglionară este mai lungă, iar fibra postganglionară este mai aproape
de organ, deci mai scurtă.

În cazul ambelor sisteme (SNS și SNPS), mediatorul chimic eliberat –

acetilcolina – între fibrele preganglionară și postganglionară, este același. La
capătul periferic al fibrei postganglionare, la contactul cu organul efector, la
SNS se eliberează noradrenalină, iar la SNPS, acetilcolină.

Neurotransmițătorii sistemului nervos vegetativ (SNV).

Figura 8.2 Neurotransmițătorii sistemului nervos vegetativ (SNV).
Există însă și excepții în care fibre postganglionare ale SNS eliberează
acetilcolină, însă sunt foarte puține.

Există și fibre postganglionare care nu eliberează nici acetilcolină, nici

noradrenalină – se numesc sinapse noncolinergice, nonadrenergice. Acestea
eliberează alte substanțe – monoxidul de azot.

Sinapsele care folosesc ca neurotransmițător noradrenalina/ noepinefrina

(NA) și/ sau adrenalina/ epinefrina – sunt adrenergice.

Sinapsele care folosesc ca neurotransmițător acetilcolina (Ach) – sunt

colinergice.

Medulosuprarenala (componentă a glandei suprarenale) se consideră a fi un

ganglion fără prelungiri care eliberează în sânge adrenalină și noradrenalină.
Medulosuprarenala este singurul organ care prezintă doar inervație
simpatică preganglionară din marele nerv splanhnic.

Cele două componente ale SNV – SNS și SNPS – pot fi diferențiate din
punctul de vedere a:

Originii fibrelor preganglionare

SNS: zonele toracică (T1-T12) și lombară superioară (L1-L2) ale MS.
SNPS: trunchi cerebral și zona sacrală (S2-S4) a MS.

Localizării ganglionilor
SNS: lanțurile paravertebrale (latero-vertebrale) și prevertebrale.

SNPS: ganglionii terminali în interiorul (intra-murali) sau în apropierea

efectorilor (juxta-viscerali).

Distribuției fibrelor postganglionare

SNS: în întreg organismul.

SNPS: distribuție limitată (în principiu, în viscere și la nivelul capului).

Activării/ inhibării organismului

SNS: activează organismul pentru luptă și apărare (mai ales prin eliberare de
noradrenalină din fibrele postganglionare și adrenalina din
medulosuprarenală).

SNPS: cel mai frecvent declanșează procese antagonice SNS (eliberare de

acetilcolină din fibrele postganglionare).

Cu scopul de a menține homeostazia, acțiunile celor două sisteme trebuie

menținute în echilibru.

Cea mai mare parte a viscerelor prezintă inervație dublă, de natură

simpatică și parasimpatică. În această situație cele două sisteme, SNS și
SNPS pot acționa:

Antagonist – de exemplu, în reglarea diametrului pupilar.

Complementar – de exemplu, în reglarea secreției salivare.
Cooperant – de exemplu, la nivelul aparatului reproducător sau în micțiune.
Organe care nu prezintă inervație parasimpatică, sunt:

Medulosuprarenalele;
Glandele sudoripare;
Mușchii erectori ai firelor de păr;
Majoritatea vaselor sangvine.
În această situație, reglarea activității se face prin controlul ratei de
stimulare simpatică a structurii respective.

În termoreglare, intervine și sistemul simpatoadrenal.

8.2. Efectele stimulării SNV asupra diferitelor organe

Efectele stimulării SNV asupra diferitelor organe:

Organul efector Efectul stimulării simpatice Efectul stimulării

parasimpatice
Ochi pupila se dilată (midriază) datorită mușchiului dilatator pupilar al
irisului nu are efect asupra mușchiului dilatator al irisului
Ochi nu are efect asupra mușchiului constrictor pupilar al irisului are loc
contracția pupilei (mioză)
Ochi relaxarea mușchiului ciliar cu acomodare pentru vederea la distanță
contracția mușchiului ciliar cu acomodare pentru vederea de aproape
Glande lacrimale scad secreția stimulează secreția
Glande sudoripare stimulează secreția stimulează secreția la nivel
palmar
Glande salivare scad secreția – determină secreție salivară vâscoasă
cresc secreția – determină secreție salivară apoasă
Glande gastrice scad secreția stimulează secreția
Glande intestinale nu are efectstimulează secreția
Glande medulosuprarenale stimulează secreția hormonală nu are
efect
Cord cresc: frecvența, conducerea și forța de contracție scad: frecvența
și conducerea; pe forța de contracție nu are efect
Vase sangvine în principal, vasoconstricție; afectează majoritatea vaselor
(arteriole din tegument, viscere și parțial din mușchii striați) dilatație în
câteva teritorii vasculare
Plămâni dilată arborele bronșic constricție la nivelul arborelui bronșic
Plămâni inhibă secreția glandelor mucoase stimulează secreția
glandelor mucoase
Tractul gastrointestinal inhibă motilitatea stimulează motilitatea
Tractul gastrointestinal stimulează închiderea sfincterelor relaxează
sfincterele (de cele mai multe ori)
Ficat stimulează glicogenoliza nu are efect
Pancreas inhibă secreția exocrină stimulează secreția exocrină
Splină stimulează contracția nu are efect
Tract urinar reduce debitul urinar și secreția de renină; determină contracția
sfincterului vezical intern contractă mușchiul detrusor vezical; relaxează
sfincterul vezical intern
Sistemul nervos vegetativ.
Figura 8.3 Sistemul nervos vegetativ.
Sistemul nervos vegetativ SIMPATIC prezintă următoarele caracteristici:

Fibrele preganglionare cu originea în MS (T1-T4) fac sinapsă în ganglionii

paravertebrali (latero-vertebrali) cu fibrele postganglionare care ajung la
ochi, glanda lacrimală, mucoasa nazală, glandele salivare (glande
submandibulare, glanda parotidă), inimă, plămâni.
Fibrele preganglionare cu originea în MS (T5-T9) trec prin ganglionii
paravertebrali (latero-vertebrali), formează marele nerv spanhnic și fac
sinapsă cu fibrele post ganglionare din ganglionul prevertebral celiac, care
ajung la ficat, vezica biliară, splină, stomac, pancreas, intestin subțire.
Totodată, la acest nivel se remarcă cum fibre preganglionare trec prin
ganglionii paravertebrali (latero-vertebrali) și ajung direct la
medulosuprarenală.
Fibrele preganglionare cu originea în MS (T10-T12) trec prin ganglionii
paravertebrali (latero-vertebrali), formează micul nerv spanhnic și fac
sinapsă cu fibrele postganglionare din ganglionul prevertebral celiac, care
ajung la rinichi. Totodată, o ramură preganglionară a micului nerv splanhnic
face sinapsă în ganglionul mezenteric superior prevertebral cu fibre
postganglionare ce ajung la intestinul subțire (ileon), intestinul gros (zona
de colon ascendent).
Fibrele preganglionare cu originea în MS (L1-L2) trec prin ganglionii
paravertebrali (latero-vertebrali) și fac sinapsă cu fibrele postganglionare din
ganglionul mezenteric inferior prevertebral, care ajung la rect, colon
descendent, vezica urinară și organele de reproducere (atât feminine, cât și
masculine).
Sistemul nervos vegetativ PARASIMPATIC prezintă următoarele
caracteristici:

Fibrele preganglionare cu originea în nucleii vegetativi accesori ale

oculomotorului (nervul III) fac sinapsă în ganglionul juxta-visceral cu fibrele
postganglionare care ajung la nivelul ochiului (mai exact, fibrele ajung la
mușchiul sfincter al irisului și la fibrele circulare ale mușchiului ciliar).
Fibrele preganglionare cu originea în nucleii vegetativi lacrimal și salivator
superior (ambii din punte) ale nervului facial (nervul VII) fac sinapsă în
ganglionul juxta-visceral cu fibrele postganglionare care ajung la nivelul
glandelor lacrimale, mucoasa nazală, glande submandibulare, sublinguale.
Fibrele preganglionare cu originea în nucleul vegetativ salivator inferior din
bulb ale nervului glosofaringian (nervul IX) fac sinapsă în ganglionul juxta-
visceral cu fibrele postganglionare care ajung la nivelul glandelor parotide.
Fibrele preganglionare cu originea în nucleul vegetativ dorsal ale nervului
vag (nervul X) fac sinapsă în ganglionii intra-murali cu fibrele
postganglionare de la nivelul plămânilor, inimii, ficatului, vezicii biliare,
splinei, stomacului, intestinului subțire, intestinului gros (porțiunea de colon
transvers), rinichi.
Fibrele preganglionare cu originea în MS (S2-S4) ale nervilor pelvieni fac
sinapsă în ganglionii intra-murali cu fibrele postganglionare de la nivelul
rectului, colonului sigmoid, vezicii urinare și organelor de reproducere (atât
feminine, cât și masculine).
8.3. Noțiuni elementare de igienă și patologie
Meningita – reprezintă inflamarea meningelor de la nivel spinal sau cerebral.
Etiologiile pot fi multiple: bacteriene sau virale.

Encefalita – boală inflamatorie acută a creierului, cauzată de prezența unor

virusuri la nivelul SNC. O altă cauză poate fi o reacție de hipersensibilitate
inițiată de un virus sau o proteină străină organismului. Patologia se
remarcă prin disfuncții cerebrale extinse și grave.

Hemoragiile cerebrale – reprezintă un grup de afecțiuni cerebrale apărute

ca urmare a unor sângerări la nivelul țesutului cerebral, în spațiile epidural,
subdural sau subarahnoidian. În general apare ca urmare a ruperii unui vas
ateromatos la o persoană ce prezintă hipertensiunea arterială. În cazuri mai
rare poate apărea ca urmare a ruperii unui anevrism congenital sau unei
malformații congenitale. Hemoragiile cerebrale mai pot apărea și în urma
unor traumatisme. Sun afecțiuni cu mortalitate ridicată care reprezintă
urgențe medico-chirurgicale; chiar dacă hemoragia este oprită și se face
drenarea sângelui, există posibilitatea ca pacienții să rămână cu sechele
neurologice mari.

Coma – stare clinică în care se poate găsi un pacient în situația în care

acesta nu poate fi trezit și nici nu oferă niciun răspuns la nicio categorie de
stimuli aplicați. În cazul în care aplicarea stimulilor are un caracter repetitiv,
aceasta poate determina cel mult reflexe primitive de apărare. În cazul în
care starea de comă are un caracter profund, reflexele cu sediul în trunchiul
cerebral și cele miotatice pot9.1. Introducere
Stimulii din mediul extern și intern care acționează asupra receptorilor din
organism sunt analizați din punct de vedere calitativ și cantitativ la nivel
cortical, prin intermediul unor sisteme morfo-funcționale denumite
analizatori.

Excitațiile se propagă pe calea nervoasă senzitivă și determină formarea de

senzații în ariile corticale.

Ca alcătuire, fiecare analizator poate fi divizat în 3 segmente:

Segment periferic
Segment intermediar
Segment central
Segmentul periferic mai este numit și receptor. Această formațiune este
specializată în percepția sub formă de stimuli a unei forme de energie fie
din mediul intern, fie din mediul extern.

Segmentul intermediar sau de conducere cumulează căile nervoase care

facilitează transmiterea impulsului nervos către scoarța cerebrală; căile de
conducere ascendente sunt: directe și indirecte.

Calea directă: prezintă sinapse mai puține → conducere rapidă a

impulsurilor, cu proiectare într-o arie specifică fiecărui analizator;
Calea indirectă (sistemul reticular ascendent activator): conducere lentă a
impulsurilor, cu proiecție corticală, nespecific și difuz.
Segmentul central reprezintă aria din scoarța cerebrală unde ajunge calea
de conducere. Impulsurile ajunse la acest nivel sunt transformate în senzații
specifice.

9.2. Analizatorul cutanat

Pielea – câmp receptor de dimensiuni mari. Justificarea reiese din faptul că
la nivelul acesteia sunt prezente numeroase și variate terminații nervoase
libere sau încapsulate care trimit informații către centri nervoși superiori cu
privire la proprietățile și fenomenele cu care intră în contact organismul. Din
structura analizatorului cutanat, receptorii reprezintă segmentul periferic.

Receptorii prezenți la nivelul pielii sunt:

Tactili
Termici
Dureroși
De presiune (presionali)
Pentru vibrații (vibraționali)
Totodată, pielea reprezintă și un înveliș protector, sensibil al organismului,
în prelungirea căreia, la nivelul orificiilor naturale ale organismului, se
continuă cu mucoasele.

Pielea și receptorii cutanați (a – epiderm; b – derm; c – hipoderm).

Figura 9.1 Pielea și receptorii cutanați (a – epiderm; b – derm; c – hipoderm).
Privind de la suprafața ei, în profunzime, pielea este alcătuită din 3 straturi și
anume:

Epiderm – stratul aflat în contact direct cu mediul extern.

Este un epiteliu pluristratificat pavimentos, keratinizat, lipsit de vase de
sânge, dar prezintă terminații nervoase libere; Hrana este asigurată pe cale
osmotică de la nivelul lichidului intercelular. Superficial, prezintă stratul
cornos, iar în profunzime, stratul germinativ.

Derm – zonă conjunctivă densă la nivelul căreia se remarcă vase de sânge,

vase limfatice, terminații nervoase, anexe cutanate (fire de păr, precum și
canale ale glandelor exocrine).
Se împarte în: derm papilar (un strat spre epiderm) și derm reticular (un strat
spre hipoderm).

În dermul papilar se remarcă papilele dermice, care sunt ridicături

tronconice. La nivelul degetelor acestea sunt mai evidente și contribuie la
formarea unor proeminențe denumite creste papilare. Prin întipărire, se
obțin amprentele utilizate pentru identificări în criminalistică și medicina
legală.
La nivelul stratului reticular, elementele celulare sunt relativ rare, dar sunt
prezente fibre de colagen, precum și fibre elastice care contribuie la
formarea fasciculelor groase.

Hipoderm (denumit și țesut subcutanat) – este constituit din țesut

conjunctiv lax, la nivelul căruia se află un număr variabil de celule adipoase.
La acest nivel se întâlnesc bulbii firului de păr, glomerulii glandelor
sudoripare și corpusculii Vater-Pacini.

Receptorii cutanați sunt reprezentați de către terminațiile nervoase libere și

încapsulate de la nivelul pielii.

Terminațiile nervoase libere sunt localizate printre celulele epidermului.

Acestea sunt ramificări dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii
spinali. Unele dintre aceste fibre nervoase au terminațiile în formă de
coșuleț distribuite în jurul unor celule epiteliale. Ele reprezintă discurile
tactile Merkel cu rol în recepționarea stimulilor tactili.
Terminațiile încapsulate sunt prezente în hipoderm și sunt reprezentate de
corpusculi pentru sensibilitate tactilă, precum și de corpusculii Vater-Pacini
(corpusculii cu dimensiunea cea mai mare).
Și la nivelul dermului sunt prezenți receptori pentru sensibilitatea tactilă.
Aceștia sunt: corpusculii Meissner, Krause, Ruffini. Unii au și rol în
perceperea variațiilor de temperatură: corpusculii Krause sunt receptori
pentru rece, iar Ruffini sunt receptori pentru cald.

Receptorii tactili

Segmentul periferic al analizatorului tactil este reprezentat de receptorii

tactili. Aceștia sunt mecanoreceptori, iar stimulul îl reprezintă deformarea
mecanică. Receptorii tactili sunt responsabili de generarea senzațiilor tactile,
presionale, vibratorii.

Localizare: derm, tegumente fără păr.

În funcție de dispunere, aceștia percep senzații diferite. De exemplu,

corpusculii Meissner și discurile Merkel, dispuși în partea superioară a
dermului înregistrează atingerea. Distribuiți mai profund în derm,
corpusculii Ruffini, recepționează presiunea, iar corpusculii Pacini, vibrațiile.
În plus, terminațiile nervoase libere intervin și ele în perceperea atingerii și
presiunii.

Hipodermul pulpei degetelor prezintă un tip de corpusculi Vater-Pacini de

dimensiuni mai mici, denumiți corpusculi Golgi-Mazzoni cu implicare în
generarea senzației tactile.

Receptorii termici

Segmentul periferic al analizatorului termic este reprezentat de receptorii

termici. Aceștia sunt terminații nervoase libere, fără mielină, cu diametru mic
și se împart în:

Receptori pentru rece

Receptori pentru cald
Receptorii pentru rece sunt mai numeroși comparativ cu cei pentru cald. În
cazul unor temperaturi extreme, sunt stimulați totodată și algoreceptorii
(receptori pentru durere).

Receptorii pentru durere

Segmentul periferic al analizatorului dureros este reprezentat de receptorii

pentru durere care, în principal, sunt terminații nervoase libere. Pe de altă
parte, în cazul unor stimulări excesive, toți receptorii cutanați au capacitatea
de a transmite aceste impulsuri care sunt ulterior percepute ca durere.

Stimulii receptorilor pentru durere sunt de natură:

Chimică
Mecanică
Termică
Cu cât stimulul persistă mai mult, intensitatea senzației crește.

Câmpul receptor și acuitatea senzorială

Câmpul receptor al unui neuron cu implicare în sensibilitatea cutanată
reprezintă regiunea de tegument în care stimulul odată aplicat va determina
variații în rata de descărcare a neuronului respectiv.

Între suprafața câmpului receptor și densitatea receptorilor din regiunea

respectivă există un raport de inversă proporționalitate.

Acuitatea tactilă

Distanța minimă dintre două puncte apropiate, stimulate, la care un subiect

poate percepe atingerea fiecăreia dintre ele, se numește acuitate tactilă. Cu
alte cuvinte, aceasta descrie pragul de percepție distinctă a două puncte
diferite.

Variații: 2 mm (vârful limbii) – 50 mm (anumite regiuni la nivelul toracelui

superior).

9.3. Analizatorul kinestezic

Conform DEX, termenul de chinestezie descrie totalitatea senzațiilor de
mișcare pe care ni le transmite corpul omenesc. În acest fel, funcționarea
normală a proceselor motorii implică informarea continuă a SNC cu privire
la poziția spațială a corpului, precum și a altor segmente ale sale și a
gradului de contracție a mușchilor. Furnizarea acestor informații se atribuie
receptorilor vestibulari, vizuali, cutanați și unor receptori specifici din
aparatul locomotor (proprioceptori).

Impulsurile primite de la proprioceptori (impulsuri aferente) sunt conduse

prin:

Fascicule spinobulbare – pentru sensibilitatea kinestezică (simțul poziției și

al mișcării în spațiu);
Fascicule spinocerebeloase ventrale (încrucișat) Gowers și dorsale (direct)
Flechsig – pentru sensibilitatea proprioceptivă de reglare a mișcării (simțul
tonusului muscular).
Relaxarea musculară este prevenită de întinderea și activarea fusurilor, care,
la rândul lor declanșează o contracție reflexă. Acest mecanism produce o
întindere și o tensiune musculară de relaxare denumită tonus muscular.
Din punct de vedere al localizării, receptorii analizatorului kinestezic se află
în:

Tendoane;
Mușchi;
Articulații;
Periost;
Ligamente.
Corpusculii Vater-Pacini, receptori întâlniți la nivelul pielii (receptori
cutanați), sunt prezenți și în periost și articulații (receptori kinestezici). În
acest caz, prezintă sensibilitate la mișcări și variații de presiune.

Corpusculii neurotendinoși Golgi sunt dispuși la joncțiunea dintre mușchi și

tendon. Fibrele nervoase care pătrund în corpuscul (1 – 3) au ca stimul
întinderea puternică a tendonului.

Rolul acestor corpusculi este de a:

Controla tensiunea la nivelul tendonului;

Preveni o contracție musculară excesivă;
Preveni o alungire musculară exagerată.
Terminațiile nervoase libere își distribuie ramificațiile în întreaga grosime a
capsulei articulare. Acestea intervin în transmiterea sensibilității dureroase
de la nivel articular.

Corpusculii Ruffini sunt dispuși la nivelul capsulei articulare, în stratul

superficial. Aceștia au rolul de a recepționa poziția și mișcările articulare.

Fusurile neuromusculare (unicii proprioreceptori de la nivel muscular) sunt

dispuse printre fibrele musculare striate.

Stimulul: tensiunea dezvoltată în timpul contracției musculare.

Fusurile neuromusculare sunt alcătuite din 5 – 10 fibre musculare modificate

(fibre intrafusale), înconjurate de o capsulă conjunctivă. Acestea sunt
paralele cu fibrele extrafusale (nu sunt componente ale fusului
neuromuscular). Fibrele intrafusale pot fi: fibre intrafusale cu lanț nuclear
distribuite către periferie (prezintă nuclei alungiți, ovalari, dispuși în lanț) și
fibre intrafusale cu sac nuclear distribuite central (prezintă nuclei rotunzi,
dispuși în sac). Spre deosebire de zona centrală, zonele periferice ale
fusurilor neuromusculare au caracter contractil. Porțiunea centrală a
fusurilor neuromusculare conține nuclei.

Fibre intrafusale și extrafusale.

Figura 9.2 Fibre intrafusale și extrafusale.
Fusurile sunt inervate senzitiv și motor. Inervația senzitivă se atribuie
dendritelor neuronilor senzitivi din ganglionul spinal.

La nivelul măduvei spinării se află două tipuri de motoneuroni care

inervează mușchii scheletici:

Motoneuroni α – inervează fibrele extrafusale;

Motoneuroni ɣ – inervează fibrele intrafusale.
Axonii neuronilor ɣ din cornul anterior al măduvei spinării asigură inervația
motorie. Aceștia se întind până la zona periferică a fibrelor cu sac nuclear și
lanț nuclear unde declanșează contracția acestora cu întinderea zonei
centrale. În acest fel se produce stimularea fibrelor senzitive anulospirale
(distribuite la nivelul sacului fibrelor intrafusale cu sac nuclear) și a celor „în
floare” (distribuite spre periferia fibrelor intrafusale cu lanț nuclear).

Contracția fibrelor extrafusale, cu declanșarea contracției mușchiului apare

ca urmare a transmiterii impulsului nervos motoneuronului α. Întinderea
fibrelor extrafusale declanșează totodată și întinderea fibrelor intrafusale ca
urmare a dispunerii în paralel a acestora. În acest fel sensibilitatea
kinestezică intervine în informarea centrilor nervoși (pe calea fibrelor
nervoase senzitive intrafusale) cu privire la contracția musculară.

Calea sensibilității cutanate și kinestezice.

Figura 9.3 Calea sensibilității cutanate și kinestezice.
De pe imaginea de mai sus care marchează calea sensibilității cutanate și
kinestezice, se remarcă cum înainte de pătrunde în bulb, tractul
spinotalamic lateral și cel ventral (anterior) se unesc.

9.4. Analizatorul olfactiv

Față de unele animale, olfacția (simțul mirosului) este un simț mai puțin
dezvoltat la om. Acesta poate distinge aproximativ 10.000 de mirosuri. Însă,
din combinarea în cantități diferite a circa 50 de mirosuri primare, se poate
obține o diversitate de senzații olfactive.

Rolul principal al olfacției este de a identifica substanțele mirositoare sau

nocive din aer. În plus, alături de simțul gustului intervine în identificarea
calității alimentelor precum și în stimularea eliberării secrețiilor digestive.

Pentru ca o substanță să poată fi mirosită, aceasta trebuie să îndeplinească

anumite caracteristici:

Să fie volatilă;
Să ajungă în nări;
Să fie solubilă;
Să poată traversa mucusul;
Să poată atinge celulele olfactive.
Receptorul olfactiv. 
Figura 9.4 Receptorul olfactiv.
Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori și anume, celule
bipolare de la nivelul mucoasei olfactive (neuronul I al căii olfactive). Aceștia
sunt dispuși în partea postero-superioară a foselor nazale.

Caracterele celulei bipolare:

Sunt neuroni fusiformi.

Prezintă o dendrită scurtă și groasă, la finalul căreia (la polul apical) se află o
veziculă (butonul olfactiv) cu cili.
Din polul bazal, axonii (10-20) se adună într-un mănunchi (formează nervii
olfactivi) și traversează lama ciuruită a osului etmoid (osul etmoid prezintă la
interior țesut spongios).
Axonii celulei bipolare fac sinapsă cu neuronii multipolari (celulele mitrale)
din bulbul olfactiv. Neuronul II al căii olfactive: neuronii multipolari.

Axonii neuronilor multipolari de formă stelată formează tractul olfactiv.

Acesta este proiectat în lobul temporal, de aceeași parte, pe fața medială și
reprezintă aria olfactivă formată din girul hipocampic și nucleul amigdalian.
Calea olfactivă NU prezintă legături directe cu talamusul.
Epiteliul columnar (celulele de susținere), printre care se află neuronii
bipolari, este un epiteliu pseudostratificat având nucleii dispuși la înălțimi
variate și dau impresia de țesut multistratificat. Alături de neuronii bipolari,
epiteliul intră în alcătuirea mucoasei olfactive. Aceasta este diferită de
mucoasa nazală în alcătuirea căreia intră stratul de mucus.

9.5. Analizatorul gustativ

Alături de simțul mirosului, simțul gustului are și el rol în a oferi informații
cu privire la calitatea alimentelor introduse la nivelul cavității bucale.
Totodată, simțul gustului declanșează reflexul necondiționat de secreție a
glandelor digestive.

Și receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori. Aceștia sunt

reprezentați de către mugurii gustativi dispuși la nivelul papilelor gustative
din mucoasa linguală.

Papilele gustative pot fi:

Calciforme (circumvalate);
Fungiforme;
Foliate;
Filiforme (NU au muguri gustativi).
Caracteristici ale mugurilor gustativi:

Au formă ovoidală;
Au în structura lor celulele senzoriale, care au un microvil la polul apical;
La polul bazal al celulelor senzoriale: ajung terminațiile nervoase ale nervilor:
faciali, glosofaringieni și vagi.
Receptorul gustativ.
Figura 9.5 Receptorul gustativ.
Protoneutronul căii gustative: se află în ganglionii anexați nervilor faciali,
glosofaringieni și vagi.

Al II-lea neuron al căii gustative (deutoneuronul): se află în nucleul solitar

din bulb.
Axonii deutoneuronilor se încrucișează, apoi se îndreaptă spre talamus, de
unde impulsurile ajung în aria gustativă din lobul parietal. Aceasta se află în
girul postcentral, partea inferioară (al III-lea neuron).

Calea gustativă.
Figura 9.6 Calea gustativă.
Senzația primară de gust

Pe toată suprafața limbii sunt distribuiți mugurii gustativi unde se pot

delimita anumite zone specializate în percepția unui anumit timp de gust
fundamental. În prezent, nu este complet elucidată identitatea substanțelor
chimice specifice care stimulează receptorii pentru gust. Se cunosc cel puțin
13 receptori chimici (posibili sau probabili) la nivelul celulelor gustative.
Practic, pentru a putea facilita analiza gustului, calitățile de percepție ale
gustului au fost divizate în 4 categorii generale. Acestea au fost denumite
senzații gustative primare și sunt:

Acru;
Sărat;
Dulce;
Amar.
Zonele de percepție a gustului.
Figura 9.7 Zonele de percepție a gustului.
Majoritatea mugurilor gustativi pot fi stimulați de doi sau mai mulți stimuli
gustativi. Aceștia se încadrează de obicei în senzațiile gustative primare, dar
pot fi și stimuli din afara lor.

În urma contactului dintre substanțele sapide (substanțe cu gust) și celulele

receptoare ale mugurelui gustativ, se produce depolarizarea acestora cu
apariția potențialului de receptor. Acest proces are loc ca urmare a legării
substanțelor chimice de moleculele proteice receptoare, care pătrund în
membrana microvililor de la polul apical și vor deschide canale ionice.
Astfel, acestea vor permite pătrunderea ionilor de sodiu care vor depolariza
celula.

9.6. Analizatorul vizual

Mai mult de 90% din informațiile despre mediul înconjurător sunt furnizate
prin vedere. Acest simț intervine totodată și în:
Perceperea luminozității, a formei și a culorilor obiectelor (funcția principală
a analizatorului vizual);
Orientarea în spațiu;
Menținerea echilibrului;
Menținerea tonusului cortical (atenția).
Globul ocular – alcătuire

Globul ocular, aflat în orbită, prezintă o formă aproximativ sferică. Peretele

acestuia este alcătuit din 3 tunici concentrice (internă, medie, externă) și 4
medii refringente. Completare de pe imaginea de mai jos: La nivelul
globului ocular se află două camere: anterioară și posterioară. Camera
anterioară este o regiune cuprinsă între cornee și iris, iar camera posterioară
este o regiune cuprinsă între iris și cristalin. Ambele conțin umoare apoasă.

Anatomia ochiului uman.

Figura 9.8 Anatomia ochiului uman.
Tunica externă

Denumită și tunica fibroasă;

Alcătuită din două porțiuni inegale: sclerotica (posterior) și corneea
(anterior).
Corneea: transparentă, fără vase de sânge, cu numeroase fibre nervoase. În
exterior este acoperită de o foiță subțire – conjunctiva.

Sclerotica: opacă, reprezintă 5/6 din tunica externă fibroasă. La nivelul

scleroticii se inseră mușchii extrinseci ai globului ocular. În zona posterioară,
sclerotica prezintă perforații date atât de ieșirea nervului optic din globul
ocular, cât și de intrarea arterei în acesta.

Tunica medie

Denumită și tunica vasculară;

Prezintă 3 segmente, de la zona posterioară spre anterioară: coroida, corpul
ciliar, iris.
Coroida: localizată în zona posterioară orei serrata (porțiunea situată la
limita dintre coroidă și corpul ciliar). Posterior, coroida prezintă la rândul său
un orificiu de ieșire a nervului optic.
Corpul ciliar: este situat imediat înaintea orei serrata. Prezintă procese ciliare
și mușchiul ciliar.

Mușchiul ciliar: este alcătuit din fibre musculare netede circulare (inervate de
sistemul nervos vegetativ parasimpatic) și radiare (inervate de sistemul
nervos vegetativ simpatic).
Procesele ciliare: formate din aglomerări capilare; secretă umoarea apoasă.
Irisul: este o diafragmă în partea anterioară cristalinului, care intervine în
reglarea cantității de lumină ce ajunge la nivelul retinei. În mijloc se află un
orificiu denumit pupilă.

Tunica internă – Retina

Membrană fotosensibilă, situată posterior orei serrata, intervine în recepția

și transformarea stimulilor de natură luminoasă în influx nervos.

Structura retinei:

Prezintă 10 straturi (primul strat este reprezentat de membrana limitantă

internă (1), urmată de – fibrele nervului optic (2) – celule multipolare
(ganglionare) (3) – celule amacrine (4) – celule bipolare (5) – celula
orizontală (6) – celule fotoreceptoare cu conuri (7) – celule fotoreceptoare
cu bastonașe (8) – membrană limitantă externă (9) – strat pigmentar (10));
La nivelul cărora sunt 3 tipuri de celule funcționale, aflate în relații sinaptice:
celule fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con și de bastonaș, celule
bipolare și celule multipolare; celulele bipolare fac sinapsă cu celulele
multipolare (sinapsă axodendritică);
În plus, mai sunt: celule de susținere, de asociație și amacrine. Celulele
amacrine fac sinapsă cu celulele multipolare (sinapsă axosomatică), celulele
cu conuri și bastonașe fac sinapsă cu celulele orizontale (sinapsă
axodendritică).
Straturile retinei.
Figura 9.9 Straturile retinei.
Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de bastonașe/ celulele cu
bastonașe/ bastonașele – sunt celule nervoase modificare, adaptate pentru
vederea nocturnă sau la lumină de intensitate slabă. Sunt aproximativ 125
de milioane.
Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con/ celulele cu conuri –
sunt tot celule nervoase modificate, adaptate pentru vederea diurnă,
colorată, la lumină intensă. Sunt aproximativ 6 – 7 milioane.

Cele două regiuni importante ale retinei sunt:

Pata galbenă (macula lutea) – în dreptul axului vizual. La acest nivel se află
mai multe celule fotoreceptoare cu conuri, comparativ cu cele cu bastonașe.
În zona centrală a petei galbene se află o concavitate exclusiv cu celule
fotoreceptoare cu conuri, denumită fovea centralis. (Completare: Axul vizual
este o linie imaginară care unește obiectul din spațiu care este privit cu
centrul pupilei și foveea centrală).
Pata oarbă – dispusă medial și inferior de pata galbenă, la acest nivel nu
sunt prezinte elemente fotosensibile. Această zonă este locul de ieșire a
nervului optic din globul ocular și de intrare a arterelor în globul ocular.
Mediile refringente:

Corneea transparentă;
Umoarea apoasă;
Cristalinul;
Corpul vitros.
Umoarea apoasă: lichid incolor, format ca urmare a activității secretorii a
proceselor ciliare.

Cristalinul – caracteristici:

Este de forma unei lentile biconvexe, transparente;

Nu prezintă vase de sânge;
Nutriția sa se face prin difuziune, de la nivelul vaselor de sânge ale
proceselor ciliare;
Este situat între iris și corpul vitros;
Învelit de o capsulă elastică (cristaloida);
Este susținut la locul său de către ligamentul suspensor (un sistem de fibre).
Corpul vitros – caracteristici:

Formă sferoidală;
Transparent;
Consistență gelatinoasă;
Ocupă camera vitroasă (înapoia cristalinului);
Aparatul dioptric ocular – este format din:

Cornee – putere de refracție de aprox. 40 de dioptrii;

Cristalin – putere de refracție de aprox. 20 de dioptrii.
Mai simplu, aparatul dioptric al ochiului poate fi echivalentul unei singure
lentile convergente cu o putere totală de aprox. 60 de dioptrii și cu centrul
optic la 17 mm în fața retinei.

Razele luminoase paralele care pornesc de la o distanță mai mare de 6 m, se

vor focaliza la 17 mm în spatele centrului optic. În acest fel, pe retină va
apărea o imagine reală, răsturnată și mai mică.

Fața anterioară a corneei prezintă cea mai mare parte a puterii de refracție a
aparatului dioptric ocular. Cristalinul, prin creșterea razei lui de curbură
intervine în realizarea procesului de acomodare.

Acomodarea redă variația puterii de refracție a cristalinului în raport cu

distanța la care este privit un obiect.

Procesul de acomodare este susținut de:

Elasticitatea cristalinului;
Aparatul suspensor al cristalinului;
Mușchiul ciliar – reprezintă organul activ al acomodării;
Atunci când ochiul privește la o distanță mai mare de 6 m:

Mușchiul ciliar este relaxat;

Ligamentul suspensor este în tensiune;
Cristaloida este pusă în tensiune și comprimă cristalinul;
Astfel, raza de curbură a cristalinului crește;
Puterea de convergență scade la valoarea minimă de 20 de dioptrii.
Atunci când ochiul privește la o distanță mai mică de 6 m:

Mușchiul ciliar se contractă;

Fibrele ligamentare se relaxează;
Tensiunea din cristaloidă scade;
Cristalinul se bombează (datorită elasticității sale);
Puterea de convergență crește la valoarea sa maximă.
În timp, odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul se îngroașă, scade
elasticitatea și astfel scade puterea de convergență, fenomen denumit
prezbiopie (prezbiție).

Punct proxim – punctul aflat cel mai aproape de ochi la care vedem clar un
obiect cu un efort de acomodare maximal.

La tineri, valoarea sa este de 25 cm.

Punct remotum – punctul aflat cel mai îndepărtat de ochi la care vedem clar
un obiect fără un efort de acomodare.

La tineri, valoarea sa este de 6 m.

Acomodarea reprezintă un ACT reflex.

Aceste proces este reglat de către: centrii corticali și coliculii cvadrigemeni

superiori, care prin intermediul nucleului vegetativ parasimpatic anexat
nervului cranian oculomotor (III) din mezencefal, comandă contracția
mușchiului ciliar.

Centrii corticali din ariile vizuale primare și secundare sau asociative,

participă și ei la reflexul de acomodare vizuală.

La răspunsul efector participă și mușchii irisului și mușchii extrinseci ai

globului ocular.

Reflexul pupilar fotomotor – reflex mult mai simplu. Centrii nervoși ai

acestuia sunt în mezencefal. Acest reflex se traduce prin contracția
mușchilor circulari ai irisului (mușchiul sfincter al irisului = mușchiul circular
al irisului = mușchiul constrictor pupilar al irisului), urmată de mioză, ca
urmare a stimulării retinei cu lumină puternică. Relaxarea mușchilor circulari
și contracția mușchilor radiari ai irisului (mușchiul radiar al irisului =
mușchiul dilatator pupilar al irisului), urmat de midriază, apare ca răspuns la
o intensitate scăzută a stimulului luminos sau întuneric.
În funcție de distanța la care se află retina față de centrul optic, se disting:

Ochi emetrop – retina se află la 17 mm în spatele centrului optic. În acest fel

imaginea obiectelor plasate la infinit este clară, fără acomodare.
Ochi hipermetrop – retina se află la o distanță mai mică de 17 mm de
centrul optic. Persoana în cauză tinde să depărteze obiectele pentru a le
vedea clar. Corecția în hipermetropie se face cu lentile convergente.
Ochi miop (hipometrop) – retina se află la o distanță mai mare de 17 mm.
Persoana în cauză tinde să apropie obiectele de ochi pentru a le vedea clar.
Corecția în miopie se face cu lentile divergente.
Astigmatismul – viciu de refracție care apare ca urmare a prezenței de
numeroase denivelări (raze de curbură) pe suprafața corneei. Datorită
meridianului cu putere de convergență anormală a corneei, aceasta va
determina formarea de imagini retiniene neclare pentru acele puncte situate
în meridianul spațial corespunzător. Corecția în astigmatism se face cu
lentile cilindrice.

Tulburări de vedere.
Figura 9.10 Tulburări de vedere.
Procesele fotochimice din retină

Retina prezintă sensibilitate la radiațiile electromagnetice care au lungimea

de undă între 390 – 770 nm. Recepția vizuală reprezintă transformarea
energiei de natură electromagnetică a luminii în influx nervos. Acest proces
este facilitat de către celulele receptoare retiniene:

Cu conuri – au 3 feluri de pigmenți vizuali – iodopsine;

Cu bastonașe – au un singur pigment vizual – rodopsină.
Pigmenții vizuali sunt macromolecule fotosensibile prezente la nivelul
celulelor receptoare retiniene.

Mecanismul fotoreceptor

Pentru cele două tipuri de celule fotoreceptoare retiniene, procesul de

fotorecepție este similar. Astfel, pigmentul vizual absoarbe energia radiației
luminoase și se descompune în cele două componente ale sale:

Retinen (derivat de vitamina A, comun tuturor pigmenților vizuali);

Opsină (variază în funcție de pigmentul vizual).
Pigmentul vizual intră în structura membranei celulelor cu conuri și
bastonașe. În acest fel, procesul de descompunere a pigmentului determină
modificări ale conductanțelor ionice, cu apariția potențialului receptor.

Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Celulele cu bastonașe

sunt mai sensibile comparativ cu celulele cu conuri. Pentru a stimula o celulă
cu bastonaș este suficientă energia unei singure cuante de lumină.

Adaptarea receptorilor vizuali

Adaptarea la lumină
În funcție de conținutul în pigment vizual, sensibilitatea celulelor
fotoreceptoare variază direct proporțional. Astfel, sensibilitatea crește odată
cu conținutul în pigment vizual.

Însă, cantitatea de pigment vizual din celulele cu conuri și bastonașe

prezintă variații raportate la expunerea lor la lumină sau întuneric.
Expunerea îndelungată a acestora la lumină puternică duce la
descompunerea pigmentului vizual în retinen și opsine. Ulterior, cea mai
mare parte a retinenului de la nivelul ambelor celule fotoreceptoare se
transformă în vitamina A. În acest fel scad concentrația în pigmenți vizuali
împreună cu sensibilitatea ochiului la lumină. Aceste proces poartă numele
de adaptare la lumină.

În vederea diurnă sau fotopică intervin celulele cu conuri. Timpul de

adaptare la lumină: 5 minute. Reducerea vederii diurne se numește
hemeralopie.

Adaptarea la întuneric
În cazul expunerii la întuneric pentru mai mult timp, retinenul și opsinele din
celulele fotoreceptoare se transformă în pigmenți vizuali. Cantitatea
acestora este crescută și prin transformarea vitaminei A în retinen. Acest
proces poartă numele de adaptare la întuneric. În cazul unei avitaminoze A,
vedere la întuneric este compromisă.
În vederea nocturnă sau scotopică intervin celulele cu bastonașe care au o
sensibilitate de 10 ori mai mare la întuneric comparativ cu expunerea la
lumină. Reducerea vederii nocturne de numește nictalopie.

Vederea alb-negru și vederea cromatică

Atunci când corpurile reflectă toate radiațiile luminoase, acestea apar albe,
iar când le absorb, apar negre.

Prin stimularea celulelor cu bastonașe se declanșează senzația de lumină

albă, iar în absența stimulării, senzația de negru.

În funcție de tipul de pigment vizual conținut de celulele cu conuri,

stimularea lor produce senzații variate:

Conuri cu pigment sensibil la culoarea roșie – „conuri roșii”;

Conuri cu pigment sensibil la culoarea verde – „conuri verzi”;
Conuri cu pigment sensibil la culoarea albastră – „conuri albastre”.
Stimularea individuală a fiecărei categorii declanșează senzația culorii
absorbite, iar stimularea în egală măsură a celor 3 tipuri de mai sus
favorizează senzația de alb.

Roșu, verde și albastru sunt culori primare sau fundamentale. Amestecarea

lor în proporții diferite duce la obținerea tuturor celorlalte culori ale
spectrului, precum și culoarea albă. Fiecare culoare din spectru are o culoare
complementară care prin amestecare cu prima se obține alb.

Daltonism – defect de vedere cromatică. Boală care apare exclusiv la bărbați

(genă recesivă X linkată), afectează aproximativ 8% din populația masculină.
Patologia se traduce prin absența din naștere a unor celule cu conuri
corespunzătoare uneia dintre cele 3 culori fundamentale și percepția în
schimb a unui ton cenușiu. În majoritatea cazurilor sunt absente conurile
verzi și conurile roșii.

Calea optică

Segmentul intermediar al analizatorului vizual este reprezentat de către

calea optică.
Receptorii căii optice: celulele fotosensibile cu conuri și bastonașe.

Neuronul I: celulele bipolare din retină

Neuronul II: în retină, mai profund – celulele multipolare

Chiasma optică se formează prin încrucișarea axonilor neuronilor multipolari

care provin din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) și apoi ajung în
tractul optic opus. Axonii care provin din câmpul extern al retinei (câmpul
temporal) nu se mai încrucișează și trec în tractul optic de aceeași parte.
Nervul optic conține fibre de la un singur glob ocular. Tractul optic conține
fibre de la ambii ochi. De la nivelul tracturilor optice se desprind unele
colaterale care merg spre colicul superior din mezencefal, însă fără a
constitui o stație sinaptică pentru calea optică.

Tractul optic ajunge la metatalamus, la corpul geniculat extern (neuronul III

al căii optice). Acolo, majoritatea fibrelor nervoase ale tractului optic fac
sinapsă cu cel de-al III-lea neuron (tritoneuronul). Axonul acestuia se
propagă spre scoarța cerebrală și se termină în lobul occipital, în jurul
scizurii calcarine. Eferențele nervoase care pornesc din corpul geniculat
lateral (extern) se numesc radiații optice. La nivelul lobului occipital, în jurul
scizurii calcarine, se află ariile vizuale primare și secundare (asociative).
Acestea reprezintă segmentul cortical al analizatorului.

În ariile vizuale se realizează:

Senzația vizuală;
Percepția vizuală;
Transformarea stimulilor electrici porniți de la nivelul celulelor
fotoreceptoare în senzație de lumină, culoare și formă.
Căile de conducere nervoasă ale analizatorului vizual.
Figura 9.11 Căile de conducere nervoasă ale analizatorului vizual.
Segmentul cortical al analizatorului vizual

Fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de proiecție

corticală.
Aria vizuală primară: se întinde predominant pe fața medială a lobilor
occipitali, de o parte și de alta a scizurii calcarine. Cea mai întinsă
reprezentare o are macula care ocupă regiunea posterioară a lobului
occipital.

Extirparea ariei vizuale primare duce la orbire.

Ariile vizuale secundare sau asociative: se află în jurul ariei vizuale primare.

Distrugerea ariilor vizuale secundare determină afazia vizuală: bolnavul vede

literele scrise, însă nu înțelege semnificația cuvintelor citite.

Câmpul vizual, vederea binoculară și stereoscopică

Câmp vizual monocular.

