Sunteți pe pagina 1din 114

ANATOMIA UMANA

ORGANISMUL UMAN CA UNITATE MORFOLOGICA SI FUNCTIONALA Organismul uman, ca orice fiin vie, exist graie corelrii fine i perpetue a tuturor structurilor i proceselor sale, cu scopul realizrii funciilor acestora. El constituie un sistem ierarhizat, ce dispune de sisteme de autoreglare integrate. Dei majoritatea funciilor sunt ndeplinite de structuri specializate, acestea nu acioneaz izolat, ci n strns dependen de celelalte. POZITIE ANATOMICA NORMALA Prin poziie antomic normal (PAN) se nelege poziia care se ia n considerare atunci cnd se descriu diferitele elemente anatomice i raporturile dintre ele. Este aleas prin convenie internaional i are o deosebit importan, fiind indispensabil pentru studiul anatomiei. La om, este: ortostatism. Subiectul st n picioare-defapt, e clinostatism (culcat pe spate), toate cele patru membre paralele ntre ele, privirea nainte, palmele orientate n fa. AXE Axul longitudinal (vertical) - cel mai lung segment de dreapt ce se poate trasa imaginar n poziie anatomic normal a subiectului. n cazul omului este dat de vertex i de planul poligonului de susinere (podeaua). Axe transversale - sunt orientate de la dreapta la stnga i perpendiculare pe cel longitudinal. Axe sagitale - sunt orientate antero-posterior (ventro-dorsal) i sunt perpendiculare pe cel longitudinala PLANURI Planul mediosagital (median sau al simetriei bilaterale) - planul determinat de ombilic i de axul longitudinal al corpului, respectiv de axele longitudinal i sagital. Prin intersectarea cu suprafaa corpului determin pe aceasta linia median anterioar i posterioar. Planuri paramediane (parasagitale sau sagitale) - toate planurile paralele cu cel mediosagital. Planuri frontale - toate planurile verticale, paralele cu fruntea n PAN. Planuri transversale (orizontale) - toate planurile perpendiculare pe axul longitudinal. TARMENI DE DIRECTIE SI POZITIE De obicei se folosesc n contexte relative (pentru a indica poziia sau situarea una fa de alta a unor elemente anatomice): Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal. Inferior sau caudal - sub un plan orizontal. Anterior sau frontal - n faa unui plan frontal. Posterior sau dorsal - n spatele unui plan frontal. Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi. Distal - doar pentru membre: [mai] deprtat de trunchi. Lateral - [mai] deprtat de planul mediosagital. Medial - [mai] apropiat de planul mediosagital. Volar - spre faa palmar a minii. Plantar - spre talp.

ABDUCTIE EXTENSIE

FLEXIE EXTENSIE ADDUCTIE FLEXIE

ROTATIE; CIRCUMDUCTIE

RIDIC EVERSIE COBORARE INVERSIE

PROTRACTIE I. CELULA I.1. Celula 3 RETRACTIE

Definitie Celula este unitatea principala structurala, functionala si genetica a organismelor vii. La baza alcatuirii organismului uman, ca de altfel si al tuturor vietuitoarelor, se afla celula (fig.1). Intregul organism uman este alcatuit din celule. Celulele pot exista singure (exemplu: globulele albe din sange), sau grupate, formand tesuturi (exemplu: tesutul nervos, alcatuit prin gruparea neuronilor). Nivelurile de organizare ale corpului uman sunt, conform cresterii, urmatoarele: celula tesuturi organe sisteme de organe organism. Celula reprezinta un sistem deschis prin care se realizeaza schimbul de materie si energie cu mediul extern. Are o mare capacitate de crestere, dezvoltare si diferentiere (trecerea de la forme simple la forme din ce in ce mai complexe), datorita proprietatii de autoreproducere. Forma, alcatuirea si functia, celulelor, este diferita, legat de locul in care este plasata, de tesutul din care face parte, de rolul pe care il are. De exemplu, celula musculara este fusiforma, neuronul are forma stelata, globulele albe au forma rotunda, ovulul este sferic. Dar si dimensiunea celulelor difera. De exemplu, cea mai mare celula este ovulul (200 microni) si are rol in reproducere, spermatozoidul (40-55 microni) este una din cele mai mici celule.