Figura 9.12 Câmp vizual monocular.
Câmpul vizual reprezintă spațiul cuprins cu privirea. Fiecărui ochi i se
atribuie un câmp vizual monocular, care se suprapune într-o mare proporție
cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea vizuală comună celor două câmpuri
este câmpul vizual binocular.

Relația dintre câmpurile vizuale și retină.

Figura 9.13 Relația dintre câmpurile vizuale și retină.
Din imaginea care prezintă „Relația dintre câmpurile vizuale și retină”, se
observă următoarele:

1 și 2: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului stâng trimite

obiectele din jumătatea stângă a câmpului vizual monocular al ochiului
stâng (prezentat în albastru) și jumătatea temporală a retinei (hemiretina
temporală) ochiului stâng trimite obiectele din jumătatea dreaptă a
câmpului vizual monocular al ochiului stâng (prezentat în portocaliu).
3 și 4: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului drept trimite
obiectele din jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular al ochiului
drept (prezentat în albastru) și jumătatea temporală a retinei (hemiretina
temporală) ochiului drept vede obiectele din jumătatea stânga a câmpului
vizual monocular al ochiului drept (prezentat în portocaliu).
5 și 6: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun, jumătățile
stângi ale fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea stângă a câmpului
vizual binocular (prezentat în albastru).
7 și 8: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun, jumătățile
drepte ale fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea dreaptă a
câmpului vizual binocular (prezentat în portocaliu).
Un obiect aflat în câmpul vizual binocular formează câte o imagine pe retina
fiecărui ochi, iar cele două imagini fuzionează la nivelul scoarței rezultând o
imagine unică. Procesul de fuziune corticală are loc cu condiția ca imaginile
retiniene să se formeze în puncte corespondente. Procesul de fuziune
corticală a imaginilor începe la nivelul corpilor geniculați laterali.

Vederea binoculară conferă abilitatea vederii în profunzime, adică perceția

celor 3 dimensiuni: lungime, lățime, adâncime (denumită vedere
stereoscopică).

9.7. Analizatorul acustico-vestibular

Urechea internă adăpostește analizatorul acustic și analizatorul vestibular
(responsabil pentru poziția corpului atât în repaus, cât și în mișcare). Pentru
fiecare analizator, impulsul este condus pe calea unui nerv:

Nervul acustic (cohlear);

Nervul vestibular.
Pe traiectul nervului cohlear (acustic) se află ganglionul spiral Corti, iar pe
traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Perechea
VIII de nervi cranieni (vestibulo-cohleari) este formată prin unirea celor 2
nervi.

Atât undele sonore repetate într-o anumită ordine (sunetele), cât și cele care
se repetă neregulat (zgomote), pot fi percepute de urechea umană.

Analizatorul vestibular are rolul de a oferi informații cu privire la poziția și a

mișcărilor corpului în spațiu. Pe baza acestora, declanșează reflexele
posturale și gestuale. Această funcție este completată și de informațiile
colectate de la receptorii musculari kinestezici, cutanați (tact, presiune) și
optici.

Urechea.
Figura 9.14 Urechea.
Receptorul auditiv

Perfecționarea aparatului acustic a favorizat dezvoltarea unor anexe

importante: urechea externă și urechea medie – care nu au nicio legătură cu
aparatul vestibular.

Urechea externă este compusă din:

Pavilionul;
Conductul auditiv extern.
Urechea medie este o cavitate pneumatică săpată în stânca osului temporal.
Timpanul reprezintă peretele lateral al urechii medii. Peretele medial
prezintă fereastra ovală și fereastra rotundă. La nivelul peretelui anterior se
deschide trompa lui Eustachio. Aceasta reprezintă o cale de comunicare a
casei timpanului cu nazofaringele cu rolul de a egaliza presiunea pe ambele
fețe ale timpanului.

În interiorul urechii medii se află un lanț articulat de oscioare:

Ciocanul;
Nicovala;
Scărița.
Primul și ultimul oscior prezintă câte un mușchi. Mușchiul ciocanului
intervine în diminuarea vibrațiilor sonore puternice, iar mușchiul scăriței le
amplifică pe cele slabe, reglând astfel intensitatea undei sonore.

Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de încăperi, denumite labirint

osos, săpate în stânca osului temporal. Labirintul osos adăpostește la
interior labirintul membranos. Între cele două labirinturi se află perilimfa.

Labirintul osos este alcătuit din:

Vestibulul osos;
Canalele semicirculare osoase (3);
Melcul osos.
Sunt 3 canale semicirculare osoase dispuse în planuri perpendiculare unul
pe celălalt. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa
printr-o dilatație mai largă denumită ampulă. La cealaltă extremitate, canalul
anterior și cel posterior se unesc într-un canal comun înainte de a se
deschide în vestibul.

Melcul osos:

Este situat anterior vestibulului;

Are formă conică;
Prezintă un ax osos central – columelă, în jurul căruia melcul osos realizează
două ture și jumătate.
La nivelul columelei se inseră lama spirală osoasă care este întregită de
membrana bazilară a labirintului membranos și membrana vestibulară
Reissner. Aceste două membrane împart lumenul osos în compartimente
denumite:

Rampa vestibulară – aflată deasupra membranei vestibulare;

Rampa timpanică – situată sub membrana bazilară;
Canalul cohlear (melcul membranos) – aflat între membrana bazilară, cea
vestibulară și peretele extern al melcului osos.
Rampele vestibulară și timpanică conțin perilimfa, iar canalul cohlear (melcul
membranos), endolimfa. Aproape de vârful melcului, lama spirală lasă un
spațiu liber denumit helicotrema.

Anatomia canalului cohlear (melcul membranos).

Figura 9.15 Anatomia canalului cohlear (melcul membranos).
Labirintul membranos este alcătuit dintr-un sistem de camere, adăpostite de
labirintul osos. Labirintul membranos adăpostește vestibulul membranos.

Vestibulul membranos este divizat în două cavități:

Utricula – aflată în partea superioară a vestibulului;

Sacula – se află sub utriculă.
La nivelul utriculei se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase.

Din partea inferioară a saculei pornește canalul cohlear (melcul membranos)

care conține organul Corti cu receptorii acustici.
Organul Corti este așezat pe membrana bazilară. În centrul acestuia se află
un spațiu triunghiular, denumit tunelul Corti, pe laturile căruia se găsesc
celule de susținere. Fibre dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral
Corti traversează tunelul Corti.

Peste celulele de susținere se află celulele auditive. La polul bazal al acestora

se găsesc terminații dendritice care provin de la neuronii din ganglionul
spiral Corti. De cealaltă parte, la polul apical al celulelor auditive se află cilii
auditivi care pătrund în membrana reticulată secretată de către celulele de
susținere. Deasupra cililor auditivi se găsește membrana tectoria.

Organul Corti în detaliu.

Figura 9.16 Organul Corti în detaliu.
Receptorii vestibulari

Receptorii vestibulari se găsesc în labirintul membranos.

În utriculă și saculă se află câte o maculă, denumită în funcție de cavitate,

respectiv:

Macula utriculară;
Macula saculară.
Maculele sunt formate din celule de susținere care sunt așezate pe o
membrană bazală, peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. La polul
bazal al acestor celule senzoriale ajung terminațiile dendritice ale neuronilor
din ganglionul vestibular Scarpa. Cilii sunt integrați în membrana otolitică în
care se află carbonat de calciu (CaCO3) și de magneziu (MgCO3) sub formă
de granule, denumite otolite.

Membrana otolitică și otolitele.

Figura 9.17 Membrana otolitică și otolitele.
Segmentele intermediar și central

Calea acustică

I neuron – se află în ganglionul spiral Corti. Dendritele I neuron ajung la

polul bazal al celulelor auditive cu cili din organul Corti. Axonii formează
nervul cohlear care se îndreaptă spre cei 2 nuclei cohleari (ventral și dorsal)
din punte, unde se află cel de-al II lea neuron. Axonul acestuia se
încrucișează, apoi urmează un traiect ascendent spre coliculul inferior din
mezencefal. La acest nivel se află cel de-al III lea neuron. În corpul geniculat
medial din metatalamus se află cel de-al IV-lea neuron. Axonul acestuia se
proiectează bilateral în girul temporal superior.

Aria secundară (de asociație) este înconjurată de aria primară și primește

aferențe de la aceasta.

Căile de conducere ale analizatorului auditiv.

Figura 9.18 Căile de conducere ale analizatorului auditiv.
Calea vestibulară

I neuron – se află în ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele I neuron ajung

la celulele senzoriale cu cili din maculă și creste ampulare. Axonii acestuia
formează ramura vestibulară a perechii a VIII a de nervi cranieni (nervul
vestibulo-cohlear). Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei
vestibulari din bulb (superior, inferior, lateral, medial). Cel de-al II-lea neuron
(deutoneuronul) al căii vestibulare se află la acest nivel, de unde pleacă
totodată mai multe fascicule:

Fasciculul vestibulo-spinal, pleacă spre măduvă și intervine în controlul

tonusului muscular.
Fasciculul vestibulo-cerebelos, pleacă spre cerebel și controlează echilibrul
static și dinamic.
Fasciculul vestibulo-nuclear, pleacă spre nucleii nervilor III și IV din
mezencefal și VI din punte și controlează mișcările globilor oculari, cu punct
de plecare labirintic.
Fasciculul vestibulo-talamic, pleacă spre talamus, de unde prin fibrele
talamo-corticale se proiectează pe scoarță.
Mecanismul recepției auditive

Urechea umană percepe sunete care se încadrează în următorii parametri:

Frecvența: 20 – 20.000 Hz;

Amplitudinea: 0 – 130 db (1 decibel = 1 dyne/cm2).
Undele sonore sunt un produs al rarefierii și condensării aerului. Acestea
prezintă următoarele proprietăți fundamentale:
Înălțimea – dată de frecvența undelor;
Intensitatea – dată de amplitudine;
Timbrul – dat de vibrațiile armonice superioare însoțitoare.
Energia mecanică a sunetelor este transformată de către celulele senzoriale
ale organului Corti în impuls nervos. Pavilionul urechii captează și
direcționează sunetele către conductul auditiv extern și ulterior până la
organul Corti. Unda sonoră ajunsă la capătul conductului auditiv extern
pune în vibrație membrana timpanului care antrenează la rândul său lanțul
de 3 oscioare (ciocan-nicovală-scăriță).

În cazul prezenței unor perforații la nivelul timpanului acuitatea auditivă a

urechii respective va scădea (Nu se instalează surditatea).

De la nivelul oscioarelor, unda se propagă mai departe, succesiv, ferestrei

ovale, perilimfei și ulterior endolimfei. Variațiile de presiune ale endolimfei
produc vibrația membranei bazilare pe care se află organul Corti. Vibrațiile
membranei bazilare antrenează la rândul lor cilii celulelor auditive care
suferă deformații mecanice în urma contactului cu membrana tectoria.
Înclinarea cililor într-o direcție produce depolarizarea celulelor, însă în
direcția opusă determină hiperpolarizarea lor. Prin depolarizările celulelor
senzoriale crește frecvența potențialelor de acțiune, pe când
hiperpolarizările o reduc.

Membrana bazilară prezintă o structură ce poate fi comparată cu a unui

rezonator cu coarde caracterizat de anumite particularități în ceea ce privesc
elasticitatea și rezonanța:

Baza melcului intră în rezonanță cu sunetele de frecvență înaltă (15.000 Hz);

Mijlocul membranei bazilare rezonează cu frecvențe medii (5.000 Hz);
Vârful melcului rezonează cu frecvențe joase (20 – 500 Hz).
Transmiterea stimulului auditiv

Din ganglionul spiral Corti, fiecare neuron senzitiv transmite impulsuri

nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Această specializare
zonală se menține și în cazul celorlalte stații de releu ale căii acustice.
Sunetele de o anumită frecvență activează anumiți neuroni cohleari,
coliculari și metatalamici. Astfel, excitațiile de natură sonoră divizate în
frecvențele componente la nivelul membranei bazilare se transmit spre
neuronii corticali, prin „fire izolate”.

Cele două mecanisme care intervin în identificarea direcției de proveniență

a sunetului sunt:

Prin identificarea decalajului în timp dintre semnalele acustice care intră în

cele două urechi;
Prin diferența de intensitate a sunetului care ajunge la cele două urechi.
Fiziologia analizatorului vestibular

Rolul analizatorului vestibular este de a informa creierul cu privire la poziția

capului în spațiu, precum și accelerările liniare sau circulare la care este
supus. Simțul vestibular nu este un simț al echilibrului propriu-zis. Împreună
cu analizatorii kinestezic, vizual, tactic și cerebelul, analizatorul vestibular
constituie o componentă importantă a mecanismelor care intervin în
reglarea echilibrului.

Segmentul periferic

Otolitele stimulează mecanic receptorii maculari, mecanism care are loc atât
în condiții statice, cât și dinamice.

În cazul în care capul stă nemișcat, cilii celulelor senzoriale sunt apăsați de
către greutatea otolitelor, transmițând impulsuri nervoase spre centri și în
felul acesta informează cu privire la poziția capului în raport cu direcția
vectorului gravitațional.

Atunci când capul și corpul sunt supuse unor accelerări de tip liniar (înainte,
înapoi sau lateral), forțele de inerție împing otolitele în sens opus deplasării.
Acest mecanism este explicat prin densitatea mai mare a otolitelor față de
endolimfă. În acest fel, la nivelul centrilor nervoși se declanșează reacții
motorii corectoare ale poziției corpului și capului cu scopul de a menține
echilibrul pe toată durata mișcării.

Receptorii maculari detectează accelerația (NU viteza de deplasare) și

anume:
Receptorii maculari din utriculă – apreciază accelerația orizontală;
Receptorii maculari din saculă – apreciază accelerația verticală.
Receptorii analizatorului vestibular sunt totodată și sediul unor reflexe
posturale. O modificare bruscă a poziției corpului declanșează reflexe care
ajută la menținerea posturii și a echilibrului.

În condițiile accelerărilor circulare ale capului și corpului, receptorii otolitici

nu contribuie la menținerea echilibrului.

La baza canalelor semicirculare se află crestele ampulare și cupolele

gelatinoase care reprezintă al II-lea organ receptor al analizatorului
vestibular responsabil de menținerea echilibrului în condițiile accelerațiilor
circulare ale capului și corpului. Deplasarea endolimfei excită mecanic cilii
celulelor senzoriale din canalele semicirculare. Orice mișcare de rotație a
capului sau a corpului antrenează rotația simultană a canalelor semicirculare
aflate în planul rotației respective. Din cauza inerției, endolimfa din aceste
canale va suferi o deplasare relativă în sens opus rotației capului și va înclina
cupola gelatinoasă în sensul acestei deplasări (adică opus față de sensul
rotației capului).

Ca urmare a orientării canalelor semicirculare în cele 3 planuri ale spațiului,

respectiv frontal, orizontal, sagital, este posibilă recepționarea mișcărilor
circulare ale capului.

9.8. Noțiuni elementare de igienă și patologie

Micozele – infecții fungice cutanate. Cauzele pot fi: dermatofiții – infectează
tegumentul superficial și anexele cutanate (păr, unghii); sau levurile din
genul Candida – afectează și mucoasele. Transmiterea micozelor se face de
la om la om sau de la animale la om. Tratament: în general local.
Răspândirea lor poate fi prevenită prin: tratarea persoanelor bolnave și
măsuri riguroase de igienă.

Acneea – Boală inflamatorie a foliculului pilosebaceu. Etiopatologie:

complexă și incomplet elucidată. Afectează în special adolescenții, situație în
care capătă și o importanță psiho-socială.

Herpesul – infecția cu virusul Herpes simplex. Manifestări: apariția unei rupții

cutanate sau mucoase cu aspect caracteristici (vezicule pe o bază
eritematoasă). Infecția poate fi: primară sau recurentă. Transmiterea se
poate face de la om la om. Tratament: medicamente antivirale.

Piodermitele – infecții bacteriene cutanate. În general sunt superficiale

cărora li se aplică de regulă un tratament local cu antibiotice. Apar în mod
special la copii.

Rinitele – edem și vasodilatație la nivelul mucoasei nazale, care se manifestă

clinic prin rinoree și obstrucție nazală. Poate fi acută sau cronică, având
multiple etiologii.

Cataracta – opacifierea cristalinului din compoziția sistemului optic al

globului ocular care duce la pierderea graduală a acuității vizuale și care
poate duce în timp la pierderea completă a vederii. Cauza opacifierii:
modificări chimice la nivelul proteinelor din structura cristalinului. Aceste
modificări apar în urma unor infecții, traumatisme sau datorită înaintării în
vârstă. Cataracta constituite principala cauză de pierdere a vederii.
Tratament: îndepărtarea chirurgicală a cristalinului afectat și implantarea
unuia artificial.

Glaucomul – constituie o a doua cauză de pierdere a vederii, mai ales în

țările mai puțin dezvoltate. Pot fi afectate persoanele de orice vârstă, însă în
95% din cazuri se manifestă la persoanele de peste 40 de ani.

Glaucomul constă în creșterea presiunii intraoculare. Umoare apoasă nu se

drenează corespunzător prin sistemul venos, comparativ cu viteza sa de
producție. În acest fel se acumulează lichid care duce la compresia vaselor
de sânge ale globului oculare și a nervului optic. Astfel, celulele retiniene
sunt distruse, nervul optic se poate atrofia, putând cauza orbirea.

Conjunctivita – inflamația mucoasei conjunctivale. Cauzele pot fi multiple:

alergice, infecțioase, traumatice.

Otita – otita externă reprezintă un termen general care definește orice

infecție a urechii externe (micotică, bacteriană, virală).

Otita medie purulentă acută – infecție a urechii medii. Calea prin care
agenții patogeni ajung la acest nivel este de regulă, trompa lui Eustachio, de
cele mai multe ori ca urmare a unei amigdalite sau răceli. Copiii sunt cei mai
susceptibili să dezvolte această infecție deoarece răcesc frecvent și au
trompa lui Eustachio scurtă și plasată orizontal. Cel mai des întâlnit
simptom: durerea la nivelul urechii medii. Presiunea exercitată de inflamația
de la acest nivel poate duce la ruperea membranei timpanice fi absente.
Coma prezintă multiple cauze care constau în disfuncții la nivelul
emisferelor cerebrale, diencefalului și punții. Cele mai des întâlnite cauze
sunt: traumatismele cerebrale, hemoragiile cerebrale sau afecțiuni cerebrale
difuze sau metabolice.

Convulsiile – pot fi: izolate sau nerecurente. Manifestarea lor se face doar în
anumite situații, cum ar fi boli febrile, traumatisme craniene. Se mai pot
manifesta în epilepsie (boală cronică, recurentă care se caracterizează prin
debut brusc, cu pierderea conștienței, cu activitate motorie necontrolată și
caracteristică, precum și cu fenomene senzoriale). Factorul determinant este
stimularea excesivă a celulei nervoase
Analizatorii
9.1. Introducere
Stimulii din mediul extern și intern care acționează asupra receptorilor din
organism sunt analizați din punct de vedere calitativ și cantitativ la nivel
cortical, prin intermediul unor sisteme morfo-funcționale
denumite analizatori.
Excitațiile se propagă pe calea nervoasă senzitivă și determină formarea de
senzații în ariile corticale.
Ca alcătuire, fiecare analizator poate fi divizat în 3 segmente:

 segment periferic
 segment intermediar
 segment central

Segmentul periferic mai este numit și receptor. Această formațiune este

specializată în percepția sub formă de stimuli a unei forme de energie fie
din mediul intern, fie din mediul extern.
Segmentul intermediar sau de conducere cumulează căile nervoase care
facilitează transmiterea impulsului nervos către scoarța cerebrală; căile de
conducere ascendente sunt: directe și indirecte.

 calea directă: prezintă sinapse mai puține → conducere rapidă a

impulsurilor, cu proiectare într-o arie specifică fiecărui analizator;
  calea indirectă (sistemul reticular ascendent activator): conducere
lentă a impulsurilor, cu proiecție corticală, nespecific și difuz.

Segmentul central reprezintă aria din scoarța cerebrală unde ajunge calea
de conducere. Impulsurile ajunse la acest nivel sunt transformate în senzații
specifice.
9.2. Analizatorul cutanat
Pielea – câmp receptor de dimensiuni mari. Justificarea reiese din faptul că
la nivelul acesteia sunt prezente numeroase și variate terminații nervoase
libere sau încapsulate care trimit informații către centri nervoși superiori cu
privire la proprietățile și fenomenele cu care intră în contact organismul. Din
structura analizatorului cutanat, receptorii reprezintă segmentul periferic.
Receptorii prezenți la nivelul pielii sunt:

 tactili
 termici
 dureroși
 de presiune (presionali)
 pentru vibrații (vibraționali)

Totodată, pielea reprezintă și un înveliș protector, sensibil al organismului,

în prelungirea căreia, la nivelul orificiilor naturale ale organismului, se
continuă cu mucoasele.
Figura 9.1 Pielea și receptorii cutanați (a - epiderm; b - derm; c - hipoderm).

Privind de la suprafața ei, în profunzime, pielea este alcătuită din 3

straturi și anume:

 Epiderm – stratul aflat în contact direct cu mediul extern.

Este un epiteliu pluristratificat pavimentos, keratinizat, lipsit de vase de

sânge, dar prezintă terminații nervoase libere; Hrana este asigurată pe
cale osmotică de la nivelul lichidului intercelular. Superficial, prezintă stratul
cornos, iar în profunzime, stratul germinativ.

 Derm – zonă conjunctivă densă la nivelul căreia se remarcă vase de

sânge, vase limfatice, terminații nervoase, anexe cutanate (fire de păr,
precum și canale ale glandelor exocrine).

Se împarte în: derm papilar (un strat spre epiderm) și derm reticular (un
strat spre hipoderm).
În dermul papilar se remarcă papilele dermice, care sunt ridicături
tronconice. La nivelul degetelor acestea sunt mai evidente și contribuie la
formarea unor proeminențe denumite creste papilare. Prin întipărire, se
obțin amprentele utilizate pentru identificări în criminalistică și medicina
legală.
La nivelul stratului reticular, elementele celulare sunt relativ rare, dar sunt
prezente fibre de colagen, precum și fibre elastice care contribuie la
formarea fasciculelor groase.

 Hipoderm (denumit și țesut subcutanat) – este constituit din țesut

conjunctiv lax, la nivelul căruia se află un număr variabil de celule
adipoase.

La acest nivel se întâlnesc bulbii firului de păr, glomerulii glandelor

sudoripare și corpusculii Vater-Pacini.
Receptorii cutanați sunt reprezentați de către terminațiile nervoase libere
și încapsulate de la nivelul pielii.

 Terminațiile nervoase libere sunt localizate printre celulele

epidermului. Acestea sunt ramificări dendritice ale neuronilor senzitivi
din ganglionii spinali. Unele dintre aceste fibre nervoase au
terminațiile în formă de coșuleț distribuite în jurul unor celule
epiteliale. Ele reprezintă discurile tactile Merkel cu rol în recepționarea
stimulilor tactili.
 Terminațiile încapsulate sunt prezente în hipoderm și sunt
reprezentate de corpusculi pentru sensibilitate tactilă, precum și
de corpusculii Vater-Pacini (corpusculii cu dimensiunea cea mai
mare).

Și la nivelul dermului sunt prezenți receptori pentru sensibilitatea tactilă.

Aceștia sunt: corpusculii Meissner, Krause, Ruffini. Unii au și rol în
perceperea variațiilor de temperatură: corpusculii Krause sunt receptori
pentru rece, iar Ruffini sunt receptori pentru cald.
Receptorii tactili
Segmentul periferic al analizatorului tactil este reprezentat de receptorii
tactili. Aceștia sunt mecanoreceptori, iar stimulul îl reprezintă deformarea
mecanică. Receptorii tactili sunt responsabili de generarea senzațiilor tactile,
presionale, vibratorii.
Localizare: derm, tegumente fără păr.
În funcție de dispunere, aceștia percep senzații diferite. De
exemplu, corpusculii Meissner și discurile Merkel, dispuși în partea
superioară a dermului înregistrează atingerea. Distribuiți mai profund în
derm, corpusculii Ruffini, recepționează presiunea, iar corpusculii Pacini,
vibrațiile.
În plus, terminațiile nervoase libere intervin și ele în perceperea atingerii și
presiunii.
Hipodermul pulpei degetelor prezintă un tip de corpusculi Vater-Pacini de
dimensiuni mai mici, denumiți corpusculi Golgi-Mazzoni cu implicare în
generarea senzației tactile.
Receptorii termici
Segmentul periferic al analizatorului termic este reprezentat de receptorii
termici. Aceștia sunt terminații nervoase libere, fără mielină, cu diametru
mic și se împart în:

 receptori pentru rece

 receptori pentru cald

Receptorii pentru rece sunt mai numeroși comparativ cu cei pentru cald. În
cazul unor temperaturi extreme, sunt stimulați totodată și algoreceptorii
(receptori pentru durere).
Receptorii pentru durere
Segmentul periferic al analizatorului dureros este reprezentat de receptorii
pentru durere care, în principal, sunt terminații nervoase libere. Pe de altă
parte, în cazul unor stimulări excesive, toți receptorii cutanați au capacitatea
de a transmite aceste impulsuri care sunt ulterior percepute ca durere.
Stimulii receptorilor pentru durere sunt de natură:

 chimică
 mecanică
 termică

Cu cât stimulul persistă mai mult, intensitatea senzației crește.

Câmpul receptor și acuitatea senzorială
Câmpul receptor al unui neuron cu implicare în sensibilitatea cutanată
reprezintă regiunea de tegument în care stimulul odată aplicat va determina
variații în rata de descărcare a neuronului respectiv.
Între suprafața câmpului receptor și densitatea receptorilor din regiunea
respectivă există un raport de inversă proporționalitate.
Acuitatea tactilă
Distanța minimă dintre două puncte apropiate, stimulate, la care un subiect
poate percepe atingerea fiecăreia dintre ele, se numește acuitate tactilă. Cu
alte cuvinte, aceasta descrie pragul de percepție distinctă a două puncte
diferite.
Variații: 2 mm (vârful limbii) – 50 mm (anumite regiuni la nivelul toracelui
superior).
9.3. Analizatorul kinestezic
Conform DEX, termenul de chinestezie descrie totalitatea senzațiilor de
mișcare pe care ni le transmite corpul omenesc. În acest fel, funcționarea
normală a proceselor motorii implică informarea continuă a SNC cu privire
la poziția spațială a corpului, precum și a altor segmente ale sale și a
gradului de contracție a mușchilor. Furnizarea acestor informații se atribuie
receptorilor vestibulari, vizuali, cutanați și unor receptori specifici din
aparatul locomotor (proprioceptori).
Impulsurile primite de la proprioceptori (impulsuri aferente) sunt conduse
prin:

 fascicule spinobulbare – pentru sensibilitatea kinestezică (simțul

poziției și al mișcării în spațiu);
 fascicule spinocerebeloase ventrale (încrucișat) Gowers și
dorsale (direct) Flechsig – pentru sensibilitatea proprioceptivă de
reglare a mișcării (simțul tonusului muscular).

Relaxarea musculară este prevenită de întinderea și activarea fusurilor, care,

la rândul lor declanșează o contracție reflexă. Acest mecanism produce o
întindere și o tensiune musculară de relaxare denumită tonus muscular.
Din punct de vedere al localizării, receptorii analizatorului kinestezic se află
în:

 tendoane;
 mușchi;
 articulații;
 periost;
 ligamente.

Corpusculii Vater-Pacini, receptori întâlniți la nivelul pielii (receptori

cutanați), sunt prezenți și în periost și articulații (receptori kinestezici). În
acest caz, prezintă sensibilitate la mișcări și variații de presiune.
Corpusculii neurotendinoși Golgi sunt dispuși la joncțiunea dintre
mușchi și tendon. Fibrele nervoase care pătrund în corpuscul (1 – 3) au ca
stimul întinderea puternică a tendonului.
Rolul acestor corpusculi este de a:

 controla tensiunea la nivelul tendonului;

 preveni o contracție musculară excesivă;
 preveni o alungire musculară exagerată.

Terminațiile nervoase libere își distribuie ramificațiile în întreaga grosime

a capsulei articulare. Acestea intervin în transmiterea sensibilității
dureroase de la nivel articular.
Corpusculii Ruffini sunt dispuși la nivelul capsulei articulare, în stratul
superficial. Aceștia au rolul de a recepționa poziția și mișcările articulare.
Fusurile neuromusculare (unicii proprioreceptori de la nivel muscular) sunt
dispuse printre fibrele musculare striate.
Stimulul: tensiunea dezvoltată în timpul contracției musculare.
Fusurile neuromusculare sunt alcătuite din 5 – 10 fibre musculare
modificate (fibre intrafusale), înconjurate de o capsulă conjunctivă.
Acestea sunt paralele cu fibrele extrafusale (nu sunt componente ale fusului
neuromuscular). Fibrele intrafusale pot fi: fibre intrafusale cu lanț
nuclear distribuite către periferie (prezintă nuclei alungiți, ovalari, dispuși în
lanț) și fibre intrafusale cu sac nuclear distribuite central (prezintă nuclei
rotunzi, dispuși în sac). Spre deosebire de zona centrală, zonele periferice
ale fusurilor neuromusculare au caracter contractil. Porțiunea centrală a
fusurilor neuromusculare conține nuclei.

Figura 9.2 Fibre intrafusale și extrafusale.

Fusurile sunt inervate senzitiv și motor. Inervația senzitivă se
atribuie dendritelor neuronilor senzitivi din ganglionul spinal.
La nivelul măduvei spinării se află două tipuri de motoneuroni care
inervează mușchii scheletici:

 motoneuroni α – inervează fibrele extrafusale;

 motoneuroni ɣ – inervează fibrele intrafusale.

Axonii neuronilor ɣ din cornul anterior al măduvei spinării asigură inervația

motorie. Aceștia se întind până la zona periferică a fibrelor cu sac nuclear și
lanț nuclear unde declanșează contracția acestora cu întinderea zonei
centrale. În acest fel se produce stimularea fibrelor senzitive
anulospirale (distribuite la nivelul sacului fibrelor intrafusale cu sac nuclear)
și a celor „în floare” (distribuite spre periferia fibrelor intrafusale cu lanț
nuclear).
Contracția fibrelor extrafusale, cu declanșarea contracției mușchiului apare
ca urmare a transmiterii impulsului nervos motoneuronului α. Întinderea
fibrelor extrafusale declanșează totodată și întinderea fibrelor intrafusale ca
urmare a dispunerii în paralel a acestora. În acest fel sensibilitatea
kinestezică intervine în informarea centrilor nervoși (pe calea fibrelor
nervoase senzitive intrafusale) cu privire la contracția musculară.
 Figura 9.3 Calea sensibilității cutanate și kinestezice.

De pe imaginea de mai sus care marchează calea sensibilității cutanate și

kinestezice, se remarcă cum înainte de pătrunde în bulb, tractul
spinotalamic lateral și cel ventral (anterior) se unesc.
9.4. Analizatorul olfactiv
Față de unele animale, olfacția (simțul mirosului) este un simț mai puțin
dezvoltat la om. Acesta poate distinge aproximativ 10.000 de mirosuri. Însă,
din combinarea în cantități diferite a circa 50 de mirosuri primare, se
poate obține o diversitate de senzații olfactive.
Rolul principal al olfacției este de a identifica substanțele mirositoare sau
nocive din aer. În plus, alături de simțul gustului intervine în identificarea
calității alimentelor precum și în stimularea eliberării secrețiilor digestive.
Pentru ca o substanță să poată fi mirosită, aceasta trebuie să îndeplinească
anumite caracteristici:
  să fie volatilă;
 să ajungă în nări;
 să fie solubilă;
 să poată traversa mucusul;
 să poată atinge celulele olfactive.

Figura 9.4 Receptorul olfactiv.

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori și anume, celule

bipolare de la nivelul mucoasei olfactive (neuronul I al căii olfactive). Aceștia
sunt dispuși în partea postero-superioară a foselor nazale.
Caracterele celulei bipolare:

 sunt neuroni fusiformi.

 prezintă o dendrită scurtă și groasă, la finalul căreia (la polul apical) se
află o veziculă (butonul olfactiv) cu cili.
  din polul bazal, axonii (10-20) se adună într-un mănunchi (formează
nervii olfactivi) și traversează lama ciuruită a osului etmoid (osul
etmoid prezintă la interior țesut spongios).

Axonii celulei bipolare fac sinapsă cu neuronii multipolari (celulele

mitrale) din bulbul olfactiv. Neuronul II al căii olfactive: neuronii multipolari.
Axonii neuronilor multipolari de formă stelată formează tractul olfactiv.
Acesta este proiectat în lobul temporal, de aceeași parte, pe fața medială și
reprezintă aria olfactivă formată din girul hipocampic și nucleul
amigdalian. Calea olfactivă NU prezintă legături directe cu talamusul.
Epiteliul columnar (celulele de susținere), printre care se află neuronii
bipolari, este un epiteliu pseudostratificat având nucleii dispuși la înălțimi
variate și dau impresia de țesut multistratificat. Alături de neuronii bipolari,
epiteliul intră în alcătuirea mucoasei olfactive. Aceasta este diferită
de mucoasa nazală în alcătuirea căreia intră stratul de mucus.
9.5. Analizatorul gustativ
Alături de simțul mirosului, simțul gustului are și el rol în a oferi informații
cu privire la calitatea alimentelor introduse la nivelul cavității bucale.
Totodată, simțul gustului declanșează reflexul necondiționat de secreție a
glandelor digestive.
Și receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori. Aceștia sunt
reprezentați de către mugurii gustativi dispuși la nivelul papilelor gustative
din mucoasa linguală.
Papilele gustative pot fi:

 calciforme (circumvalate);
 fungiforme;
 foliate;
 filiforme (NU au muguri gustativi).

Caracteristici ale mugurilor gustativi:

 au formă ovoidală;
 au în structura lor celulele senzoriale, care au un microvil la polul
apical;
 la polul bazal al celulelor senzoriale: ajung terminațiile nervoase ale
nervilor: faciali, glosofaringieni și vagi.
 Figura 9.5 Receptorul gustativ.

Protoneutronul căii gustative: se află în ganglionii anexați nervilor faciali,

glosofaringieni și vagi.
Al II-lea neuron al căii gustative (deutoneuronul): se află în nucleul
solitar din bulb.
Axonii deutoneuronilor se încrucișează, apoi se îndreaptă spre talamus, de
unde impulsurile ajung în aria gustativă din lobul parietal. Aceasta se află
în girul postcentral, partea inferioară (al III-lea neuron).
 Figura 9.6 Calea gustativă.

Senzația primară de gust

Pe toată suprafața limbii sunt distribuiți mugurii gustativi unde se pot
delimita anumite zone specializate în percepția unui anumit timp de gust
fundamental. În prezent, nu este complet elucidată identitatea substanțelor
chimice specifice care stimulează receptorii pentru gust. Se cunosc cel
puțin 13 receptori chimici (posibili sau probabili) la nivelul celulelor
gustative. Practic, pentru a putea facilita analiza gustului, calitățile de
percepție ale gustului au fost divizate în 4 categorii generale. Acestea au
fost denumite senzații gustative primare și sunt:

 acru;
 sărat;
 dulce;
 amar.

Figura 9.7 Zonele de percepție a gustului.

Majoritatea mugurilor gustativi pot fi stimulați de doi sau mai mulți stimuli
gustativi. Aceștia se încadrează de obicei în senzațiile gustative primare, dar
pot fi și stimuli din afara lor.
În urma contactului dintre substanțele sapide (substanțe cu gust) și celulele
receptoare ale mugurelui gustativ, se produce depolarizarea acestora cu
apariția potențialului de receptor. Acest proces are loc ca urmare a legării
substanțelor chimice de moleculele proteice receptoare, care pătrund în
membrana microvililor de la polul apical și vor deschide canale ionice.
Astfel, acestea vor permite pătrunderea ionilor de sodiu care vor depolariza
celula.
9.6. Analizatorul vizual
Mai mult de 90% din informațiile despre mediul înconjurător sunt furnizate
prin vedere. Acest simț intervine totodată și în:

 perceperea luminozității, a formei și a culorilor obiectelor (funcția

principală a analizatorului vizual);
 orientarea în spațiu;
 menținerea echilibrului;
 menținerea tonusului cortical (atenția).

Globul ocular – alcătuire

Globul ocular, aflat în orbită, prezintă o formă aproximativ sferică.
Peretele acestuia este alcătuit din 3 tunici concentrice (internă, medie,
externă) și 4 medii refringente. Completare de pe imaginea de mai jos: La
nivelul globului ocular se află două camere: anterioară și
posterioară. Camera anterioară este o regiune cuprinsă între cornee și iris,
iar camera posterioară este o regiune cuprinsă între iris și cristalin. Ambele
conțin umoare apoasă.
 Figura 9.8 Anatomia ochiului uman.

Tunica externă

 denumită și tunica fibroasă;

 alcătuită din două porțiuni inegale: sclerotica (posterior) și corneea
(anterior).
Corneea: transparentă, fără vase de sânge, cu numeroase fibre nervoase. În
exterior este acoperită de o foiță subțire – conjunctiva.
Sclerotica: opacă, reprezintă 5/6 din tunica externă fibroasă. La nivelul
scleroticii se inseră mușchii extrinseci ai globului ocular. În zona
posterioară, sclerotica prezintă perforații date atât de ieșirea nervului
optic din globul ocular, cât și de intrarea arterei în acesta.
Tunica medie

 denumită și tunica vasculară;

 prezintă 3 segmente, de la zona posterioară spre anterioară: coroida,
corpul ciliar, iris.

Coroida: localizată în zona posterioară orei serrata (porțiunea situată la

limita dintre coroidă și corpul ciliar). Posterior, coroida prezintă la rândul său
un orificiu de ieșire a nervului optic.
Corpul ciliar: este situat imediat înaintea orei serrata. Prezintă procese
ciliare și mușchiul ciliar.

 Mușchiul ciliar: este alcătuit din fibre musculare

netede circulare (inervate de sistemul nervos vegetativ parasimpatic)
și radiare (inervate de sistemul nervos vegetativ simpatic).
 Procesele ciliare: formate din aglomerări capilare; secretă umoarea
apoasă.

Irisul: este o diafragmă în partea anterioară cristalinului, care intervine în

reglarea cantității de lumină ce ajunge la nivelul retinei. În mijloc se află un
orificiu denumit pupilă.
Tunica internă - Retina
Membrană fotosensibilă, situată posterior orei serrata, intervine în recepția
și transformarea stimulilor de natură luminoasă în influx nervos.
Structura retinei:

 prezintă 10 straturi (primul strat este reprezentat de membrana

limitantă internă (1), urmată de - fibrele nervului optic (2) - celule
multipolare (ganglionare) (3) - celule amacrine (4) - celule bipolare (5)
- celula orizontală (6) - celule fotoreceptoare cu conuri (7) - celule
fotoreceptoare cu bastonașe (8) - membrană limitantă externă (9) -
strat pigmentar (10));
  la nivelul cărora sunt 3 tipuri de celule funcționale, aflate în relații
sinaptice: celule fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con și de
bastonaș, celule bipolare și celule multipolare; celulele bipolare fac
sinapsă cu celulele multipolare (sinapsă axodendritică);
 în plus, mai sunt: celule de susținere, de asociație și amacrine. Celulele
amacrine fac sinapsă cu celulele multipolare (sinapsă axosomatică),
celulele cu conuri și bastonașe fac sinapsă cu celulele orizontale
(sinapsă axodendritică).

Figura 9.9 Straturile retinei.

Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de bastonașe/ celulele

cu bastonașe/ bastonașele - sunt celule nervoase modificare, adaptate
pentru vederea nocturnă sau la lumină de intensitate slabă. Sunt
aproximativ 125 de milioane.
Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con/ celulele cu
conuri – sunt tot celule nervoase modificate, adaptate pentru vederea
diurnă, colorată, la lumină intensă. Sunt aproximativ 6 – 7 milioane.
Cele două regiuni importante ale retinei sunt:

 pata galbenă (macula lutea) – în dreptul axului vizual. La acest nivel

se află mai multe celule fotoreceptoare cu conuri, comparativ cu cele
cu bastonașe. În zona centrală a petei galbene se află o concavitate
exclusiv cu celule fotoreceptoare cu conuri, denumită fovea centralis.
(Completare: Axul vizual este o linie imaginară care unește obiectul
din spațiu care este privit cu centrul pupilei și foveea centrală).
 pata oarbă – dispusă medial și inferior de pata galbenă, la acest nivel
nu sunt prezinte elemente fotosensibile. Această zonă este locul de
ieșire a nervului optic din globul ocular și de intrare a arterelor în
globul ocular.

Mediile refringente:

 corneea transparentă;
 umoarea apoasă;
 cristalinul;
 corpul vitros.

Umoarea apoasă: lichid incolor, format ca urmare a activității secretorii a

proceselor ciliare.
Cristalinul - caracteristici:

 este de forma unei lentile biconvexe, transparente;

 nu prezintă vase de sânge;
 nutriția sa se face prin difuziune, de la nivelul vaselor de sânge ale
proceselor ciliare;
 este situat între iris și corpul vitros;
 învelit de o capsulă elastică (cristaloida);
 este susținut la locul său de către ligamentul suspensor (un sistem de
fibre).

Corpul vitros - caracteristici:

 formă sferoidală;
 transparent;
  consistență gelatinoasă;
 ocupă camera vitroasă (înapoia cristalinului);

Aparatul dioptric ocular – este format din:

 cornee – putere de refracție de aprox. 40 de dioptrii;

 cristalin – putere de refracție de aprox. 20 de dioptrii.

Mai simplu, aparatul dioptric al ochiului poate fi echivalentul unei singure

lentile convergente cu o putere totală de aprox. 60 de dioptrii și cu centrul
optic la 17 mm în fața retinei.
Razele luminoase paralele care pornesc de la o distanță mai mare de 6 m, se
vor focaliza la 17 mm în spatele centrului optic. În acest fel, pe retină va
apărea o imagine reală, răsturnată și mai mică.
Fața anterioară a corneei prezintă cea mai mare parte a puterii de refracție a
aparatului dioptric ocular. Cristalinul, prin creșterea razei lui de curbură
intervine în realizarea procesului de acomodare.
Acomodarea redă variația puterii de refracție a cristalinului în raport cu
distanța la care este privit un obiect.
Procesul de acomodare este susținut de:

 elasticitatea cristalinului;
 aparatul suspensor al cristalinului;
 mușchiul ciliar – reprezintă organul activ al acomodării;

Atunci când ochiul privește la o distanță mai mare de 6 m:

 mușchiul ciliar este relaxat;

 ligamentul suspensor este în tensiune;
 cristaloida este pusă în tensiune și comprimă cristalinul;
 astfel, raza de curbură a cristalinului crește;
 puterea de convergență scade la valoarea minimă de 20 de dioptrii.

Atunci când ochiul privește la o distanță mai mică de 6 m:

 mușchiul ciliar se contractă;

 fibrele ligamentare se relaxează;
 tensiunea din cristaloidă scade;
 cristalinul se bombează (datorită elasticității sale);
 puterea de convergență crește la valoarea sa maximă.
În timp, odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul se îngroașă, scade
elasticitatea și astfel scade puterea de convergență, fenomen
denumit prezbiopie (prezbiție).
Punct proxim – punctul aflat cel mai aproape de ochi la care vedem clar un
obiect cu un efort de acomodare maximal.
La tineri, valoarea sa este de 25 cm.
Punct remotum – punctul aflat cel mai îndepărtat de ochi la care vedem
clar un obiect fără un efort de acomodare.
La tineri, valoarea sa este de 6 m.
Acomodarea reprezintă un ACT reflex.
Aceste proces este reglat de către: centrii corticali și coliculii
cvadrigemeni superiori, care prin intermediul nucleului vegetativ
parasimpatic anexat nervului cranian oculomotor (III) din mezencefal,
comandă contracția mușchiului ciliar.
Centrii corticali din ariile vizuale primare și secundare sau asociative,
participă și ei la reflexul de acomodare vizuală.
La răspunsul efector participă și mușchii irisului și mușchii extrinseci ai
globului ocular.
Reflexul pupilar fotomotor – reflex mult mai simplu. Centrii nervoși ai
acestuia sunt în mezencefal. Acest reflex se traduce prin contracția
mușchilor circulari ai irisului (mușchiul sfincter al irisului = mușchiul circular
al irisului = mușchiul constrictor pupilar al irisului), urmată de mioză, ca
urmare a stimulării retinei cu lumină puternică. Relaxarea mușchilor circulari
și contracția mușchilor radiari ai irisului (mușchiul radiar al irisului =
mușchiul dilatator pupilar al irisului), urmat de midriază, apare ca răspuns la
o intensitate scăzută a stimulului luminos sau întuneric.
În funcție de distanța la care se află retina față de centrul optic, se disting:

 ochi emetrop – retina se află la 17 mm în spatele centrului optic. În

acest fel imaginea obiectelor plasate la infinit este clară, fără
acomodare.
 ochi hipermetrop – retina se află la o distanță mai mică de 17 mm de
centrul optic. Persoana în cauză tinde să depărteze obiectele pentru a
le vedea clar. Corecția în hipermetropie se face cu lentile convergente.
 ochi miop (hipometrop) – retina se află la o distanță mai mare de 17
mm. Persoana în cauză tinde să apropie obiectele de ochi pentru a le
vedea clar. Corecția în miopie se face cu lentile divergente.
Astigmatismul – viciu de refracție care apare ca urmare a prezenței de
numeroase denivelări (raze de curbură) pe suprafața corneei. Datorită
meridianului cu putere de convergență anormală a corneei, aceasta va
determina formarea de imagini retiniene neclare pentru acele puncte situate
în meridianul spațial corespunzător. Corecția în astigmatism se face cu
lentile cilindrice.
 Figura 9.10 Tulburări de vedere.