Fig. 1 Celula (diferite reprezentari) I.2. Componentele celulei Componentele fundamentale ale celulei sunt: membrana, citoplasma si nucleul. 4

a) MEMBRANA CELULARA se afla la periferia celulei. Este alcatuita din molecule de lipide (fosfolipide-doua straturi) si proteine (un strat situat intre straturile de lipide) legate intre ele, dar care permit schimburile dintre celula si exteriorul acesteia. Membrana are permeabilitate selectiva, prezinta polarizare electrica si este excitabila. Procesele de schimb care au loc in membrana celulara se realizeaza prin doua tipuri de transport: transportul transmembranar asigura trecerea apei si a substantelor dizolvate prin membrana celulara; transportul in masa este procesul prin care celula inglobeaza sau elimina particule de natura diferita, prin intermediul unor vezicule formate la nivelul membranei celulare. b) CITOPLASMA este o masa celulara extranucleara in care se desfasoara principalele procese metabolice; este o substanta de consistenta gelatinoasa care ocupa interiorul celulei si in care sunt cufundate nucleul impreuna cu celelalte organite celulare (structuri foarte mici, prezente in interiorul celulelor, care indeplinesc anumite functii). Compoziia chimic a citoplasmei n alctuirea citoplasmei intr multe din elementele chimice cunoscute care formeaz diferii compui, de la cei mai simpli, ca de exemplu apa i srurile minerale, pn la cei mai complecsi, ca proteinele i acizii nucleici. Dintre elementele chimice care se gsesc n celulele corpului omenesc menionm urmtoarele: oxigen, hidrogen, azot, calciu, fosfor, potasiu, sodiu, clor, sulf, zinc, cupru, iod i fluor. Apa se gsete n proporii diferite, n raport cu vrsta. Astfel, dac la nou-nscut ea reprezint aproximativ 70% din greutatea corporal, la indivizii de peste 70 de ani, apa reprezint o proporie de numai 58%. De asemenea, cantitatea de ap din diferite celule variaz de la un esut la altul. Rolul apei n organism este deosebit prin faptul c n timp ce ntreruperea aportului alimentar (inaniia) cu pstrarea celui hidric duce la moarte dup numai 30-40 de zile, ntreruperea aportului hidric (nsetarea), urmat de un deficit de ap de peste 22% din cantitatea total de ap din organism, provoac moartea n 4-5 zile. Srurile minerale se gsesc n cea mai mare parte dizolvate. Cele mai frecvente sruri minerale sunt clorurile, bicarbonaii i fosfaii de sodiu, potasiu, calciu i magneziu. 5

Glucidele au rol energetic i structural. Rolul energetic este de cea mai mare importan, glucidele servind ca surs de energie uor utilizabil de ctre celule. Cnd organismul depune un efort, n special cnd efortul este de scurt durat, el folosete ca material energetic n primul rnd glucide i mai apoi lipide. De asemenea, glucidele au i un rol structural, ele participnd la formarea diferitelor componente ale citoplasmei, nucleului i membranei.

Lipidele din celulele organismului uman au rol energetic, structural i rol de vitamine. Ele reprezint pentru celule un depozit de energie. Rolul structural al lipidelor const n participarea lor la formarea diferitelor structuri subcelulare, i ndeosebi a membranelor celulare. Acizii grai nesaturai (acidul linoleic, linolenic i arahidonic) joac rol de vitamine (vitamina F).