Procesele fotochimice din retină

Retina prezintă sensibilitate la radiațiile electromagnetice care au lungimea
de undă între 390 – 770 nm. Recepția vizuală reprezintă transformarea
energiei de natură electromagnetică a luminii în influx nervos. Acest proces
este facilitat de către celulele receptoare retiniene:

 cu conuri – au 3 feluri de pigmenți vizuali - iodopsine;

 cu bastonașe – au un singur pigment vizual - rodopsină.

Pigmenții vizuali sunt macromolecule fotosensibile prezente la nivelul

celulelor receptoare retiniene.
Mecanismul fotoreceptor
Pentru cele două tipuri de celule fotoreceptoare retiniene, procesul de
fotorecepție este similar. Astfel, pigmentul vizual absoarbe energia
radiației luminoase și se descompune în cele două componente ale sale:

 retinen (derivat de vitamina A, comun tuturor pigmenților vizuali);

 opsină (variază în funcție de pigmentul vizual).

Pigmentul vizual intră în structura membranei celulelor cu conuri și

bastonașe. În acest fel, procesul de descompunere a
pigmentului determină modificări ale conductanțelor ionice, cu apariția
potențialului receptor.
Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Celulele cu bastonașe
sunt mai sensibile comparativ cu celulele cu conuri. Pentru a stimula o
celulă cu bastonaș este suficientă energia unei singure cuante de lumină.
Adaptarea receptorilor vizuali

 Adaptarea la lumină

În funcție de conținutul în pigment vizual, sensibilitatea celulelor

fotoreceptoare variază direct proporțional. Astfel, sensibilitatea crește odată
cu conținutul în pigment vizual.
Însă, cantitatea de pigment vizual din celulele cu conuri și bastonașe
prezintă variații raportate la expunerea lor la lumină sau întuneric.
Expunerea îndelungată a acestora la lumină puternică duce la
descompunerea pigmentului vizual în retinen și opsine. Ulterior, cea mai
mare parte a retinenului de la nivelul ambelor celule fotoreceptoare se
transformă în vitamina A. În acest fel scad concentrația în pigmenți vizuali
împreună cu sensibilitatea ochiului la lumină. Aceste proces poartă numele
de adaptare la lumină.
În vederea diurnă sau fotopică intervin celulele cu conuri. Timpul de
adaptare la lumină: 5 minute. Reducerea vederii diurne se
numește hemeralopie.

 Adaptarea la întuneric

În cazul expunerii la întuneric pentru mai mult timp, retinenul și opsinele din
celulele fotoreceptoare se transformă în pigmenți vizuali. Cantitatea
acestora este crescută și prin transformarea vitaminei A în retinen. Acest
proces poartă numele de adaptare la întuneric. În cazul unei avitaminoze
A, vedere la întuneric este compromisă.
În vederea nocturnă sau scotopică intervin celulele cu bastonașe care au o
sensibilitate de 10 ori mai mare la întuneric comparativ cu expunerea la
lumină. Reducerea vederii nocturne de numește nictalopie.
Vederea alb-negru și vederea cromatică
Atunci când corpurile reflectă toate radiațiile luminoase, acestea apar albe,
iar când le absorb, apar negre.
Prin stimularea celulelor cu bastonașe se declanșează senzația de lumină
albă, iar în absența stimulării, senzația de negru.
În funcție de tipul de pigment vizual conținut de celulele cu conuri,
stimularea lor produce senzații variate:

 conuri cu pigment sensibil la culoarea roșie – „conuri roșii”;

 conuri cu pigment sensibil la culoarea verde – „conuri verzi”;
 conuri cu pigment sensibil la culoarea albastră – „conuri albastre”.

Stimularea individuală a fiecărei categorii declanșează senzația culorii

absorbite, iar stimularea în egală măsură a celor 3 tipuri de mai sus
favorizează senzația de alb.
Roșu, verde și albastru sunt culori primare sau fundamentale. Amestecarea
lor în proporții diferite duce la obținerea tuturor celorlalte culori ale
spectrului, precum și culoarea albă. Fiecare culoare din spectru are o culoare
complementară care prin amestecare cu prima se obține alb.
Daltonism – defect de vedere cromatică. Boală care apare exclusiv la
bărbați (genă recesivă X linkată), afectează aproximativ 8% din populația
masculină. Patologia se traduce prin absența din naștere a unor celule cu
conuri corespunzătoare uneia dintre cele 3 culori fundamentale și percepția
în schimb a unui ton cenușiu. În majoritatea cazurilor sunt absente conurile
verzi și conurile roșii.
Calea optică
Segmentul intermediar al analizatorului vizual este reprezentat de
către calea optică.
Receptorii căii optice: celulele fotosensibile cu conuri și bastonașe.
Neuronul I: celulele bipolare din retină
Neuronul II: în retină, mai profund – celulele multipolare
Chiasma optică se formează prin încrucișarea axonilor neuronilor
multipolari care provin din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) și apoi
ajung în tractul optic opus. Axonii care provin din câmpul extern al retinei
(câmpul temporal) nu se mai încrucișează și trec în tractul optic de aceeași
parte. Nervul optic conține fibre de la un singur glob ocular. Tractul optic
conține fibre de la ambii ochi. De la nivelul tracturilor optice se desprind
unele colaterale care merg spre colicul superior din mezencefal, însă fără a
constitui o stație sinaptică pentru calea optică.
Tractul optic ajunge la metatalamus, la corpul geniculat extern (neuronul
III al căii optice). Acolo, majoritatea fibrelor nervoase ale tractului optic fac
sinapsă cu cel de-al III-lea neuron (tritoneuronul). Axonul acestuia se
propagă spre scoarța cerebrală și se termină în lobul occipital, în jurul
scizurii calcarine. Eferențele nervoase care pornesc din corpul geniculat
lateral (extern) se numesc radiații optice. La nivelul lobului occipital, în jurul
scizurii calcarine, se află ariile vizuale primare și secundare (asociative).
Acestea reprezintă segmentul cortical al analizatorului.
În ariile vizuale se realizează:

 senzația vizuală;
 percepția vizuală;
 transformarea stimulilor electrici porniți de la nivelul celulelor
fotoreceptoare în senzație de lumină, culoare și formă.
 Figura 9.11 Căile de conducere nervoasă ale analizatorului vizual.

Segmentul cortical al analizatorului vizual

Fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de proiecție
corticală.
Aria vizuală primară: se întinde predominant pe fața medială a lobilor
occipitali, de o parte și de alta a scizurii calcarine. Cea mai întinsă
reprezentare o are macula care ocupă regiunea posterioară a lobului
occipital.
Extirparea ariei vizuale primare duce la orbire.
Ariile vizuale secundare sau asociative: se află în jurul ariei vizuale
primare.
Distrugerea ariilor vizuale secundare determină afazia vizuală: bolnavul vede
literele scrise, însă nu înțelege semnificația cuvintelor citite.
Câmpul vizual, vederea binoculară și stereoscopică

Figura 9.12 Câmp vizual monocular.

Câmpul vizual reprezintă spațiul cuprins cu privirea. Fiecărui ochi i se

atribuie un câmp vizual monocular, care se suprapune într-o mare
proporție cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea vizuală comună celor
două câmpuri este câmpul vizual binocular.
 Figura 9.13 Relația dintre câmpurile vizuale și retină.

Din imaginea care prezintă "Relația dintre câmpurile vizuale și retină", se

observă următoarele:

 1 și 2: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului stâng

trimite obiectele din jumătatea stângă a câmpului vizual monocular al
ochiului stâng (prezentat în albastru) și jumătatea temporală a retinei
(hemiretina temporală) ochiului stâng trimite obiectele din jumătatea
dreaptă a câmpului vizual monocular al ochiului stâng (prezentat în
portocaliu).
 3 și 4: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului drept
trimite obiectele din jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular
al ochiului drept (prezentat în albastru) și jumătatea temporală a
retinei (hemiretina temporală) ochiului drept vede obiectele din
jumătatea stânga a câmpului vizual monocular al ochiului drept
(prezentat în portocaliu).
 5 și 6: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun,
jumătățile stângi ale fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea
stângă a câmpului vizual binocular (prezentat în albastru).
 7 și 8: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun,
jumătățile drepte ale fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea
dreaptă a câmpului vizual binocular (prezentat în portocaliu).

Un obiect aflat în câmpul vizual binocular formează câte o imagine pe retina

fiecărui ochi, iar cele două imagini fuzionează la nivelul scoarței rezultând o
imagine unică. Procesul de fuziune corticală are loc cu condiția ca imaginile
retiniene să se formeze în puncte corespondente. Procesul de fuziune
corticală a imaginilor începe la nivelul corpilor geniculați laterali.
Vederea binoculară conferă abilitatea vederii în profunzime, adică perceția
celor 3 dimensiuni: lungime, lățime, adâncime (denumită vedere
stereoscopică).
9.7. Analizatorul acustico-vestibular
Urechea internă adăpostește analizatorul acustic și analizatorul vestibular
(responsabil pentru poziția corpului atât în repaus, cât și în mișcare). Pentru
fiecare analizator, impulsul este condus pe calea unui nerv:

 nervul acustic (cohlear);

 nervul vestibular.
Pe traiectul nervului cohlear (acustic) se află ganglionul spiral Corti, iar pe
traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Perechea
VIII de nervi cranieni (vestibulo-cohleari) este formată prin unirea celor 2
nervi.
Atât undele sonore repetate într-o anumită ordine (sunetele), cât și cele care
se repetă neregulat (zgomote), pot fi percepute de urechea umană.
Analizatorul vestibular are rolul de a oferi informații cu privire la poziția și
a mișcărilor corpului în spațiu. Pe baza acestora, declanșează reflexele
posturale și gestuale. Această funcție este completată și de informațiile
colectate de la receptorii musculari kinestezici, cutanați (tact, presiune) și
optici.

Figura 9.14 Urechea.

Receptorul auditiv
Perfecționarea aparatului acustic a favorizat dezvoltarea unor anexe
importante: urechea externă și urechea medie – care nu au nicio legătură cu
aparatul vestibular.
Urechea externă este compusă din:

 pavilionul;
 conductul auditiv extern.

Urechea medie este o cavitate pneumatică săpată în stânca osului

temporal. Timpanul reprezintă peretele lateral al urechii medii. Peretele
medial prezintă fereastra ovală și fereastra rotundă. La nivelul peretelui
anterior se deschide trompa lui Eustachio. Aceasta reprezintă o cale de
comunicare a casei timpanului cu nazofaringele cu rolul de a egaliza
presiunea pe ambele fețe ale timpanului.
În interiorul urechii medii se află un lanț articulat de oscioare:

 ciocanul;
 nicovala;
 scărița.

Primul și ultimul oscior prezintă câte un mușchi. Mușchiul ciocanului

intervine în diminuarea vibrațiilor sonore puternice, iar mușchiul scăriței le
amplifică pe cele slabe, reglând astfel intensitatea undei sonore.
Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de încăperi,
denumite labirint osos, săpate în stânca osului temporal. Labirintul osos
adăpostește la interior labirintul membranos. Între cele două labirinturi se
află perilimfa.
Labirintul osos este alcătuit din:

 vestibulul osos;
 canalele semicirculare osoase (3);
 melcul osos.

Sunt 3 canale semicirculare osoase dispuse în planuri perpendiculare unul

pe celălalt. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa
printr-o dilatație mai largă denumită ampulă. La cealaltă extremitate,
canalul anterior și cel posterior se unesc într-un canal comun înainte de a se
deschide în vestibul.
Melcul osos:
  este situat anterior vestibulului;
 are formă conică;
 prezintă un ax osos central – columelă, în jurul căruia melcul osos
realizează două ture și jumătate.

La nivelul columelei se inseră lama spirală osoasă care este întregită

de membrana bazilară a labirintului membranos și membrana vestibulară
Reissner. Aceste două membrane împart lumenul osos în compartimente
denumite:

 rampa vestibulară – aflată deasupra membranei vestibulare;

 rampa timpanică – situată sub membrana bazilară;
 canalul cohlear (melcul membranos) – aflat între membrana
bazilară, cea vestibulară și peretele extern al melcului osos.

Rampele vestibulară și timpanică conțin perilimfa, iar canalul cohlear

(melcul membranos), endolimfa. Aproape de vârful melcului, lama spirală
lasă un spațiu liber denumit helicotrema.
Figura 9.15 Anatomia canalului cohlear (melcul membranos).
Labirintul membranos este alcătuit dintr-un sistem de camere, adăpostite
de labirintul osos. Labirintul membranos adăpostește vestibulul membranos.
Vestibulul membranos este divizat în două cavități:

 utricula – aflată în partea superioară a vestibulului;

 sacula – se află sub utriculă.

La nivelul utriculei se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase.

Din partea inferioară a saculei pornește canalul cohlear (melcul membranos)
care conține organul Corti cu receptorii acustici.
Organul Corti este așezat pe membrana bazilară. În centrul acestuia se află
un spațiu triunghiular, denumit tunelul Corti, pe laturile căruia se găsesc
celule de susținere. Fibre dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral
Corti traversează tunelul Corti.
Peste celulele de susținere se află celulele auditive. La polul bazal al acestora
se găsesc terminații dendritice care provin de la neuronii din ganglionul
spiral Corti. De cealaltă parte, la polul apical al celulelor auditive se află cilii
auditivi care pătrund în membrana reticulată secretată de către celulele
de susținere. Deasupra cililor auditivi se găsește membrana tectoria.

Figura 9.16 Organul Corti în detaliu.

Receptorii vestibulari
Receptorii vestibulari se găsesc în labirintul membranos.
În utriculă și saculă se află câte o maculă, denumită în funcție de cavitate,
respectiv:

 macula utriculară;
 macula saculară.

Maculele sunt formate din celule de susținere care sunt așezate pe o

membrană bazală, peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. La
polul bazal al acestor celule senzoriale ajung terminațiile dendritice ale
neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Cilii sunt integrați în membrana
otolitică în care se află carbonat de calciu (CaCO3) și de magneziu (MgCO3)
sub formă de granule, denumite otolite.
 Figura 9.17 Membrana otolitică și otolitele.

Segmentele intermediar și central

Calea acustică
I neuron - se află în ganglionul spiral Corti. Dendritele I neuron ajung la
polul bazal al celulelor auditive cu cili din organul Corti. Axonii formează
nervul cohlear care se îndreaptă spre cei 2 nuclei cohleari (ventral și
dorsal) din punte, unde se află cel de-al II lea neuron. Axonul acestuia se
încrucișează, apoi urmează un traiect ascendent spre coliculul inferior din
mezencefal. La acest nivel se află cel de-al III lea neuron. În corpul
geniculat medial din metatalamus se află cel de-al IV-lea neuron. Axonul
acestuia se proiectează bilateral în girul temporal superior.
Aria secundară (de asociație) este înconjurată de aria primară și primește
aferențe de la aceasta.

Figura 9.18 Căile de conducere ale analizatorului auditiv.

Calea vestibulară
I neuron – se află în ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele I neuron ajung
la celulele senzoriale cu cili din maculă și creste ampulare. Axonii acestuia
formează ramura vestibulară a perechii a VIII a de nervi cranieni (nervul
vestibulo-cohlear). Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei
vestibulari din bulb (superior, inferior, lateral, medial). Cel de-al II-lea
neuron (deutoneuronul) al căii vestibulare se află la acest nivel, de unde
pleacă totodată mai multe fascicule:

 Fasciculul vestibulo-spinal, pleacă spre măduvă și intervine în

controlul tonusului muscular.
 Fasciculul vestibulo-cerebelos, pleacă spre cerebel și controlează
echilibrul static și dinamic.
 Fasciculul vestibulo-nuclear, pleacă spre nucleii nervilor III și IV din
mezencefal și VI din punte și controlează mișcările globilor oculari, cu
punct de plecare labirintic.
 Fasciculul vestibulo-talamic, pleacă spre talamus, de unde prin
fibrele talamo-corticale se proiectează pe scoarță.

Mecanismul recepției auditive

Urechea umană percepe sunete care se încadrează în următorii parametri:

 frecvența: 20 - 20.000 Hz;

 amplitudinea: 0 - 130 db (1 decibel = 1 dyne/cm2).

Undele sonore sunt un produs al rarefierii și condensării aerului. Acestea

prezintă următoarele proprietăți fundamentale:

 înălțimea – dată de frecvența undelor;

 intensitatea – dată de amplitudine;
 timbrul – dat de vibrațiile armonice superioare însoțitoare.

Energia mecanică a sunetelor este transformată de către celulele senzoriale

ale organului Corti în impuls nervos. Pavilionul urechii captează și
direcționează sunetele către conductul auditiv extern și ulterior până la
organul Corti. Unda sonoră ajunsă la capătul conductului auditiv extern
pune în vibrație membrana timpanului care antrenează la rândul său lanțul
de 3 oscioare (ciocan-nicovală-scăriță).
În cazul prezenței unor perforații la nivelul timpanului acuitatea auditivă a
urechii respective va scădea (Nu se instalează surditatea).
De la nivelul oscioarelor, unda se propagă mai departe, succesiv, ferestrei
ovale, perilimfei și ulterior endolimfei. Variațiile de presiune ale endolimfei
produc vibrația membranei bazilare pe care se află organul Corti. Vibrațiile
membranei bazilare antrenează la rândul lor cilii celulelor auditive care
suferă deformații mecanice în urma contactului cu membrana tectoria.
Înclinarea cililor într-o direcție produce depolarizarea celulelor, însă în
direcția opusă determină hiperpolarizarea lor. Prin depolarizările celulelor
senzoriale crește frecvența potențialelor de acțiune, pe când
hiperpolarizările o reduc.
Membrana bazilară prezintă o structură ce poate fi comparată cu a
unui rezonator cu coarde caracterizat de anumite particularități în ceea ce
privesc elasticitatea și rezonanța:

 baza melcului intră în rezonanță cu sunetele de frecvență înaltă

(15.000 Hz);
 mijlocul membranei bazilare rezonează cu frecvențe medii (5.000 Hz);
 vârful melcului rezonează cu frecvențe joase (20 – 500 Hz).

Transmiterea stimulului auditiv

Din ganglionul spiral Corti, fiecare neuron senzitiv transmite impulsuri
nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Această specializare
zonală se menține și în cazul celorlalte stații de releu ale căii
acustice. Sunetele de o anumită frecvență activează anumiți neuroni
cohleari, coliculari și metatalamici. Astfel, excitațiile de natură sonoră
divizate în frecvențele componente la nivelul membranei bazilare se
transmit spre neuronii corticali, prin „fire izolate”.
Cele două mecanisme care intervin în identificarea direcției de proveniență
a sunetului sunt:

 prin identificarea decalajului în timp dintre semnalele acustice care

intră în cele două urechi;
 prin diferența de intensitate a sunetului care ajunge la cele două
urechi.

Fiziologia analizatorului vestibular

Rolul analizatorului vestibular este de a informa creierul cu privire la poziția
capului în spațiu, precum și accelerările liniare sau circulare la care este
supus. Simțul vestibular nu este un simț al echilibrului propriu-
zis. Împreună cu analizatorii kinestezic, vizual, tactic și cerebelul,
analizatorul vestibular constituie o componentă importantă a
mecanismelor care intervin în reglarea echilibrului.
Segmentul periferic
Otolitele stimulează mecanic receptorii maculari, mecanism care are
loc atât în condiții statice, cât și dinamice.
În cazul în care capul stă nemișcat, cilii celulelor senzoriale sunt apăsați de
către greutatea otolitelor, transmițând impulsuri nervoase spre centri și în
felul acesta informează cu privire la poziția capului în raport cu direcția
vectorului gravitațional.
Atunci când capul și corpul sunt supuse unor accelerări de tip liniar (înainte,
înapoi sau lateral), forțele de inerție împing otolitele în sens opus deplasării.
Acest mecanism este explicat prin densitatea mai mare a otolitelor față de
endolimfă. În acest fel, la nivelul centrilor nervoși se declanșează reacții
motorii corectoare ale poziției corpului și capului cu scopul de a menține
echilibrul pe toată durata mișcării.
Receptorii maculari detectează accelerația (NU viteza de deplasare) și
anume:

 receptorii maculari din utriculă – apreciază accelerația orizontală;

 receptorii maculari din saculă – apreciază accelerația verticală.

Receptorii analizatorului vestibular sunt totodată și sediul unor reflexe

posturale. O modificare bruscă a poziției corpului declanșează reflexe care
ajută la menținerea posturii și a echilibrului.
În condițiile accelerărilor circulare ale capului și corpului, receptorii
otolitici nu contribuie la menținerea echilibrului.
La baza canalelor semicirculare se află crestele ampulare și cupolele
gelatinoase care reprezintă al II-lea organ receptor al analizatorului
vestibular responsabil de menținerea echilibrului în condițiile accelerațiilor
circulare ale capului și corpului. Deplasarea endolimfei excită mecanic cilii
celulelor senzoriale din canalele semicirculare. Orice mișcare de rotație a
capului sau a corpului antrenează rotația simultană a canalelor semicirculare
aflate în planul rotației respective. Din cauza inerției, endolimfa din aceste
canale va suferi o deplasare relativă în sens opus rotației capului și va înclina
cupola gelatinoasă în sensul acestei deplasări (adică opus față de sensul
rotației capului).
Ca urmare a orientării canalelor semicirculare în cele 3 planuri ale spațiului,
respectiv frontal, orizontal, sagital, este posibilă recepționarea mișcărilor
circulare ale capului.
9.8. Noțiuni elementare de igienă și patologie
Micozele - infecții fungice cutanate. Cauzele pot fi: dermatofiții -
infectează tegumentul superficial și anexele cutanate (păr, unghii);
sau levurile din genul Candida - afectează și mucoasele. transmiterea
micozelor se face de la om la om sau de la animale la om. Tratament: în
general local. Răspândirea lor poate fi prevenită prin: tratarea persoanelor
bolnave și măsuri riguroase de igienă.
Acneea - Boală inflamatorie a foliculului pilosebaceu. Etiopatologie:
complexă și incomplet elucidată. Afectează în special adolescenții, situație în
care capătă și o importanță psiho-socială.
Herpesul - infecția cu virusul Herpes simplex. Manifestări: apariția unei rupții
cutanate sau mucoase cu aspect caracteristici (vezicule pe o bază
eritematoasă). Infecția poate fi: primară sau recurentă. Transmiterea se
poate face de la om la om. Tratament: medicamente antivirale.
Piodermitele - infecții bacteriene cutanate. În general sunt superficiale
cărora li se aplică de regulă un tratament local cu antibiotice. Apar în mod
special la copii.
Rinitele - edem și vasodilatație la nivelul mucoasei nazale, care se
manifestă clinic prin rinoree și obstrucție nazală. Poate fi acută sau cronică,
având multiple etiologii.
Cataracta - opacifierea cristalinului din compoziția sistemului optic al
globului ocular care duce la pierderea graduală a acuității vizuale și care
poate duce în timp la pierderea completă a vederii. Cauza opacifierii:
modificări chimice la nivelul proteinelor din structura cristalinului. Aceste
modificări apar în urma unor infecții, traumatisme sau datorită înaintării în
vârstă. Cataracta constituite principala cauză de pierdere a vederii.
Tratament: îndepărtarea chirurgicală a cristalinului afectat și implantarea
unuia artificial.
Glaucomul - constituie o a doua cauză de pierdere a vederii, mai ales în
țările mai puțin dezvoltate. Pot fi afectate persoanele de orice vârstă, însă în
95% din cazuri se manifestă la persoanele de peste 40 de ani.
Glaucomul constă în creșterea presiunii intraoculare. Umoare apoasă nu se
drenează corespunzător prin sistemul venos, comparativ cu viteza sa de
producție. În acest fel se acumulează lichid care duce la compresia vaselor
de sânge ale globului oculare și a nervului optic. Astfel, celulele retiniene
sunt distruse, nervul optic se poate atrofia, putând cauza orbirea.
Conjunctivita - inflamația mucoasei conjunctivale. Cauzele pot fi multiple:
alergice, infecțioase, traumatice.
Otita - otita externă reprezintă un termen general care definește orice
infecție a urechii externe (micotică, bacteriană, virală).
Otita medie purulentă acută - infecție a urechii medii. Calea prin care
agenții patogeni ajung la acest nivel este de regulă, trompa lui Eustachio, de
cele mai multe ori ca urmare a unei amigdalite sau răceli. Copiii sunt cei mai
susceptibili să dezvolte această infecție deoarece răcesc frecvent și au
trompa lui Eustachio scurtă și plasată orizontal. Cel mai des întâlnit
simptom: durerea la nivelul urechii medii. Presiunea exercitată de inflamația
de la acest nivel poate duce la ruperea membranei timpanice
. Glandele endocrine
10.1. Introducere
Glandele endocrine – sunt glande cu secreție internă. Acestea sunt
alcătuite din epitelii secretorii din a căror structură fac parte celule
producătoare de substanțe active, denumite hormoni, pe care le
eliberează direct în sânge. Pe această cale sunt transportați către toate
celulele corpului. Astfel, hormonii sunt substanțe chimice specifice, care își
exercită efectele caracteristice la distanță de locul de sinteză.
Glandele endocrine au rol principal în reglarea metabolismului celular.
 Figura 10.1 Glandele endocrine.

Sunt glande cu secreție endocrină:

 hipofiza (glanda pituitară);

 epifiza (glanda pineală);
 tiroida;
 paratiroidele;
 timusul;
 pancreasul tisular;
 glandele suprarenale;
 testiculul;
 ovarul;
 placenta (temporar).

Unele organe, pe lângă funcția lor principală, prezintă și celule cu secreție

endocrină:

 antrul piloric secretă gastrina;

 duodenul secretă hormoni (6-8) cu implicare în reglarea activității
secretorii și motorii a aparatului digestiv;
 rinichiul secretă renina și eritropoietina.

La nivelul hipotalamusului, unii neuroni, precum și ai altor organe nervoase

prezintă și activitate secretorie, proces denumit neurosecreție și încadrat
tot ca o funcție endocrină.
Sistemul endocrin este un sistem anatomo-funcțional complex, aflat sub
controlul sistemului nervos. Sistemul endocrin reglează și coordonează
umoral activitatea diferitelor organe pe care le integrează în ansamblul
funcțiilor organismului.
10.2. Hipofiza (glanda pituitară)
Hipofiza – caracteristici:

 situată la baza encefalului, înapoia chiasmei optice, pe șaua turcească

a osului sfenoid;
 forma rotunjită;
 diametru = 1,3 cm;
 m = 500 mg;
 are 3 lobi: anterior, intermediar (mijlociu) și posterior;
 lobul anterior – cel mai dezvoltat, reprezintă 75% din masa hipofizei;
  lobul intermediar – 2% din masă, similară unei lame simple epiteliate
care aderă de lobul posterior;
 lobii anterior și intermediar – formează adenohipofiza, iar cel
posterior – neurohipofiza.

Între hipotalamus și hipofiză se stabilesc relații anatomice și funcționale. Din

punct de vedere anatomic, legătura dintre cele două structuri se face
prin tija pituitară.
Între adenohipofiză și regiunea mediană a hipotalamusului este o legătură
vasculară realizată de către sistemul port-hipotalamo-hipofizar. Meritele
studierii acestuia le se atribuie anatomistului român Grigore T. Popa alături
de Unna Fielding.
Între neurohipofiză și hipotalamusul anterior se află tractul nervos
hipotalamo-hipofizar.

Figura 10.2 Legături nervoase și vasculare hipotalamo-hipofizare.

Pe baza acestor legături de tip vascular și nervos, precum și prin produșii de

neurosecreție, secreția hipofizară este controlată și reglată de către
hipotalamus. Acesta, prin intermediul proceselor secretorii hipofizare,
ajunge să coordoneze întreaga activitate a sistemului endocrin.
Adenohipofiza – dispusă anterior, însă se distribuie și posterior. Înconjoară
aproape în totalitate neurohipofiza. Hormonii secretați de către
adenohipofiză se împart în: glandulotropi (au ca organe țintă alte glande
endocrine): ACTH, TSH, FSH, LH și non-glandulotropi: STH, prolactina.
Hormonii non-glandulotropi: STH și prolactina
1. STH – Hormonul somatotrop sau hormonul de creștere. Alături de
insulină, hormonii tiroidieni și gonadici, are rol în stimularea creșterii
organismului.
Mai exact, STH:

 determină creșterea oaselor în lungime prin stimularea condrogenezei

(formare de țesut cartilaginos) la nivelul cartilajelor de creștere
metafizare (diafizo-epifizare);
 după pubertate, determină îngroșarea oaselor lungi și dezvoltarea
oaselor late;
 stimulează creșterea mușchilor și a viscerelor, cu excepția creierului;
 determină o retenție de compuși ai Ca, Na, K, P, N.

Cea mai mare parte a efectelor imprimate sub acțiunea STH sunt exercitate
indirect, pe baza unui sistem de factori de creștere,
denumiți somatomedine.
Hipersecreția STH are urmări, în funcție de vârstă, asupra dezvoltării
somatice și a metabolismului. În cazul în care tulburarea în sens
hipersecretor se înregistrează înainte de pubertate, se
instalează gigantismul. Astfel, fără vreo afectare a intelectului, individul
atinge o talie mai mare de 2 m ca urmare a creșterii exagerate în lungime a
extremităților.
O tulburare hipersecretorie instalată după pubertate, determină
apariția acromegaliei. Aceasta se manifestă prin creșterea exagerată a:
oaselor feței, mandibulei, oaselor late, în general. Totodată, buzele se
îngroașă, viscerele cresc (inima, ficatul, rinichii, limba), mâinile și picioarele
se alungesc în mod exagerat.
Tulburarea hiposecretorie la copil nu oprește creșterea neuropsihică, însă pe
cea somatică, da. Cu un intelect normal dezvoltat, indivizii ating o talie mică
(1,20 – 1,30 m). În acest caz, boala poartă numele de piticism sau nanism
hipofizar.
2. Prolactina – se mai numește hormonul mamotrop sau luteotrop
(LTH).
Printre efectele prolactinei se numără:
  la femei, stimularea secreției lactate a glandei mamare (sensibilizată
de progesteron și estrogeni);
 inhibă activitatea gonadotropă – previne ovulația.

Stimulii care favorizează eliberarea de prolactină în perioadele din afara

sarcinii sunt: somnul, hipoglicemia, efortul fizic, stresul psihic și chirurgical.
Pe perioada sarcinii, secreția de LTH înregistrează o creștere gradată, cu un
maxim la naștere. La aproximativ 8 zile de la naștere, concentrația de
prolactină revine la nivelul de control. Creșteri temporare se înregistrează în
perioadele de alăptare.
Hormonii glandulotropi: ACTH, TSH, FSH, LH
1. ACTH – hormonul adrenocorticotrop sau corticotropina
Efectele ACTH sunt:

 efect stimulator asupra glandei corticosuprarenale – crește

concentrația în sânge a glucocorticoizilor și hormonilor sexosteroizi
(acțiune indirectă);
 efectele sunt mai reduse asupra secreției de mineralocorticoizi
(acțiune indirectă);
 stimulează în mod direct procesul de melanogeneză (la nivelul
celulelor pigmentare sau melanocite), cu închiderea culorii pielii.

Perturbarea producției de corticotropină în sens hipersecretor favorizează

instalarea efectelor specifice excesului de glucocorticoizi, precum și efecte
melanocitostimulatoare la nivel tegumentar cu apariția diabetului bronzat.
În hiposecreție, efectele resimțite de individ se asociază celor caracteristice
deficitului de glucocoticoizi din boala Addison: hipotensiune, scade
capacitatea de efort (adinamie), se pierde apă și sare.
2. TSH – tireostimulina sau hormonul tireotrop
TSH are efect stimulator asupra sintezei și secreției de hormoni tiroidieni.
Hipersecreția de TSH duce la instalarea hipertiroidismului (boala Basedow).
Hiposecreția determină insuficiența tiroidiană.
3. Hormonii gonadotropi (gonadostimulinele): FSH și LH
Acești 2 hormoni intervin în controlul funcției gonadelor.
FSH – hormonul foliculostimulant: la femeie, stimulează secreția de
estrogeni și favorizează creșterea și maturarea foliculului Graaf. La bărbat,
are efect stimulator asupra dezvoltării tubilor seminiferi și a
spermatogenezei.
LH – hormonul luteinizant: la femeie, determină producerea ovulației și
apariția corpului galben. Totodată, stimulează și secreția acestuia de
progesteron și estrogeni. La bărbat, stimulează celulele interstițiale
testiculare Leydig să secrete androgeni.
Lobul intermediar (mijlociu) – din punct de vedere anatomic, este integrat
în adenohipofiză. Secretă hormonul melanocitostimulat (MSH), al cărui
precursor este similar cu al ACTH-ului. Secreția sa este inhibată de un
hormon eliberat de către hipotalamus. MSH stimulează pigmentogeneza.
Lobul posterior (neurohipofiza)
Neurohipofiza (lobul posterior) eliberează în circulație: vasopresină (sau
ADH – hormonul antidiuretic) și oxitocina (ocitocina). Aceștia sunt secretați
în hipotalamusul anterior. Sub influența acestuia, pe calea tijei pituitare,
ADH-ul și oxitocina sunt puși în circulație.
ADH – hormonul antidiuretic sau vasopresina – determină:

 creșterea absorbției facultative de apă la nivelul tubilor distali și

colectori ai nefronului (acțiune principală);
 reduce volumul urinar;
 concentrează urina;
 reduce secrețiile tuturor glandelor exocrine (în acest fel intervine în
menținerea volumului lichidelor organismului);
 vasoconstricție (în doze mari).

În hiposecreție de ADH se pierd cantități mari de apă (până la 20L în 24h), în

principal prin urină. Patologia se numește diabet insipid și apare în cazul
unor leziuni la nivelul hipotalamusului sau a neurohipofizei.
Oxitocina (ocitocina) – determină:

 contracția musculaturii netede a uterului gravid (în principal, în

apropierea travaliului);
 contracția celulelor mioepiteliale care înconjoară alveolele și astfel are
loc expulzia laptelui din glanda mamară.

10.3. Glandele suprarenale

Sunt glande pereche, dispuse la polul superior al rinichiului. Fiecare glandă
are o zonă corticală sau periferică – corticosuprarenala (CSR) și una
medulară – medulosuprarenala (MSR). Cele două prezintă diferențe din
punct de vedere anatomic, embriologic și funcțional.
 Figura 10.3 Structura glandei suprarenale.

Corticosuprarenala (CSR)
Hormonii secretați de către corticosuprarenală (CSR) sunt sintetizați din
colesterol și sunt de natură lipidică. Au rol vital. Conform acțiunii principale
exercitată de către aceștia, se împart în 3 categorii: mineralocorticoizi,
glucocorticoizi, sexosteroizi.
1. Mineralocorticoizii
Reprezentant principal: aldosteron. Acesta are un rol important în
metabolismul sărurilor minerale deoarece determină:

 reabsorbția Na+, la schimb cu eliminare de K+ sau H+ (la nivelul

tubilor uriniferi controți distali și colectori);
 kaliurie (K+ în exces în urină);
 acidurie (H+ în exces în urină);
 reabsorbția de Cl- (însoțește reabsorbția de Na+);
 reabsorbția apei (consecința gradientului osmotic creat de transportul
NaCl).

Aldosteronul are rol în menținerea presiunii osmotice a mediului intern al

organismului, a volumului sangvin și în menținerea echilibrului acido-bazic,
ca urmare a retenției de Na+.
Aldosteronul mai acționează și asupra unor celule țintă de la nivelul
glandelor sudoripare, salivare și colice.
Hipersecreția de aldosteron se numește boala Conn. Ca manifestări sunt:
retenția masivă de sare și apă, determină formarea de edeme și
hipertensiune.
Hiposecreția de aldosteron se numește boala Addison și este o consecință
a insuficienței globale a corticosuprarenalei. Ca manifestări sunt: pierdere de
apă și sare, la care se adaugă hipotensiune și scăderea capacității de efort
(adinamie).
2. Glucocorticoizii
Glucocorticoizi - reprezentanți: cortizon și hidrocortizon (cortizol).
Circulația în sânge se face legați de proteine plasmatice. Efectele metabolice
specifice sunt exercitate de o mică fracțiune liberă, nelegată a cortizolului.
Aferențele primite de la receptori, stresul, ritmul cardiac crescut sunt
factori stimulatori pentru hipotalamus să acționeze asupra adenohipofizei
cu eliberare de ACTH. Odată secretat, acesta va acționa asupra
corticosuprarenalei și va stimula producția de cortizol. Când cantitatea de
glucocorticoid este suficientă în sânge, se trimit retrograd, către
adenohipofiză și hipotalamus, semnale de inhibare a secreției de ACTH.
Aferențele de la receptori pot acționa asupra hipotalamusului care va inhiba
ulterior secreția de ACTH.
Asupra unor organe și țesuturi, efectele specifice glucocorticoizilor sunt:

 în sistemul osos: simulează procesele catabolice, prin scădere

sintezei de matrice organice și scăderea absorbției intestinale a
calciului;
 în organe hematopoetice și sistemul imun – scăderea nr. de
eozinofile, bazofile și limfocite circulante (limfopenie); creșterea nr. de
neutrofile, plachete, hematii și creștere stabilitatea membranelor
lizozomale (Completare: Enzimele lizozomale sunt mediatori
importanți ai bolilor inflamatorii acute și cronice. Eliberarea enzimelor
lizozomale în citoplasmă stimulează mediatorii inflamatori precum
radicalii de oxigen, prostaglandine și alții. Faptul că glucocorticoizii
cresc stabilitatea membranelor lizozomale, contribuie la efectul lor
antiinflamator pentru că împiedică eliberarea de mediatori
proinflamatori.);
 în funcțiile superioare ale SNC – susțin integritatea acestora. O
diminuare a secreției determină modificări senzoriale, ale EEG
(electroencefalogramă), alterarea personalității.

Roluri fiziologice ale glucocorticoizilor în metabolismul intermediar se

manifestă astfel:

 în metabolismul protidic: stimulează catabolismul în mușchii

scheletici (se distrug proteinele de la acest nivel); stimulează procesele
anabolice în ficat;
 în metabolismul glucidic: efect hiperglicemic (prin gluconeogeneză);
 în metabolismul lipidic: stimulează lipoliza și totodată crește
concentrația acizilor grași liberi plasmatici.

Hipersecreția de hormoni glucocorticoizi este asociată sindromului

Cushing în care se remarcă predominant dereglări ale metabolismului
intermediar. Pacienții cu o astfel de patologie prezintă diabet, hipertensiune
și obezitate.
Hiposecreția de hormoni glucocorticoizi se întâlnește în boala Addison.
3. Hormonii sexosteroizi
Se împart în două grupe de hormoni: androgeni (se aseamănă cu cei
secretați de testicul) și estrogeni (se aseamănă cu cei secretați de ovare).
Acțiunea acestora se completează cu cea a hormonilor sexuali cu care se
aseamănă.
Prin secreția lor, hormonii sexosteroizi intervin în principal în apariția și
dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. Astfel, la băieți determină:

 creșterea bărbii și a mustăților;

 dezvoltarea laringelui;
 îngroșarea vocii;
 dezvoltarea scheletului;
 dezvoltarea masei musculare.

La fete, hormonii sexosteroizi:

 stimulează dezvoltarea glandei mamare;

 depunerea lipidelor pe șolduri și coapse.

Medulosuprarenala (MSR)
MSR – este porțiunea medulară a glandelor suprarenale. Din punct de
vedere anatomic și funcțional, regiunea medulară a suprarenalelor este un
ganglion simpatic, în care neuronii săi nu prezintă prelungiri.
Hormonii secretați de MSR poartă numele de catecolamine și sunt:

 adrenalina/ epinefrina – ADR (80%);

 noradrenalina/ norepinefrina – NA (20%).

Acțiunea acestor hormoni coincide cu stimularea sistemului nervos simpatic

(SNS).
Acțiunile principale determinate de acești hormoni și mediatori chimici (ADR
și NA), sunt:

 pe aparatul cardiovascular: tahicardie, vasoconstricție,

hipertensiune, crește excitabilitatea inimii. ADR – are efect dilatator
asupra vaselor musculare și contractă vasele din piele, mucoase,
viscere. NA – predominant acțiuni vasoconstrictoare.
 pe aparatul respirator: relaxează musculatura netedă și dilată
bronhiile.
  pe aparatul digestiv: relaxează musculatura netedă a pereților și
contractă sfincterele. Majoritatea secrețiilor sunt inhibate. Contractă
splina și ficatul.
 în metabolismul glucidic și lipidic: produc glicogenoliză,
hiperglicemie, mobilizarea grăsimilor din rezerve și catabolismul
acizilor grași. ADR – efecte predominant metabolice și energetice.
 alte acțiuni: dilată pupila, contractă fibrele netede ale mușchilor
erectori ai firului de păr. Determină alertă corticală, anxietate și frică.
Stimulează sistemul reticulat activator ascendent (SRAA).

În condiții de stres (stări de încordare neuropsihică, emoții, traumatisme,

frig, căldură excesivă, etc.) secreția CSR și MSR este stimulată. Hormonii
eliberați manifestă rol important în reacția de apărare a organismului în fața
diferitelor agresiuni interne și externe.
10.4. Tiroida
Tiroida se află în zona anterioară a gâtului, dispusă într-o capsulă fibroasă
denumită loja tiroidei. Glanda prezintă 2 lobi laterali legați prin
intermediul istmului tiroidian.
 Figura 10.4 Tiroida.

Celule epiteliale organizate în foliculi stau la baza formării țesutului secretor

(parenchimului glandular) al tiroidei. Interiorul celulelor adăpostesc un
material de consistență vâscoasă, denumit coloid. Acesta se constituie
din tireoglobulină care reprezintă forma de depozit a hormonilor
tiroidieni: triiodotironina și tiroxina. Celulele foliculare sunt responsabile
de sinteza tireoglobulinei. Hormonii tiroidieni rezultă prin iodurarea
resturilor de tirozină din structura tireoglobulinei. TSH-ul hipofizar
controlează sinteza și eliberarea acestora din coloid în circulația sangvină.
 Figura 10.5 Histologia tiroidei.

La nivelul paratiroidelor și al glandei tiroide, între foliculii tiroidieni sunt

dispuse celule speciale, diferite de epiteliul glandular (celule
parafoliculare/ celule „C”). Acestea secretă calcitonina, hormon cu
acțiune hipocalcemiantă (contribuie la fixarea Ca2+ în oase).
Hormonii tiroidieni intervin în:

 creșterea metabolismului bazal;

 creșterea consumului energetic;
 procesele morfogenetice, de creștere și diferențiere celulară și tisulară
(semnificativ la nivelul SN) - realizează astfel și anabolism proteic.

Asupra metabolismului intermediar, hormonii tiroidieni au următoarele

efecte:

 metabolismul glucidic: hiperglicemic;

 metabolismul lipidic: hipocolesterolemiant;
 metabolismul proteic: catabolic.

Efectele specifice ale hormonilor tiroidieni (triiodotironina și tiroxina)

manifestate pe organe și sisteme, sunt:
  aparat cardio-vascular: cresc forța de contracție și frecvența
contracțiilor cardiace; efect vasodilatator;
 mușchi scheletici: cresc tonusul, forța de contracție și
promptitudinea răspunsului (reflex de tip miotatic);
 aparat respirator: cresc amplitudinea și frecvența mișcărilor
respiratorii;
 SN: stimulează diferențierea neuronală, dezvoltarea normală a
sinapselor, mielinizarea.

Hiposecreția hormonilor tiroidieni (hipotiroidism) determină manifestări

variabile, dependente de vârstă. Dacă se înregistrează la un copil mic atunci
patologia se manifestă prin încetinirea dezvoltării atât psihice cât și
somatice și poate ajunge până la cretinism. La adult, hipofuncția tiroidiană
determină diminuări de atenție, memorie și capacitate de învățare. Însă,
independent de vârstă, bolnavii mai prezintă o încetinire a proceselor
energetice, scăderea metabolismului bazal, senzație de frig, pielea devine
uscată, îngroșată, părul începe să cadă. În plus, țesuturile se îmbibă cu un
edem mucos (mixedem).
În hipersecreție de hormoni tiroidieni (hipertiroidism) se înregistrează o
creștere a metabolismului bazal peste 100% și o accentuare a efectelor
fiziologice ale hormonilor ce determină tulburări funcționale. Totodată,
bolnavii pot prezenta protruzia globilor oculari (exoftalmie) (în unele tipuri
de hipertiroidism).
Reglarea secreției de hormoni tiroidieni se realizează printr-un mecanism
de feedback hipotalamo-hipofizar-tiroidian.
10.5. Paratiroidele
Paratiroidele sunt 4 glande de dimensiuni mici. Acestea sunt dispuse câte
două pe partea posterioară a lobilor tiroidieni. În structura lor intră celulele
principale (secretoare de parathormon) și celulele parafoliculare, similare cu
celulele „C” din tiroidă (secretoare de calcitonină).
Calcitonina (CT) – hormon cu efect hipocalcemiant. Secreția sa este
stimulată de hipercalcemie.
Parathormonul (PTH) – este activ la nivel osos, renal și asupra tractului
digestiv. Efectele pot fi directe sau indirecte, prin acțiunile (efectele)
vitaminei D3, secreție pe care o controlează.
Efectele conjugate ale parathormonului determină hipercalcemie și
hipofosfatemie. Aceste fenomene sunt favorizate de creșterea absorbției de
calciu la nivel intestinal, activarea osteoclastelor, stimularea reabsorbției de
calciu în tubul distal din nefron și blocarea reabsorbției tubulare de fosfați
anorganici.
Hipercalcemia are efect inhibitor asupra secreției de PTH, iar hipocalcemia o
stimulează. În hipersecreție de PTH (hiperparathiroidism), bolnavii prezintă
rarefierea oaselor (care pot favoriza fracturi spontane), calculi urinari (ca
urmare a excesului de calciu din sânge și depunerea lui în țesuturi).
10.6. Pancreasul endocrin
Pancreasul, glandă cu secreție mixtă, alcătuit din corp și coadă se află în
cavitatea abdominală, dispus anterior față de rinichiul stâng. Pancreasul
endocrin este alcătuit din insule de celule cu secreție endocrină,
numite insulele Langerhans. Celulele secretorii se numesc: celule α (20%) –
secretă glucagon și celule β (60-70%) – secretă insulina.
Descoperirea inițială a insulinei a fost făcută de către cercetătorul român
Nicolae C. Paulescu în anul 1921. Însă canadienii F.G. Banting și J.J.R.
Macleodau primit Premiul Nobel pentru redescoperirea ei în 1923.
 Figura 10.6 Pancreasul.

Prin secreția sa de hormoni, pancreasul endocrin controlează metabolismul

intermediar al glucidelor, lipidelor și proteinelor. Insulina este unicul
hormon care manifestă o acțiune anabolizantă pentru toate
metabolismele intermediare. De asemenea, este și unicul hormon cu
efect hipoglicemiant.
Valoarea medie a glicemiei este de 65-110 mg/dL.
Efectele metabolice ale insulinei manifestate asupra organelor, constau în:

 Ficat
 Metabolism glucidic Metabolism lipidic Metabolism proteic

Crește
Crește lipogeneza Scade proteoliza
glicogenogeneza

Scade gluconeogeneza

 Țesutul adipos

Metabolism glucidic Metabolism lipidic Metabolism proteic

Crește transportul glucozei Crește sinteza de trigliceride și acizi grași -

Crește sinteza de glicerol Crește sinteza de enzime lipogenetice

Scade lipoliza

 Mușchi

Metabolism glucidic Metabolism lipidic Metabolism proteic

Crește transportul
- Crește captarea aminoacizilor
glucozei

Crește glicoliza Crește sinteza proteică

Crește sinteza de glicogen

Deficitul secretor de insulină se numește diabet zaharat și reprezintă o

patologie metabolică complexă. Aceasta se caracterizează prin:

 glicemie crescută (la măsurători repetate);

 hiperglicemie;
 glicozurie;
 poliurie (volum urinar crescut);
 polidipsie (sete excesivă);
 polifagie (foame excesivă);
 dezechilibre acido-bazice;
 dezechilibre electrolitice.

Complicații survenite în cursul bolii duc la periclitarea anumitor organe și

țesuturi cu implicații vitale, cum sunt: SN, sistemul cardiovascular sau
sistemul excretor.
Hipersecreția de insulină se manifestă printr-un efect hipoglicemic sever,
care ar putea afecta puternic activitatea SN.
Asupra metabolismelor intermediare, glucagonul determină următoarele
efecte:

 în metabolismul glucidic: stimulează glicogenoliza și

gluconeogeneza;
 în metabolismul lipidic: stimulează lipoliza;
 în metabolismul proteic: stimulează proteoliza.

Ale acțiuni ale glucagonului, sunt:

 stimulează forța de contracție miocardică;

 stimulează secreția biliară;
 inhibă secreția gastrică.

10.7. Epifiza (glanda pineală)

Epifiza sau glanda pineală se află între tuberculii (coliculii) cvadrigemeni
superiori. Din punct de vedere anatomic și funcțional, epifiza este o
componentă e epitalamusului, împreună cu care formează un sistem
neurosecretor epitalamo-epifizar.
Hormonii secretați de epifiză sunt:

 melatonina – efect frenator (inhibitor) asupra funcției gonadelor.

 vasotocina – efect antigonadotrop, în special anti-LH.

Extractele de epifiză exercită efecte asupra metabolismelor: glucidic, lipidic,

proteic și mineral.
Activitatea epifizei este în strânsă legătură cu retina. Stimulul luminos (prin
intermediul nervilor simpatici) este un factor inhibitor al secreției de
melatonină. În schimb, întunericul crește secreția de melatonină și totodată
frânează funcția gonadelor.
10.8. Timusul
Timusul se află în mediastin, în spatele sternului (retrosternal). În prima
parte a ontogenezei (proces de dezvoltare individuală a unui organism de la
stadiu de embrion până la sfârșitul vieții sale), până la perioada de
pubertate, timusul are rol de glandă endocrină. Începând cu această
perioadă, începe să involueze, dar fără să dispară complet.
 Figura 10.7 Timusul.

Structura sa este mixtă, de epiteliu secretor și organ limfatic. Astfel, în

organism are două roluri: glandă endocrină și organ limfatic central.
Lobulul timic este unitate histologică a timusului. Acesta este alcătuit dintr-
o rețea de celule reticulate, între care sunt dispuse timocite. Acestea sunt
celule hematoformatoare primordiale (stem), care au migrat din măduva
hematogenă și au fost transformate sub influența factorilor locali în celule
limfoformatoare de tip T. Timocitele migrează și către organe limfoide
periferice: ganglionii limfatici, splina, amigdale, etc.
Până în prezent nu au se cunosc hormoni individualizați din timus, însă
extractele din acesta manifestă următoarele efecte:

 frânează dezvoltarea gonadelor;

 stimulează mineralizarea osoasă;
 opresc procesele de mitoză.

Hormonii steroizi au un puternic efect de inhibiție a funcțiilor timusului,

favorizând involuția acestuia.
10.9. Disfuncții endocrine
Nanism hipofizar – apare ca urmare a secreției insuficiente de hormon de
crește în perioada copilăriei.
Cașexia hipofizară (boala Simmonds) – patologie rară, se manifestă la
adult, ca urmare a secreției scăzute de hormon de creștere determină
îmbătrânirea prematură prin atrofiere tisulară.
Gigantismul – creșterea în exces a întregului corp sau doar a anumitor
segmente ca urmare a hipersecreției de hormon de creștere la copil.
Acromegalia – la adult, datorată hipersecreției de hormon de creștere.
Manifestări: oasele lungi și țesuturile moi cresc în grosime (mai ales fața,
mâinile și picioarele).
Diabetul insipid – cauzat de secreția deficitară de ADH. Manifestări:
poliurie, polidipsie, dezechilibre ionice. Tratament: aport extern de ADH.
Boala Basedow-Graves (gușa toxică) – glanda tiroidă își mărește volumul
asociat unei hipersecreții de tiroxină. Manifestări: intensificarea
metabolismului bazal, crește frecvența cardiacă, pierdere în greutate,
hipersudorații, exoftalmie (în jumătate dintre cazuri). Aceasta din urma este
de fapt consecința edemului retroorbitar și a tumefacției mușchilor
extrinseci ai globilor oculari.
Mixedem – consecința hiposecreției de hormoni tiroidieni (hipotiroidism) la
adult. Mixedemul perturbă echilibrul hidroelectrolitic, provoacă edem, crește
volumul sangvin și totodată presiunea sangvină. Simptomatologia:
metabolism bazal scăzut, letargie, tendința de creștere în greutate.
Tratament: terapie cu hormoni de substituție.
Nanism tiroidian – hipotiroidism manifestat la copii, care mai poartă si
numele de cretinism. Manifestări: creștere întârziată, trăsături faciale
specifice, dezvoltare osoasă anormală, retard psihic, temperatura corpului
scăzută, letargie. Tratament: depistat din timp, se poate trata cu succes cu
tiroxină.
Gușa endemică – glanda tiroida își mărește volumul ca urmare a unui aport
insuficient de iod. Astfel, nivelul plasmatic de tiroxină scade și stimulează un
exces de TSH care determină o dezvoltare anormală a tiroidei.
Tetania – cauzată de secreția scăzută (hiposecreție) de parathormon. Cauza:
îndepărtarea chirurgicală, accidentală a glandelor paratiroide. Manifestări:
calciul plasmatic scade marcat afectând activitatea musculară.
Boala Recklinghausen – patologia apare ca urmare a disfuncției glandelor
paratiroide. Astfel, metabolismul calciului și al fosforului este perturbat, cu
demineralizarea oaselor, hipercalcemie, hipercalciurie. Simptomatologia:
dureri osoase, fracturi patologice, cifoscolioză, calcificări renale, ale arterelor
și țesutului periarticular, osteoporoză, etc.
Sindromul Cushing – apare în hipersecreție de hormoni corticosteroizi.
Factori determinanți: în general, tumori ale cortexului adrenal sau de
hipersecreție de ACTH. Toate metabolismele intermediare sunt afectate:
glucidic, lipidic, proteic. Manifestări:
  hipertensiune;
 hiperglicemie;
 astenie musculară;
 pacientul are un aspect împăstat (lipsa elasticității țesuturilor,
îngroșarea difuză a lor), cu fața „în lună plină” și ceafa „de bizon” – ca
urmare a modificărilor metabolice.

Aceste manifestări pot apărea și în cazul pacienților aflați sub tratament

medicamentos (iatrogen) cu corticosteroizi, pentru afecțiuni inflamatorii
cronice. Această grupă farmacologică se folosește în terapie pentru
proprietățile sale antiinflamatorii și de scădere a răspunsului imun.
Sindromul androgenital – în general, se asociază sindromului Cushing.
Apare ca urmare a secreției excesive de hormoni androgeni. La copii
determină instalarea pubertății precoce, hipertrofierea organelor genitale
externe, la care se adaugă îngroșarea vocii și pilozitate în exces. La femeia
adultă favorizează apariția pilozităților faciale (barbă, mustața).
Boala Addison – perturbare secretorie de mineralocorticoizi și
glucocorticoizi. Manifestări: hipoglicemie, dezechilibru al balanțelor de
sodiu și potasiu, deshidratare, hipotensiune, pierdere rapidă în greutate,
astenie marcată, hiperpigmentarea cutanată. Acest simptom este provocat
de excesul de ACTH și probabil al MSH-ului (deoarece au același precursor
din care provin prin clivaj enzimatic), ca urmare a absenței feedback-ului
negativ realizat de corticosteroizi asupra adenohipofizei.
Dacă un pacient cu boala Addison nu este supus niciunui tratament cu
corticosteroizi, atunci deshidratarea severă și dezechilibrele electrolitice
majore, îi pot fi fatale în câteva zile.
Boala Conn – apare în hipersecreție de aldosteron și se manifestă prin
tulburări ale metabolismului electrolitic.
Diabetul zaharat – tulburări funcționale ale pancreasului endocrin care
perturba procesele de oxidare ale glucidelor

Sistemul osos

. Introducere
Mișcarea, una dintre însușirile specifice organismelor vii, prezintă două
componente prin intermediul cărora se poate realiza locomoția, mișcarea
corpului, a unor segmente, și anume:

Sistemul osteoarticular – cu rol pasiv;

Sistemul muscular – cu rol activ.
11.2. Sistemul osos
Osteogeneza și creșterea oaselor

Osteogeneză – procesul de dezvoltare a oaselor. Acesta se realizează prin

transformarea țesutului cartilaginos (prin osificare encondrală) sau
conjunctivo-fibros (prin osificare desmală sau endoconjunctivă) al
embrionului, în scheletul osos al adultului.

Osteogeneza.
Figura 11.1 Osteogeneza.
În funcție de originea lor, oasele se clasifică în:

Oase de membrană – dezvoltate prin osificare desmală (endoconjuctivă).

Osificarea desmală/ de membrană: determină formarea oaselor bolții cutiei
craniene și parțial: claviculelor și mandibulei. Totodată, susține creșterea în
grosime a oaselor lungi (datorită periostului).

Oase de cartilaj – dezvoltate prin osificare encondrală.

Osificarea encondrală: determină formarea oaselor membrelor, oaselor
scurte și oaselor bazei craniului. Totodată, susține creșterea în lungime a
osului la nivelul cartilajului de creștere – cartilajul diafizo-epifizar. În modelul
cartilaginos al unui os lung apar centre de osificare. Inițial apar în diafiză și
ulterior în epifize și poartă numele de puncte de osificare primitivă
(primară).

Procesul de osificare al epifizelor începe mai târziu, atunci când acestea

aproape au atins dimensiunile finale. Până în jurul vârstei de 20 de ani,
cartilajele de conjugare diafizo-epifizare sau de creștere, își păstrează
structura cartilaginoasă. Celulele acestora se reproduc doar spre diafiză,
favorizând astfel creșterea în lungime a osului. Zona internă, osteogenă a
periostului este cea care asigură creșterea în grosime.

Atunci când creșterea încetează, epifizele rămân acoperite cu un strat

subțire de cartilaj hialin, denumit cartilaj articular. În jurul vârstei de 20-25
de ani, cartilajele de creștere sunt înlocuite de țestul osos și epifizele se
sudează la diafize.
11.3. Scheletul
Scheletul constituie totalitatea oaselor așezate în poziție anatomică.

Clasificarea oaselor după formă se face în:

Oase lungi (predomină lungimea): humerus, radius, ulna, femur, tibie, fibulă;
Oase late (predomină lățimea și înălțimea): parietal, frontal, occipital, stern,
scapulă, coxal;
Oase scurte (cele 3 dimensiuni sunt aproximativ egale): carpiene, tarsiene.
Unele oase se află în grosimea unui tendon și se numesc sesamoide. Un
exemplu ar fi rotula care se găsește în grosimea tendonului cvadriceps
femural.

Unele oase alungite, la care predomină lungimea, sunt lipsite de diafiză și

epifiză – coastele și clavicula.

11.4. Scheletul capului

Scheletul capului – alcătuire:

Neurocraniu – în interiorul său se află encefalul.

Prezintă 4 oase nepereche: frontal, etmoid, sfenoid (se articulează cu oasele
temporal, parietal, frontal, zigomatic), occipital.

Prezintă 2 oase perechi: temporale (nu se articulează cu osul frontal) și

parietale.

Viscerocraniu – în interiorul său se află segmente periferice ale organelor de

simț, dar include și primele segmente ale aparatelor respirator și digestiv.
Prezintă 2 oase nepereche: vomerul și mandibula.

Prezintă 6 oase perechi: maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice,

cornetele nazale inferioare.

Craniul.
Figura 11.2 Craniul.
11.5. Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului – alcătuire:
Coloana vertebrală
Stern
Coaste
Bazin: osul sacru și două oase coxale.
Sternul și coastele fac parte din scheletul toracelui.

Coloana vertebrală

Coloana vertebrală constituie scheletul axial, fiind dispusă în partea mediană

și posterioară a corpului. Roluri:

Ax de susținere a corpului;
Protejează MS;
Susține efectuarea diferitelor mișcări ale trunchiului și capului.
Coloana vertebrală este împărțită în 5 regiuni:

Cervicală – 7 vertebre cervicale;

Toracală (dorsală) – 12 vertebre toracale;
Lombară – 5 vertebre lombare;
Sacrală – 5 vertebre sacrale;
Coccigiană – 4-5 vertebre coccigiene.
Prima vertebră din regiunea cervicală se numește atlas și a doua axis.

O vertebră tip prezintă anterior – corpul vertebral, posterior – arcul

vertebral, iar cele două formațiuni sunt unite prin 2 pediculi vertebrali. Prin
suprapunerea acestora din urmă se delimitează orificiile intervertebrale (de
conjugare) care reprezintă locurile de ieșire ale nervilor spinali. Între cele 3
structuri (corp, pediculi și arc), se află orificiul vertebral, care prin
suprapunere rezultă canalul vertebral în care se află MS.

Sudarea celor 5 vertebre sacrale formează osul sacru. Acesta este un os

nepereche, median, de forma unui triunghi, cu baza în sus. Vârful său
orientat în jos se unește cu baza coccisului. Fețele laterale ale osului sacru
au o suprafața de articulare pentru osul coxal.

Prin fuzionarea celor 4-5 vertebre coccigiene duc la formarea coccigelui.

Coloana vertebrală prezintă curburi:

În plan sagital – se numesc lordoze (când concavitatea este posterior,
convexitatea este anterior), în regiunile cervicală și lombară; și cifoze (când
concavitatea este anterior, convexitatea posterior), în regiunile toracală și
sacrală.
În plan frontal – se numesc scolioze – și pot fi cu convexitatea la stânga sau
la dreapta.
Coloana vertebrală.
Figura 11.3 Coloana vertebrală.
Scheletul toracelui

Scheletul toracelui/ toracele osos se compune din stern (anterior), coloana

vertebrală (posterior) – prin cele 12 vertebre toracale – și coaste (în lateral).

Sternul – anterior, dispus pe linia mediană a toracelui. Este un os lat, format

din: manubriu, corp și apendicele xifoid (își păstrează consistența
cartilaginoasă până în jurul vârstei de 40 de ani).

Structura sternului.
Figura 11.4 Structura sternului.
Coastele – arcuri osteocartilaginoase care se întind de la regiunea toracală a
coloanei vertebrale și până la stern. Se află în partea laterală a toracelui.
Sunt 12 perechi de coaste. Posterior, acestea sunt formate dintr-un arc osos
care se articulează cu vertebrele toracale și anterior din cartilajul costal.

În cazul primelor 7 perechi de coaste, cartilajul lor se articulează direct cu

sternul și sunt încadrate ca fiind coaste adevărate. Perechile următoare, VIII,
IX și X, se articulează cu sternul prin intermediul cartilajului coastei VII și se
numesc coaste false. Ultimele două coaste sunt lipsite de cartilaj și nu mai
ajung la stern. Acestea sunt coaste flotante (libere).

11.6. Scheletul membrelor

Scheletul membrelor superioare – alcătuire:

Scheletul centurii scapulare: claviculă și scapulă (omoplat). Centura

scapulară (clavicula + omoplat) leagă membrul superior de torace.
Clavicula – os alungit, are forma literei „S” culcată. Lateral se articulează cu
scapula și medial cu manubriul sternal.
Scapula – os lat, de formă triunghiulară, dispus cu baza în sus. Se articulează
lateral cu humerusul.

Scheletul membrului superior liber: scheletul brațului, antebrațului și mâinii.

Scheletul brațului – format din osul humerus.

Scheletul antebrațului – format din două oase lungi: radius și ulna.

Scheletul mâinii – format din: 8 oase carpiene, 5 metacarpiene, 14 falange

(în cazul degetului I (police), se află doar două falange).

Scheletul membrelor inferioare – alcătuire:

Centura pelvină – leagă membrul inferior de scheletul trunchiului. Este

formată din oasele coxale. Acestea se articulează anterior între ele și
formează simfiza pubiană. Posterior se articulează cu sacrul și formează
bazinul – pelvisul osos.
Prin sudarea a 3 oase (ilion, ischion, pubis) se obține osul coxal. Sudarea
acestora survine ca un mecanism de adaptare la stațiunea bipedă,
membrele inferioare fiind diferențiate tocmai pentru a prelua din greutatea
corpului și a susține funcția locomotorie.

Scheletul membrului inferior propriu-zis: scheletul coapsei, gambei,

piciorului și rotula.
Scheletul coapsei – este alcătuit din femur (cel mai lung os din corp).
Femurul se articulează cu osul coxal și rotula.

Scheletul gambei – este format din două oase: tibia – dispusă medial, mai
voluminoasă și fibula – lateral.

Rotula – os triunghiular, așezat cu baza în sus, așezat în tendonul mușchiului

cvadriceps. Partea posterioară se articulează cu epifiza distală a femurului.

Scheletul piciorului – este alcătuit din: 7 oase tarsiene, 5 oase metatarsiene,

14 falange (pentru degetul I (haluce) sunt doar două).

11.7. Rolurile funcționale ale oaselor

Rolurile funcționale ale oaselor sunt:

De pârghii ale aparatului locomotor

Asupra acestora acționează mușchii care asigură susținerea corpului și
locomoția. Pârghiile formate sunt de cele 3 ordine:

I – articulația craniului cu coloana vertebrală.

II – articulația dintre oasele gambei și picior.

III – articulația dintre osul brațului și cele ale antebrațului.

Pârghii osteo-articulare.
Figura 11.5 Pârghii osteo-articulare.
De protecție a unor organe de importanță vitală
Cutia craniană – pentru encefal.

Canalul rahidian – pentru MS.

Cutia toracică – pentru inimă și plămâni.

Bazinul osos – pentru organele pelvine.

Antitoxic
Oasele au capacitatea de a reține numeroase substanțe toxice (de exemplu:
F, Hg, Pb) care pătrund accidental în organism, după care le eliberează
treptat și ulterior se elimină renal. Astfel, concentrația toxicului în sânge nu
are o valoare crescută, în felul acesta prevenindu-se efectele toxice asupra
altor organe.

De sediu principal al organelor hematopoetice

Toate oasele copiilor și în cazul adulților doar cele late, prezintă măduva
roșie hematogenă (din care se formează elementele figurate ale sângelui –
proces de hematopoieză). La adult, măduva din canalul central al diafizelor
oaselor lungi este galbenă (țesut adipos cu rol de rezervă). La vârstnici
aceasta este cenușie, nefuncțională.

În metabolismul calciului, fosforului și electroliților

Oasele constituie rezervorul principal de substanțe minerale al organismului.

11.8. Compoziția chimică a oaselor

Osul conține: 20% apă și 80% reziduu uscat. Din procentul de reziduu uscat,
osul este format dintr-o matrice organică solidă care este foarte mult
întărită de depozitele de săruri de calciu. Deci reziduul uscat al osului este
format din matrice organică și săruri minerale.

Matricea organică a osului: 90 – 95% fibre de colagen. Acestea se extind în

principal de-a lungul liniilor de forță de tensiune și conferă osului marea sa
rezistență la tensiune. Restul conținutului din matricea organică a osului (5 –
10 %) este reprezentat de un mediu omogen, denumit substanță
fundamentală. O particularitate metabolică o reprezintă afinitatea mare a
substanței fundamentale față de sărurile minerale.

Fibrele de colagen și substanța fundamentală formează împreună oseina

(=matricea organică a osului).

Sărurile minerale au ca reprezentant principal: fosfatul de calciu. Substanța

cristalină de cea mai mare importanță din structura osului: hidroxiapatita.

La nivelul oaselor se desfășoară procese metabolice identice celorlalte

organe. Însă, în mod particular, din punct de vedere metabolic, substanța
fundamentală manifestă o afinitate mare față de sărurile minerale.

11.9. Articulațiile
Articulațiile sunt organe de legătură între oase. Reprezintă sediul mișcărilor.

În funcție de gradul de mobilitate, acestea se clasifică în: sinartroze și

diartroze.

SINARTROZE – articulații fixe, imobile. Nu au cavitate articulară. Mișcările

executate sunt foarte reduse. Între cele două oase se interpune un țesut
care în funcție de tipul acestuia, sinartrozele se împart în:

Sindesmoze – între oase se află țesut fibros (suturile craniene);

Sincondroze – între oase se află țesut cartilaginos (simfizele);
Sinostoze – între oase se află țesut osos (în cazul sindesmozelor și
sincondrozelor osificate cu înaintarea în vârstă).
DIARTROZE – articulații ce prezintă un grad variabil de mobilitate. Acestea
se clasifică în:

Amfiartroze – articulații semimobile. Prezintă suprafețe articulare plane/

ușor concave. De exemplu, articulațiile dintre corpurile vertebrale care
rezultă prin interpunerea discurilor intervertebrale.
Artrodii – articulații mobile, sinoviale, cu mobilitate mare. De exemplu:
articulația genunchiului. Mișcările în artrodii sunt dependente de forma
suprafețelor articulare. Acestea pot avea loc în jurul unui ax, a două sau 3
axe. Elementele structurale care intră în alcătuirea unui artrodii sunt:
suprafețele articulare, capsula articulară, membrana sinovială, cavitatea
articulară, ligamentele articulare.
Articulația genunchiului.
Figura 11.6 Articulația genunchiului.
11.10. Noțiuni elementare de igienă și patologie
Deformările – se pot manifesta la nivelul oricărui component al sistemului
osos. Cele mai frecvente deformări se înregistrează la nivelul coloanei
vertebrale:

Cifoza – exagerare a curburii coloanei toracale.

Lordoza – exagerare a convexității coloanei lombare.
Scolioza – curbarea anormală laterală a coloanei vertebrale, care poate să
apară în orice regiune a acesteia
Sistemul muscular

. Introducere

Mușchii sunt organe active ale mișcării care formează sistemul muscular. Rolul se atribuie
musculaturii scheletice – somatice – care prezintă în alcătuirea sa țesut muscular striat.

Din punct de vedere al formei, mușchii pot fi:

Fusiformi: biceps, triceps;

Triunghiulari: mușchiul piramidal al abdomenului;

Patrulateri: marele drept abdominal, marele dorsal;

În formă de cupolă: diafragma;

Trapezi: mușchiul trapez;

Circulari: orbicularul buzelor și al pleoapelor, sfincterele.

12.2. Structura mușchiului

Mușchii scheletici sunt alcătuiți dintr-o porțiune centrală musculară, voluminoasă – corpul mușchiului
– și două extremități albe-sidefii, din țesut fibros – tendoane. Unul se inseră pe osul fix (se numește
originea mușchiului), iar celălalt se prinde de osul mobil (se numește inserția mușchiului). În
majoritatea cazurilor, originea mușchiului este unică, însă sunt și mușchi care au mai multe origini:
biceps, triceps, cvadriceps.

Corpul mușchiului este alcătuit din fibre musculare striate. Mai multe fibre formează un fascicul.
Fiecare fibră este învelită de o teacă fină de țesut conjunctiv – endomisium. În exterior, corpul
mușchiului prezintă o membrană conjunctivă – fascia mușchiului (fascie). Sub ea se găsește o lamă de
țesut conjunctiv – epimisium – de la nivelul căreia pornesc în interior septuri conjunctive –
perimisium.

Structura mușchiului.

Mușchiul este bogat vascularizat și prezintă inervație dublă: somatică și vegetativă. Cea de tip

vegetativ determină reacții vasomotorii.

12.3. Principalele grupe de mușchi scheletici

Mușchii scheletici se împart în: mușchii capului, gâtului, trunchiului și membrelor.

Mușchii capului – prezintă două grupe de mușchi:

Mușchii mimicii: expresii variate ale feței prin contracția lor – mușchiul orbicular al ochiului, mușchiul
orbicular al buzelor, mușchiul frontal, mușchiul occipital, mușchiul temporal;

Mușchii maseteri: contribuie la executarea procesului de masticație – mușchiul maseter (zona

mandibulei).

Mușchii gâtului – dispuși în regiunea antero-laterală a gâtului, distribuiți pe mai multe planuri. De la
suprafață spre profunzime se numără:

Mușchiul pielos al gâtului: încrețește pielea gâtului;

Mușchiul sternocleidomastoidian – dispus sub mușchiul pielos al gâtului.

Mușchii trunchiului – grupează:

Mușchii spatelui și ai cefei: mușchii trapezi (în plan superficial superior), mușchiul romboid și inferior
lor, mușchii dorsali;

Mușchii anterolaterali ai toracelui:

2 mușchi pectorali (micul și marele pectoral) – în partea anterioară a toracelui.

Profund, mușchiul subclavicular și dințatul mare, dispus lateral.

Mușchii intercostali externi și interni – în spațiile intercostale.

Diafragma – mușchi lat dispus la baza cutiei toracice, prezintă o parte boltită spre torace, iar cealaltă
spre abdomen. Separă cutia toracică de cavitatea abdominală.

Mușchii anterolaterali ai abdomenului – mușchi lați.

De ambele părți ale liniei mediane se dispun mușchii drepți abdominali. Anterior față de fiecare
dintre aceștia se găsește mușchiul piramidal. În lateralul lor se află: mușchii oblic extern, oblic intern
și transvers al abdomenului.

12.4. Mușchii membrelor

Mușchii membrului superior – cuprind:

Mușchii umărului: deltoid – mușchiul principal, situat imediat sub piele. Aduce brațul superior în
poziție orizontală – realizează abducția brațului;

Mușchii brațului: anterior – mușchiul biceps brahial (două origini pe scapulă și inserția pe radius),
mușchiul brahial și mușchiul coracobrahial. Posterior – mușchiul triceps (două origini pe humerus și
una pe scapulă și inserția pe ulna);

Mușchii antebrațului:

Mușchii anteriori ai antebrațului sunt flexori ai antebrațului și ai mâinii și pronatori ai mâinii. Unii sunt
flexori ai degetelor.

Mușchii posteriori și laterali ai antebrațului sunt extensori ai antebrațului, mâinii și degetelor.

Mușchii mâinii: mâna deține un aparat muscular complex. Mușchii sunt dispuși doar pe fața sa
palmară și în spațiile interosoase.

Mușchii membrului inferior – cuprind:

Mușchii bazinului: mușchii fesieri (se află în jurul articulației șodulului).

Mușchii coapsei: se grupează în 3 loje: loja anteromedială, posterioară și laterală.

În loja anterioară: mușchiul croitor (cel mai lung mușchi din corp), iar sub el este cvadricepsul
femural.

În zona medială a coapsei: mușchiul drept medial și 3 mușchi adductori: mare, scurt, lung. Contracția
acestor 4 mușchi apropie coapsele între ele (adducție).

În loja posterioară: mușchii biceps femural, semitendinos și semimembranos.

Mușchii gambei: se grupează în 2 loje: anterioară și posterioară.

În loja anterioară: mușchii tibial anterior și extensori ai degetelor.

În loja posterioară: mușchiul gastrocnemian (în plan superficial). Alături de mușchiul solear (sub
gastrocnemian) formează tricepsul sural.

În loja laterală se găsesc mușchii peronieri scurt și lung.

Mușchii tibial posterior și mușchii flexori ai degetelor sunt distribuiți în plan profund. Aceștia susțin
extensia labei piciorului și flexia degetelor.

Mușchii piciorului: se dispun pe fețele dorsală și plantară ale piciorului.

12.5. Proprietățile mușchilor scheletici

Mușchii scheletici susțin:

Tonusul;

Postura;

Echilibrul;

Mimica;

Mișcările voluntare.

Din masa organismului, mușchii scheletici constituie aproximativ 40%.

Mușchiul striat somatic reprezintă componenta efectorie a reflexelor somatice de tonus, postură,
echilibru și redresare, a activității motorii voluntare, a expresiei stărilor afectiv emoționale și a
limbajului.

Proprietățile mușchilor scheletici sunt: contractilitatea, excitabilitatea, extensibilitatea, elasticitatea,

tonusul muscular.

Contractilitatea – proprietate specifică mușchiului. Aceasta constă în capacitatea de a dezvolta

tensiune între capetele acestuia sau de a se scurta.

Sarcomerul reprezintă baza anatomică a contractilității.

Proteinele contractile (actină și miozină) reprezintă baza moleculară a contractilității. În perioada de

contracție, miofilamentele subțiri de actină glisează printre cele mai groase de miozină.

Unitatea morfofuncțională a miofibrilei este sarcomerul. Acesta este cuprins între două membrane Z.
Banda H luminoasă este spațiul delimitat de fibrele de actină. Discul clar (banda I) conține filamentele
de actină. Discul întunecat (banda A) cuprinde filamente de actină și miozină.

Contracția.

Figura 12.2 Contracția.

Excitabilitatea – proprietatea mușchilor de a răspunde la un stimul printr-un potențial de acțiune
propagat și care este urmat de contracția caracteristică. Proprietățile membranei celulare:
permeabilitatea selectivă, conductanța ionică, polarizarea electrică, pompele ionice – sunt
responsabile pentru proprietatea de excitabilitate musculară (deci proprietățile sarcolemei). Un șir de
reacții fizico-chimice se desfășoară între manifestarea electrică de la nivelul membranei fibrei
musculare (adică potențialul de acțiune) și procesele mecanice (adică procesul de contracție) de la
nivelul sarcomerului. Aceasta poartă numele de cuplaj excitație-contracție.

Extensibilitatea – proprietatea mușchiului de a se alungi pasiv (lipsit de consum de energie) sub

acțiunea unei forțe exterioare. Fibrele conjunctive și elastice din mușchi constituie substratul
anatomic al extensibilității.

Elasticitatea – proprietate specifică mușchilor. Aceasta constă în capacitatea mușchilor de a se

deforma sub acțiunea unei forțe și de a reveni pasiv la forma de repaus atunci când asupra sa forța
încetează să mai acționeze. Baza anatomică a a proprietății de elasticitate este reprezentată de fibrele
elastice din alcătuirea perimisiumului.

Tonusul muscular – stare de tensiunea permanentă. Aceasta este specifică mușchilor care prezintă
inervație motorie somatică și senzitivă neafectate (intacte). Tonusul mușchilor scheletici dispare după
denervare. Această proprietate este de natură reflexă.

12.6. Contracții ale fibrei musculare striate

Contracțiile fibrei musculare striate pot fi: izometrice, izotonice, auxotonice.

Izometrice – în timpul contracției lungimea mușchiului nu se modifică, mușchiul nu efectuează lucru

mecanic extern, însă crește foarte mult tensiunea. Întreaga energie chimică se pierde sub formă de
căldură și lucru mecanic intern. Exemplu: susținerea posturii corpului.

Izotonice – în timpul contracției lungimea mușchiului suferă modificări, mușchiul realizează lucru
mecanic, însă tensiunea rămâne constantă. Exemplu: majoritatea mușchilor scheletici.

Auxotonică – atât lungimea cât și tensiunea, variază.

În cursul unei activități obișnuite, fiecare mușchi trece prin faze de contracții izometrice, izotonice și
auxotonice.

12.7. Manifestările contracției musculare

Manifestările contracției musculare pot fi: electrice, chimice, mecanice și termice.

Manifestări electrice – acestea sunt reprezentate de potențialul de acțiune al fibrei musculare.

Aplicarea unor stimuli fibrelor musculare, atât pe cale naturală (de la placa motorie), cât și pe cale
artificială (cu curent electric), declanșează apariția unui potențial de acțiune propagat în lungul fibrei,
cu o viteză de 30 m/s.

Potențialele de placă motorie rezultă prin însumarea potențialelor de acțiune ale unei unități motorii
(neuron care inervează mai multe fibre musculare), deci sumația.
Informații cu privire la activitatea electrică a întregului mușchi sau a unităților motorii componente,
se pot obține prin înregistrarea electromiogramei.

Manifestări chimice – inițiate prin mecanismul de cuplare excitație-contracție. Procesele chimice de la

nivel muscular susțin energetic procesele mecanice.

În primele 45-90 de secunde ale unui efort moderat sau intens, metabolismul muscular este de tip
anaerob. Acest interval de timp este necesar aparatului cardiovascular ca să poată regla aportul de
oxigen. După primele două minute de efort, necesarul energetic este satisfăcut în cea mai mare parte
aerob.

Manifestări mecanice – se investighează folosind miograful. La aplicarea unui stimul unic, având
valoare prag se înregistrează o contracție musculară unică, denumită secusă musculară. Aceasta
prezintă următoarele componente:

a. Faza de latență: durează din momentul aplicării stimulului și până la apariția

contracției. În cursul acestei faze se înregistrează manifestarea electrică a contracției
(potențialul de acțiune). Durata acesteia este dependentă de tipul de mușchi și are o
valoare de aprox. 0,01 s la mușchiul striat.
b. Faza de contracție: durează în medie 0,04 s.
c. Faza de relaxare: durează 0,05 s.

Secusa poate fi: izometrică sau izotonică. Durata totală a ei este de: 0,1 s, însă amplitudinea ei variază
proporțional cu intensitatea stimulului aplicat – până la o valoare maximă. Astfel, se justifică
implicarea în contracție a unui număr din ce în ce mai crescut de fibre musculare, ca urmare a
creșterii intensității stimulului aplicat.

Dacă în schimbul unei stimulări unice, se aplică stimuli repetitivi regulat și la intervale mici, curba
obținută nu mai este o secusă, ci este o sumație de secuse, denumit tetanos (contracție tetanică).
Acesta poate fi:

a. Tetanos incomplet – graficul are aspectul unui platou dințat. Descrie sumarea
incompletă a secuselor obținute prin stimulare repetitivă, cu frecvență joasă de 10-20
de stimuli/s.

b. Tetanos complet – graficul are aspectul unui platou regulat. Descrie sumația totală a
secuselor obținute prin stimularea repetitivă, însă cu o frecvență mai mare de 50-100
stimuli/s.

Contracția musculară.

Figura 12.3 Contracția musculară.

Toate contracțiile voluntare ale mușchilor din organism sunt tetanosuri și nu secuse. Deoarece
comanda voluntară se transmite la mușchi prin impulsuri cu frecvență mare.

Sunt unele situații în care în organism, contracția este o secusă, cum ar fi: sistola cardiacă, frisonul,
contracția obținută în urma reflexului miotatic.

Manifestări termice – apar ca urmare a fenomenelor biochimice din fibra musculară. Randamentul
contracției masei musculare are o valoare de 30%. În acest fel, 70% din energia chimică se transformă
în energie calorică.

12.8. Noțiuni elementare de igienă și patologie

Oboseala și forța musculară

Oboseala musculară apare ca urmare a unei stări de contracție prelungite și susținute a mușchiului.
Aceasta are drept cauză rata epuizării glicogenului muscular de care și depinde proporțional. În plus,
își aduce contribuția și scăderea pH-ului intracelular prin acumulare de acid lactic, cu inhibiția unor
enzime.

Incapacitatea proceselor contractile și metabolice ale fibrei musculare de a realiza continuu același
lucru mecanic, generează cel mai mare procent de oboseală musculară. Mai mult decât atât, după o
activitate musculară prelungită se poate înregistra o diminuare în transmiterea nervoasă la nivelul
joncțiunii neuromusculare, ceea ce conduce la o diminuare a contracției musculare.

În unele cazuri, mușchiul obosit poate intra în contractură dureroasă (crampe musculare). Consecința
unei activități fizice intense după o perioadă mai lungă de inactivitate constă în apariția la 2-48 de ore
a unor dureri musculare persistente, uneori de intensitate mare, resimțite la grupele musculare
solicitate. Acest fenomen se numește febră musculară și poate să fie atenuată sau să dispară complet
odată cu reluarea aceluiași tip de efort.

O soluție de prevenire pentru instalarea precoce a oboselii, precum și scăderea forței musculare,
poate fi gradarea progresivă a activității fizice, cu respectarea curbei capacității de efort în cursul zilei
și săptămânii. În perioadele cu efort fizic intens este obligatoriu să existe o alternanță a activității cu
pauze pentru a permite refacerea capacității de efort. Totodată, întinderile și rupturile musculare sunt
prevenite prin evitarea exceselor.

Distrofiile musculare (miopatii) – grup de afecțiuni musculare ereditare, progresive, care prezintă
grade de severitate variate. Diferențierea clinică se face prin distribuția selectivă a grupelor musculare
afectate. În cazul acestor maladii de natură degenerativă, țesutul muscular striat scheletic se
înlocuiește succesiv cu țesutul sclero-adipos. Afecțiunile musculare pot fi însoțite și de retracții
tendinoase care pot favoriza deformări la nivelul trunchiului și membrelor.

Miopatiile pot să apară la preșcolari, în perioada de pubertate, în jurul vârstei de 20 de ani și în cazuri
mai rare, peste 30 de ani.

12.9. Lucrare practică – evidențierea proprietăților mușchiului scheletic

Extensibilitatea și elasticitatea musculară

Materiale necesare: broască, trusa de disecție, stativ, greutăți de la balanța analitică, rigla gradată,
planșeta.

Mușchiul gastrocnemian al broaștei se detașează. Asupra tendonului lui Ahile se aplică două legături:
la capătul uneia dintre ele se atașează o greutate (firul de plastic trebuie să suporte până la 500 g), iar
cealaltă se aplică la nivelul tendonului superior prin intermediul căreia se suspendă de tija așezată
perpendicular pe suport. Între legăturile distale se introduce un ac care va indica poziția extremității
inferioare a mușchiului. Rigla se așează vertical în fața acului indicator tocmai pentru a putea estima
în mm alungirea și scurtarea mușchiului.

Mai întâi se atașează de prima legătură o greutate de 10 g (se marchează astfel poziția de repaus). De
cealaltă se atașează succesiv greutăți de la 10 la 500 g. Mușchiul se alungește proporțional mai mult
la primele greutăți comparativ cu ultimele. Odată cu îndepărtarea greutăților mușchiul își recapătă
lungimea inițială.

Excitabilitatea musculară

Materiale necesare: preparat neuromuscular gastrocnemian-sciatic, baterie electrica de 6 sau 9V, fire
de sârmă de sonerie.

Se recomandă păstrarea preparatului pentru o perioada de 2-3 zile la temperaturi de 2-3°C, astfel
încât să deconecteze răspunsul nervos motor din mușchi atunci când se va alica stimulul electric.
Totodată, în aceste condiții fibrele musculare rămân viabile.

La aplicarea stimulului electric direct, mușchiul va răspunde prin contracții

. Alcătuirea tubului digestiv

Funcțiile de nutriție ale organismului se realizează cu ajutorul sistemelor:
digestiv, circulator, respirator, excretor și prin procesele metabolice.
Sistemul digestiv are în alcătuirea sa organe implicate
în digestia alimentelor, transformarea acestora în compuși absorbabili
și eliminarea resturilor neabsorbite. Sistemul digestiv se compune din:
tub digestiv și glande anexe.
Tubul digestiv este alcătuit din:

 cavitatea bucală;
 faringe (nazo-, oro-, laringofaringe) – este segmentul comun
sistemelor digestiv și respirator;
 esofag;
 stomac;
 intestinul subțire – 3 zone: duoden (la nivelul său se deschid canalul
coledoc, canalul pancreatic principal Wirsung, canalul pancreatic
secundar Santorini), jejun, ileon;
 intestinul gros – 3 zone: cec, colon (ascendent, transvers, descendent,
sigmoid), rect.
Glandele anexe tubului digestiv sunt:

 salivare (submandibulare, sublinguale, parotide);

 ficatul;
 pancreasul.

Pe calea tubului digestiv, organismul primește în mod continuu necesarul

de apă, electroliți, substanțe nutritive. Procesele prin care acesta asigură
aportul, vizează:

1. deplasarea alimentelor;
2. secreția sucurilor digestive și digestia alimentelor;
3. absorbția produșilor de digestie, a apei si a electroliților.