Proteinele sunt substane organice macromoleculare formate din carbon, azot, oxigen i hidrogen. Proteinele sunt de dou feluri: holoproteine sau proteine simple, formate numai din aminoacizi, i heteroproteine, proteine complexe, formate din aminoacizi i din alte substane, ca acid fosforic (fosfoproteine), glucide (glicoproteine), lipide (lipoproteine), pigmeni (cromoproteine) i acizi nucleici (nucleoproteine).

Aminoacizii sunt constituenii de baz ai proteinelor. Aceti compui sunt adevrate crmizi ale moleculelor proteice i se gsesc n toate celulele organismelor vii. n raport cu posibilitile celulelor organismului uman de a sintetiza aminoacizi, acetia se clasific n: aminoacizi eseniali/indispensabili, care nu pot fi sintetizai de ctre organismul uman; aminoacizi neeseniali/dispensabili care pot fi sintetizai de ctre organismul uman. Cei 20 de aminoacizi care intr n construcia proteinelor se mpart astfel: o 8 aminoacizi eseniali lizina, triptofanul, treonina, metionina, leucina, izoleucina, valina i fenilalanina; o 2 aminoacizi parial eseniali arginina i histidina; o 10 aminoacizi neeseniali glicina alanina, serina, acidul aspartic, acidul glutamic, prolina, hidroxiprolina, cisteina, acidul hidroxiglutamic i glutamina. Structura citoplasmei Din punct de vedere functional si structural este formata din doua componente: citoplasma nestructurata (hialoplasma) sistem coloidal in care mediul de dipersie este apa, iar faza dispersata sunt micelii coloidali ce se afla in miscare Browniana (miceliile sunt molecule organice polarizate i nconjurate de un strat foarte fin de ap; miceliile sunt meninute n soluie ntr-o form dispersat, datorit ncrcturii lor electrice de acelai fel, care fac s se resping reciproc); 6

citoplasma

structurata

cuprinde

organitele

celulare

si

incluziunile

citoplasmatice (substante din interiorul celulei, tranzitorii, sub forma de picaturi, granule sau cristale, care pot fi de natura glucidica, proteica, lipidica, sau minerala); Organitele celulare sunt de doua tipuri: - comune (pe care le intalnim la toate tipurile de celulele); - specifice (care sunt necesare doar anumitor tipuri de celule); Organitele comune sunt: reticulul endoplasmatic, ribozomii, lizozomii, aparatul Golgi, mitocondriile si centrozomul (central celular). Organitele specifice sunt: miofibrilele (le gasim doar in fibra musculara), neurofibrilele si corpusculii Nissl (specifice celulei nervoase). 1. Reticulul endoplasmic (RE) apare ca un sistem de membrane care face legatura intre exteriorul celulei si nucleu (este un sistem de transport). Reprezinta sediul sintezei proteinelor (capacitatea celulei vii de a produce proteine). Implicat in transportul proteinelor si lipidelor in celula. Reticulul endoplasmatic este de doua categorii: reticul endoplasmatic rugos (REG) este un sistem de membrane si canale care prezinta ribozomi atasati la suprafata lor; proteinele sintetizate de ribozomi sunt incorporate in vezicule si transportate spre aparatul Golgi; reticul endoplasmatic neted (REN) este un sistem de membrane si canalicule care faciliteaza transportul substantelor in interiorul celulelor, este lipsit de ribozomi, este sediul unor reactii metabolice importante; 2. Ribozomii (corpusculii Palade) sunt formatiuni sferice de dimensiuni mici, cu rol in sinteza proteinelor. Ei se gasesc fie liberi in citoplasma, fie atasati canaliculelor reticulului endoplasmatic, formand reticulul endoplasmic rugos. Ribozomii sunt formati dintr-un anumit tip de ARN (numit ARN ribozomal) si proteine. Au rol de a sintetiza proteinele celulare si extracelulare. 3. Lizozomii se prezinta sub forma unor vezicule mici care contin in interiorul lor enzime. Au rol in digestia intracelulara si fagocitoza. Fagocitoza este procesul prin care o celula incorporeaza microbi sau corpuri straine, pe care le distruge (prin digestie); participa la procesele de autodistrugere (autoliza) celulara fiziologica sau patologica; se regasesc in numar mare in leucocite, osteoclaste si celulele gliale. 4. Aparatul Golgi (Complex Golgi) se afla in apropierea nucleului, este format din dictiozomi, fiind un ansamblu de vezicule si tubuli subtiri, avand rol in transformarea, transportarea si eliminarea produsilor chimici necesari pentru activitatea celulara; rol in

secretia celulara si sinteza de membrane, stocheaza polizaharidele, sorteaza proteinele dupa diferitele destinatii; 5. Mitocondriile sunt organite din citoplasma celulei in care are loc respiratia, produc energie prin ardere celulara. Are doua membrane, una exterioara-neteda si una interna-cu cute transversale. Membrana interna este pliata sub forma unor creste. Contin ADN propriu (numit ADN mitocondrial). Sunt mai numeroase in celulele cu activitate metabolica mai intensa. 6. Centrozomul (centrul celular) este o regiune specializata a celulei, situata in imediata apropiere a nucleului, formeaza fusul de diviziune (prin care celula se multiplica). Se prezinta ca doi cilindrii (centrioli) asezati perpendiculari unul pe celalalt si inconjurati de o citoplasma vascoasa (centrosfera). Centrozomul lipseste din celula nervoasa, care nu se divide. 7. Miofibrilele sunt elemente contractile din sarcoplasma (citoplasma fibrei musculare). Sunt compuse din doua miofilamente: miozina si actina. 8. Neurofibrilele se gasesc in neuroplasma (citoplasma corpului celular al neuronului, axonului si dendritei). Are rolul de sustinere si transport substante. 9. Corpusculii NISSL sunt echivalenti ai REG la celula nervoasa. Rol in sinteza proteinelor neuronale. c) NUCLEUL este un corpuscul de dimensiuni mari, aflat in citoplasma celulei, are forma sferica, contine materialul genetic (ADN) responsabil de functionarea celulara (rol de centru de control al activitatii celulei) si de a transmite caractere ereditare. Reprezinta cca. 1/3 din masa celulara. La randul sau nucleul este alcatuit din: o membrana nucleara dubla, care se numeste cariolema, ce contine numerosi pori prin intermediul carora se face schimbul de substante intre nucleu si citoplasma; o Plasma nuclear (citoplasma nucleara, numita si carioplasma - un suc nuclear vascos); este alctuit dintr-o parte fluid numit cariolimf i dintr-o parte de gel, numit cromatin. Cariolimfa este un mediu lichid format n mare parte din proteine, n care se gsete cromatina i nucleolul. Cromatina este este o substan eterogen, n a crei compoziie chimic intr acizi nucleici i proteine. Contine molecule de ADN (acid dezoxiribonucleic), care formeaza cromozomii. Moleculele de ADN sunt alcatuite dintr-un numar foarte mare de gene care sunt materialul nostru 8