Figura 13.1 Stomacul.

Figura 13.2 Intestinul subțire.
 Figura 13.3 Cavitatea bucală.

Activitatea motorie a cavității bucale se compune din masticație și timpul

bucal al deglutiției.
Masticația – act reflex involuntar, care se poate manifesta și sub control
voluntar. Centrii nervoși ai reflexului masticator se află în trunchiul cerebral.
Masticația intervine în:

 fragmentarea alimentelor – facilitează deglutiția și crește suprafața de

contact a alimentelor cu enzimele digestive;
 formare, lubrifiere și înmuierea bolului alimentar;
 asigurarea contactului cu receptorii gustativi și eliberarea substanțelor
odorante care vor stimula receptorii olfactivi și astfel inițiază secreția
gastrică.

Activitatea secretorie a cavității bucale este susținută de glandele salivare.

Acestea produc zilnic între 800-1500 mL de salivă.
Saliva are în compoziția sa: 99,5% apă și 0,5% reziduu uscat. Acesta este
format din:

 substanțe anorganice (0,2%): Na+, K+, Cl-, HCO3-, HPO43-, Mg2+,

Ca2+. Aceștia sunt principalii electroliți din salivă. Valoarea
concentrației lor este inferioară celei din plasma sangvină. Excepție
face doar K+.
 substanțe organice (0,3%): amilaza salivară, mucina, lizozimul.

Saliva, prin conținutul său, prezintă următoarele funcții:

 asigură protecția mucoasei bucale, intervenind în: răcirea

alimentelor fierbinți, îndepărtarea anumitor bacterii, diluarea
eventualului acid clorhidric (HCl) sau conținut biliar care ar regurgita
în cavitatea bucală;
 digestivă – sub acțiunea salivei, în cavitatea bucală este inițiat
procesul de digestie al amidonului. Amilaza salivară (α amilaza) sau
ptialina realizează digestia chimică a amidonului preparat până la
stadiul de maltoză. Hidroliza are loc în trepte. La contactul enzimei cu
pH-ul intragastric scăzut, aceasta se va inactiva.
 facilitează masticația, lubrifiază alimentele – ușurând deglutiția;
 umectează mucoasa bucală – favorizând vorbirea;
  realizează excreția unor substanțe endogene (uree, creatinină, acid
uric), exogene (metale grele sau agenți patogeni);
 rol bactericid (prin lizozim);
 favorizează apariția senzației gustative prin dizolvarea substanțelor
cu gust specific pe suprafața receptivă a analizatorului receptiv;
 intervine în menținerea echilibrul hidroelectrolitic;

La finalul transformărilor din cavitatea bucală rezultă bolul

alimentar format din alimente omogenizate și îmbibate cu mucus.
Deglutiția – act reflex ce include totalitatea proceselor motorii care asigură
înaintarea bolului alimentar din cavitatea bucală în stomac. Acesta are loc în
3 timpi:

 timpul bucal (voluntar) – Odată ce alimentele sunt gata să fie

înghițite, acestea sunt înaintate voluntar către faringe. Începând cu
acest moment al digestiei, procesul de deglutiție se transformă în
totalitate sau aproape, într-un act automat. În mod normal, nu mai
poate fi oprit.
 timpul faringian – Odată ajuns în zona de intrare în faringe, bolul
alimentar stimulează ariile receptoare respective. Astfel, se transmit
impulsuri nervoase către trunchiul cerebral care vor genera contracții
faringiene musculare automate. Acestea previn ca bolul alimentar să
pătrundă în trahee, având astfel o deplasare liberă spre esofag. Durata
întregului proces este de 1-2 s. Centrul deglutiției controlează în mod
automat etapele succesive ale deglutiției. Totodată, în cursul
deglutiției, acesta inhibă specific centrul respirator bulbar, stopând
respirația în orice punct al ciclului respirator.
 timpul esofagian – Principalul rol al esofagului este de a dirija bolul
alimentar din faringe către stomac. Acest proces este asigurat de
mișcările specifice esofagului. Acesta prezintă două tipuri de mișcări
peristaltice: peristaltism primar și secundar.

Peristaltismul primar este inițiat de deglutiție și începe odată cu trecerea

alimentelor din faringe în esofag. Procesul este sub coordonare vagală.
Peristaltismul secundar apare ca urmare a prezenței alimentelor în esofag
și se menține până la propulsarea lor în stomac. Procesul este sub
coordonarea SN enteric al esofagului.
Odată cu deplasarea undei peristaltice spre stomac, o undă de relaxare
precede contracția. Aceasta este transmisă pe calea neuronilor mienterici
inhibitori. Când unda ajunge la nivelul esofagului inferior, stomacul în
întregime și o mică parte din duoden se relaxează și se pregătesc pentru
primirea alimentelor.
Pe traiectul său, musculatura esofagiană prezintă o porțiune de 2-5 cm mai
îngroșată la capătul terminal al esofagului și deasupra joncțiunii cu
stomacul. Această zonă funcționează ca un sfincter (sfincterul cardia), prin
contracția căruia este prevenit un reflux gastroesofagian. Sfincterul are
contracție tonică și este destins prin relaxare receptivă.
13.2. Lucrarea practică – Punerea în evidență a rolului amilazei salivare în
digestia amidonului
Materiale necesare: soluție de amidon fiert 1%, soluție de iod iodurat 1‰, 3
eprubete.
Eprubeta I: 1 mL soluție amidon, 1-2 picături iod iodurat. Se observă
apariția culorii albastre, datorită prezenței iodurii de amidon.
Eprubeta II: 1 mL soluție amidon, 1-2 picături iod iodurat, 0,5 mL salivă.
După 2-4 minute, culoarea albastră virează în albastru-violet (s-a
format amilodextrina). După 5-6 minute, culoarea albastru-violet virează
violet-roz (s-a format eritrodextrina). După 7-8 minute, culoarea violet-roz
dispare, soluția devenind incoloră (s-a format acrodextrina).
Eprubeta III: 1 mL soluție amidon, 1-2 picături iod iodurat, 0,5 mL salivă. La
30 de minute, pe eprubeta cu conținut incolor se execută o reacție de
identificare a glucidelor reducătoare. Practic, produsul final de digestie al
amidonului în prezența amilazei salivare este maltoza, un dizaharid
reducător care se obține în timp.
Termolabilitatea amilazei salivare
În orice etapă a experimentului, reacțiile de hidroliză ale amidonului pot fi
întrerupte prin fierberea conținutului eprubetei care duce astfel la
inactivarea enzimei. Astfel, prin fierberea eprubetei de culoare albastru-
violet, aceasta va deveni incoloră. După răcirea conținutului, culoarea apare
din nou, însă fără să sufere modificări de culoare în timp.
13.3. Digestia gastrică
În cursul digestiei, alimentele ajunse în stomac sunt supuse unor procese
motorii și secretorii ale acestuia care asigură transformarea din bol
alimentar într-o pastă omogenă, denumită chim gastric.
Motilitatea gastrică sau activitatea motorie a stomacului realizează:

 stocarea alimentelor, ca urmarea relaxării receptive;

 amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice;
  evacuarea conținutului gastric în duoden.

Peristaltism – La limita dintre fundul stomacului și corpul gastric se inițiază

contracțiile peristaltice care au o deplasare caudală (în jos), favorizând
propulsia alimentelor către orificiul pilor. Substanțele care controlează
forța contracțiilor peristaltice sunt: acetilcolina și gastrina (hormon).
Retropulsia – cuprinde mișcările de „du-te – vino” ale chimului gastric care
apar ca urmare a propulsiei puternice a conținutului gastric spre sfincterul
piloric închis. Totodată, acest proces intervine și în amestecul alimentelor cu
secrețiile gastrice.
Activitatea secretorie a stomacului
Substanțele secretate la nivel gastric continuă procesul de digestie inițiat în
cavitatea bucală. Astfel, volumul total al secrețiilor gastrice este de
aproximativ 2L/zi. Se prezintă sub forma unui lichid incolor și care la adulți
prezintă un pH în intervalul 1-2,5. Este alcătuit din 99% apă și restul reziduu
uscat (care se împarte în 0,4% substanțe organice și 0,6% substanțe
anorganice).
În mucoasa gastrică se află glande gastrice în structura cărora intră celulele
secretorii. Glandele gastrice sunt de două feluri:

 oxintice: se află în zona fundului și corpului gastric.

Acestea secretă: pepsinogen, mucus, HCl, factor intrinsec – glicoproteină

care intervine în procesul de absorbție intestinală (în ileon) a vitaminei B12
(cobalamina).

 pilorice: se află în regiunile antrală și pilorică. Au în alcătuirea

lor celule G – secretă gastrină și celule mucoase – secretă mucus.

Substanțe anorganice
O caracteristică importantă a sucului gastric o reprezintă prezența HCl în
compoziția acestuia. Secreția bazală de HCl prezintă valori între 1 – 5
mEq/oră liber sau combinat cu proteine.
(metabolism bazal – consum minim de energie al organismului în stare de
repaus).
Rolurile acidului clorhidric (HCl) sunt:

 intervine în digestia proteică;

 activează pepsinogenul;
  asigură un pH optim pentru acțiunea pepsinei;
 reduce forma oxidată de Fe3+ la Fe2+ care se absoarbe mai ușor;
 împiedică proliferarea intragastrică a unor bacterii patogene (rol
bacteriostatic).

Stimulatorii secreției de HCl sunt: acetilcolina, secretina și gastrina.

Inhibitori ai secreției de HCl sunt: somatostatina – eliberată de neuroni ai
SN enteric.
Substanțe organice – principalii astfel de compuși din secrețiile gastrice,
sunt: enzimele și mucina.
Pepsina – enzimă proteolitică, reprezintă forma activă a pepsinogenului,
este activă în mediu acid la un pH optim de 1,8 – 3,5. Aceasta inițiază
procesul de digestie a 20-30% din totalul proteinelor ingerate și care
ulterior vor fi transformate în aminoacizi, peptide. Pepsinogenul se activează
în urma contactului cu acidul clorhidric sau cu pepsina care s-a format
anterior (autocataliză).
Labfermentul – enzimă prezentă doar în secreția gastrică a sugarilor.
Acesta intervine în coagularea laptelui pe care-l pregătește pentru procesele
de digestie ulterioare. Sub acțiunea labfermentului și în prezența Ca2+,
cazeinogenul solubil din lapte este transformat în paracazeinat de calciu
insolubil.
Lipaza gastrică – enzima lipolitică, cu activitate slabă. Aceasta acționează
doar asupra lipidelor emulsionate ingerate, pe care le hidrolizează la acizi
grași și glicerol.
Gelatinaza – enzimă ce hidrolizează gelatina la gelatină hidrolizată.
Mucusul – glicoproteină secretată de către celulele mucoase. Aceasta
asigură protecția mecanică și chimică a mucoasei gastrice împotriva acțiunii
autodigestive a HCl și a pepsinei.
La nivel gastric se absorb următoarele substanțe:

 cele foarte solubile în apă, etanol, lipide;

 potasiu, sodiu, glucoză, aminoacizi – toate acestea în cantități foarte
mici.

13.4. Digestia la nivelul intestinului subțire

Activitatea motorie la nivelul intestinului subțire – este reprezentată de
contracții de amestec și de contracții propulsive.
  contracțiile de amestec sau contracțiile segmentare au rolul de a
fragmenta chimul de 8 – 12 ori pe minut. Astfel, are loc o amestecare
progresivă a particulelor alimentare solide cu secrețiile intestinului
subțire.
 mișcările de propulsie – Undele peristaltice apar în orice parte a
intestinului subțire. Acestea au o direcție de deplasare spre anus
caracterizată de o viteză de 0,5 – 2 cm/s. În intestinul proximal
deplasarea este mai rapidă comparativ cu intestinul terminal unde
este mai lentă. Chimul parcurge distanța dintre orificiul pilor și valva
ileocecală în 3-5 ore.

Secreția pancreatică
În alcătuirea pancreasului intră: celule exocrine, endocrine și ductale.
Celulele exocrine ale pancreasului sunt organizate în acini și sunt
responsabile cu secreția a 4 tipuri de enzime digestive:

 lipaze – digeră lipide;

 peptidaze – digeră proteine;
 nucleaze – digeră acizi nucleici;
 amilaze – digeră glucide.

Celulele ductale secretă 1,2 – 1,5 L/zi de suc pancreatic.

În compoziția secreției pancreatice intră electroliți și enzime. Electroliții:

 Na+ și K+ au o concentrație similară cu cea plasmatică (Na+

plasmatic = natriemie = 135-146 mmol/L și K+ plasmatic = potasemie
= 3,5-5,3 mmol/L);
 HCO3-, secretat de către celulele ductale, se găsește într-o cantitate
mult crescută peste cea plasmatică. Acesta are rol în reglarea pH-ului
intestinal superior, precum și în neutralizarea acidității gastrice.

Enzimele pancreatice se împart în 3 tipuri majore:

 amilaze – α amilaza pancreatică este secretată în formă activă.

Aceasta hidrolizează: glicogen, amidon, alte glucide, până la stadiu de
dizaharide. Excepție face celuloza (polizaharid vegetal), asupra căreia
nu acționează.
 lipaze – lipaza, colesterol-lipaza, fosfolipaza sunt secretate în
formă activă și acționează asupra lipidelor pe care le scindează la acizi
 grași și glicerol. Enzimele care intervin în hidrolizarea esterilor
insolubili în apă au nevoie de prezența sărurilor biliare.
 proteaze – tripsina și chimotripsina sunt secretate în formă inactivă
de tripsinogen și chimotripsinogen. Transformarea tripsinogenului în
tripsină se face în prezență de enterokinază sau de tripsină anterior
formată – autocataliză. Forma activă a chimotripsinogenului se obține
în prezența tripsinei.

Tripsina și chimotripsina acționează asupra proteinelor nedigerate la

nivelul stomacului și peptidelor, scindându-le până la stadiul de tripeptide,
dipeptide și aminoacizi.
Alături de proenzime se mai secretă tot la nivelul acelorași celule și în același
timp cu acestea, un inhibitor al tripsinei care are rolul de a preveni
autodigestia pancreasului.
Secreția biliară – caracteristici:

 produsă la nivelul hepatocitelor și celulele ductale care mărginesc

ductele biliare;
 se produce aproximativ 250-1100 mL/zi;
 este secretată în mod continuu;
 în timpul perioadelor interdigestive se depozitează în vezica biliară;
 pentru evacuarea bilei au loc în paralel două procese: contracția
musculaturii veziculare și relaxarea sfincterului Oddi. Aceasta din
urmă se realizează prin mecanisme nervoase și umorale. Mecanismul
umoral este realizat prin secreția de colecistokinină din celulele
mucoasei duodenale, declanșată ca urmare a prezenței în duoden a
produșilor de digestie lipidică. Astfel, colecistokinina relaxează
sfincterul Oddi și contractă vezica biliară. Mecanismul nervos se
realizează prin stimularea vagală care favorizează contracția
musculaturii veziculare și relaxarea sfincterului Oddi. O stimulare
simpatică declanșează efecte antagonice.

Funcțiile bilei sunt:

 necesitatea ei în digestia și absorbția lipidelor – acționează asupra

lipidelor pe care le transformă în lipide emulsionate;
 excreția unor substanțe insolubile în apă (colesterol și bilirubina).

În compoziția bilei intră:

  săruri biliare secretate activ în canaliculele biliare rezultă din
combinarea acizilor biliari sintetizați în hepatocite din colesterol cu
unii aminoacizi și Na+. Aceste săruri nu prezintă un caracter
liposolubil. Astfel, se mențin în intestin până în porțiunea de ileon la
nivelul căruia se reabsorb activ.
 pigmenți biliari – bilirubina și biliverdina. Sunt metaboliți ai
hemoglobinei. Odată ce au ajuns la nivelul hepatocitelor, se vor
excreta biliar și vor atribui bilei o culoare galbenă caracteristică.
 lecitină;
 colesterol;
 electroliți;
 NU conține enzime.

Cele două roluri importante ale sărurilor biliare sunt:

 emulsionează lipidele din alimente prin reducerea tensiunii

superficiale, favorizând astfel scindarea lor și pregătirea pentru
acțiunea lipazei pancreatice. Procesul de emulsionare are ca rezultat
transformarea lipidelor în picături de grăsime cu d< 1μ. Pe lângă
sărurile biliare, în acest proces intervine și lecitina.

Apoi, sub acțiunea lipazei pancreatice, trigliceridele din picăturile lipidice

sunt hidrolizate până la stadiu de acizi grași și monogliceride.

 ulterior, sărurile biliare, împreună cu acizii grași, monogliceridele,

colesterolul și alte lipide formează micelii complexe,
denumite chilomicroni. Sub această formă, sărurile biliare le
facilitează absorbția din tractul intestinal. În absența sărurilor biliare în
intestin, 40% dintre lipidele ingerate ajung neprocesate în fecale.
 în plus, pe lângă aceste două roluri, sărurile biliare stimulează
motilitatea intestinală și prezintă rol bacteriostatic.

Circuitul enterohepatic – constă în recircularea celei mai mari proporții ale

sărurilor biliare din intestinul subțire înapoi la ficat, pe calea venei porte.
(Circuitul: Ficat – Canalul coledoc – Intestinul subțire – Vena portă – Ficat)
Etapele digestiei lipidelor se împart în:
I - emulsionarea lipidelor de către sărurile biliare;
II - hidroliza trigliceridelor din picăturile lipidice până la acizi grași și
monogliceride;
III - preluarea acizilor grași și a monogliceridelor în micelii, cu
producerea miceliilor mixte.
Activitatea secretorie a intestinului subțire
Secrețiile eliberate la nivelul intestinului subțire cuprind:

 mucus – rol protector al mucoasei intestinale împotriva agresiunii

provocate de acidul clorhidric. Glandele Brunner (din duoden)
și celulele speciale (din epiteliul intestinal) și criptele Lieberkühn îl
secretă.
 peptidaze, dizaharidaze (maltaza, izomaltaza, zaharaza,
lactaza), lipaza – enzime eliberate de către microvilii celulelor
epiteliale intestinale (denumite și enzime ale marginii în perie), care
nu sunt secretate în lumenul intestinal. Acestea își exercită funcțiile în
cursul absorbției intestinale.

Peptidazele acționează asupra di și tripeptidelor pe care le transformă în

aminoacizi.
Lipaza acționează asupra lipidelor emulsionate și le scindează până la
stadiu de acizi grași și glicerol. Dizaharidazele (maltaza, izomaltaza,
zaharaza, lactaza) acționează astfel: maltaza și izomaltaza acționează asupra
maltozei și izomaltozei cu eliberare de glucoză, zaharaza acționează asupra
zaharozei și se obține glucoză și fructoză, iar prin acțiunea lactazei asupra
lactozei se obține glucoză și galactoză.

 apă, electroliți – eliberați de către celulele epiteliale intestinale.

La nivelul intestinului subțire se cumulează conținuturile sucului

pancreatic, intestinal și bila. Enzimele prezente în compoziția sucurilor
digestive acționează asupra unor substanțe din alimente și le descompun
până la stadiul de compuși absorbabili, denumiți nutrimente sau principii
alimentare.
13.5. Lucrarea practică – Acțiunea bilei asupra alimentelor
Materiale necesare: bilă de porc sau de vită (de la abator), ulei alimentar,
eprubete pipete, hârtie de filtru
O hârtie de filtru se îmbibă cu apă, o alta se îmbiba cu bilă. În două
eprubete se pune ulei și apoi se aduc cele două hârtii în contact cu acesta.
Doar hârtia îmbibată cu bilă va permite îmbibarea cu ulei. Practic, în
prezența bilei a scăzut tensiunea superficială.
Pe două lame de sticlă se așează două hârtii îmbibate ca în explicațiile
anterioare. Peste fiecare hârtie se pipetează câte o picătură de ulei. Se
observă cum pe hârtia îmbibată cu apă, forma picăturii rămâne
neschimbată, iar în cealaltă situație se întinde pe toată suprafața. Practic, în
prezența bilei, tensiunea superficială dintre apă și unei a fost scăzută și
astfel a permis distribuirea picăturii de ulei.
În două eprubete se adaugă amestec de ulei și apă. În una dintre ele se
pune aprox. 5 mL de bilă. Ambele eprubete se agită apoi. Se observă
apariția unor emulsii, care are un caracter temporar în eprubeta fără bilă și
unul durabil în eprubeta cu bilă. Astfel, prezența bilei a permis emulsionarea
și scăderea tensiunii superficiale.
13.6. Absorbția intestinală de la nivelul intestinului subțire
Procesul de trecere în sânge și limfă la nivelul intestinului subțire al
produșilor obținuți ca urmare a digestiei, se numește absorbție intestinală.
Procesul de absorbție este facilitat la nivelul intestinului subțire prin:

 existența unei mari suprafețe de contact – dată de structura specifică

a intestinului subțire;
 grosimea peretelui intestinal este minimă și astfel moleculele străbat
o distanță mică;
 vascularizația bogată a vilozităților. În plus, cantitatea de sânge de la
acest nivel poate fi crescută în cursul perioadelor de digestie printr-un
mecanism reflex;
 mișcările de contracție ale vilozităților intestinale ușurează tranzitul
substanțelor absorbite.
 Figura 13.4 Vilozitate intestinală.

Absorbția glucidelor la nivelul intestinului subțire:

 3 glucide majore ale dietei: dizaharidele: sucroza, lactoza și

polizaharid: amidon. Pentru celuloză (polizaharid vegetal), tractul
digestiv uman nu are echipament enzimatic specific, deși în dietă este
prezent în cantități mari.
 aportul glucidic: 250-800 g/zi, echivalentul a 50-60% din dietă.
  produșii finali de digestie glucidică: glucoza și galactoza (se absorb
prin sistem activ de transport Na-dependent) și fructoza (se
absoarbe prin difuziune facilitată).
 după absorbția în enterocite, monozaharidele își continuă traseul prin
membrana bazolaterală a acestora, transport realizat prin difuziune
facilitată. Ulterior, de la nivelul interstițiului intestinal difuzează în
capilarele din vilozitățile intestinale. De aici, pe calea venei porte,
monozaharidele ajung la ficat.

Absorbția proteinelor la nivelul intestinului subțire:

 necesarul proteic pentru un adult variază între 0,5 – 0,7 g/kg corp pe
zi;
 formele de absorbție a proteinelor sunt: aminoacizi și oligopeptide;
 sunt variate forme de transport activ Na-dependente care asigură
absorbția dipeptidelor, tripeptidelor și aminoacizilor;
 proteinele prezente în intestin se absorb în totalitate;
 ulterior, aminoacizii trec în sânge și pe calea venei porte ajung la ficat;
 eventuala prezență a proteinelor în scaun ar putea proveni din
fragmente (detritusuri) celulare sau din bacterii din colon.

Absorbția lipidelor la nivelul intestinului subțire:

 necesarul lipidic variază între 25 – 160 g/zi;

 mecanismul de absorbție al lipidelor din tractul gastrointestinal
este difuziunea pasivă;
 lipidele se absorb în formă hidrosolubilă la care ajung cu ajutorul
sărurilor biliare;
 în epiteliul celulelor intestinale, trigliceridele, fosfolipidele și
colesterolul întâlnesc proteinele de la acest nivel, se combină cu ele,
formând chilomicroni. Aceasta reprezintă forma în care lipidele trec
în chiliferul central. Deci, lipidele trec în circulația limfatică, nu în cea
sangvină.

Absorbția apei și a electroliților la nivelul intestinului subțire:

 apa: se absoarbe pasiv, izoosmotic, ca rezultat al gradientului osmotic

creat prin absorbția de electroliți și substanțe nutritive.
  NaCl: absorbția de Na+ se realizează prin proces activ. Cl- însă,
urmează în mod pasiv Na+.

Absorbția vitaminelor și mineralelor la nivelul intestinului subțire:

 alături de celelalte lipide, vitaminele liposolubile (A, D, E, K) intră în

alcătuirea miceliilor.

Sub această formă se absorb la nivelul intestinului subțire proximal.

 vitaminele hidrosolubile (grupul B, C) se absorb prin: transport facilitat

sau prin sistem de transport activ Na-dependent. Absorbția se
realizează în intestinul proximal.
 absorbția calciului se face prin intermediul unui transportor legat de
membrana celulară și activat de vitamina D.
 forma de absorbție mai ușoară a fierului este de Fe2+, comparativ cu
Fe3+. Aceasta are loc în jejun și ileon, stimulată de prezența vitaminei
C.

13.7. Digestia, absorbția și secreția la nivelul intestinului gros

Porțiunea de colon a intestinului gros prezintă următoarele roluri:

 în jumătatea proximală – se absorb apa și electroliții;

 în jumătatea distală – depozitează materiile fecale până la eliminarea
lor.

Aceste roluri justifică mișcările lente de la nivelul colonului.

Activitatea motorie la nivelul intestinului gros cuprinde mișcări
propulsive și de amestec.

 mișcările de amestec (haustrațiile) – contracțiile combinate ale

musculaturii circulare și longitudinale colice determină proiecția în
afară a zonelor nestimulate ale peretelui colic asemănător unor saci,
numiți haustre. Deplasarea se face lent, spre anus, în cursul perioadei
lor de contracție. Astfel, conținutul colic este împins progresiv către
colonul sigmoid. Dintr-un total de 1,5 L de chim, aproximativ 80 – 200
mL ajung în fecale.
 mișcările propulsive sau „mișcările în masă” - Propulsia este
rezultatul contracțiilor haustrale în direcție anală (1) împreună cu
mișcările în masă (2). Astfel de mișcări propulsive apar în general de
 câteva ori pe zi. Cele mai numeroase se remarcă pe parcursul primei
ore de la micul dejun, au o durată de circa 15 minute și reprezintă un
tip de peristaltism modificat.

Absorbția și secreția la nivelul colonului

 apa: la nivelul colonului nu se pot absorbi mai mult de 2-3 L/zi.

 sodiu și clor: cea mai mare parte neabsorbită din intestinul subțire, se
absoarbe la acest nivel.
 potasiu: se secretă de către colon.

Toate aceste procese sunt sub controlul aldosteronului.

Defecația – constă în eliminarea materiilor fecale din intestinul gros. Unele
mișcări în masă propulsează materiile fecale in rect și astfel inițiază dorința
de defecație. Apoi, musculatura netedă a colonului distal și a rectului se
contractă și propulsează fecalele în canalul anal. Urmează relaxarea
sfincterelor anale intern și extern. Acesta din urmă prezintă fibre musculare
striate aflate sub control voluntar.
13.8. Noțiuni elementare de igienă și patologie
Cariile dentare – sunt eroziuni ale dinților care rezultă prin acțiunea
bacteriană asupra acestora. Placa bacteriană constituie primul eveniment
în procesul de dezvoltare a cariilor. Aceasta este de fapt o peliculă în
alcătuirea căreia intră alimente și salivă, dispusă la suprafața dinților,
colonizată de numeroase bacterii care vor produce cariile dentare. Practic,
bateriile se hrănesc cu carbohidrați și în urma proceselor metabolice
eliberează acizi care vor afecta smalțul dentar. Astfel, un consum crescut de
carbohidrați favorizează instalarea cariilor dentare. Cu toate acestea, o
importanță mai mare are frecvența de consum, decât cantitatea, deoarece în
acest fel se asigură constant substratul necesar bacteriilor pentru
producerea cariilor. Consumul de carbohidrați în timpul mesei pot scădea
probabilitatea de apariție a cariilor. Unele tipuri de dinți au o rezistență mai
buna comparativ cu a altora. O metodă de prevenție ar putea fi utilizarea
apei de gură care conține cantități mici de fluor ce crește rezistența
smalțului dentar.
Stomatita – inflamația întregii mucoase orale. Factorii favorizanți: infecții,
agenți chimici, fizici, ca urmare a unei afecțiuni sistemice. Două exemple des
întâlnite: stomatita herpetică (infecția cu virusul herpes simplex), stomatita
candidozică. Alte cauze: hipovitaminoze, consumul de alcool, tutun, reacții
alergice la diferiți coloranți din alimente sau produse de îngrijire a dinților.
Faringita – inflamația acută a mucoasei faringiene. În general are o origine
virală, dar poate fi de origine bacteriană. Au o frecvență mai mare în sezonul
rece. Însă pot apărea și în perioadele calde, când crește consumul de băuturi
reci.
Enterocolitele – inflamația de cauză infecțioasă a mucoasei intestinului
subțire și gros. Au o frecvență mai crescută cele de origine bacteriană,
comparativ cu cele de origine virală. Manifestările clinice poate fi grave, cu
letalitate crescută, dependente de germenul infecțios. Măsuri de prevenție
pot fi luate prin respectarea unei igiene riguroase și atenția orientată către
calitatea apei și a alimentelor consumate.
Ocluzia intestinală – blocarea completă sau aproape completă a pasajului
la nivelul intestinului subțire sau a celui gros. Constituie o urgența medico-
chirurgicală. Cauzele pot fi: hernii, aderențe, tumori, corpi străini.
Ciroza hepatică – structura hepatică normală suferă o dezorganizare difuză
cu formare de noduli de regenerare, înconjurați de țesut fibros. Cauzele pot
fi multiple: de natură infecțioasă, toxică, răspuns imun alterat, obstrucție
biliară, modificări vasculare. Această patologie reprezintă a treia cauză de
mortalitate în țările vestice.
Litiaza biliară – formarea sau prezența de calculi (calculi biliari) la nivelul
vezicii biliare. Mai des întâlnită la femei, persoanele obeze și cu o
alimentație dezechilibrată. În unele cazuri poate fi asimptomatică. Însă, sunt
situații în care se transformă într-o urgență medico-chirurgicală: atunci când
un calcul migrează din vezica biliară și obstrucționează căile biliare
extrahepatice sau peretele vezicii biliare se inflamează
Pancreatita – inflamația acută sau cronică a pancreasului. Printre
persoanele vulnerabile se numără cei cu un consum cronic de alcool sau cu
litiază biliară.
Diareea – creșterea frecvenței sau a cantității scaunelor zilnice. Cauzele sunt
multiple, însă cea mai des întâlnită este de natură infecțioasă. Poate fi
prevenită prin respectarea unei igiene riguroase.
Constipația – dificultate în actul defecației. Se poate manifesta în cadrul
unor boli sau poate fi habituală (obișnuită). O soluție pentru cea din urmă
constă în introducerea în alimentație a unor cantități mai mari de fibre
vegetale.
13.9. Lucrare practică – compoziția chimică a alimentelor
Materiale necesare: câteva grame de carne, ou, brânză, pâine; eprubete, bec
Bunsen sau lampă cu spirt, hârtie de filtru, hârtie roșie de turnesol, soluție
de acetat de plumb (apă Burow).
Punerea în evidență a conținutului în apă
Se introduce un aliment într-o eprubetă înclinată până aproape de poziția
orizontală, deasupra unei flăcări. Se remarcă cum pe pereții eprubetei au
condensat vaporii de apă. La introducerea în eprubetă a unei fâșii de hârtie
scrisă cu creion chimic, prin umezire, textul se intensifică.
Punerea în evidență a conținutului de substanțe organice
Într-o eprubetă se introduce o bucată de carne uscată. La gura eprubetei se
fixează o hârtie roșie de turnesol și separat, fără să se atingă, o hârtie de
filtru îmbibată pe aproximativ 2 cm cu apă Burow.
Se aduce eprubeta deasupra unei flăcări și se încălzește ușor și se observă:

 condensarea vaporilor de apă;

 hârtia de turnesol se albăstrește – ca urmare a degajării de NH3, un
indicator al prezenței substanțelor azotate (proteinelor);
 hârtia îmbibată cu acetat de plumb se înnegrește – se formează
sulfura de plumb;
 se degajă un miros specific arderii grăsimilor si proteinelor;
 prin încălzire puternică, conținutul eprubetei se carbonizează și degajă
fum. În eprubetă rămâne doar reziduu uscat și anume substanțe
minerale oxidate. Prin adăugarea unei cantități mici de apă, acestea se
dizolvă și în contact cu o hârtie roșie de turnesol, aceasta se va
albăstri.

14.1. Componentele și funcțiile sângelui

Sângele – lichidul care circulă în interiorul aparatului cardiovascular.
Reprezintă aproximativ 8% din masa corporală și prezintă un pH între: 7,38 –
7,42.
Fac parte din mediul intern al organismului:

 sângele;
 limfa;
 lichidul interstițial;
 lichidul cefalorahidian;
 perilimfa;
 endolimfa.

Sângele este alcătuit din: elemente figurate (vizibile la microscop,

reprezintă 45% din volumul sangvin) și plasmă (reprezintă 55% din volumul
sangvin). Exprimarea procentuală a elementelor figurate ale sângelui se
numește volum globular procentual sau hematocrit. Valorile medii ale
hematocritului la femei: 35-46% și bărbați: 41-50%.
Elementele figurate prezente în sânge sunt:

 globulele roșii (hematii sau eritrocite);

 globulele albe (leucocite);
 trombocite (plachete sangvine).

Globulele roșii/ Hematiile/ Eritrocitele – celule anucleate (fără nucleu),

care au rolul de transporta oxigen și dioxid de carbon și de a menține
echilibrul acido-bazic. Valorile medii ale numărului de hematii la femei:
4.500.000 hematii/mm3 și bărbați: 5.000.000 hematii/mm3.
Globulele albe/ Leucocitele – celule nucleate, care prezintă mitocondrii și
a căror principal rol este de a contribui la apărarea organismului. Sunt
capabile să emită pseudopode și să traverseze pereții capilarelor prin porii
acestora, ajungând în țesuturi, proces denumit diapedeză. Valorile medii ale
numărului de leucocite la femei și bărbați: 5.000 – 10.000 leucocite/mm3.
Sunt 5 tipuri de leucocite. În funcție de forma nucleului, acestea se împart în
două grupe principale: granulocite și agranulocite. Formula
leucocitară reprezintă exprimarea procentuală a tipurilor de leucocite
prezente în sânge.
Sunt granulocite:

 neutrofile: 52-62% din leucocite;

 eozinofile: 1-3% din leucocite;
 bazofile: <1% din leucocite.

Sunt agranulocite:

 monocite: 3-9% din leucocite;

 limfocite: 25-33% din leucocite.

Trombocitele/ Plachetele sangvine – elemente figurate necelulare care au

rol în hemostază (150.000 - 300.000/mm3).
Plasma sangvină este alcătuită din:

 90% apă;
  10% reziduu uscat care se împarte în 1% substanțe anorganice: Na+
(natremia: 135-146 mmol/L), K+ (potasemia: 3,5-5,3 mmol/L), Ca2+
(calcemia: 8,5-10,3 mg/dL), Mg2+, Cl–, HCO3–; și 9% substanțe
organice, în majoritate de natură proteică: globuline, albumine,
fibrinogen. Proteinograma redă conținutul de albumine (3,5-5 g/dL) și
globuline (2,5-3,5 g/dL) din plasmă. Proteinele totale în plasmă: 6-8,5
g/dL.

Presiunea osmotică a plasmei are o valoare de: 300 mOsm/L.

Funcțiile sângelui se deduc din rolurile componentelor sale. De exemplu,
ca urmare a unui conținut crescut în apă (90%), sângele intervine în
termoreglare. Pe lângă acestea, sângelui i se atribuie rolul de sistem de
integrare și coordonare umorală ale funcțiilor deoarece prin intermediul
său sunt vehiculați hormoni, mediatori chimici și cataboliți. În plus, pe calea
sângelui sunt îndepărtate și transportate spre zonele de excreție,
substanțele neutilizabile, toxice sau în exces.
14.2. Funcția de apărare a sângelui
Organismul uman prezintă un contact constant cu diferiți agenți patogeni
(purtători de antigene) sau chiar cu antigene libere. Antigen – substanță
străină organismului, ce prezintă o structură macromoleculară proteică sau
polizaharidică. La momentul pătrunderii în mediul intern al organismului,
aceasta declanșează un răspuns imun care constă în producerea de către
organism a unor substanțe specifice – anticorpi, ce vizează distrugerea sau
neutralizarea antigenului. Anticorpii sunt proteine din clasa gamma-
globulinelor.
Procesul de apărare implică două mecanisme fundamentale:

 apărare nespecifică;
 apărare specifică.

Apărarea nespecifică mai poartă numele de apărare înnăscută. Din

denumire se remarcă prezența ei în cazul tuturor oamenilor. Modalitatea sa
de acțiune implică mecanisme celulare (fagocitoza) și mecanisme umorale,
în care sunt implicate doar unele celule și substanțe preformate. Apărarea
nespecifică are un caracter primitiv, înregistrează un răspuns prompt, însă
cu o eficacitate medie în apărarea organismului.
Apărarea specifică mai poartă numele de apărare dobândită. Din
denumire se poate deduce că dezvoltarea ei este declanșată de expunerea
organismului la diferiți agenți patogeni care pot provoca un răspuns imun
(imunogene). Apărarea specifică se clasifică în:

 apărare specifică dobândită natural, care se poate realiza activ – ca

urmare a trecerii prin boală sau pasiv – pe cale transplacentară, de la
mamă la făt.
 apărare specifică dobândită artificial, care se poate realiza activ –
prin vaccinare sau pasiv – prin administrarea de ɣ-globuline și
antitoxine. După administrarea unui vaccin, mecanismele imunitare
declanșate sunt în general aceleași, diferența făcând-o reacțiile mai
atenuate provocate în organism

Răspunsul imun specific se caracterizează prin: specificitate, memorie

imunologică (reține informația despre un anumit antigen) și capacitatea
de a diferenția structurile proprii ale organismului de cele străine
acestuia.
Răspunsul imun se compune dintr-un:

 răspuns imun primar – care apare în urma primului contact al

organismului cu un antigen;
 răspuns imun secundar – care apare la un contact ulterior al
organismului cu același antigen. Acest tip de răspuns depinde de
limfocitele cu memorie.

Medierea răspunsului imun se face prin intermediul a două tipuri de

leucocite (limfocitele B și T). Aceasta se realizează prin mecanisme
interdependente:

 imunitatea umorală – implică limfocitele B;

 imunitatea mediată celular (celulară) – implică în mod primar
limfocitele T.

Atunci când organismul este expus la un antigen specific, acesta este

recunoscut prin mecanisme specifice și care vor activa limfocitele B și T.
Astfel, răspunsul imun cumulează mecanisme de neutralizare a antigenului
sau activează limfocitele cu memorie.
14.3. Lucrare practică – Realizarea și observarea unui frotiu de sânge
Materiale necesare: lame, ac sterilizat, vată, alcool, eter, albastru de metilen
1%, eventual soluție May-Grünwald-Giemsa (albastru de metilen și eozină,
în alcool metilic) – de la un laborator de hematologie.
Se dezinfectează pulpa unui deget sau lobul urechii. După înțepare se vor
șterge primele picături cu vata, după care se pune o picătură de sânge pe o
lamă de sticlă, mai aproape de marginea uneia dintre laturile mai mici. Apoi,
cu o altă lamă, a cărei margine se pune la marginea picăturii, ușor înclinată
spre lama cu sânge, se va întinde uniform sângele într-un strat cât mai
subțire. Se usucă prin agitare în aer sau se fixează cu câteva picături dintr-un
amestec de alcool și eter în părți egale și se lasă să se evapore aproximativ
15 minute. Apoi se colorează cu albastru de metilen 1% sau cu soluție May-
Grünwald-Giemsa – câteva picături, iar după 3 minute se spală cu apa curată
și se observă la microscop.
14.4. Grupele sangvine și transfuzia de sânge
În structura membranei eritrocitelor se află mai multe tipuri de
macromolecule care au rol de antigen, denumite aglutinogene. La om, cele
mai importante sunt: aglutinogenul zero (0), A, B și D. În plasmă însă se află
o serie de compuși cu rol de anticorpi, denumiți aglutinine. Cele mai des
întâlnite sunt: aglutinina α – omoloaga aglutinogenului A; β - omoloaga
aglutinogenului B.
De-a lungul perioadelor de evoluție umană, prin procese de eliminare
reciprocă a aglutinogenelor și aglutininelor complementare, s-au format
numeroase sisteme imunologice sangvine. La ora actuală, în practica
medicală se recurge la două sisteme importante: OAB și Rh(D).
Sistemul OAB
Regula excluderii menționează că în sângele unui individ nu pot coexista
aglutinina împreună cu aglutinogenul complementar (α cu A, β cu B). Adică,
nu există indivizi care să prezinte aglutinina α cu aglutinogenul A sau cu
aglutinina β cu aglutinogenul B. În situația în care în sângele unui individ se
întâlnesc aglutinogenul cu aglutinina omoloagă, se instalează o reacție
imună antigen-anticorp care duce la distrugerea hematiilor și cu urmări
grave pentru acesta. Combinațiile posibile imunologic aglutinogen-
aglutinină constituie de fapt cele 4 grupe sangvine ale populației lumii
încadrate în sistemul OAB.
Grupa sangvină Aglutinogen (antigen) Aglutinina (anticorp)

0 (I) - α, β

A (II) A β
Grupa sangvină Aglutinogen (antigen) Aglutinina (anticorp)

B (III) B α

AB (IV) A, B -

În cazul unei transfuzii de sânge este esențială cunoașterea grupei de sânge

atât a donatorului, cât și a primitorului, pentru a putea stabili dacă sunt
compatibili. Astfel, regula transfuziei interzice ca aglutinogenul din
sângele donatorului să întâlnească aglutinina complementară în
plasma primitorului. Prin respectarea acestei reguli, transfuzia de sânge s-
ar putea face astfel:

 donator universal – poate dona la toate grupele de sânge: grupa 0,

însă poate primi doar de la grupa 0 (izogrup);
 primitor universal – poate primi de la toate grupele de sânge: grupa
AB.

Sistemul Rh
Pe lângă un aglutinogen (antigen) care aparține sistemului ABO, pe
suprafața eritrocitelor mai există încă un antigen denumit antigenul D sau
Rh. Acesta se regăsește la aproximativ 85% din populația globului. Acești
indivizi sunt considerați Rh pozitivi (Rh+). Restul de 15% la care lipsește, se
numesc Rh negativi (Rh–).
Antigenului (aglutinogenului) Rh îi corespunde o aglutinină (un anticorp)
omoloagă anti-Rh, dar care nu se găsește în mod natural în sângele unui
individ. Aglutininele anti-Rh pot fi generate prin:

 transfuzii repetate de la individ Rh pozitiv la individ cu Rh negativ;

 în timpul sarcinii, de la mamă cu Rh negativ la făt cu Rh pozitiv.

În ambele cazuri se înregistrează o reacție imunitară a organismului gazdă

în fața aglutinogenul D care este similară cu expunerea la oricare alt
antigen. Aceasta se manifestă prin activarea limfocitelor și ulterior
declanșarea producției de anticorpi anti D (anti-Rh). Astfel, când anticorpii
anti D întâlnesc antigenul D de pe suprafața eritrocitelor, reacționează și
determină hemoliza.
Gena care codifică sinteza aglutinogenului D prezentă la indivizii Rh+ are un
caracter dominant. Astfel, dintre mamă cu Rh– și tată cu Rh+, copiii vor
moșteni Rh-ul tatălui. În cazul primei sarcini, evoluția poate fi normală
deoarece eritrocitele Rh+ ale fătului nu pot traversa placenta astfel încât să
ajungă în circulația maternă și să determine producția de anticorpi anti Rh.
Însă, în momentul nașterii, prin dezlipirea placentei de uter, se rup vase de
sânge care permit trecerea sângelui fetal la mamă. În acel moment, la
contactul dintre sânge Rh+ (de la făt) cu Rh– (de la mamă) este stimulată
producția de anticorpi anti Rh în sângele mamei. Aceștia, în eventualitatea
unei viitoare sarcini, pot traversa capilarele placentare, intră în circulația
sangvină a fătului și produc hemoliză care poate duce chiar la decesul
acestuia, în cazul unei concentrații mari de aglutinine.
14.5. Hemostaza și coagularea sângelui
Hemostaza fiziologică (realizată de organism) constă în totalitatea
mecanismelor care intervin în oprirea sângerării la nivelul vaselor mici.
Etapele de desfășurare se împart în:

 timpul vasculo-plachetar (hemostaza primară): începe imediat

după lezarea vasului de sânge. Reacțiile care se succed în ordine,
sunt: vasoconstricția peretelui vascular (realizată pe cale reflexă și
umorală) – aderarea trombocitelor de plagă – agregarea
trombocitelor – metamorfoza vâscoasă a trombocitelor. Toate
aceste reacții conduc la oprirea sângerării într-un interval de 2-4
minute.
 timpul plasmatic – coagularea sângelui: Rezultatul final al acestei
etape constă în transformarea fibrinogenului plasmatic solubil, în
fibrină insolubilă. În procesul de coagulare intervin: factori plasmatici,
factori plachetari, factori tisulari și Ca2+.