genetic. Nucleul contine unul sau mai multi nucleoli care sunt mici corpuri sferice cu rol de a transmite mesaje ribozomilor din citoplasma pentru a fabrica proteine. Celulele umane sunt de tip eucariot (celule care au un nucleu distinct, bine individualizat care prezinta membrana nuclera si care contine materialul genetic), deoarece sunt alcatuite dintr-un nucleu separat de citoplasma printr-o membrana proprie, in interiorul caruia se gasesc elementele care contin informatia ereditara si indeplinesc toate functiile celulare. I. 3. Informatia ereditara Nucleul contine toate informatiile genetice care trec de la parinti la copii in urma procesului de reproducere. Toate aceste informatii se gasesc in substanta numita ADN (acid dezoxiribonucleic), codificate. Acest compus biologic dispune de doua insusuri principale: depoziteaza informatia si este capabil sa-si creeze copia identica. O anumita informatie exista in unele molecule de acid dezoxiribonucleic (ADN), substanta care, atunci cand celula este in stare de repaus, se gaseste imprastiata in nucleu sub forma de cromatina, iar in timpul diviziunii celulare se condenseaza si ia forma unor bastonase numite cromozomi. I. 3. 1. Cromozomii (fig. 2) Definitie Cromozomii - sunt purtatorii informatiei ereditare. Substanta din care sunt alcatuiti cromozomii este cromatina. Ea este unita intr-un punct numit centromer. Au structura helicoidala, fiind alcatuite dintr-un filament suprarasucit numit cromonema. Cromatina este ADN-ul impreuna cu o proteina. In principal, fiecare cromozom este format, dintr-un filament de ADN, de lungime variabila, in centrul sau formandu-se centromerul, care il imparte in doua brate de lungime inegala, unul scurt si unul lung. Numarul de cromozomi din celule este constant la totii indivizii care apartin aceleiasi specii, fiind caracteristic pentru specia respectiva. La om numarul cromozomilor este de 46, din care 22 perechi de autozomi (oricare din cromozomii unei celule in afara de cromozomii sexuali) si o pereche de cromozomi ai sexului (care intervin in mecanismul de determinare a sexului), fiind de doua tipuri : cromozomul X si cromozomul Y. Doi cromozomi X (XX) determina sexul feminin, pe cand un cromozom X si unul Y (XY) determina sexul masculin. I. 3. 2. ADN-ul (fig. 2) Definitie

ADN-ul (materialul genetic) - este principalul constituient al cromozomilor din nucleul celulei si joaca un rol esential in determinarea caracterelor ereditare. ADN-ul este format din doua filamente compuse din molecule de dezoxiriboza si fosfati infasurati intr-o elice dubla si unita cu ajutorul unor baze azotate inlantuite prin punti de hidrogen, ca si cum ar fi o scara in spirala. Exista patru tipuri de baze azotate, denumite adenina, guanina, timina si citozina, a caror relatie este complementara, deoarece una singura nu se poate imbina cu alta specifica. Succesiunea acestor elemente determina alcatuirea genelor, care corespund fragmentelor specifice de ADN si care constituie unitatile functionale ce determina caracterele ereditare.

Fig. 2 Cromozomii si ADN-ul II. 1. Diviziunea celulara Definitie 10

Diviziunea celulara reprezinta procesul de formare a doua sau mai multe celule- fiice dintr-o singura celula mama. Se divide mai intai nucleul celulei (proces numit cariokineza), dupa care are loc diviziunea citoplasmei (proces numit citokineza) si se formeaza o membrana nucleara intre cei doi nuclei. In urma diviziunii iau nastere doi nuclei identici cu nucleul celulei mama. II. 1. 1. Ciclul celular (fig. 3) Definitie Ciclul celular reprezinta secventa de faze diferite prin care trece o celula intre o diviziune celulara si urmatoarea. Ciclul celular poate fi impartit in patru perioade principale : i. perioada M in cursul careia are loc mitoza (diviziunea nucleului) si citokineza (diviziunea citoplasmei); ii. perioada G1 in care au loc procese intense de biosinteza (producerea de molecule de catre celula) si crestere celulara; iii. perioada S in care se dubleaza cantitatea de ADN din celula si are loc replicarea (inmultirea) cromozomilor; iv. perioada G2 in timpul careia au loc ultimele pregatiri inainte de diviziunea celulara. Perioadele G1, S si G2 alcatuiesc impreuna interfaza. Interfaza - reprezinta etapa care urmeaza dupa incheierea diviziunii celulare. In aceasta etapa nucleul nu se mai divide; au loc modificari atat in nucleu, cat si in citoplasma, care duc la dezvoltarea deplina a celulelor fiice. Diviziunea celulara este de doua tipuri: - diviziunea mitotica (mitoza); - diviziunea meiotica (meioza) proces care face parte din ciclul de viata a organismelor ce se reproduc sexual. Ambele tipuri de diviziuni celulare se desfasoara dupa urmatoarele etape: profaza; metafaza ; anafaza; telofaza.