Coagularea sângelui are loc în 3 faze:

 Faza I – cea mai laborioasă fază, durează cel mai mult, aproximativ 4-
8 minute și constă în formarea tromboplastinei. Procesul se
desfășoară sub influența factorilor plasmatici, plachetari și tisulari
eliberați ca urmare a leziunii.
 Faza a II-a – sub influența tromboplastinei anterior formate și a
ionilor de Ca2+, se formează trombina, prin transformare din
protrombină. Procesul durează 10s.
 Faza a III-a – se încheie cu formarea de fibrină, proces care durează
1-2 s. Practic, trombina desface fibrinogenul insolubil în monomeri de
fibrină care vor polimeriza spontan, obținându-se o rețea de fibrină
 insolubilă. În ochiurile acestei rețele vor adera elemente figurate și
sângerarea stopează.

14.6. Mica și marea circulație

Arborele vascular cuprinde două teritorii de circulație: circulația mică
(pulmonară) și circulația mare (sistemică).
Circulația mică (pulmonară) începe în ventriculul drept (VD) și continuă
prin trunchiul arterei pulmonare (AP) care transportă sângele încărcat cu
CO2 spre plămâni.
Trunchiul pulmonar se compune din două artere pulmonare (câte una
pentru fiecare plămân) care conduc sângele încărcat cu CO2 spre rețeaua de
capilare dispusă în jurul alveolelor. Aici, cedează CO2 alveolelor, iar acestea
îl elimină prin expirație. Venele pulmonare (VP) colectează sângele cu O2.
Venele pulmonare sunt în număr de 4 (câte două pentru fiecare plămân) și
se opresc în atriul stâng (AS).
Circulația mare (sistemică) începe în ventriculul stâng (VS) și continuă prin
artera aortă (AA) care transportă sângele cu O2 și substanțe nutritive spre
țesuturi și organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu CO2 este
preluat de cele două vene cave (VC) și condus către atriul drept (AD).
14.7. Sistemul aortic
Sistemul aortic cuprinde artera aortă și ramurile acesteia care irigă toate
țesuturile și organele corpului omenesc.
Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă. De la
nivelul acesteia se desprind cele două artere coronare. După o urcare de
5-6 cm, aorta ascendentă se curbează și formează arcul aortic în
continuarea căruia de află aorta descendentă subîmpărțită în aorta
toracală și aorta abdominală. Terminal, aorta abdominală se bifurcă
în arterele iliace comune stângă și dreaptă.
Ramurile arcului aortic
De la dreapta la stânga, din arcul aortic se desprind:

 trunchiul brahiocefalic – se împarte în: artera carotidă comună

dreaptă și artera subclaviculară dreaptă;
 artera carotidă comună stângă;
 artera subclaviculară stângă.

Arterele carotide comune stângă și dreaptă urcă la nivelul gâtului până în

dreptul marginii superioare a cartilajului tiroidian unde se bifurcă în artera
carotidă externă și internă. La acest nivel se află o dilatație mică, bogată în
receptori denumită sinus carotidian (carotic).
 Figura 14.1 Ramuri ale arcului aortic.

Artera carotidă externă irigă: gâtul, regiunile occipitală, temporală și

viscerele feței. Artera carotidă internă intră în craniu și irigă: creierul și
ochiul.
Arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilă și iau
denumirea de artere axilare. Artera axilară vascularizează pereții axilei și
peretele antero-lateral al toracelui și se continuă cu artera brahială care
vascularizează brațul. La plica cotului, din artera brahială pleacă arterele
radială și ulnară, care vascularizează antebrațul. La mână se formează
arcadele palmare din care se desprind arterele digitale.
Din arterele subclaviculare se desprind:

 artera vertebrală – care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se

unește cu opusa, participând la vascularizația encefalului;
 artera toracică internă – de la nivelul căreia se formează arterele
intercostale anterioare.

Ramurile aortei descendente

Aorta descendentă se subîmparte în aorta descendentă toracală și aorta
descendentă abdominală. Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale
și viscerale. Ramurile viscerale sunt: arterele bronșice, pericardice și
esofagiene.
Aorta descendentă abdominală dă la rândul ei, ramuri parietale și
viscerale. Ramurile viscerale ale aortei descendente abdominale sunt:

 trunchiul celiac;
 artera mezenterică superioară;
 arterele renale (stângă și dreaptă);
 arterele testiculare (stângă și dreaptă);
 arterele ovariene (stângă și dreaptă);
 artera mezenterică inferioară.

Trunchiul celiac se împarte în 3 ramuri: splenică, gastrică stângă și

hepatică. Acesta vascularizează: stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul și
splina.
Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul
ascendent și partea dreaptă a colonului transvers.
Artera mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a colonului
transvers, colonul descendent, sigmoidul și partea superioară a rectului.
Ramurile terminale ale aortei
Când arterele iliace comune (stângă și dreaptă) ajung la articulația sacro-
iliacă, se bifurcă fiecare în: artere iliace internă și externă.
Artera iliaca externă părăsește bazinul și ajunge pe fața anterioară a
coapsei și devine artera femurală (irigă coapsa). Aceasta se continuă
cu artera poplitee din fosa poplitee, de pe fața posterioară a genunchiului.
Artera poplitee se împarte în două artere tibiale:

 artera tibială anterioară – irigă fața anterioară a gambei și laba

piciorului și se termină prin artera dorsală a piciorului de la nivelul
căreia se desprind arterele digitale dorsale.
 artera tibială posterioară – iriga fața posterioară a gambei și ajunsă
în regiunea plantară se împarte în cele două artere plantare (internă
și externă), de la nivelul cărora se desprind arterele digitale
plantare.

Artera iliacă internă prezintă ramuri parietale pentru pereții bazinului

și ramuri viscerale pentru organele din bazin (vezica urinară, ultima
porțiune a rectului) și organele genitale (uter, vagin, vulvă, prostată, penis).
14.8. Sistemul venos
Sistemul venos al circulației sistemice este reprezentat de către două vene
mari:

 vena cavă superioară;

 vena cavă inferioară.

Vena cavă superioară – colectează sângele venos de la:

 creier, cap, gât– prin venele jugulare interne stângă și dreaptă;

 membrele superioare – prin venele subclaviculare stângă și
dreaptă, care se continuă cu venele axilare stângă și dreaptă și
acestea cu venele profunde și superficiale;
 torace: spațiile intercostale, esofag, bronhii, pericard și diafragm –
prin sistemul venos azygos.
Atât pe partea stângă, cât și pe partea dreaptă, prin unirea venei jugulare
interne cu vena subclaviculară se formează venele brahiocefalice stângă și
dreaptă. Fuzionarea acestora formează vena cavă superioară.
De ambele părți, vena subclaviculară se continuă cu vena axilară (stângă și
dreaptă) care colectează sângele venos de la membrele superioare. Acesta
este adunat pe calea a două sisteme venoase: unul profund și unul
superficial. Venele profunde au denumirea similară cu arterele pe care le
însoțesc. Venele superficiale, subcutanate, se află imediat sub piele și sunt
vizibile cu ochiul liber, prin transparență, datorită colorației albastre. Acestea
nu însoțesc arterele și se varsă în venele profunde. La nivelul lor se face
administrarea injecțiilor venoase.
Vena cavă inferioară – colectează sângele venos de la:

 membrele inferioare – prin vena femurală;

 pereții și viscerele din bazin – prin vena iliacă internă;
 rinichi - prin vena renală;
 suprarenale;
 testicule, ovare;
 peretele posterior al abdomenului – prin venele lombare;
 ficat – prin venele hepatice.

Prin unirea venei iliace comune stângă și dreaptă se formează vena cavă
inferioară. Fiecare venă comună iliacă este formată prin unirea venei iliace
externe cu cea internă. Vena iliacă internă adună sângele de la pereții și
viscerele din bazin. Vena iliacă externă continuă vena femurală care
colectează sângele venos de la membrul inferior. Similar membrului
superior, și la acest nivel se disting vene superficiale și vene profunde, cu
aceleași caracteristici.
Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate
diafragmul și se deschide în atriul drept.
Vena portă, o vena mai particulară din marea circulație, intervine în
transportul către ficat a sângelui încărcat cu substanțe nutritive ca urmare a
absorbției intestinale. Formarea ei rezultă din unirea a 3 vene:

 mezenterică superioară;
 mezenterică inferioară;
 splenică.
14.9. Circulația limfatică
Limfa, componentă a mediului intern al organismului, circulă prin sistemul
limfatic, ajungând în final în circulația venoasă.
Deosebirea sistemului limfatic de sistemul circulator sangvin este dată de:

 adaptarea sistemului limfatic la funcția de drenare a țesuturilor. În

acest fel, capilarele sistemului limfatic formează rețele terminale, iar
capilarele sangvine sunt un intermediar între sistemul arterial și cel
venos.
 pereții vaselor limfatice sunt mai subțiri decât cei ai vaselor de sânge.

Figura 14.2 Capilare sangvine și limfatice.

Capilarele limfatice, cu o structură similară capilarelor sangvine, sunt

elementul de început al sistemului limfatic. Acestea sunt distribuite la nivelul
tuturor organelor și țesuturilor. Prin unirea capilarelor limfatice se
formează vase limfatice. Pereții acestora se aseamănă cu cei ai venelor, iar
la interior se află valve semilunare care facilitează circulația limfei. Pe
traiectul vaselor limfatice se află anumite formațiuni caracteristice,
denumite ganglioni limfatici, pe care limfa le traversează în mod
obligatoriu. Aceștia pot fi dispuși în anumite zone ale corpului: ganglioni
limfatici latero-cervicali; lombari; inghinali, axilari.
Ganglionii limfatici sunt responsabili de:

 producția de limfocite și monocite;

 formarea de anticorpi;
 circulația limfei;
 oprirea pătrunderii în organism a unor substanțe străine;
 blocarea răspândirii infecțiilor.

De la variate țesuturi și organe, limfa colectată, traversează ganglionii din

regiune și se îndreaptă către trunchiurile limfatice mari, ca în final să fie
colectată în canalul toracic și vena limfatică dreaptă (două colectoare
limfatice mari).
Canalul toracic – reprezintă colectorul limfatic cel mai mare. Zona de
început este în fața vertebrei L2, apoi urcă în partea anterioară a coloanei
vertebrale, în spatele arterei aorte, străbate diafragma și pătrunde în torace,
unde se deschide în unghiul venos format prin unirea venei jugulare interne
din stânga cu vena subclaviculară stângă. Partea de început a canalului
toracic prezintă o dilatație denumită cisternă chili (în fața vertebrei L2).
Canalul toracic se întinde pe 25-30 cm lungime și prezintă valve la interior.
Acesta colectează limfa din jumătatea inferioară și pătrimea superioară
stângă ale corpului.
Vena limfatică dreaptă – colector limfatic ce se deschide la unirea dintre
vena jugulară internă dreaptă și vena subclaviculară dreaptă. Se întinde pe
1-2 cm lungime și adună limfa din pătrimea superioară dreaptă a corpului.
În capilarele arteriale se filtrează 16 mL apă/minut. Din acesta, un volum 15
mL se resoarbe în sânge la nivel capilarelor venoase. Volumul de apă rămas,
nu va stagna în țesuturi, ci urmează capilarele limfatice. Valoarea debitului
limfatic mediu este de aproximativ 1,5 L/ zi, dar poate prezenta variații
raportate la factorii hemodinamici locali.
Splina – organ nepereche ce se află în zona abdominală și care este parte a
sistemului circulator. Este de culoare brun-roșcată, cu masa de 180-200 g și
se află în loja splenică (cuprinsă între colonul transvers și diafragm), în
stânga lojei gastrice. Artera splenică (ramură a trunchiului celiac)
vascularizează splină. Colectarea sângelui venos este făcută de către vena
splenică, care contribuie și la formarea venei porte.
Rolurile splinei sunt:

 produce limfocite;
 distruge eritrocitele bătrâne;
 intervine în metabolismul fierului;
 depozitează sângele (200-300 mL). La nevoie (hemoragii, efort fizic)
trimite în circulație sângele.

14.10. Inima. Activitatea cardiacă

Aparatul cardiovascular asigură circulația sângelui și a limfei în
organism. De aici se deduc două roluri majore:

 distribuie tuturor celulelor din organism O2 și substanțe nutritive;

 colectează produși de catabolism de la nivelul țesuturilor pe care le
excretă ulterior.

Pentru buna funcționare a acestui sistem, componentele implicate au funcții

bine definite:

 inima – reprezintă forța motrice, rolul său fundamental este de a

pompa sângele;
 arterele – conductele de distribuție;
 venele – rezervoarele de sânge care asigură întoarcerea sângelui la
inimă;
 microcirculația (arteriole, metarteriole, capilare, venule) – teritoriul
vascular la nivelul căruia se desfășoară schimburile de gaze și
substanțe.

Pentru o mai bună înțelegere, inima se împarte în două: inima stângă și

inima dreaptă. Din punct de vedere anatomic, inima prezintă 4 cavități: două
atrii și două ventricule. Pe ambele părți, inima prezintă valve care în condiții
normale, determină deplasarea unisens a sângelui. Acesta valve sunt:

 Valvele atrio-ventriculare (mitrală și tricuspidă): separă atriile de

ventricule. Acestea se deschid în timpul diastolei și permit în acest fel
ca sângele să treacă din atrii în ventricule. În timpul sistolei se închid și
blochează întoarcerea sângelui în atrii. Atriul drept este separat de
 ventriculul drept prin valva atrio-ventriculară, care mai poartă numele
de valva tricuspidă. Atriul stâng este separat de ventriculul stâng prin
valva atrio-ventriculară care mai poartă numele de valva bicuspidă
sau mitrală.
 Valvele semilunare (aortice și pulmonare): una separă ventriculul
stâng de artera aortă – valva semilunară (sigmoidă) aortică; cealaltă
separă ventriculul drept de artera pulmonară – valva semilunară
(sigmoidă) pulmonară. Ambele se deschid în perioada de sistolă și
permite expulzia sângelui în artere, blocând trecerea sângelui înapoi
în ventricule.

Debitul cardiac redă volumul de sânge pe care îl expulzează fiecare

ventricul într-un minut. Aceasta este o măsură cu ajutorul căreia se poate
aprecia funcția de pompă a inimii. Astfel, valoarea lui este dată de produsul
dintre volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare bătaie – volum-
bătaie/ volum sistolic – (care are o valoare medie de 70 mL) și frecvența
cardiacă (normal: 70-75 bătăi/ min). Astfel, un debitul cardiac normal de
repaus este de aproximativ 5 L/min.
Debitul cardiac = Volum-bătaie (volum sistolic) x Frecvența cardiacă
Frecvența cardiacă se află sub control nervos. Stimularea SN simpatic
crește frecvența cardiacă, pe când stimularea SN parasimpatic o scade.
Volumul-bătaie depinde de:

 forța de contracție ventriculară;

 presiunea arterială;
 volumul de sânge care se găsește în ventricul la finalul diastolei.

În efortul fizic intens cresc atât frecvența cardiacă (până la 200 bătăi/min),
cât și volumul bătaie (până la 150-200 mL). Implicit, acestea vor determina și
creșterea debitului cardiac de până la 6 ori (de la 5 L/min până la 30 L/min).
În timpul somnului debitul cardiac scade, iar în sarcină, febră și la altitudine
crește.
14.11. Proprietățile fundamentale ale miocardului (mușchiului cardiac)
Aceste proprietăți stau la baza funcției de pompă a inimii.
Depolarizarea unei celule miocardice se transmite tuturor celulelor din
aproape în aproape, țestul miocardic comportându-se astfel ca un sincițiu.
Se poate afirma că inima funcționează ca două sinciții, unul atrial și unul
ventricular, dar care din punct de vedere electric, sunt izolate. Unica
conexiune funcțională electrică dintre atrii și ventricule se face prin nodul
atrioventricular și continuarea sa, fasciculul atrioventricular His.
Mușchiul cardiac este format din două tipuri de celule musculare:

 tip 1 - celule excitabile care inițiază și conduc impulsul. Sunt diferite

față de celulele mușchiul striat, deoarece aceste celule generează
stimulul în interiorul organului (inimii) – automatismul/
autoritmicitatea inimii.
 tip 2 - celule excitabile care îndeplinesc funcția de conducere a
impulsului și în plus, răspund prin contracție la stimuli – aceste celule
formează miocardul de lucru.

Sunt proprietăți ale miocardului: excitabilitatea, automatismul,

conductibilitatea, contractilitatea.

 excitabilitatea – proprietatea celulei musculare cardiace

(miocardului) de a răspunde la un stimul printr-un potențial de
acțiune propagat. Ca și în cazul altor celule excitabile, pragul de
excitabilitate, legea „totul sau nimic”, sunt valabile și pentru celulele
miocardice. Însă, în mod particular, inima este excitabilă doar în
perioada de diastolă și inexcitabilă în sistolă, aceasta
constituind legea inexcitabilității periodice a inimii. În sistolă, inima
se găsește în perioada refractară absolută – interval în care oricât de
puternic ar fi stimulul aplicat, inima nu poate genera un răspuns. În
acest fel se conservă funcția de pompă ritmică a inimii, prevenind
tetanizarea acesteia ca urmare a unei expuneri la stimuli aplicați cu
frecvență mare. Astfel, starea refractară în care se găsește inima este
justificată de forma particulară a potențialului de acțiune al fibrei
miocardice.
 automatismul – proprietatea inimii de a se autostimula. Această
proprietate justifică continuarea bătăilor inimii, dacă ea ar fi scoasă
din corp. Prin asigurarea nutriției inimii cu ajutorul unui lichid special
și în absența influențelor extrinseci nervoase, vegetative și umorale,
activitatea ritmică a inimii se menține pe parcursul a câteva ore sau
zile. Celulele care inițiază și conduc impulsul intră în alcătuirea unor
centre ale inimii (centre de automatism cardiac) care generează
automatismul și sunt în număr de 3: nodulul sinoatrial, nodulul
atrioventricular, Fasciculul His și rețeaua Purkinge.
 1. Nodulul sinoatrial – menține activitatea bătăilor inimii normală, în
ritm sinusal, dată de frecvență rapidă a descărcărilor de 70-80
(potențiale de acțiune) impulsuri/minut. Acesta se află în grosimea
peretelui atriului drept, în apropierea zonei de vărsare a venei cave
superioare.
2. Nodulul atrioventricular (joncțiunea atrio-ventriculară) – în mod
normal acest centru nu se manifestă, însă activitatea sa este
permanentă și se desfășoară în paralel cu cea a nodului sinoatrial.
Frecvența descărcărilor la acest nivel este mai scăzută, 40
impulsuri/minut, care în eventualitatea nefuncționării nodulului
sinoatrial, ar imprima inimii un ritm nodal (joncțional) ca urmare a
preluării conducerii de către nodulul atrioventricular.
3. Fasciculul His și rețeaua Purkinge – prin scoaterea din funcțiune a
nodulul atrioventricular, comanda inimii este preluată de acest centru,
cu o frecvență de descărcare și mai mică, de 25 impulsuri/minut și
care imprimă un ritm idio-ventricular.

Anumiți factori externi pot influența ritmul de activitate al centrului de

automatism (de comandă) astfel:
- căldura/ stimularea SN simpatic – accelerează frecvența bătăilor (ritmul)
inimii: tahicardie;. - răcirea nodulului sinusal/ stimularea SN parasimpatic –
diminuarea frecvenței bătăilor (ritmul) inimii: bradicardie.

 conductibilitatea – proprietatea mușchiului cardiac de a conduce

(propaga) excitația tuturor fibrelor sale. Viteza de conducere în masa
cardiacă variază. Prin fasciculul His și rețeaua Purkinje, aceasta este de
10 ori mai mare decât prin celelalte două centre de automatism.
 contractilitatea – proprietatea mușchiului cardiac de a dezvolta
tensiune între capetele fibrelor sale. Fenomenul de contracție a
fibrelor miocardice le scurtează, crește presiunea în cavitățile cardiace
și astfel sângele este expulzat. Forța de contracție a inimii este direct
proporțională cu grosimea pereților acesteia. Astfel, în atrii este mai
redusă, comparativ cu ventriculele. Peretele muscular al ventriculului
stâng fiind mai gros duce la creșterea forței de contracție la acest
nivel, față de ventriculul drept.
14.12. Ciclul cardiac
Un ciclu cardiac se compune dintr-o sistolă și o diastolă. Durata acestuia
este invers proporțională cu frecvența cardiacă. Astfel, pentru un ritm de 75
bătăi/minut, ciclul cardiac are o durată de 0,8 s.
Transmiterea stimulului se face cu întârziere la nivelul nodulului atrio-
ventricular ceea ce determină un asincronism între sistola atriilor și cea
ventriculară. Practic, sistola ventriculară are loc la 0,10 s după cea atrială.
Ciclul cardiac debutează cu sistola atrială a cărei durată este de 0,10 s. În
timpul acesteia presiunea din atrii crește. Sângele nu poate urma un traseu
retrograd spre venele mari, deoarece fibrele musculare din jurul orificiilor de
vărsare ale venelor în atrii, se contractă. În acest fel, sângele este forțat să
traverseze valvele atrio-ventriculare. În cursul sistolei atriale, ventriculele se
găsesc la sfârșitul diastolei ventriculare, în care aceste cavități sunt aproape
pline cu sânge, iar sistola atrială definitivează umplerea lor. Diastola
atrială urmează sistolei atriale și durează 0,70 s.
În paralel cu diastola atrială și corespunzător începutului ei, se
desfășoară sistola ventriculară cu o durată de 0,30 s și constă în două
faze: faza de contracție izovolumetrică și faza de ejecție. Faza de
contracție izovolumetrică debutează odată cu închiderea valvelor atrio-
ventriculare și se încheie la momentul deschiderii valvelor semilunare
(sigmoide). În cursul acesteia ventriculul se contractă asemenea unei cavități
închise asupra unui lichid incompresibil, ceea ce favorizează creșterea rapidă
a presiunii din cavitate. Deschiderea valvelor semilunare cu ejecția sângelui
are loc secundar creșterii de presiune din ventricule peste valoarea din
artere. Faza de ejecție începe prin deschiderea valvelor semilunare și se
finalizează cu închiderea lor.
Apoi urmează diastola ventriculară cu o durată de 0,5 s. În acest fel scade
presiunea din ventricule sub cea din artere, determinând astfel închiderea
valvelor semilunare și blocarea reîntoarcerii sângelui în cavitățile
ventriculare. Pentru un interval scurt de timp, ventriculele devin cavități
închise (diastola izovolumetrică), iar presiunea de la acest nivel scade sub
cea din atrii. Acesta constituie factorul declanșator pentru deschiderea
valvelor atrio-ventriculare și umplerea ventriculelor cu sânge. Urmează o
perioadă de relaxare a atriilor și ventriculilor denumită diastolă generală,
cu o durată de 0,40 s. La finalul acesteia se reia ciclul cardiac începând cu
sistola atrială.
 Figura 14.3 Ciclul cardiac.

Figura 14.4 Duratele și suprapunerea fazelor ciclului cardiac.

14.13. Manifestări ce însoțesc ciclul cardiac

În cursul activității sale, inima determină o serie de: manifestări electrice,
mecanice și acustice.

 manifestări electrice, care redau însumarea vectorială a biocurenților

de depolarizare și repolarizare miocardică. Înregistrarea grafică a
acestora constituie electrocardiograma, metodă de investigare a
activității cardiace utilizată în clinică.
  manifestări mecanice, care sunt redate de: șocul apexian și pulsul
arterial. Șocul apexian este impactul ritmic sistolic determinat de
vârful inimii asupra peretelui toracic, la nivelul spațiului V
intercostal. Pulsul arterial reprezintă expansiunea sistolică a peretelui
arterial produsă de creșterea bruscă a presiunii sângelui (și implicit a
volumului acestuia). Perceperea pulsului se face prin comprimarea
unei artere superficiale (de exemplu artera radială) pe un plan dur
(osos). În urma examenului clinic efectuat prin palpare, se pot obține
informații despre volumul sistolic, ritmul și frecvența cardiacă.
Înregistrarea grafică poartă numele de sfigmogramă, din care se pot
obține informații despre artere, precum și modul de golire a
ventriculului stâng.
 manifestări acustice, care sunt reprezentate de zgomotele cardiace.
Prin înregistrarea lor grafică se obține fonocardiograma. Zgomotul I
este un zgomot sistolic, de durată mai lungă, mai intens și de
tonalitate joasă. Este produs de succesiunea următoarelor fenomene:
închiderea valvelor atrio-ventriculare și vibrația miocardului resimțită
la debutul sistolei ventriculare. Zgomotul II este un zgomot diastolic,
de durată mai scurtă, mai puțin intens și mai acut. Este determinat de
închiderea valvelor semilunare de la începutul diastolei ventriculare

14.14. Circulația sângelui în artere (Circulația arterială)

Hemodinamica este știința care studiază circulația sângelui și pentru care
sunt aplicabile legile generale ale hidrodinamicii. Sângele urmează un
circuit închis, unisens. Dispunerea în serie a circulației pulmonare și
sistemice justifică egalitatea volumului de sânge pompat de ambele
ventricule în cursul unui minut.
Arterele sunt vase de sânge prin care acesta iese din inimă. Aprecierea
circulației sangvine prin artere se face prin măsurători ale: presiunii
arteriale, debitului sangvin și rezistenței la curgere a sângelui
(rezistența periferică). Proprietățile funcționale ale acestora sunt:

 elasticitatea – proprietate a arterelor mari de a permite destinderea

lor pasivă odată cu creșterea presiunii sangvine și de a reveni la
dimensiunea inițială odată cu scăderea ei. Aceste variații pasive ale
calibrului arterelor mari mențin curgerea continuă a sângelui și previn
ejecția intermitentă a sa. Peste conținutul de sânge deja existent în
artere, sistola ventriculară mai pompează în plus un volum de 75 mL.
 Elasticitatea arterelor amortizează unda de șoc declanșată. Astfel, o
parte din energia sistolică se cumulează sub formă de energie elastică
la nivelul pereților arterelor și urmează să fie cedată coloanei de
sânge în cursul diastolei.
 contractilitatea – proprietate a arterelor de a-și modifica semnificativ
diametrul lumenului prin contracția sau relaxarea mușchilor netezi ai
peretelui vascular. În acest fel este permis controlul distribuției
debitului cardiac către țesuturi și organe. Tonusul muscular neted este
dependent de: activitatea nervilor simpatici, presiunea arterială,
concentrația locală a unor metaboliți, precum și activitatea unor
mediatori.

Înaintarea spre periferia arborelui circulator scade diametrul lumenului

vascular și crește suprafața totală de secțiune. Acest parametru variază
invers proporțional cu viteza de curgere a sângelui. Totodată și presiunea
scade concomitent cu depărtarea de inimă. De exemplu, în artera aortă
viteza este de 500 mm/s, iar în capilare de 1000 de ori mai mică, respectiv
0,5 mm/s, ca urmare a creșterii secțiunii teritoriului capilar de același număr
de ori.
Circulația sângelui în vase se face sub o anumită presiune care în cursul
sistolei ventriculare stângi este superioară presiunii atmosferice cu 120
mmHg (presiunea sistolică sau arterială maximă), iar în cursul diastolei cu
80 mmHg (presiunea arterială diastolică sau minimă). Presiunea sângelui
unui individ se poate aprecia indirect prin determinarea tensiunii arteriale.
Aceasta constă în măsurarea contratensiunii necesare aplicate în exteriorul
arterei care să egaleze presiunea sângelui din interior.
Factorii determinanți ai presiunii arteriale sunt:

 debitul cardiac – presiunea arterială variază direct proporțional cu

debitul cardiac.
 rezistența periferică (rezistența la curgere a sângelui) – constituite
totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase. Depinde
direct proporțional de: vâscozitatea sângelui și lungimea vasului.
Astfel, vas de calibru mic, dar lungime mare prezintă o rezistență
periferică mare. Deci, la nivelul arteriolelor se remarcă cea mai mare
rezistență.
 volumul sangvin (volemia) – depinde direct proporțional de
lichidele extracelulare (LEC) și reprezintă 8% din greutatea corporală.
Astfel, scade volumul LEC, scade și volemia și implicit presiunea
 arterială – hipotensiune. Crește LEC, crește și volemia, deci și
presiunea arterială – hipertensiune.
 elasticitatea – scade odată cu înaintarea în vârstă. Intervine în
amortizarea tensiunii arteriale sistolice și menținerea ei în cursul
diastolei.

Debitul cardiac este direct proporțional cu presiunea arterială și invers

proporțional cu rezistența periferică: Debitul cardiac = Presiunea
arterială/ Rezistența periferică.
Hipertensiunea arterială sistemică constă în creșterea presiunii arteriale
sistolice peste 130 mmHg și/ sau a celei diastolice peste 90 mmHg. O astfel
de manifestare duce la creșterea lucrului mecanic cardiac si implicit poate
afecta vasele de sânge, precum și alte organe: rinichi, inimă, ochi.
14.15. Circulația sângelui în vene (Circulația venoasă)
Venele sunt vase de sânge prin care acesta se întoarce la inimă. Volumul
venos îl depășește de aproximativ 3 ori pe cel arterial. Astfel, teritoriul
venos adăpostește aproximativ 75% din volumul sangvin. În vene, presiunea
sângelui este foarte scăzută (10 mmHg la originile sistemului venos și 0
mmHg la vărsarea venelor cave în atriul drept). În vene, viteza sângelui
crește de la periferie spre inimă deoarece suprafața de secțiune a venelor
scade de la periferie spre inimă. De exemplu, la periferia venelor, sângele
circulă cu o viteză de 0,5 mm/s, iar prin cele două vene cave cu 100 mm/s.
Structura pereților venoși prezintă mici cantități de țesut elastic și muscular
neted, astfel venele sunt distensibile și au caracter contractil.
Între artera aortă și atriul drept, inima creează și menține constantă o
diferență de presiune (aortă: 100 mmHg; atriul drept: 0 mmHg). Însă, când
sângele traversează arteriolele și capilarele, presiunea acestuia scade destul
de mult încât rămân 10 mmHg ce constituie forța de împingere manifestată
în partea incipientă a sistemului venos.
Activitatea de pompă cardiacă (pompă aspiro-
respingătoare) favorizează procesul de întoarcere a sângelui la
inimă care prezintă importanță în reglarea debitului cardiac. În cursul
sistolei ventriculare, inima împinge sângele spre artera aortă și simultan
aspiră în atriul drept sângele din venele cave. La un individ sănătos,
volumul de sânge pompat de inimă este echivalent cu volumul de
sânge primit prin aflux venos (legea inimii).
Întoarcerea venoasă spre cord este susținută prin mai multe mecanisme,
cum ar fi:
 aspirația toracică – mai mult în inspir, intervine prin menținerea unei
presiuni mai scăzute în venele mari din cavitatea toracică.
 presa abdominală – constituie presiunea pozitivă din cavitatea
abdominală care favorizează circulația sângelui spre inimă. În inspir
efectul este mai accentuat (mușchiul diafragm coboară).
 pompa musculară – venele profunde se golesc de sânge în cursul
contracțiilor musculare. În perioada de relaxare dintre două contracții,
venele profunde aspiră sângele din venele superficiale. Prin prezența
valvelor (la nivelul membrelor inferioare), refluxul de sânge este
înlăturat.

Figura 14.5 Valve venoase.

 Gravitația stimulează curgerea sângelui din venele situate superior

atriului drept. Întoarcere venoasă din membrele inferioare este
influențată negativ de gravitație.
 Masajul pulsatil realizat de către artere asupra venelor asociate
situate împreună în același pachet vascular, stimulează întoarcerea
venoasă.
14.16. Noțiuni elementare de igienă și patologie
Cardiopatia ischemică (boala coronară ischemică) – apare secundar
diminuării debitului sangvin la nivelul circulației coronariene. Reprezintă cel
mai întâlnit factor cauzator de deces în Europa și America de Nord. Poate
fi acută (ocluzia coronariană acută, infarctul de miocard)
sau cronică (diminuarea forței de contracție a pompei cardiace). Cel mai
frecvent, debitul coronarian scade care urmare a instalării aterosclerozei.
Aceasta este o patologie care se manifestă la indivizi predispuși genetic sau
care consumă lipide în exces, prin depozitarea progresivă a colesterolului
sub endoteliul arterial. În timp, depozitele se fibrozează, se calcifiază,
formându-se astfel placa ateromatoasă, care în funcție de cât de
proeminentă este în lumenul arterial, poate bloca complet sau doar parțial
fluxul sangvin. O alimentație echilibrată îmbinată cu activitate fizică,
constituie soluții de prevenire.

Figura 14.6 Ateroscleroza.

Aritmii cardiace – tulburări de conducere și/ sau producere a impulsului

cardiac. Există tipuri și cauze multiple.
Hemoragiile interne și externe – pierderea unei cantități de sânge din
sistemul circulator. Pierderea poate fi exterior organismului – hemoragii
externe; Sau în țesuturi sau cavități ale organismului – hemoragii interne.
Consecințele depinde de cantitatea de sânge pierdută sau de țesutul
afectat. Cauzele sunt numeroase, însă în general sunt de natură traumatică.
Leucemiile – sunt neoplazii (proces patologic de formare a unui țesut nou
tumoral) ale țesuturilor hematoformatoare. Cauze necunoscute determină
tipuri variate.
Anemiile – constau în scăderea numărului de hematii sau a cantității de
hemoglobină. Cele mai des întâlnite anemii sunt:

 Anemia prin pierdere de sânge: ulterior unei hemoragii rapide,

organismul poate înlocui plasma în 1-3 zile, însă numărul de hematii
revine la normal în 3-6 săptămâni. Hemoragiile mici și frecvente
afectează conținutul în hemoglobină al eritrocitelor în sensul scăderii
acesteia.
 Anemia feriprivă: problemele în metabolismul fierului ce țin de
aportul, absorbția, transportul acestuia, se răsfrâng asupra alterării
producției de hemoglobină.
 Anemia megaloblastică: constă în sinteza de hematii de dimensiuni
mari, formă și funcții alterate. Cauza principală: deficit în absorbția
intestinală a vitaminei B12 sau a acidului folic.

14.17. Lucrare practică

Măsurarea pulsului
Materiale necesare: cronometru sau ceas cu secundar.
Pulsul arterial constă în expansiunea sistolică a peretelui arterial,
determinată de variația de volum arterial din cursul expulziei sângelui din
inimă. Se palpează artera radială din apropierea articulației radio-carpiene,
prin comprimarea arterei pe planul dur osos al radiusului.
Pulsul venos rezultă din variațiile de volum ale venelor din apropierea
inimii, ca urmare a variațiilor de presiune din atriul drept în timpul ciclului
cardiac. Se observă sau se palpează o venă de la baza gâtului (de exemplu,
vene jugulară internă).
Unda pulsatilă este un transport energetic pe calea pereților vaselor de
sânge. Aceasta se propagă cu o viteză de 5 m/s – de 10 ori mai rapid decât
viteza de curgere a sângelui (0,5 m/s) – care reprezintă transportul de
materie. Înregistrarea grafică a undei pulsatile – sfigmograma se obține
prin interpretarea acesteia de către medic și oferă informații cu privire la
activitatea cardiacă și a stării pereților vasculari.
În stare de repaus, pulsul variază între 70 – 80 unde/minut.
Măsurarea tensiunii arteriale
Materiale necesare: tensiometru, stetoscop.
Măsurarea tensiunii arteriale se face prin intermediul tensiometrelor, prin
multiple metode. În mod curent se recurge la metoda ascultatorie.
Se comprimă brațul stâng cu manșonul pneumatic, manometrul aflat în
deviație indicând valorile presiunii din manșon. Stetoscopul se plică sub
manșon, în dreptul arterei humerale. Cu ajutorul său se percepe un zgomot
ritmic în timpul decomprimării, atunci când presiunea din manșon o
egalează pe cea sangvină maximă (sistolică). Continuând decomprimarea, se
percepe o accentuare progresivă a zgomotelor ritmice, după care acestea
scad brusc în intensitate, moment care indică tensiunea arteriala minimă
(diastolică). Valori normale pentru presiunea sistolică se consideră: 100 –
140 mmHg și pentru cea diastolică, valori între 60 – 80 mmHg. În cazul
utilizării tensiometrelor electronice cu afișaj, stetoscopul nu mai este
necesar. În general, tensiometrele electronice indică și pulsul.
Electrocardiograma și interpretarea acesteia
Electrocardiograma (EKG) reprezintă înregistrarea grafică a manifestărilor
electrice ale activității cardiace. În cursul diastolei, fibrele miocardice
prezintă o dispunere de sarcini pozitive la exteriorul membranei și negative
în interior (potențial de repaus). Polaritatea membranei se inversează în
sistolă (depolarizare). Regiunea inimii care intră în activitate devine negativă
în raport cu zonele aflate în repaus. Aceste biopotențiale sunt amplificate și
înregistrate cu electrocardiograful.
Diferențele de potențial electric înregistrate se transmit până la suprafața
corpului. Acestea pot fi preluate prin intermediul unor electrozi aplicați pe
piele, la încheieturile mâinilor și la glezna piciorului stâng. Electrozii măsoară
diferența de potențial dintre cele două brațe (I), dintre brațul drept și
piciorul stâng (II) și dintre brațul stâng și piciorul stâng (III).
Electrocardiograma obținută este următoarea:
Pe traseul acesteia se înscriu 3 unde pozitive (P, R, T) și două unde negative
(Q, S). Unda P reprezintă modificările electrice din cursul transmiterii
stimulului prin atrii (activarea sau depolarizarea atrială). Undele Q, R, S
prezintă activarea sau depolarizarea ventriculară, iar unda T corespunde
repolarizării ventriculare. Repolarizarea atrială are loc simultan cu complexul
QRS, dar este mascată de depolarizarea ventriculară.
EKG prezintă modificări în bolile de inimă, ușurând diagnosticarea unor
maladii cardiace.
Determinarea grupelor sangvine
Materiale necesare: seruri hemotest (de la un centru de recoltare a
sângelui), lame de sticlă, ac sterilizat, pipete, alcool medicinal, vată. Serul
O(I) conține aglutininele α și β, serul A(II) conține aglutinina α, serul B(III)
aglutinina β.
Pe o lamă de sticlă se pun succesiv cu pipepte diferite câte o picătură din
cele 3 seruri hemotest în ordinea: O(I), A(II), B(III). Se dezinfectează pulpa
degetului persoanei căreia dorim să-i aflăm grupa de sânge, se înțeapă cu
acul și se lasă să cadă câte o picătură de sânge lângă fiecare din cele 3
picături de hemotest. Se amestecă ușor fiecare dintre cele doua picături
alăturate de ser și sânge și se lasă circa 3 minute, timp în care se produce
aglutinarea.
Există 4 posibilități:

 dacă pe niciuna dintre cele 3 lame nu se observă aglutinare, sângele

aparține grupei O(I);
 dacă serurile O(I) și B(III) aglutinează, iar A(II) nu, atunci sângele
aparține grupei A(II);
 dacă se produce aglutinare în serurile O(I) și A(II) și nu se produce în
serul B(III), atunci sângele aparține grupei B(III);
 dacă se aglutinează toate cele 3 seruri, sângele aparține grupei AB(IV).

Similar, se poate proceda și pentru stabilirea prezenței sau absenței

factorului Rh, folosindu-se ser anti-Rh
15.1. Plămânii
Din sistemul respirator fac parte căile respiratorii și plămânii. Căile
respiratorii cuprind:

 calea nazală – alcătuită din două spații simetrice denumite fose

nazale. Acestea se află la baza craniului și superior cavității bucale;
 faringe – aici ajunge aerul de la nivelul cavitații nazale. Totodată, este
și locul de intersecție a căii respiratorii cu cea digestivă care se separă
prin mișcările epiglotei;
 laringe – organ cu funcție dublă: intervine în respirație și în fonație
(prin corzile vocale);
 trahee – organ situat în continuarea laringelui, are formă de tub, cu o
lungime de 10-12 cm;
 bronhii – rezultă prin împărțirea în două a traheei la
nivelul vertebrei T4 (bronhia principală stângă și dreaptă). Bronhiile
pătrund în plămâni prin hil, unde se ramifică intrapulmonar și
formează arborele bronșic.

Principalele organe ale respirației sunt plămânii. Aceștia se află în cutia

toracică. Capacitatea lor totală de aer este de 5 L, care poate prezenta
variații individuale. Fiecare plămân este protejat de o seroasă,
denumită pleură. Aceasta are o foiță parietală care acoperă pereții
toracelui și o foiță viscerală care îmbracă plămânul. Între aceste două foițe
se află un spațiu virtual denumit cavitate pleurală în care se găsește o lamă
fină de lichid pleural.
Bronhia principală stângă sau dreaptă se divide în bronhii, iar acestea
mai departe în bronhiole. Ramificațiile finale ale arborelui bronșic
sunt bronhiolele respiratorii. De la nivelul lor pleacă ductele
alveolare care se termină cu săculeții alveolari. Pereții acestora sunt
separați în alveole pulmonare. În jurul acestora se află o rețea bogată de
capilare care alături de pereții alveolelor alcătuiesc membrana alveolo-
capilară (membrană respiratorie). La acest nivel au loc schimburile
gazoase dintre alveole și sânge.
Bronhiolele respiratorii, alături de formațiunile care derivă din ele, respectiv:
ductele (canalele) alveolare, săculeții alveolari, alveolele pulmonare –
formează acinii pulmonari. Acinul reprezintă unitatea morfo-
funcțională a plămânului. Acinul pulmonar are în alcătuirea sa: o
bronhiolă respiratorie, ducte (canale) alveolare, săculeț alveolar,
alveole pulmonare, rețea capilară pe suprafața alveolei, venulă
pulmonară și arteriolă pulmonară. Bronhiola lobulară precede bronhiola
respiratorie.
15.2. Ventilația pulmonară
Respirația constă în schimbul de oxigen și dioxid de carbon dintre
organism și mediu. Etapele funcționale care contribuie la realizarea
respirației, sunt:

 ventilația pulmonară – deplasarea de aer în ambele sensuri între

alveole pulmonare și atmosferă;
 difuziunea oxigenului și a dioxidului de carbon – între alveolele
pulmonare și sânge;
 transportul oxigenului și dioxidului de carbon – prin sânge și
lichidele organismului către și de la celule;
 reglarea ventilației.

Circulația alternativă a aerului are loc datorită variațiilor ciclice ale cutiei
toracice cărora le urmează mișcările în același sens ale plămânilor, legătură
făcută prin pleură. Astfel, variațiile ciclice ale volumului aparatului toraco-
pulmonar se efectuează în decursul a două mișcări de sens opus, care se
definesc ca mișcare inspiratorie și mișcare expiratorie.
Mecanica ventilației pulmonare
Dimensiunile plămânilor pot varia prin distensie (mărire) și retracție
(micșorare) astfel:

 diafragmul manifestă mișcări de ridicare și de coborâre care alungesc

sau micșorează cavitatea toracică;

Respirația normală, în repaus, este susținută aproape complet prin astfel de

mișcări. În inspir, diafragmul se contractă și trage în jos partea bazală a
plămânilor. În expirul liniștit, mușchiul diafragm se relaxează, iar plămânii se
comprimă ca urmare a retracției elastice a acestora, a peretelui toracic,
precum și a structurilor abdominale.

 coastele manifestă mișcări de ridicare și coborâre care duc la creșterea

și scăderea diametrului antero-posterior al cavității toracice.

Expansiunea plămânilor se mai poate realiza prin ridicarea aparatului costal.

Acesta este coborât în perioada de repaus și astfel permite apropierea
sternului de coloana vertebrală. Odată cu ridicarea grilajului costal,
îndepărtează sternul de coloana vertebrală, proiectându-l înainte. În acest
fel, diametrul antero-posterior al cutiei toracice în inspirul maxim îl
depășește cu circa 20% pe cel din cursul expirului. În ridicarea grilajului
costal intervin mușchii inspiratori din care fac parte în mod special mușchii
gâtului. Coborârea este asigurată de către mușchii expiratori, printre care
mușchii drepți abdominali.
Presiunea pleurală reprezintă presiunea din cavitatea pleurală care
desparte pleura parietală de cea viscerală. Aceasta prezintă variații în raport
cu fazele respirației. Presiunea pleurală are o valoare negativă în raport cu
presiunea atmosferică, dată de sucțiunea (vidul) permanentă a lichidului
pleural.
Presiunea alveolară reprezintă presiunea din interiorul alveolelor
pulmonare. În perioada de repaus, când glota este deschisă, aerul nu se
vehiculează între plămâni și atmosferă. În acest moment, presiunea din orice
zonă a arborelui respirator este egală cu presiunea atmosferică, considerată
0 cm H2O. Pătrunderea aerului în plămâni în timpul inspirului este favorizată
de scăderea presiunii alveolare sub presiunea atmosferică. În cursul unei
inspirații normale, presiunea alveolară are o valoare de -1 cm H2O. Această
presiune negativă ușoară este suficientă pentru ca în cursul celor două
secunde necesare inspirului, plămânii să aspire circa 500 mL de aer. În
timpul expirației, variațiile sunt opuse: astfel, presiunea alveolară
înregistrează o creștere la +1 cm H2O, ceea ce va determina eliberarea celor
500 mL de aer să părăsească plămânii în 2-3 secunde, pe durata expirației.
Forțele elastice pulmonare (de recul) – stau la baza realizării expirației
sunt de două tipuri:

 forțele elastice ale însuși țesutului pulmonar;

 forțele elastice realizate de tensiunea superficială a lichidului
tensioactiv care acoperă la interior pereții alveolari (surfactant) și alte
spații aeriene pulmonare.

Între suprafața internă a alveolelor acoperită de stratul subțire de lichid și

aerul din alveole, iau naștere forțe de tensiune superficiale. Acest fenomen
este întâlnit în toate spațiile aeriene pulmonare, iar efectul declanșat contă
într-o forță rezultantă a întregului plămân, numită forță de tensiune
superficială și care completează elasticitatea țestului pulmonar,
determinând expirația.
Reglarea ventilației pulmonare se face de către centrii nervoși din bulb și
punte. Aceștia se bazează pe stimulii primiți de la chemoreceptorii din
structura acestor formațiuni nervoase sau ale unor vase de sânge.
15.3. Volume și capacități pulmonare
Spirometria – procedură facilă de investigare a ventilației pulmonare prin
înregistrarea aerului vehiculat spre interiorul și exteriorul plămânilor.
Aparatul folosit în determinare se numește spirometru.
Se disting 4 volume pulmonare. Prin însumarea acestora se obține volumul
maxim asociat expansiunii pulmonare.

 Volumul curent (VC) – 500 mL (în medie) – reprezintă volumul de aer

inspirat și expirat în cursul unei respirații normale;
 Volumul inspirator de rezervă (VIR) – aprox. 1500 mL – reprezintă
volumul suplimentar de aer care poate fi inspirat peste volumul
curent;
 Volumul expirator de rezervă (VER) – aprox. 1500 mL – reprezintă
volumul suplimentar de aer care poate fi expirat în urma unui expir
forțat, la finalul expirului unui volum curent;
 Volumul rezidual (VR) – aprox. 1500 mL. Volumul de aer rămas în
plămâni la finalul unui expir forțat. Singurul volum care nu poate fi
determinat spirometric, însă se pot folosi alte metode mai speciale.
Capacitățile pulmonare rezultă prin însumarea a două sau mai multe
volume pulmonare.

 Capacitatea inspiratorie (CI) – 2000 mL – suma dintre VC + VIR;

reprezintă volumul de aer respirat de un individ, începând cu nivelul
expirator normal și până la distensia maximă a plămânilor;
 Capacitatea reziduală funcțională (CRF) – 3000 mL – suma dintre
VER + VR; reprezintă volumul de aer rămas în plămâni la finalul unui
expir normal. În determinare este inclus și volumul rezidual, deci CRF
nu poate fi măsurată spirometric, ci prin metode speciale;
 Capacitatea vitală (CV) – 3500 mL – suma dintre VIR + VC + VER;
reprezintă volumul maxim de aer posibil de scos din plămâni la finalul
unei inspirații maxime.
 Capacitatea pulmonară totală (CPT) – 5000 mL – suma dintre CV +
VR; reprezintă volumul maxim până la care pot fi expansionați
plămânii prin efort inspirator maxim.

Minut-volumul respirator sau debitul respirator – reprezintă volumul

total de aer vehiculat în arborele respirator pe minut. Valoarea sa este dată
de produsul dintre volumul curent (VC) și frecvența respiratorie. Astfel,
pentru un VC de 500 mL și o frecvență de 18 respirații/minut, debitul
respirator este de 9L/minut. Valoarea sa poate prezenta variații date de
condițiile fiziologice și patologice.
Ventilația alveolară – reprezintă volumul de aer care ajunge în zona
alveolară a tractului respirator în cursul unui minut și intervine în schimbările
gazoase. În medie, prezintă o valoare de 4,5–5 L/minut. Diferența de volum
dintre valoarea ventilației alveolare și minut-volumul respirator o
reprezintă ventilația spațiului mort, adică un volum de aer care nu
intervine în schimburile gazoase, dar umple căile aeriene până la bronhiile
terminale. Ventilația alveolară constituie un factor major care influențează
presiunile parțiale ale dioxidului de carbon și oxigenului în alveole.
15.4. Difuziunea
În cursul procesului respirator, după ventilația pulmonară urmează procesul
de difuziune a oxigenului din alveole în sângele capilar și în sens opus,
difuziunea dioxidului de carbon. Procesul de difuziune este favorizat de
existența unei diferențe de presiune care orientează desfășurarea sa dinspre
zona cu presiune mare către zona cu presiune mică. Unele dintre cauzele
care dau diferențele dintre concentrația de gaze în aerul alveolar față de cel
atmosferic, sunt:
  în cursul fiecărei respirații, se face doar o înlocuire parțială a aerului
alveolar cu cel atmosferic;
 din aerul alveolar se reține oxigenul și în schimb, cedează dioxidul de
carbon din sângele pulmonar;
 înainte de a ajunge la alveolele pulmonare, aerul uscat din atmosferă
care intră în căile respiratorii, este umed.

În prevenirea schimbărilor bruște ale concentrației de gaze din sânge, un rol

foarte important îl are procesul de aerisire lentă de la nivelul alveolelor
pulmonare.
Membrana alveolo-capilară mai este denumită și membrana
respiratorie. Se întinde pe o suprafață totală de 50-100 m2, cu o grosime
medie de 0,6 μ (microni). Aceasta este formată din:

 endoteliul capilar;
 interstițiul pulmonar;
 epiteliul alveolar;
 surfactant (lichid tensioactiv).

Rata difuziunii gazelor prin membrana alveolo-capilară este influențată

de:

 presiunea parțială a gazului în alveola pulmonară;

 presiunea parțială a gazului în capilarul alveolar;
 coeficientul de difuziune a gazului (specific fiecărei molecule);
 dimensiunile membranei alveolo-capilare (relație de inversă
proporționalitate cu grosimea sa și directă proporționalitate cu
suprafața sa).

Difuziunea oxigenului
Pe baza existenței unei diferențe de presiune între presiunea parțială a
oxigenului în aerul alveolar (100 mmHg) și a sângelui din capilarele
pulmonare (40 mmHg), se produce difuziunea oxigenului din aerul
alveolar în sângele din capilarele pulmonare. După traversarea membranei
respiratorii, moleculele de oxigen se dizolvă în plasmă ducând la creșterea
presiunii parțiale a oxigenului la acest nivel. Ulterior, oxigenul difuzează în
eritrocite și interacționează cu hemoglobina.
În mod obișnuit, într-un interval de 0,25 de secunde presiunile parțiale
alveolară și sangvină ale oxigenului, se egalează. Media de timp petrecut de
hematie în capilarul pulmonar este de 0,75 secunde. Însă, dacă egalarea
apare după 0,25 de secunde, atunci rămâne un interval de 0,50 de secunde
denumit margine de siguranță. Acest interval de timp intervine in
perioadele de stres, efort fizic, expunere la altitudini mari, momente în care
asigură o preluare adecvată a oxigenului.
Difuziunea dioxidului de carbon
Pe baza existenței unei diferențe de presiune între presiunea parțială a
dioxidului de carbon în sângele din capilarele pulmonare (46 mmHg) și a
aerului alveolar (40 mmHg), se produce difuziunea dioxidului de
carbon din capilarele pulmonare în alveole. Se poate remarca gradientul de
difuziune al dioxidului de carbon de 10 ori mai mic decât cel al oxigenului.
Cu toate acestea, difuziunea dioxidului de carbon se face de 20 de ori mai
rapid decât cea a oxigenului. Explicația este dată de solubilitatea mai mare
în lichidele organismului (de 25 de ori mai mult) a dioxidului de carbon, față
de a oxigenului. În mod obișnuit, într-un interval de 0,25 de secunde
presiunile parțiale alveolară și sangvină ale dioxidului de carbon, se
egalează.
15.5. Transportul gazelor
Transportul oxigenului
Odată ajuns în plasmă, oxigenul difuzează în hematii, se combină reversibil
cu ionii de fier din structura hemoglobinei și în acest fel transformă
dezoxihemoglobina în oxihemoglobină. 1 g hemoglobină poate lega
maximum 1,34 mL O2. Valoarea normală a hemoglobinei în sânge este de
12-15 g/dL (la femei: 12-15,6 g/dL; la bărbați: 13,8-17,2 g/dL). Astfel, în
sângele arterial se află 20 mL O2/dL. Din acest volum, 98,5% circulă legat de
hemoglobină și 1,5% este dizolvat în plasmă.
O moleculă de hemoglobină poate lega maximum 4 molecule de oxigen. În
acest fel se asigură o saturare completă a hemoglobinei cu oxigen (100%).
Cantitatea de oxigen care se fixează la nivelul hemoglobinei este influențată
de:

 presiunea parțială a oxigenului în plasmă;

 valoarea pH-ului plasmatic. Odată cu scăderea lui, scade și
capacitatea hemoglobinei de a fixa oxigen și este cedat astfel,
țesturilor.
 temperatură. Creșterea ei duce la scăderea capacității hemoglobinei
de a fixa oxigenul și este cedat țesuturilor.
Presiunea parțială a oxigenului în țesuturi este de 40 mmHg, determinând
astfel difuziunea oxigenului plasmatic în interstiții și apoi în celule. Ca
urmare a acestui proces, presiunea parțială a oxigenului din plasmă va
scădea ducând la disocierea oxihemoglobinei. Saturarea hemoglobinei
rămâne în jur de 50-70%.
În stare de repaus, la fiecare 100 mL de sânge, în țesturi de eliberează câte 7
mL de oxigen, reprezentând coeficientul de utilizare a oxigenului. Poate
crește până la 12% în perioadele de efort fizic. Prin procesul de cedare a
oxigenului la țesuturi, o parte din hemoglobină se transformă în
hemoglobină redusă. Această conferă sângelui venos o colorație roșie-
violacee specifică.
Transportul dioxidului de carbon
Dioxidul de carbon este un produs final ce apare ca urmare a proceselor
oxidative tisulare. Acesta difuzează de la nivel celular în capilare, favorizând
creșterea presiunii parțiale a acestuia în sângele venos cu 5-6 mmHg față de
sângele arterial. Formele de transport ale dioxidului de carbon în sânge,
sunt:

 dizolvat fizic în plasmă (5%);

 carbaminohemoglobină (5%) – dioxidul de carbon se fixează de
grupările NH2 terminale ale lanțurilor proteice din structura
hemoglobinei;
 bicarbonat plasmatic (90%) – rezultat în urma fenomenului
Hamburger (fenomenul migrării clorului) de la nivel eritrocitar.

15.6. Noțiuni elementare de igienă și patologie

Gripa – infecție respiratorie acută de cauză virală (virusul gripal). Este o
patologie sezonieră, contagioasă, iar la vârstnici, în special, poate înregistra
forme grave. În prezent, prin vaccinare antigripală se poate diminua
numărul de cazuri, precum și gravitatea formelor.
Fibroza pulmonară – afectare pulmonară prin care țesut funcțional
pulmonar se înlocuiește cu țesut fibros. De exemplu – antracoza – cauzată
prin inhalarea pe o perioadă mai lungă de timp a prafului de cărbune.
Emfizemul – („aer în exces”), acumulare de aer la nivel pulmonar și prezintă
un proces pulmonar complex obstructiv și distructiv. Cea mai frecventă
cauză: fumatul pe o perioadă lungă de timp. Prin inhalarea fumului sau a
altor substanțe cu efect iritant favorizează iritarea mucoasei bronșice și
bronșiolare și implicit mecanismele locale de apărare sunt afectate ceea ce
duce la infecții cronice. Astfel, căile aeriene mici sunt obstrucționate,
crescând dificultatea de expirație, încât aerul pare „prins” în alveole. Ca
formă de adaptare, alveolele se supradestind, ducând în timp la distrugerea
lor – aproximativ 50-80% din pereții alveolari devin nefuncționali. Ca o
consecință, scade capacitatea de difuziune la nivelul membranei alveolo-
capilare. Totodată, numărul capilarelor pulmonare scade, iar rezistența în
circulația pulmonară crește (hipertensiune pulmonară). În timp, fumătorul
dezvoltă hipoxie și hipercapnie (mai mult de 4% dioxid de carbon în
sânge) cu o finalitate dramatică.
Modificări de ritm respirator – pot fi modificări normale – polipnee, care
apar în cursul unui efort fizic. Sau pot fi modificări patologice, care apar în
unele maladii pulmonare cardiace sau ale sistemului nervos central: de
exemplu, respirația Cheyne-Stokes. Această patologie se manifestă prin
scăderea amplitudinii mișcărilor respiratorii, urmată de apnee și ciclul de
repetă.
15.7. Lucrarea practică – Demonstrarea mecanicii respirației
Folosind aparatul Donders se pot demonstra:

 mecanica respirației;
 rolul diafragmei;
 modificările presiunii intratoracice.

În absența acestuia se poate recurge la o improvizație similară celei din

imagine.
Materiale necesare: aparat Donders sau un clopot de sticlă cu un orificiu în
partea superioară, manometru, dop, tub de sticlă și o membrană de cauciuc,
plămâni de iepure sau cobai sau alt mamifer. Experimentul poate fi realizat
și cu ajutorul unui vas din material plastic transparent, presând pereții și
introducând dopul cu slăbirea ulterioară, și treptat, a comprimării. În
schimbul plămânilor de cauciuc, se poate recurge la baloane de cauciuc.
 Figura 15.1 Aparatul Donders.

Tubul de sticlă se adaptează la trahee, partea superioară a tubului fiind

trecută prin dopul clopotului. În partea de jos a vasului se atașează
membrana de cauciuc, legată în centru cu o sfoară. Dacă avem un
manometru, se poate conecta la partea de sus a tubului. Trăgând de sfoara
membranei, volumul din vasul de sticlă se mărește și presiunea scade sub
cea atmosferică, iar aerul pătrunde prin tub în plămâni, dilatându-i.
Eliberând sfoara, membrana și plămânii revin la poziția inițială, deci
inspirația este un proces activ. Manometrul va indica și diferența de
presiune.
16.1. Rinichi. Nefron
Sistemul excretor este alcătuit din rinichi și căile urinare care includ:

 tubi colectori;
 calice mici;
 calice mari;
 bazinet;
  uretere;
 vezica urinară;
 uretră.

Rinichii se află în cavitatea abdominală, așezați de o parte și de alta a

coloanei vertebrale, în zona lombală.
Rolurile majore ale rinichilor sunt:

 excretă majoritatea produșilor finali de metabolism ai organismului;

 controlează concentrațiile celei mai mari părți a constituenților
organismului. În acest fel contribuie la menținerea homeostaziei și a
echilibrului acido-bazic.

Pe lângă acestea, rinichii mai intervin în:

 formarea și secreția enzimei: renină și a hormonului: eritropoietină;

 activarea vitaminei D3;
 gluconeogeneză.

Figura 16.1 Structură rinichi.

 Figura 16.2 Nefron.

Unitatea anatomică și funcțională a rinichiului este nefronul. Acesta este

alcătuit din două părți: corpusculul renal și un sistem tubular. Cei 2 rinichi
numără împreună aproximativ 2 milioane de nefroni. Fiecare dintre aceștia
sunt capabili să producă urina. Nefronii pot fi:

 corticali (85% dintre ei) – denumire dată de dispunerea glomerulului

în zona corticală renală. Prezintă ansa Henle scurtă, care ajunge doar
în stratul extern al zonei medulare renale.
 juxtamedulari – dispunerea glomerulului este la joncțiunea dintre
corticală și medulară. Spre deosebire de nefronii corticali, aceștia
prezintă ansa Henle mai lungă, care pătrunde mai adânc în zona
medulară. Uneori poate ajunge la nivelul papilelor renale. Nefronii
juxtamedulari au o importanță majoră în producția renală de
urină concentrată (mecanismul contracurent).

Sistemul tubular renal este îmbrăcat în totalitate de o bogată rețea de

capilare denumită – rețea capilară peritubulară. Cea mai mare parte din ea
este în cortexul renal, de-a lungul tubilor proximali, distali și colectori
corticali. Pe calea arteriolelor eferente, sângele deja filtrat prin glomerul,
este adus în această rețea.
Debitul sangvin renal: circa 1200 mL/minut, deci 420 mL/100g
țesut/minut. În condiții bazale, debitul sangvin renal reprezintă 20% din
debitul cardiac de repaus.
16.2. Filtrarea glomerulară și filtratul glomerular
Filtrarea reprezintă principalul mod prin care plasma se curăță de cataboliții
azotați neutilizabili. Lichidul rezultat ca urmare a procesului de filtrare din
capilarele glomerulare în capsula glomerulară Bowman, se numește filtrat
glomerular sau urină primară. Acesta prezintă o compoziție aproape
identică cu a lichidului filtrat în interstiții la capătul arterial al capilarelor.
Filtratul glomerular se mai asociază cu o plasmă cu un conținut scăzut în
proteine. Mai mult de 99% din filtratul glomerular se reabsoarbe în mod
normal în tubii uriniferi. Restul este eliberat în urină.
Debitul filtrării glomerulare reprezintă cantitatea de filtrat glomerular
formată în cursul unui minut prin toți nefronii din ambii rinichi. În mod
normal, acesta are o valoare de 125 mL/minut, iar pe zi este de 180 L.
Filtrarea la nivelul glomerulului în capsula Bowman este realizată prin
contribuția următoarelor forțele:

 presiunea din capilarele glomerulare care favorizează filtrarea (are o

valoare medie de 60 mmHg);
 presiunea din capsula Bowman, exterioară capilarelor, care se opune
filtrării (aprox. 18 mmHg);
 presiunea coloid-osmotică a proteinelor plasmatice din capilare, care
se opune filtrării (valoarea medie de 32 mmHg);
 presiunea coloid-osmotică a proteinelor din capsula Bowman (se
consideră a fi 0).

16.3. Reabsorbția și secreția tubulară

Filtratul glomerular rezultat, străbate variatele zone ale tubilor uriniferi pe
parcursul cărora substanțele sunt absorbite sau secretate selectiv de
epiteliul tubular. Lichidul rezultat intră în pelvisul renal (bazinet) sub formă
de urină finală.
Reabsorbția tubulară
Cea mai mare parte a compușilor din urina primară (filtratul glomerular)
sunt substanțe utile care sunt recuperate de organism prin procesul de
reabsorbție. Acest proces este posibil prin adaptarea morfologică și
biochimică a celulelor de la nivelul tubilor uriniferi (nefrocite). Astfel, din
punct de vedere morfologic, polul apical al nefrocitelor este prevăzut cu
multipli microvili ce măresc suprafața activă, iar polul bazal este echipat cu
numeroase mitocondrii care prin producția de ATP susțin energetic
absorbția. Din punct de vedere biochimic, celulele tubulare prezintă la
nivelul membranelor, pompe metabolice implicate în transportul activ.
Transportul pasiv se realizează cu respectarea unor legi fizice ale difuziunii
în gradient chimic, electric sau electrochimic; osmozei, precum și pe baza
diferenței de presiune hidrostatică. Niciuna dintre variante nu implică
consum energetic și nu impune o capacitate limită de transport la nivelul
nefronului.
Astfel, prin transport pasiv se reabsorb:

 ureea – difuziune în gradient chimic (adică diferență de concentrație);

 o parte din ionii de sodiu si clor – difuziune în gradient electric (adică
diferență de sarcină electrică) și electrochimic;
 apa – prin osmoză. Aceasta poate fi reabsorbită în toate segmentele
nefronului. Cea mai importantă reabsorbție are loc în tubul contort
proximal (80% din apa filtrată). Este un proces de reabsorbție
obligatoriu, prin osmoză, apa este atrasă în interstițiu, secundar
reabsorbției de săruri, glucoză și a altor substanțe utile. Reabsorbția
de apă din tubii contorți distali și mai ales din tubii colectori
(aproximativ 15% din apa filtrată) este o reabsorbție facultativă. În
absența ADH-ului, aceasta nu are loc și astfel se elimină urină diluată
într-un volum de 20-25 L în 24 de ore. În prezența ADH-ului, volumul
de urină concentrată eliminat în 24 de ore este de 1,8 L. Prin procesul
de reabsorbție facultativă se adaptează volumul diurezei la starea de
hidratare a organismului. În acest segment al nefronului sunt
implicate și mecanismele de reglare a diurezei și a eliminării ionilor de
sodiu și potasiu. 4% din apă se reabsoarbe în restul nefronului, iar în
urina definitivă se elimină aproximativ 1% din apa filtrată.

Diureza reprezintă volumul de urină eliminat în cursul a 24 de ore.

Transportul activ este un proces selectiv, cu consum energetic (consumă
oxigen, ATP) și se realizează împotriva gradientelor de concentrație sau
electrice. Transportul activ se datorează travaliului metabolic al nefrocitului.
Capacitatea maximă de transport a pompelor metabolice se reduce la o
substanță pe unitatea de timp (Tmax), ceea ce limitează forța acestora.
Energia este consumată de celule cu scopul de a recupera compușii utili,
restul de produși de catabolism rămânând în urină.
Astfel, prin transport activ se reabsorb:

 glucoza;
 aminoacizi;
 unele vitamine;
 polipeptide;
 majoritatea sărurilor minerale (Na+, K+, Cl-, HCO3-, fosfați, sulfați,
urați).

Secreția tubulară
Secreția tubulară vine în completarea funcției de eliminare a unor compuși
acizi, toxici sau în exces și a unor medicamente. Totodată, procesul de
secreție renală reglează concentrația plasmatică a unor constituenți
obișnuiți (acid uric, creatinina, K+). Mecanismele de secreție sunt și ele de
tip activ și pasiv, însă sensul transportului este opus: dinspre interstițiul
peritubular spre interiorul tubului. Procesele de secreție se pot manifesta
de-a lungul întregului nefron.
Secreția de ioni de hidrogen se face print-un mecanism activ care se
desfășoară în principal la nivelul tubului contort proximal, dar poate avea
loc și în restul nefronului. De exemplu, mecanisme de transport prin schimb
ionic de la nivelul tubului contort distal, reabsorb ioni de sodiu și secretă
potasiu sau hidrogen, dependent de pH-ul mediului intern. Activarea
acestui mecanism se face în prezența aldosteronului. Astfel, prin secreția de
H+, rinichii intervin în reglarea echilibrului acido-bazic.
Secreția de ioni de potasiu se face prin mecanisme active de schimb ionic
și pasive care se manifestă în special la nivelul tubului contort distal. Rinichii
asigură valori normale ale potasemiei prin secreția de K+.
Secreția de amoniac (NH3) are un efect antitoxic și totodată constituie o
cale suplimentară de eliminare de protoni fără o scădere a pH-ului urinar.
Astfel, excesul de protoni eliminați se fixează de molecula de NH3 și
formează ionul de amoniu. Acesta este eliminat împreună cu clorul cu care
formează clorura de amoniu.
16.4. Transportul urinei prin uretere
Ureterele sunt mici tuburi musculare netede care fac legătura între rinichi
(din pelvisul renal) și vezica urinară. Odată cu creșterea cantității de urină în
pelvis, presiunea de la acest nivel crește și astfel declanșează o contracție
peristaltică. Aceasta se distribuie în lungul ureterului până la vezica urinară.
Prin stimulare parasimpatică, frecvența undelor peristaltice poate crește, iar
prin stimulare simpatică aceasta poate scădea cu afectarea, totodată, a
intensității contracției.
În porțiunea inferioară, ureterul pătrunde oblic în vezica urinară, trecând
câțiva cm sub epiteliul vezical. În acest fel se previne refluxul de urină spre
ureter în timpul micțiunii deoarece presiunea intravezicală crește,
comprimând ureterul.
Vezica urinară este o cavitate ai cărei pereți sunt alcătuiți din musculatură
neted și formată din:

 corp – locul de acumulare al urinii, constituie partea cea mai mare a

vezicii;
 col (trigon) – prelungire a corpului de forma unei pâlnii, care se
continuă în jos cu uretra. Mușchiul colului vezical este neted și mai
poartă numele de sfincter intern. Sub controlul tonusului său natural,
urina nu pătrunde în col și în uretră. În acest fel împiedică golirea
vezicii înainte de atingerea valorii prag a presiunii care să declanșeze
micțiunea.

Vezica urinară mai prezintă un sfincter extern alcătuit din mușchi striat și
aflat sub control voluntar. În acest fel, micțiunea poate fi prevenită chiar și în
momente în care controlul involuntar tinde să o declanșeze.
16.5. Micțiunea
Micțiunea reprezintă procesul de golire a vezicii urinare la momentul
umplerii acesteia. Umplerea vezicii urinare se face progresiv până la
valoarea prag a tensiunii intraparietale. Acesta este factorul declanșator
al reflexului nervos „de micțiune” care determină micțiunea sau dacă nu
este posibil, marchează dorința de a urina. Pentru un volum de 30-50 mL de
urină acumulat în vezică, presiunea marchează o creștere la 5-10 cm H2O.
Un volum de 200-300 mL de urină duce la o creștere ușoară, de doar câțiva
cm H2O a presiunii intravezicale care se menține constantă sub influența
tonusului intrinsec al peretelui vezical. Însă, în cazul unul volum mai mare de
300-400 mL de urină, valoarea presiunii înregistrează o creștere rapidă și
mare. Reflexul de micțiune se află în totalitate sub controlul măduvei
spinării, însă pot interveni și centrii nervoși superiori din trunchiul cerebral și
din cortexul cerebral, prin stimularea sau inhibarea sa.
Odată declanșat, reflexul de micțiune se autoamplifică. Imediat ce contracția
vezicii urinare a fost inițiată aceasta va stimula descărcarea impulsurilor de
la receptorii vezicali care vor accentua astfel, contracția reflexă. Repetarea
acestui ciclu are ca rezultat final contracția puternică a mușchiului vezicii
urinare. Dacă totuși reflexul de micțiune nu se finalizează cu golirea vezicii,
se produce inhibarea nervoasă a acestui reflex timp de minute, o oră sau
mai mult, până la inițierea unui nou reflex declanșator al micțiunii. În caz
contrar, atât timp cât volumul de urină cumulat în vezică nu este suficient
cât să declanșeze un reflex mai puternic, atunci micțiunea nu se va realiza.
16.6. Compoziția chimică a urinei
Urina este alcătuită din:

 apă (95%);
 restul de 5% se împarte în: substanțe minerale (săruri de Na, K, Ca,
Mg); compuși organici (uree, acid uric, creatinină, enzime, hormoni,
vitamine); eritrocite și leucocite (<5000/mL).

Valori medii normale ale constituenților în urina finală

Componentul Cantitatea de urină eliminată în 24 de ore

Na+ 3,3 g

K+ 2 - 3,9 g

Ca2+ 0,2 g

Mg2+ 150 mg

HCO3- 0,3 g

Cl- 5,3 g

Fosfor 1 - 1,5 g

Uree 25 g

Acid uric 0,6 - 0,8 g

Creatinină 1-2g

Apă 1,3 - 1,8 L

16.7. Noțiuni elementare de igienă și patologie

Cistita – fenomene inflamatorii manifestate la nivelul peretelui vezicii
urinare care apar ca urmare a prezenței bacteriilor, deși tractul urinar este
steril și rezistent în fața colonizării bacteriene. Tabloul clinic diferă în funcție
de sex. Prin hidratare se diminuează instalarea cistitei.
Nefrita și glomerulonefrita – În mod obișnuit, tabloul clinic
al sindromului nefrotic poate cuprinde: hipertensiune, hematurie,
insuficiență renală și edeme, însă nu este obligatoriu să fie toate prezente la
același pacient. Acest sindrom poate avea un caracter acut sau pasager (de
exemplu, glomerulonefrita infecțioasă), fulminant, cu instalarea rapida a
insuficienței renale sau insidios. Manifestările clinice înregistrează variații în
cursul evoluției patologiei.
Insuficiența renală – acută sau cronică, în general constituie rezultatul final
în evoluția unei patologii renale sau cu implicație renală. În insuficiența
renală acută se înregistrează o blocare completă sau aproape completă a
rinichilor, pentru care există posibilitatea unei recuperări parțiale a funcției
renale. În insuficiența renală cronică însă, funcția renale se pierde progresiv
și ireversibil.
Ca metodă de tratament: dializa (prin rinichi artificial) care are la bază
următorul principiu de funcționare – pomparea sângelui într-un circuit
exterior organismului. În cursul acestui traseu se înregistrează înlăturarea
produșilor de metabolism de care trebuie să se debaraseze organismul din
sânge și reintră în circulație „curat”.
16.8. Lucrări practice – Compoziția chimică a urinei
Materiale necesare: urina recoltată dimineața, pe nemâncate (à jeun), peste
care se adaugă timol pentru conservare, eprubete, stativ, baghete de sticlă,
pahare Berzelius, hârtie de turnesol, reactivi.
Punerea în evidență a clorului
Se aduc 5 mL de urină într-o eprubetă, se adaugă câteva picături de HNO3
5%, până ce soluția devine acidă. Apoi se picură 0,5-2 mL de soluție AgNO3
2% și va precipita AgCl, care poate fi dizolvat prin adăugare de NH3.
Punerea în evidență a amoniacului
25 de mL de urină se aduc întru-un pahar Berzelius peste care se pun lapte
de var, se agită cu o baghetă de sticlă și se acoperă imediat cu un geam de
care a fost atârnată o hârtie roșie de turnesol. Aceasta va căpăta o culoare
albastră ca urmare a degajării de NH3.
Punerea în evidență a creatininei
Într-o eprubetă ce conține 5 mL de urină, se aduc câteva picături de soluție
de acid picric și puțin NaOH sau KOH 10%. Astfel, soluția se va colora în
roșu specific creatininei.
Punerea în evidența a glucozei
Se prepară două soluții separate de concentrație 10% de NaOH și CuSO4.
Într-o eprubetă cu 5 mL de urină se aduce NaOH astfel încât reacția să
devină alcalină și apoi se adaugă soluția de CuSO4 picătură cu picătură, cu
agitare continuă, până când amestecul se colorează în albastru intens. În
cazul în care glucoza este prezentă în urină, va rezulta un precipitat roșcat
(chiar și la rece). Dacă nu apare nici când este adus la temperatura de
fierbere, atunci glucoza este absentă.
Punerea în evidență a substanțelor proteice
Pe un 10 mL de urină într-o eprubetă și se controlează reacția cu hârtie de
turnesol. Dacă este alcalină, atunci se acidulează cu HNO3. Se încălzește la
fierbere și apoi se adaugă câteva picături de acid acetic 10%. În prezența
albuminei, urina se va tulbura.
Albumina este prezentă în urină doar în stări patologice. Pentru a putea
realiza acest experiment, peste urina normală se aduc 2-3 mL dintr-o soluție
de albumină la 100 mL de urină. Soluția se obține dintr-un albuș de ou
bătut cu 50 mL de apă
7.1. Procese metabolice
Metabolismul cumulează toate reacțiile biochimice de sinteză sau de
degradare, care implică consum energetic sau producere de energie și care
se desfășoară în organismele vii. Toate aceste procese intervin în
menținerea vieții organismelor și adaptarea lor la condițiile mediului
înconjurător cu care întreține un schimb permanent de substanțe și energie.
Rata metabolismului este un parametru ce face referire la rata utilizării
energiei în organism, cuantificată în calorii sau kilocalorii. Creșterea
activității celulare duce implicit la creșterea ratei metabolice și se manifestă
sub acțiunea: hormonilor tiroidieni, stimulării simpatice, efortului
fizic sau tipului de activitate din profesiunile dinamice care pot crește
consumul energetic până la 5000-6000 kcal/ 24 ore, comparativ cu profesiile
predominant statice a căror consum energetic nu este mai mare de 3000
kcal pe zi.
Raportat la sensul biologic al reacțiilor biochimice, procesele metabolice se
împart în anabolice sau catabolice, care se pot potența sau inhiba reciproc.
În mod normal, procesele anabolice se mențin în echilibru dinamic cu cele
catabolice, dar pot prezenta variații în intensitate în funcție de anumite
perioade ale vieții.
Procesele de tip catabolic (catabolismul) se caracterizează prin:

 sunt reacții chimice de descompunere a substanțelor

macromoleculare cu proveniență alimentară (exogene) sau din
structurile celulare (endogene) până la stadiu de constituenți simpli;
 rezultatul proceselor constă în producție de energie;
 55% din energia rezultată din procesele catabolice se pierde sub
formă de căldură;
  45% din energia rezultată este depozitată în compuși ce
înmagazinează o calitate mare de energie, denumiți compuși
macroergici; de exemplu ATP - adenozin trifosfat;
 predominanța proceselor catabolice se întâlnește la vârstnici, precum
și în perioadele de efort intens.

Procesele de tip anabolic (anabolismul) se caracterizează prin:

 sunt reacții biochimice care utilizează moleculele absorbite în tubul

digestiv sau care au rezultat din procese catabolice și cu consum de
energie și astfel reconstituie moleculele folosite din structurile
celulare;
 sunt reacții care asigură creșterea, dezvoltarea și realizarea funcțiilor
organismului;
 predominanța proceselor anabolice este întâlnită la persoanele tinere,
perioadă caracterizată de diviziune și diferențiere celulară accelerate,
precum și în perioadele de convalescență.

Metabolismul intermediar (MI) – cuprinde toate reacțiile chimice în care

sunt implicați produșii absorbiți din tubul digestiv și prin care se realizează,
fie includerea lor în depozitele macromoleculare ale organismului, fie
degradarea lor până la o formă de excreție. Buna desfășurare a acestor
reacții este susținută de activitatea enzimatică (au rol de biocatalizatori).
17.2. Metabolismul intermediar al glucidelor
Glucoza, fructoza și galactoza se absorb la nivelul tubului digestiv și de aici
sunt transportate la ficat prin vena portă. În ficat, întreaga cantitate de
galactoză și cea mai mare parte din fructoză sunt transformate în glucoză,
prin variate reacții. Sub această formă preferă să utilizeze celulele hexozele.
Însă, la nivelul ficatului, glucoza poate fi stocată sub formă de glicogen
(prin proces de glicogenogeneză) sau poate fi utilizată prin reacții
metabolice (prin proces de glicoliză) ca sursă principală de energie.
Glicogenogeneza (glicogeneză) – proces prin care se formează glicogen.
Procesul se desfășoară în special în ficat și mușchi, dar poate fi extins și în
alte celule din organism. Glicogenul este un polimer al glucozei cu moleculă
foarte mare și constituie forma de depozit a acesteia. Prin reacții de
depolimerizarea poate fi mobilizat facil la nevoie, iar atunci procesul se
numește glicogenoliză. Activarea acestuia se face în prezență de adrenalină
și glucagon.
Glicoliza – procesul de desfacere a moleculei de glucoză în două molecule
de acid piruvic. Procesul este unul succesiv, care cuprinde 10 reacții
chimice catalizate fiecare de câte o enzimă specifică cu structură proteică.
În prezență de oxigen, cele două molecule de acid piruvic rezultate, se
transformă în două molecule de acetil coenzima A ce vor intra în ciclul
Krebs (ciclul acizilor tricarboxilici), care se desfășoară în matricea
mitocondrială. Similar glicolizei anaerobe, rezultatul final net al ciclului Krebs
constă în formarea a două molecule de ATP per moleculă de glucoză.
Deși procesul de glicoliză și ciclul Krebs au un caracter complex, în cursul
acestora sunt sintetizate cantități reduse de ATP. 95% din cantitatea de ATP
furnizată de o moleculă de glucoză se sintetizează în cursul fosforilării
oxidative (desfășurată în mitocondrii). Procesul are loc datorită prezenței
unor structuri speciale mitocondriale care pe calea unor reacții aflate sub
control enzimatic, se furnizează energie înmagazinată sub formă de ATP.
Procesul este foarte complex și constă în oxidarea hidrogenului produs în
timpul glicolizei și al ciclului Krebs (H+), în urma căruia de obțin 34 de
molecule de ATP.
Oxidarea completă a unei molecule de glucoză produce 38 de molecule de
ATP.
Eficiența transferului de energie prin catabolismul unui mol de glucoză este
de 66%. Restul de 34% se transformă în căldură.
Prezența ADP-ului este primordială în controlul glicolizei și al oxidării
glucozei deoarece în absența sa, degradarea moleculei de glucoză se
blochează. Astfel, prin transformarea întregii cantități de ADP din celulă în
ATP, procesele glicolitic și oxidativ se opresc.
Glicoliza anaerobă – eliberarea de energie în absența oxigenului – În
condiții de insuficiență sau absență a oxigenului, celulele pot elibera prin
glicoliză o mică cantitate de energie. Acest proces este posibil
deoarece reacțiile de obținere a acidului piruvic nu folosesc oxigen. Este
un proces cu un randament foarte mic (de 3%) dar care este vital pentru
celulă preț de câteva minute, în absența oxigenului. Astfel, rezultă cantități
mari de acid lactic din acid piruvic care va difuza în exteriorul celulelor,
permițând obținerea în continuare de acid piruvic prin glicoliză. Când
oxigenul redevine disponibil, acidul lactic se transformă în acid piruvic care
poate fi oxidat cu scopul asigurării unei cantități suplimentare de energie.
O cale alternativă de eliberare a energiei din glucoză o reprezintă calea
pentozo-fosfaților.
Gluconeogeneza – proces prin care se formează molecule noi de glucoză
din anumiți compuși și în anumite condiții. Scăderea glicemiei pe fondul
unui aport insuficient de glucoză sau ca urmare a utilizării ei excesive, se
declanșează procese de obținere de glucoză din acizi grași (care provin din
scindarea lipidelor) sau din aminoacizi (care provin din catabolismul
proteic). La procesul de gluconeogeneză pot participa și rinichii.
În cazul în care cantitatea de glucoză de la nivel celular depășește necesarul
util, se produce transformarea acestei hexoze în trigliceride, cu depunerea
lor sub formă de lipide de rezervă în țestul adipos. Astfel se justifică cum
odată cu scăderea consumului energetic (sedentarismul) sau prin creșterea
excesivă a aportului glucidic, cantitatea de țesut adipos crește (individul se
îngrașă).
Mecanismele de reglare a glicemiei sunt complexe și au rolul de a
menține un echilibru între procesele de glicogenoliză, glicogenogeneză,
glicoliză și gluconeogeneză. Glicemia reprezintă valoarea glucozei din
sânge, care prezintă variații mici și care se menține în limite relativ
constante: 65-110 mg/100 mL sânge.
Compușii și mecanismele care intervin în reglarea glicemiei, sunt:

 insulina (hormon secretat de către celulele β ale pancreasului

endocrin) – scade glicemia (efect hipoglicemiant) prin facilitarea
intrării și utilizării celulare a glucozei;
 glucagonul (hormon secretat de către pancreasul endocrin) – crește
glicemia (are efect hiperglicemiant) prin stimularea glicogenolizei și
gluconeogenezei;
 adrenalina – crește glicemia prin stimularea glicogenolizei;
 hormonii glucocorticoizi (cortizolul) – crește glicemia prin stimularea
gluconeogenezei.

Printre rolurile multiple ale glucidelor în organism se numără:

 rolul energetic – primordial. Prin degradarea completă a 1 g glucoză

prin glicoliză și oxidare se obțin 4,1 kcal. Un avantaj al folosirii
glucidelor ca sursă de energie este de dat de degradarea rapidă a lor
până la dioxid de carbon și apă, în urma căreia nu se obțin produși
reziduali. Glicogenul – rezervă energetică ce însumează aproximativ
3000 kcal, este depozitat în special în ficat și este mobilizat cu
precădere pentru perioade scurte, cum ar fi în efort fizic moderat sau
când organismul este expus la frig.
  rolul plastic – manifestat de anumiți compuși glucidici care sunt
componenți ai unor țesuturi sau membrane celulare.
 rolul funcțional – pentozele (riboza și dezoxiriboza) intră în alcătuirea
acizilor nucleici sau a unor enzime.

17.3. Metabolismul intermediar al lipidelor

Chilomicronii formați în enterocite, pe calea vaselor chilifere ajung apoi în
limfă și împreună cu aceasta trec în sânge. La acest nivel, sub acțiunea unei
enzime – lipoproteinlipaza – chilomicronii sunt scindați în:

 proteine;
 acizi grași;
 glicerol;
 fosfolipide;
 colesterol (colesterol total: <200mg/dL).

Acești compuși rezultați sunt utilizați în țesturi. Cea mai mare parte din acizii
grași pătrunde în toate celulele (fac excepție celulele nervoase), iar o
cantitate mică rămâne în plasmă sub formă de acizi grași liberi (în plasmă au
concentrația de: 0,19 – 0,9 mEq/L). O parte dintre aceștia din urmă vor intra
și ei în celule, menținând un permanent echilibru dinamic cu acizii grași din
celule. La acest nivel, acizii grași pot intra în reacții de beta-oxidare cu
eliberare de energie sau pot fi folosiți în resintetizarea variaților compuși
lipidici.
Compușii și mecanismele de reglare a metabolismului intermediar
lipidic, sunt:

 insulina – secundar stimulării utilizării de glucoză, acest hormon

scade lipoliza și stimulează lipogeneza;
 adrenalina și noradrenalina (catecolaminele) – stimulează degradarea
trigliceridelor și mobilizarea acizilor grași;
 hormonii glucocorticoizi (cortizolul) – efect lipolitic; stimulează
mobilizarea acizilor grași din depozite și degradarea lor;
 hormonul somatotrop (de creștere sau STH) – efect lipolitic;
stimulează mobilizarea acizilor grași din depozite și degradarea lor;
 hormonii tiroidieni – crește metabolismul energetic celular și
determină indirect mobilizarea rapidă a grăsimilor.

Rolurile lipidelor în organism, sunt:

  rol energetic – lipidele constituie principalul rezervor energetic din
organism. Pentru un individ cu o constituție fizică normală, rezerva
energetică lipidică din organism însumează aproximativ 50.000 kcal. 1
g de lipide degradate eliberează 9,3 kcal.
 rol plastic – lipidele intră în alcătuirea tuturor sistemelor de
citomembrane (de exemplu: lecitina). Depozite importante de lipide
se mai află și în jurul organelor (de exemplu, grăsimea din loja
perirenală, din orbită). Prezența lor asigură o protecție mecanică a
organelor. Dispunerea lipidelor subcutanat manifestă un rol
termoizolator.
 rol funcțional – unii compuși lipidici constituie precursori ai unor
hormoni. De exemplu, colesterolul este precursorul hormonilor
glucocorticoizi, mineralocorticoizi și sexuali. Unele fosfolipide intervin
în prima fază a procesului de coagulare.

17.4. Metabolismul intermediar al proteinelor

Proteinele constituie o pătrime (un sfert) din masa corporală. Pentru sinteza
proteinelor se folosesc aminoacizi care provin din:

 alimente;
 formați în organism: din precursori glucidici și lipidici;
 formați în organism: o mare parte din cei rezultați din catabolismul
proteic.

Concentrația normală de aminoacizi din sânge: 35 – 65 mg/100 mL plasmă.

Aminoacizii traversează membrana celulară prin mecanisme de transport
activ și difuziune facilitată. Moleculele lor prea mari nu le permit să
difuzeze prin porii membranari. Pe lângă rolul lor în sinteza proteică,
aminoacizii au implicații și în unele reacții metabolice.
O moleculă de aminoacid poate suferi mai multe procese:

 poate pierde gruparea amino (-NH2), rezultând un cetoacid, substrat

folosit de celule în lipogeneză sau gluconeogeneză sau poate intra în
ciclul Krebs, cu producție de CO2 și H2O;
 poate elimina gruparea amino (-NH2) sub formă de amoniac (NH3),
care este convertit în uree și excretat ulterior. Aceasta constituie o
metodă de detoxifiere;
 prin pierderea grupării carboxi (-COOH), aminoacidul se convertește
în amină biogenă;
  poate interacționa cu o nouă moleculă de cetoacid, reacție din care se
obține aminoacidul derivat din acesta (transaminare).

Menținerea constantă a unui echilibru între procesele anabolice și

catabolice se face în funcție de aportul alimentar, consumul energetic al
organismului, aflate sub control nervos și endocrin.
Compușii și mecanismele de reglare a metabolismului intermediar
proteic, sunt:

 hormonul de creștere (somatotrop sau STH), testosteronul, hormonii

estrogeni – stimulează procesele de sinteză a proteinelor (anabolism
proteic); insulina stimulează anabolismul proteic în mușchii scheletici;
 tiroxina, cortizolul – favorizează o predominanță a procesele
catabolice proteice (în mușchii scheletici);
 cortizolul - stimulează anabolismul proteic în ficat;
 sistemul nervos intervine în controlul echilibrului dintre procesele
catabolice și anabolice, astfel: stimularea simpatică instalează o
predominanță a catabolismului, iar o stimulare parasimpatică o
predominanță a anabolismului.

Rolurile proteinelor în organism, sunt:

 rol plastic – proteinele constituie așa-numitul schelet pe care se va

construi ultrastructura celulară. Proteinele se găsesc și în alcătuirea
macrostructurilor, a substanței fundamentale din structura țesutului
osos (oseina), cartilaginos (condrina).
 rol funcțional – cea mai mare parte a compușilor „activi” ai
organismului sunt de natură proteică (enzimele, unii hormoni). Mai au
și rol de transport al variatelor substanțe prin sânge, lichide
interstițiale, membrane celulare.
 rol energetic – manifestat doar în cazuri extreme, atunci când s-au
epuizat depozitele de glicogen și lipide. Arderea a 1 g de proteine
eliberează 4,1 kcal.

17.5. Metabolismul energetic

Metabolismul energetic constă în modificările energetice dintre organism
și mediu, care țin cont de întreaga cantitate de energie obținută din
metabolismul intermediar și energia folosită de organism.
Organismul folosește energie pentru:
  susținerea proceselor vitale;
 îndeplinirea unor reacții de adaptare ale principalelor sisteme
funcționale ale organismului.

Celulele folosesc glucide, lipide și proteine cu scopul de a obține ATP, însă

acesta poate fi utilizat în alte funcții celulare, ca sursă de energie pentru:
sinteză și creștere, absorbție activă, contracție musculară, secreție
glandulară, conducere nervoasă. Motivul pentru care molecula de ATP are o
largă aplicabilitate în procesele energetice este dat de marea cantitate de
energie liberă (12.000 calorii/mol, în condiții fiziologice) înmagazinată la
nivelul fiecăreia dintre cele două legături fosfat macroergice ale sale. În
ciuda importanței ATP-ului ca agent de legătură pentru transferul de
energie, fosfocreatina (PC) este mult mai abundentă în organism, iar
legătura sa macroergică cumulează 13.000 calorii/mol. Dar cu toate
acestea, fosfocreatina nu poate funcționa ca agent de legătură pentru
transferul de energie între principiile alimentare și sistemele funcționale
celulare, dar poate transfera energie prin schimb cu ATP-ul. Când celula
deține cantități crescute de ATP, acestea pot fi folosite în sinteza de
fosfocreatină. Apoi, când se utilizează ATP-ul, energia din fosfocreatină
poate fi transferată rapid ATP-ului și de la acest nivel, în sistemele celulare.
Interrelațiile biochimice stabilite între fosfocreatină și acizi adenozinmono-,
di- și trifosforic sunt mediate pe care enzimatică prin
intermediul creatinkinazei, adenilatkinazei, conform schemei:
PC + ADP ↔ creatină + ATP
2 ADP ↔ ATP + AMP
Măsurarea metabolismului energetic se poate face prin:

 metode indirecte – măsoară O2 consumat în cursul unei activități;

 metode directe – măsoară cantitatea de căldură degajată de
organism. Aceasta constituie echivalentul consumului energetic în
situația în care energia nu este consumată sub formă de lucru
mecanic.

17.6. Metabolismul bazal (MB)

Rata metabolismului bazal reprezintă consumul energetic fix al
organismului pentru susținerea funcțiilor vitale. Determinarea acesteia se
face în condiții speciale, prin calorimetrie indirectă.
Exprimarea se poate face în funcție de masa corporală: 1kcal/kg/oră sau
mai corect, în funcție de suprafața corporală: 40 kcal/m2/oră. Acestea
sunt valori medii care pot varia în funcție de:

 sex – MB este mai crescut la bărbați;

 vârsta – MB este mai crescut la tineri;
 tipul de activitate – MB crește în cursul unei activități fizice susținute.

MB mai poate fi exprimat și procentual. În acest caz, valoarea MB se

raportează la valori standard ale acestuia indexate în tabele speciale și care
se stabilesc în funcție de: vârstă, sex, talie. În această situație este permisă o
abatere de ± 10% față de valoarea medie.
17.7. Rolul și valoarea energetică a nutrimentelor
Nutrimentele (principiile alimentare) principale sunt: glucidele, lipidele
și proteinele.
Conținutul în nutrimente precum și valoarea energetică a 100 g de produs
comestibil, sunt redate în tabelul de mai jos:
Aliment Glucide Proteine Lipide Kcal

Lapte, iaurt 5 4 1 - 3,5 67

Brânză de vaci slabă 4 14 1 95

Brânză de vaci grasă 4 15 8 151

Cașcaval 1 25 25 334

Carne de vită, pasăre 0 20 5 215

Carne de porc 0 15 35 380

Pește slab (crap, șalău, ton, hering) 0 18 3 120

Pește gras (macrou, somn, nisetru, scrumbie) 0 20 25 290

Ou găină (2 bucăți = 100 g) 0 14 12 171

Pâine albă 54 10 2 280

Pâine neagră 48 8 1 230

Cartofi, orez, paste făinoase, griș 20 2 0 90

Varză, conopidă, gulii 4 1 0 60

Mazăre verde 5 2 9 140

Morcovi 10 2 0 50
 Aliment Glucide Proteine Lipide Kcal

Fasole boabe 24 13 1 145

Floricele de porumb cu ulei și sare 59 10 22 455

Fructe zemoase 14 1 1 60

Fructe uscate 35 1 1 135

Hamburger 41 32 31 580

17.8. Rația alimentară

O alimentație corespunzătoare constă într-un aport de alimente pliate pe
nevoie organismului, care se diferențiază în funcție:

 vârstă;
 tipul de activități întreprinse;
 anotimp;
 condiții climaterice.

O alimentație corespunzătoare nu este justificată de un aport alimentar

excesiv și neselectiv care să dea doar senzația de plenitudine gastrică.
Printr-o alimentație echilibrată se asigură:

 suportul energetic organismului pentru supraviețuire (substanțele

energetice);
 elemente necesare pentru crearea de structuri noi sau refacerea celor
degradate (substanțe plastice);
 aportul de biocatalizatori exogeni a căror sinteză nu poate fi realizată
în organism (vitamine, substanțe minerale).

Conținutul energetic al alimentelor reprezintă energia eliberată prin

oxidarea a 1 gram de principiu alimentar, până la stadiul de CO2 și H2O.
Reamintim:

 1 g glucoză = 4,1 kcal;

 1 g lipid = 9,3 kcal;
 1 g proteină = 4,1 kcal.

O compoziție aproximativă a dietei ar include:

 50% glucide; 250-800 g/zi;

 35% lipide; 25-160 g/zi;
  15% proteine; 0,5-0,7g/kg corp.

Coeficientul respirator reprezintă raportul dintre CO2 eliberat și O2

consumat pentru oxidarea a 1 g de principiu alimentar. Valorile sunt variate
și specifice fiecărei substanțe. De exemplu, glucoza are un coeficientul
respirator 1, iar aminoacidul alanină 0,83.
17.9. Reglarea aportului alimentar
În reglarea aportului alimentar contribuie:

 foamea – dorința de a ingera alimente. Senzația de foame se asociază

cu anumite reacții cu caracter obiectiv, cum ar fi contracțiile de foame
de la nivelul stomacului. Centrul nervos al foamei este în
hipotalamusul lateral;
 apetitul – dorința resimțită față de consumul unui anumit tip de
aliment;
 sațietatea – senzație de împlinire a ingestiei alimentare (este opusul
foamei). Centrul nervos al sațietății este în hipotalamusul ventro-
medial;
 alți centri nervoși – cei din partea inferioară a trunchiului cerebral
(controlează mișcările propriu-zise din timpul alimentației); amigdala;
câteva arii corticale ale sistemului limbic strâns corelate cu
hipotalamusul;
 anumiți stimuli fiziologici pe termen scurt – plenitudinea
gastrointestinală; înregistrarea alimentelor de către receptorii din
cavitatea bucală.

Reglarea aportului alimentar se clasifică în:

 reglare nutritivă – constă în menținerea în cantități normale a

depozitelor nutritive din organism. Scăderea lor sub normal, activează
centrul foamei din hipotalamus și declanșează senzația de foame.
Rolul cel mai important îl au produșii metabolismului lipidic
(mecanism necunoscut).
 reglare a alimentației/ reglare periferică/ reglare pe termen
scurt – metodă de reglare care se află în legătură directă cu efectele
imediate ale alimentării asupra tractului digestiv. Intensitatea senzației
de foame poate fi temporar scăzută sau crescută prin obișnuință:
pentru o persoană obișnuită să servească 3 mese/ zi, în cazul în care
va omite una, senzația de foame va apărea la momentul respectiv.
Recomandările privind aportul alimentar includ:

 să fie rațional;
 să se desfășoare într-un ritm la care tractul gastrointestinal să se
poată acomoda – ritm reglat prin mecanisme pe termen scurt, dar
modulat de sistemele de reglare pe termen lung.

Obezitatea – în fază incipientă, apare ca urmare a unui aport de energie în

exces care depășește cu mult consumul. După instalarea ei, aportul și
consumul sunt echivalente. Secundar obezității, se manifestă și alte tulburări
majore care o transformă într-o patologie metabolică cu urmări grave.
Inaniția – favorizează consumul depozitelor nutritive de la nivelul țesturilor
organismului, din care depozitele de glucide sunt primele golite. Excesul de
lipide se elimină constant. Proteinele cuprind 3 faze de epuizare (depleție) a
depozitelor: rapidă, lentă și rapidă din nou, la scurt timp înainte de deces.
Orice etapă a inaniției este marcată de modificări metabolice semnificative
și semne directe sau indirecte ale carențelor instalate.
17.10. Principalele vitamine și importanța lor
Principalele vitamine și importanța lor:
Necesarul
Consecințele zilnic pentru
Denumirea Rol Sursa
avitaminozei un
adolescent

Vitamine
LIPOSOLUBILE

Funcționarea
Vitamina A – Xeroftalmie; uscarea
epiteliilor de Ardei, morcovi, urzici,
Retinol tegumentului; 3 mg
acoperire; creștere; pește, lapte, unt, ouă.
(antixeroftalmică) tulburări de creștere.
vedere.

Drojdie de bere,
Vitamina D – Rahitism;
Metabolismul calciului untură de pește, ouă,
Calciferol Demineralizări 0,01 mg
și al fosforului. ficat, ciuperci; razele
(antirahitică) osoase; spasmofilie.
UV.

Vitamina E – Măceșe, țelină, mere,

Diviziunea celulară;
Tocoferol (a germeni de cereale, Sterilitate 0,0025 mg
imunitate.
fertilității) ouă, ficat.

Vitamina K – Hemostază Varză, spanac, uleiuri Hemoragii 1,8 mg

Filochinonă vegetale; produsă și
(antihemiragică) de microflora
 Necesarul
Consecințele zilnic pentru
Denumirea Rol Sursa
avitaminozei un
adolescent

intestinală.

Vitamine
HIDROSOLUBILE

Procesele de
Scorbut (inflamarea
Vitamina C – Acid oxidoreducere;
Citrice, salată, ardei, gingiilor); friabilitatea
ascorbic biocataliza enzimatică; 55 mg
ficat. osoasă; tulburări
(antiscorbutică) funcționarea
respiratorii; anemie.
sistemului nervos.

Beri-beri: patologie
Metabolismul care se manifestă
Vitamina B1 –
glucidelor; prin tulburări
Tiamina
funcționarea Drojdia de bere. senzorio-motorii de 1,5 mg
(antiberiberică,
sistemului nervos tip polinevritic,
antinevritică)
central și periferic. tulburări cardiace și
respiratorii.

Produse
Vitamina B2 – Vedere; respirație Tulburări de vedere;
lactate; microflora 1,5 mg
Riboflavina tisulară. leziuni cutanate.
intestinală.

Carne, produse
Vitamina B6 – Integritatea epiteliilor
lactate, microflora Afecțiuni cutanate 1,8 mg
Piridoxină de acoperire
intestinală.

Vitamina B12 –
Ficat, rinichi, albuș de
Cobalamina Hematopoieză Anemie 5 mg
ou, pâine integrală.
(antianemică)

Metabolismele
intermediare (glucidic,
protidic, lipidic) și
Vitamina PP/ Pelagră (tulburări
energetic; Carne, legume,
Nicotinamidă severe ale SNC și 18 mg
funcționarea cereale.
(antipelagroasă) digestive, dermatite)
sistemului nervos
central; circulația
periferică.

18.1. Aparatul genital feminin. Ovarul

Aparatul genital feminin cuprinde:

 ovarul – glandă mixtă;

  căile genitale: trompele uterine, uterul, vaginul;
 organele genitale externe: vulva, mamela.

Figura 18.1 Aparatul genital feminin în plan sagital.

Ovarul (gonada feminină) prezintă următoarele caracteristici:

  este un organ pereche;
 se află în cavitatea pelviană;
 are forma unui ovoid turtit;
 cântărește: 6-8 g;
 diametrul este mare: 3-5 cm;
 are funcție mixtă – endocrină: secretă hormonii sexuali estrogeni și
progesteronul, și funcție exocrină: asigură formarea gameților -
produce ovulele;
 prezintă două fețe, două margini și două extremități: fața laterală se
află pe peretele lateral al cavității pelviene (ocupând fosa ovariană),
fața medială este acoperită de pavilionul trompei. Pe extremitățile
inferioară și superioară se inseră o serie de ligamente cu ajutorul
cărora ovarul se inseră de organele vecine.

Structura ovarului prezintă:

 un epiteliu simplu la exterior sub care se află un înveliș conjunctiv

– albugineea ovarului;
 la interior se află parenchimul glandular delimitat în două
zone: corticală – în care se află foliculii ovarieni în variate faze
evolutive și medulară – conține vase sangvine, limfatice și fibre
nervoase vegetative;
 vascularizația arterială: asigurată de artera ovariană stângă și
dreaptă (ramură viscerală a arterei aorte descendente abdominale) și
de o ramură ovariană din artera uterină;
 vascularizația venoasă: asigurată de vena ovariană dreaptă – care se
varsă în vena cavă inferioară și vena ovariană stângă – care se
deschide în vena renală stângă. O parte din sângele venos al ovarului
ajunge în vena uterină.

Foliculii ovarieni din zona corticală sunt:

 foliculi primordiali;
 foliculi primari;
 foliculi secundari (cavitari) evolutivi;
 foliculi maturi (terțiari, de Graaf).

De la pubertate și până la menopauză, în cursul fiecărei luni, un folicul

ovarian secundar devine folicul ovarian matur. Acesta este cel mai
voluminos și prezintă ovocitul în interiorul său. După eliminarea acestuia,
foliculul ovarian matur se transformă în corp galben cu rol secretor (acesta
va secreta progesteronul). Ulterior, corpul galben devine corp alb cu țesut
cicatricial.
18.2. Căile genitale feminine
Căile genitale ale aparatului genital feminin includ:

 trompele uterine;
 uterul;
 vaginul.

Trompele uterine – conducte musculo-membranoase de 7-12 cm, care fac

legătura între ovare și uter și cu care comunică prin orificii denumite ostii
uterine. Extremitatea laterală a trompelor conține un orificiu care se
deschide în cavitatea abdominală. Vascularizația arterială: ramuri tubare din
arterele ovariană și uterină. Vascularizația venoasă: venele ovariană și
uterină (vene omonime arterelor).
Uterul – organ musculos, cavitar, impar, situat în cavitatea pelviană, între
vezica urinară și rect. Uterul reprezintă zona de intersecție între trompele
uterine și vagin. Forma sa se aseamănă cu o pară cu extremitatea mare
orientată superior. Este divizat în: corpul uterin și colul uterin (cervix),
care cuprind între ele o zonă mai strâmtă denumită istm uterin. Pe colul
uterin se inseră vaginul prin extremitatea sa superioară. Vascularizația
arterială: arterele uterine, ramuri viscerale din artera iliacă internă. De la
nivelul arterei uterine se desprind și ramuri pentru vagin, trompe uterine și
ovare. Vascularizația venoasă: venele uterine se deschid în vena iliacă
internă.
De la exterior spre interior, în structura uterului se află:

 o tunică seroasă (perimetru) – doar la nivelul corpului uterin;

 o tunică musculară (miometru) – alcătuită din musculatură netedă;
 o tunică mucoasă (endometru) – căptușește cavitatea uterină.
Acesta reprezintă stratul funcțional al uterului. Înregistrează
modificări structurale periodice când are loc eliminarea sa împreună
cu sângerarea menstruală. Acesta se va reface în ciclul următor.

Vaginul – conduct musculo-conjunctiv de 7-9 cm, median și impar. Prin

extremitatea sa superioară se inseră pe colul uterin, iar prin extremitatea
inferioară (orificiul vaginal) se deschide în vestibulul vaginal. Acesta este
un spațiu delimitat de cele două labii mici. În structura vaginului se află un
strat muscular alcătuit din fibre netede, iar la interior o mucoasă formată
dintr-un epiteliu pavimentos stratificat.
18.3. Organele genitale externe
Organele genitale feminine externe sunt:

 vulva;
 mamela.

Vulva – organ genital feminin extern, de forma unei fante, alungită în sens
sagital și care este mărginită lateral de câte două repliuri cutanate – labiile
mici și mari.
Labiile mari – două cute acoperite de tegument, prevăzute cu păr și glande
sebacee mari. Anterior, prezintă un relief median, acoperit de păr și
denumit muntele pubian sau muntele lui Venus.
Labiile mici – două cute simetrice, dispuse medial de labiile mari. Spațiul
mărginit de labiile mici se numește vestibul vaginal. În partea anterioară a
acestuia se deschide uretra, iar în partea posterioară, vaginul.
La nivelul vulvei se află și organele erectile: clitorisul (situat median, cu o
lungime de 5-6 cm) și bulbii vestibulari (se află la baza labiilor mari).
Vascularizația arterială: ramuri ale arterei rușinoase interne. Vascularizația
venoasă: venele se deschid în vena iliacă internă.
Mamela – organ genital feminin extern, format din glanda mamară și
diferite părți moi care o înconjoară. Glanda mamară este o glandă pereche,
anexă a aparatului genital feminin, care se află pe peretele toracic anterior,
în spațiul dintre coastele III-VII. La femeia adultă, glandele mamare prezintă
o structură complexă, având importanță biologică și patologică (constituie
sediul a multiple patologii – cea mai importantă, cancerul). Glandele
mamare secretă laptele – alimentul esențial al nou-născutului.
18.4. Aparatul genital masculin. Testiculul
Aparatul genital masculin este alcătuit din:

 testicul;
 conducte spermatice: intratesticulare și extratesticulare;
 prostată;
 glande bulbouretrale;
 organe genitale externe: penis, scrot.
Testiculul (gonada masculină) – glandă genitală masculină pereche, de
forma unui ovoid turtit transversal, care cântărește circa 25 g. Testiculul se
află în bursa scrotală, o pungă cutanată. Fiecărui testicul i se anexează un
organ alungit – epididim – face parte din conductele seminale, este de
forma unei virgule, dispus pe marginea posterioară a testiculului.
Conține canalul epididimar, în continuarea căruia se află canalul deferent.
 Figura 18.2 Secțiune prin testicul.

Suprafața exterioară a testiculului este cuprinsă de o membrană conjunctivă

de culoare albă-sidefie, denumită albuginee, rezistentă și inextensibilă, ține
în tensiune parenchimul testicular. Acesta din urmă este străbătut
de septuri conjunctive care delimitează lobulii testiculului. Aceștia sunt în
număr de 250-300 pentru fiecare testicul și sunt alcătuiți din 2-3 tubi
seminiferi contorți în care se desfășoară spermatogeneza. În continuarea
tubilor seminiferi contorți se află tubii drepți care constituie primul
segment al căilor spermatice. Aceștia se deschid în rețeaua testiculară de
la care pleacă canalele eferente (10-15), care ajung în canalul epididimar.
Vascularizația testiculului și epididimului este asigurată de artera
testiculară – ramură a arterei aorte abdominale. Venele se varsă în vena
cavă inferioară.
Testiculul, glandă cu secreție mixtă, îndeplinește următoarele funcții:

 funcția exocrină – Spermatogeneza – reprezintă formarea de celule

sexuale sau gameți (spermii sau spermatozoizi). Procesul are loc la
nivelul tubilor seminiferi contorți;
 funcția endocrină – secreția de hormoni androgeni (testosteronul)
îndeplinită de celulele interstițiale Leydig ale parenchimului testicular;
hormonii intervin în maturizarea organelor sexuale și stimulează
evoluția caracterelor sexuale secundare masculine.

18.5. Conductele spermatice și glandele anexe

Conductele (căile) spermatice sunt conducte de eliminare a spermiilor și a
lichidului spermatic. Acestea pot fi:

 intratesticulare: tubii seminiferi drepți și rețeaua testiculară;

 extratesticulare: canale eferente, canalul epididimar, canalul
deferent, ejaculator și uretra.

Canalul epididimar este continuat de canalul deferent care se termină la

baza prostatei, unde se unește cu canalul veziculei seminale și
formează canalul ejaculator. Acesta se deschide în uretră.
Glandele anexe ale aparatului genital masculin sunt:

 Vezicula seminală – organ pereche cu rol secretor, dispus deasupra

prostatei, lateral de canalele deferente. Vezicula seminală prezintă o
 formă ovoidală, cu lungime de 4-5 cm și o lățime de 2 cm. Produsul
de secreție se adaugă lichidului seminal.
 Prostata – organ glandular exocrin, impar, situat în jurul uretrei, sub
vezica urinară. Produsul de secreție al prostatei contribuie la formarea
spermei. Vascularizația este asigurată de artera prostatică, ramură din
artera iliacă internă. Colectarea sângelui venos se face de către vena
iliacă internă.
 Glandele bulbo-uretrale – două formațiuni glandulare ovoide, de
dimensiunile unui sâmbure de cireașă, care se deschid în uretră.
Secretă un lichid clar, vâscos, care se aseamănă cu cel prostatic și care
se adaugă lichidului spermatic.

18.6. Organele genitale externe

Penisul și scrotul (bursele scrotale) sunt organele genitale masculine
externe.
Penisul – organ genital și urinar, situat deasupra scrotului, înaintea simfizei
pubiene. Penisul se poate împărți în mai multe porțiuni:

 rădăcina penisului – porțiune fixată de oasele bazinului prin

intermediul celor 2 corpi cavernoși;
 corpul penisului – o porțiune liberă, cu o formă ușor turtită;
 gland – porțiunea mai voluminoasă aflată la extremitatea anterioară a
corpului penisului și care prezintă în vârful său orificiul extern al
uretrei.

Din punct de vedere structural, penisul prezintă:

 aparat erectil: 2 corpi cavernoși, un corp spongios (prin umplerea sa

cu sânge favorizează erecția);
 învelișuri: piele, în continuarea căreia se află pielea scrotului și a
regiunii pubiene.

Vascularizația penisului este asigurată de ramuri din artera rușinoasă

internă. Venele se deschid în vena rușinoasă internă și de aici în vena
iliacă internă.
Scrotul (bursele scrotale) formează partea organelor genitale externe în
care se află testiculele. Fiecare bursă este situată sub penis și este alcătuită
din mai multe tunici concentrice în continuarea cărora se află structurile
peretelui anterior abdominal.
18.7. Fiziologia organelor de reproducere – Ovarul
Testiculul și ovarul sunt glande cu secreție mixtă. Activitatea acestora devine
evidentă în cursul perioadei de creștere și dezvoltare și anume la pubertate.
În această perioadă, ambele funcții ale gonadelor (gametogenetică și
endocrină) ating un stadiu de dezvoltare care permit funcția de
reproducere. Modificările privind nivelul secreției de hormoni gonadotropi
care intervin în controlul dezvoltării morfologice și funcționale a gonadelor,
favorizează instalarea pubertății. Totodată, acestea justifică modificările
somatice și comportamentale apărute.
Hormonii estrogeni au rolul de a:

 stimula dezvoltarea organelor genitale feminine, a glandelor mamare,

a mucoasei uterine;
 favoriza apariția și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la
femeie: efect asupra scheletului: stimulează activitatea osteoblastică,
unirea diafizelor cu epifizele oaselor lungi, creșterea acestora fiind
încetinită mai rapid ca la bărbat; țesutul adipos este dispus
caracteristic subcutanat;
 determina instalarea comportamentului sexual feminin.

Ovogeneza
Procesul de diferențiere și dezvoltare al ovulului (ovogeneza) se desfășoară
astfel:
De la stadiul de ovogonie diploidă (prezintă 46 de cromozomi),
prin diviziune mitotică (ecuațională) se obțin două ovocite primare (de
ordinul I), diploide. Acest proces se desfășoară în perioada intrauterină a
femeii. Ulterior, din momentul nașterii și până în perioada de pubertate,
foliculii vor prezenta doar ovocite de ordinul I, diploide.
La pubertate, foliculii se maturizează și ovocitul primar (de ordinul I) de la
acest nivel se divide prin meioză în ovocit secundar (de ordinul II),
haploid (prezintă 23 de cromozomi) și un globul polar primar, haploid care
degenerează.
Ovocitul secundar (de ordinul II) este cel care va fi expulzat de la nivelul
foliculului de Graaf, înconjurat de zona pellucida și coroana radiata, alături
de lichid folicular. Apoi va fi preluat de trompa uterină. În cazul în care la
acest nivel întâlnește un spermatozoid, ovocitul secundar (de ordinul II) se
divide prin mitoză în ovul matur, haploid, care va fi fecundat de către
spermatozoid rezultând zigotul, diploid și al doilea glob polar care
degenerează.
În cazul în care ovocitul secundar (de ordinul II) nu întâlnește un
spermatozoid, acesta se va menține fără a mai suferi procese de diviziune
mitotică, urmând a fi eliminat.
 Figura 18.3 Ovogeneza.

Formarea foliculilor maturi și ovulația

La naștere, fiecare ovar adăpostește câteva sute de mii de foliculi
primordiali. Între pubertate și menopauză, în jur de 300-400 dintre aceștia
vor ajunge la maturație câte unul în fiecare lună. Procesele de creștere și
maturație foliculară sunt ciclice. Modificările survenite în cursul ciclului
ovarian se manifestă la nivelul uterului, vaginului, glandelor mamare. Ciclul
genital la femeie (ciclul menstrual) durează în medie 28 de zile. Astfel,
acesta poate fi divizat în două perioade:

 preovulatorie: din ziua 1 până în ziua a 14-a a ciclului. În cursul

acestei perioade, la nivelul ovocitului se manifestă diviziuni
ecuaționale și reducționale.
 postovulatorie: din ziua a 15-a și până în prima zi de menstruație a
ciclului următor.

Ovocitul parcurge diverse etape de la ovogonie diploidă la ovul matur

haploid. Odată cu creșterea și maturizarea ovulului (fenomen stimulat prin
secreția de FSH din hipofiza anterioară), la nivelul foliculului ovarian apare o
cavitate care se va umple cu lichid folicular. Pereții foliculului ovarian
prezintă două teci celulare, una internă și una externă, dintre care, cea
internă în perioada preovulatorie secretă hormonii sexuali feminini
(estrogen și progesteron), stimulată de FSH și LH. În ziua a 14-a ciclului
menstrual, foliculul de Graaf se rupe, ovulul este expulzat în cavitatea
abdominală (se produce ovulația) și ulterior este preluat de trompa
uterină. Ovulația este un proces stimulat de LH secretat de hipofiza
anterioară și fără a cărui vârf preovulator, ovulația nu ar avea loc.
Concentrația acestuia înregistrează o creștere timp de 1-2 zile, debutul fiind
cu 24-48 de ore înainte de ovulație și căruia i se alătură un vârf preovulator
mic al FSH. Nu există o explicație clară pentru această creștere bruscă, însă
cauzele ar putea fi puse pe seama:

 estrogenului care are un efect de feedback pozitiv în acel moment al

ciclului. Astfel, stimulează secreția gonadotropinelor hipofizare,
fenomen aflat în contradicție cu efectul său normal de feedback
negativ care se manifestă în restul ciclului lunar feminin.
 progesteronului secretat în cantități reduse de către celulele foliculare,
dar care va crește cu circa o zi înaintea secreției maxime preovulatorii
 de LH. Se presupune că acesta este factorul stimulator al secreției
excesive de LH.

Secreția internă a ovarului

În faza postovulatorie a ciclului menstrual, rolul secretor este îndeplinit de
către corpul galben, care secretă hormoni estrogeni și progesteron (susține
păstrarea sarcinii). Formarea corpului galben este stimulată de LH.
Secreția corpului galben este stimulată de către LH și prolactină. Corpul
galben care nu este fecundat, după 10 zile involuează și se transformă
în corp alb. În situația în care ovulul este fecundat, activitatea corpului
galben se menține încă 3 luni.
Sub influența secreției de progesteron se produc o serie de modificări
histologice și secretorii la nivelul mucoasei uterine pe care o pregătește în
vederea fixării oului (nidare). Dacă fecundația nu a avut loc, ovulul se
elimină în a 19-a sau a 20-a zi a ciclului menstrual. În a 26-a zi secreția
corpului galben scade brusc. La nivelul mucoasei uterine se produc
modificări vasculare, urmate de necroză și hemoragie, care se manifestă prin
pierderea de sânge menstrual. În cursul sarcinii, corticosuprarenala și
placenta secretă, de asemenea, estrogeni și progesteron.
Reglarea secreției ovariene se face prin mecanism de feedback negativ
hipotalamo-hipofizo-ovarian.
Secreția de LH și FSH se află sub controlul GRH (în traducere, hormonul de
eliberare a gonadotropinelor) care este un hormon secretat de hipotalamus
(regiunea mediană) cu efect asupra hipofizei anterioare.
18.8. Menopauza și fertilitatea feminină
Menopauza – încetarea completă a ciclurilor menstruale. În jurul vârstei de
40-50 de ani, ciclurile sexuale ale femeii devin neregulate și în multe dintre
ele, ovulația nu mai are loc. După câteva luni sau ani, ciclurile menstruale
încetează complet (apare menopauza). Cauza este dată de o așa-numită
„epuizare” a ovarelor.
Fertilitatea feminină – perioada de fertilitate a fiecărui ciclu sexual. După
expulzare, ovulul este viabil și capabil să fie fecundat până în 24 de ore. În
ceea ce privește viabilitatea spermatozoizilor în tractul genital feminin,
aceasta se poate menține până la 72 de ore, deși mulți dintre ei nu
supraviețuiesc mai mult de 24 de ore. Astfel, pentru ca fecundația să aibă
loc, contactul sexual trebuie să se producă în interval de o zi înainte de
ovulație și până la o zi după aceasta.
Integrarea actului sexual feminin la nivelul sistemului nervos se face prin
intermediul impulsurilor senzoriale sexuale care sunt trimise către zona
sacrată a măduvei spinării. De aici, acestea sunt transmise către encefal.
Unele reflexe integrate la nivel medular sacrat și lombar determină parțial
reacțiile sexuale feminine.
18.9. Fiziologia organelor de reproducere – Testiculul
Funcția exocrină a testiculului este funcția spermatogenetică (formarea
de spermatozoizi) care se desfășoară în tubul seminifer, odată cu debutul
pubertății și care este stimulată de FSH. Procesul presupune mai multe
etape de diviziune ecuațională (mitoză) și ulterior reducțională
(meioză), care începe cu celulele primordiale diploide (spermatogonii) și
ajungând la celulele mature, gameții masculini haploizi (spermiile sau
spermatozoizii).
Procesul de spermatogeneza debutează cu o spermatogonie diploidă care
se divide prin mitoză în două spermatocite primare (de ordinul I,
diploide). Fiecare dintre acestea se va divide ulterior prin meioză în
două spermatocite secundare (de ordinul II, haploide). Acestea din urmă
se divid prin mitoză (a doua diviziune de acest tip) în
două spermatide (haploide). Prin maturizarea spermatidelor se
formează spermatozoizii (spermiile), haploide. Un spermatozoid este
format din: acrozom, cap, piesă intermediară (gât), flagel și piesă terminală.
 Figura 18.4 Spermatogeneza.

Spermatozoizii (spermiile) se adună în epididim la nivelul căruia își dezvoltă

capacitatea de mișcare și trec în ductul deferent. Fertilitatea lor se menține
circa o lună, după care sunt eliminați prin ejaculare. Ejaculatul mai include
și secreția veziculelor seminale (cu rol nutritiv al spermatozoizilor)
și secreția prostatică (cu rol de creștere a fertilității și mobilității
spermatozoizilor). În cursul actului sexual masculin, din sperma ejaculată fac
parte lichidele din:
  canalul epididimar;
 canalul deferent;
 veziculele seminale;
 glanda prostatică;
 glandele mucoase – mai ales cele bulbo-uretrale.

În medie, la fiecare act sexual, cantitatea de spermă ejaculată este de

circa 3,5 mL. Per 1 mL de spermă se găsesc în medie 120 de milioane de
spermatozoizi. O scădere a numărului lor sub 20 de milioane per 1 mL de
spermă, ar fi un indiciu de infertilitate pentru persoana respectivă.
Cea de-a doua funcție a testiculului este funcția endocrină. Secreția internă
se manifestă la nivelul celulelor interstițiale testiculare Leydig care
secretă hormonii androgeni, cu testosteronul reprezentant principal.
Testiculul secretă și un procent redus de estrogeni.
Testosteronul, hormon lipidic cu structură sterolică, determină
următoarele acțiuni:

 stimulează creșterea organelor genitale masculine;

 stimulează apariția caracterelor sexuale secundare la bărbat:
dezvoltarea scheletului și a mușchilor, modul de dispunere al părului,
vocea, repartiția topografică a grăsimii de rezervă;
 anabolismul proteic (testosteronul este un puternic anabolizant
proteic);
 menținerea tonusului epiteliului spermatogenic.

Reglarea secreției de testosteron se face printr-un mecanism de feedback

negativ, sub influența LH hipofizar. Hipersecreția de testosteron
determină instalarea precoce a pubertății, iar o hiposecreție duce la
infantilism genital.
Secreția de LH și FSH se află sub controlul GRH (în traducere, hormonul de
eliberare a gonadotropinelor) care este un hormon secretat de hipotalamus
(regiunea mediană) cu efect asupra hipofizei anterioare.
În general, factorii psihici prezintă un rol important în actul sexual masculin,
putând să-l declanșeze. Cu toate acestea, activitatea encefalului nu
constituie o condiție absolut necesară pentru desfășurarea actului sexual
masculin. Așadar, acesta rezultă din mecanisme reflexe intrinseci integrate în
măduva sacrată și lombară. Aceste mecanisme pot fi activate prin stimulare
sexuală psihică sau directă sau prin ambele.
19.1. Sănătatea reproducerii – Planning familial
Pentru a evita o sarcină temporar sau permanent, în cadrul unui cuplu, unul
sau ambii membri pot recurge la diferite metode de contracepție. Când
acestea dau greș, poate fi utilizat avortul. Dorința de a evita instalarea unei
sarcini poate apărea și ca urmare a unui sfat genetic sau a unui consult
prenatal.
19.2. Sănătatea reproducerii – Concepție și contracepție
Contracepția – metodele de contracepție sunt multiple, fiecare cu avantaje
și dezavantaje și fără o garanție de 100%. Printre cele mai cunoscute se
numără:

 contraceptivele orale;
 prezervativele;
 retragere înaintea ejaculării;
 abstinența periodică;
 spermicidele (substanțe care distrug sperma);
 diafragma (blochează înaintarea spermatozoizilor mai departe în uter
(colul uterin));
 injecțiile cu progesteron;
 implanturi subdermice cu progesteron;
 steriletul (dispozitiv intrauterin în forma literei T).

Din punct de vedere al caracterului temporar de contracepție, metodele se

clasifică în:

 contraceptive de barieră: diafragma, spermicide, prezervative;

 contraceptive orale – estro-progestative (au rolul de a bloca ovulația
precum și secrețiile de estrogeni și progesteron);
 injecțiile cu progesteron sau implanturile subdermice hormonale;
 steriletul.

Din punct de vedere al caracterului permanent de contracepție

(sterilizarea), metodele se clasifică în:

 vasectomia (sau așa numita sterilizare masculină, este o procedură

medicală care constă în secționarea canalelor deferente care
transportă sperma) – la bărbați;
 ligatura trompelor uterine – la femei;
  histerectomia (intervenție chirurgicală care constă în extirparea
uterului) – aplicată în cazuri medicale selecționate.

Avortul – reprezintă modalitatea prin care se renunță la o sarcină nedorită

din motive medicale sau nu. Această metodă poate fi indusă chirurgical sau
medicamentos.
Evaluarea genetică prenatală – prezintă o metodă care are scopul de a
identifica acele persoane care prezintă un risc mare de a prezenta anomalii
genetice sau de a avea copii cu anomalii genetice. Sfatul genetic include o
analiză riguroasă a ultimelor 3 generații (rude de gradul I și II), precum și o
serie de teste. În anumite condiții, anumite teste se fac în mod obligatoriu,
de exemplu în cazul unei mame de peste 35 de ani.
Concepția (fertilizarea) apare cu circa 14 zile înaintea perioadei
menstruale, imediat după ovulație. În perioada ovulației, mucusul cervical
are o consistență mai puțin vâscoasă. În aceste condiții se permite trecerea
spermatozoizilor din vagin în uter, iar fecundația propriu-zisă are loc în
trompa uterină în apropierea capătului ei dinspre ovar. Astfel, se obține
zigotul care va merge către locul de implantare din uter și în același timp se
divide, căpătând aspect de embrion.
19.3. Sănătatea reproducerii – Sarcina și nașterea
Reproducerea – descrie procesul de perpetuare a organismelor vii, prin
producerea de indivizi noi, care au trăsăturile caracteristice speciei din care
fac parte. Funcția de reproducere la om include o serie de procese care au
ca rezultat fecundarea ovulului de către spermatozoid și formarea
produsului de concepție. Creșterea și dezvoltarea lui sunt asigurate de către
organismul matern printr-o serie de modificări biologice care
definesc sarcina (gestația).
 Figura 19.1 Originea embrionară a aparatelor, sistemelor și organelor.

Originea embrionară a aparatelor, sistemelor și organelor se află

în ectoderm (pentru tegument, sistem nervos, medulosuprarenală),
în mezoderm (pentru corticosuprarenală și sistemele: muscular,
locomotor, excretor, reproducător, cardiovascular), iar în endoderm
(pentru sistemele digestiv și respirator).
Fecundația este internă, are loc la nivelul trompelor uterine unde
spermatozoizii ajung ca urmare a introducerii lor în vagin în timpul actului
sexual. Actul sexual este încadrat în complexul de manifestări ce definește
comportamentul sexual și care la om este particularizat printr-o bogată
încărcătură afectiv-emoțională.
Este necesar un singur spermatozoid pentru fecundarea ovulului. Imediat ce
a pătruns în ovul, capul spermatozoidului crește rapid în volum pentru a
forma pronucleul masculin. Ulterior, cei 23 de cromozomi ai pronucleului
masculin și cei 23 de cromozomi ai pronucleului feminin se vor alinia pentru
a realcătui un set complet de 46 de cromozomi (23 de perechi) în ovulul
fecundat.
Sexul copilului este determinat de tipul de spermie (spermatozoid) care
fecundează ovulul. Atât spermia, cât și ovulul au câte 23 de cromozomi, din
care 22 de autozomi și un heterozom (cromozomul sexului) care la spermie
poate fi X sau Y, iar la ovul doar X. După fecundare, oul (zigotul) va avea 44
de autozomi și doi heterozomi care dacă ambii sunt X, copilul va fi fată, iar
dacă unul va fi X și celălalt Y, copilul va fi băiat.
Nașterea – constă în expulzia produsului de concepție ajuns la termen (la
aproximativ 280 de zile de gestație). Nașterea este consecința contracțiilor
uterine, completate de participarea în diverse grade a musculaturii peretelui
abdominal, a diafragmei, etc. Aceste evenimente sunt corelate și
coordonate pe cale nervoasă și umorală.
Lactația – dezvoltarea sânilor începe la pubertate. Sub influența
estrogenilor secretați în cursul ciclurilor sexuale lunare, creșterea stromei
(stroma este parte dintr-un țesut sau organ cu rol structural sau de
susținere) și a sistemului de ducte este stimulată și totodată depunerea de
grăsime cu scopul de a crește în volum sânii. În cursul sarcinii se manifestă o
creștere adițională importantă și țesutul glandular devine numai atunci
complet dezvoltat pentru producția propriu-zisă de lapte. Deși estrogenii și
progesteronul sunt esențiali în dezvoltarea anatomică a sânilor în
cursul sarcinii, aceștia au și un efect specific de a inhiba secreția de
lapte. Hormonul care determină secreția laptelui este prolactina. Laptele
este secretat în alveolele sânilor. Acesta nu are o curgere continuă prin
mameloane, trebuie ejectat în ducte pentru a face posibilă alăptarea. Acest
proces apare ca urmare a unei combinații de reflexe neurogene și
hormonale care implică oxitocina.
19.4. Noțiuni elementare de igienă și patologie
Anexitele – apar în boala inflamatorie pelvină care se manifestă frecvent la
femeile tinere. Uneori consecințele sunt foarte grave: sarcini extrauterine,
infertilitate.
Vaginitele – denumire generică pentru un grup de afecțiuni infecțioase sau
inflamatorii cantonate la nivelul mucoasei vaginale și uneori și al vulvei care
determină adesea o secreție vaginală. Etiologii: infecțioase (bacteriene,
candidozice, virale), hormonale (menopauza) sau în cadrul unor maladii cu
substrat inflamator. Prevenția este foarte importantă, mai ales în cazul
bolilor cu transmitere sexuală. În acest sene se poate utiliza prezervativul,
construirea de cupluri care să funcționeze stabil și fidel, efectuarea de
analize periodice.
Adenomul de prostată – hiperplazia adenomatoasă benignă a prostatei
periuretrale care determină în grade variate obstrucția eliminării urinei din
vezica urinară

20. Homeostazia mediului intern

Totalitatea mecanismelor de reglare care contribuie la menținerea unor

constante dinamice ale mediului intern și a funcțiilor vitale, se
definesc homeostazie. Aceasta este realizată de către efectori, în baza
informațiilor primite de la receptorii mediului intern
(chemoreceptori, baroreceptori, termoreceptori). Astfel, indiferent de
variațiile externe organismului, se mențin în anumite limite considerate
normale, unele valori ale comportamentelor mediului intern, precum și
anumite caracteristici ale acestuia, cum ar fi temperatura, pH-ul, etc.
Mecanismele de reglare se realizează prin:

 bucle de feedback de tip nervos sau umoral, ca urmare a interacțiunii

receptor-efector;
 efectori antagonici – insulină-glucagon pentru glicemie,
vasoconstricție-vasodilatație pentru controlul temperaturii corpului;
Rolul integrator revine: sistemului nervos, sistemului endocrin și
mediului intern (sânge, limfă, lichid interstițial, lichid cefalorahidian,
etc.).

În acest fel, sistemul nervos și sistemul endocrin, pe calea mediatorilor

chimici și a hormonilor realizează homeostazia. Modalitatea și efectele
determinate sunt particulare fiecărui sistem prin care astfel se realizează
integrarea dinamică a organismului la condițiile în permanentă schimbare
ale mediului extern. Totodată, și menținerea în limite ale parametrilor
mediului intern este realizată pe cale neuro-umorală a funcțiilor
organismului.
Însă, în anumite situații date de disfuncții temporare sau permanente ale
unor componente ce aparțin sistemelor circulator, digestiv, respirator sau
excretor, homeostazia se poate realiza și prin mijloace extracorporale cum
ar fi: inimă-plămân artificial, perfuzare sau dializă (mecanism de filtrare și
purificare a sângelui unui pacient).