II. 2. Diviziunea mitotica (mitoza) (fig. 3) Definitie 11

Mitoza este un tip de diviziune nucleara in urma careia rezulta doua celule fiice, avand fiacare un nucleu care contine acelasi numar si acelasi tip de cromozomi ca si celula mama. Pe parcursul diviziunei mitotice au loc mai multe modificari. Fiecare cromozom se divide in lungime in doua cromatide, care se despart si formeaza cromozomii celor doi nuclei ai celulelor fiice. Procesul cuprinde patru faze: profaza, metafaza, anafaza, telofaza. # Profaza primul stadiu al diviziunii celulare, in cursul caruia cromozomii se contracta si se divid longitudinal (cu exceptia centromerilor) in cromatide. In aceasta faza cromozomii raman separati unul de celalalt. # Metafaza in cursul acestei faze membrana nucleara se distruge, se formeza fusul de diviziune (formarea a doi poli situati diametral opus in apropierea nucleului), iar cromozomii se fixeaza prin centromeri, formand placa ecuatoriala (zona care se formeaza pe linia de centru a celulei aflata in diviziune). # Anafaza stadiul trei al diviziunii in care cromatidele fiecarui cromozom se separa si se deplaseaza in directii opuse, indepartandu-se fiecare spre cate un pol al fusului de diviziune. # Telofaza ultimul stadiu al diviziunii in care cromatidele care s-au separat in anafaza se aduna la polii fusului. In jurul fiecarui grup, se formeaza o membrana nucleara, rezultand doi nuclei fii cu acelasi numar si acelasi fel de cromozomi ca si nucleul initial al celulei. Nucleii fii se formeaza din cromatide. Cu alte cuvinte, in urma diviziunii mitotice cromozomii celulelor fiice vor fi identici, ca si continut informational, cu cei ai celulei mama, identitate care se observa si de la o celula fiica la alta celula fiica. In urma diviziunii meiotice nucleii care au rezultat poseda numai jumatate din numarul initial de cromozomi. Diviziunea celulara porneste de la o celula mama diploida (care are un numar dublu de cromozomi), in urma diviziunii mitotice vor rezulta doua celule fiice tot diploide, ca si celula mama, adica care au numar dublu de cromozomi. In schimb in urma diviziunii meiotice vor rezulta patru celule fiice haploide (care au doar jumatate din numarul de cromozomi ai celulei mama).

12

Fig. 3 Diviziunea celulara III. Tesuturile

13

Celulele se diferentiaza, iau forme speciale care corespund functiei pe care o indeplinesc, se grupeaza si formeza tesuturi. Definitie Tesutul este o grupare de celule asemanatoare specializate pentru a indeplina una sau mai multe functii caracteristice. Dupa structura si forma celulelor, respectiv dupa functia pe care o indeplinesc in organism, se deosebesc patru mari categorii de tesuturi: - tesutul epitelial (exemplu: primul strat al pielii); - tesutul conjunctiv (fasciile care invelesc muschii); - tesutul muscular (muschii corpului); tesutul nervos (creierul, maduva spinarii).

III. 1. Tesutul epitelial (fig. 4) Este tesutul cel mai raspandit in organism, format din celule foarte asemanatoare, strans unite intre ele si de diferite forme: cubice, prismatice, cilindrice, pavimentoase (turtite), conice strans legate intre ele, aranjate intr-unul sau mai multe straturi. Celulele profunde (din primul strat) sunt asezate pe o membrana bazala, care le separa de tesutul conjunctiv ce se afla intotdeauna sub tesutul epitelial. Dupa functie, epiteliile se clasifica in: epitelii de acoperire; epitelii glandulare ; epitelii senzoriale . a) Epiteliile de acoperire - sunt epiteliile care acopera suprafata corpului sau captusesc cavitatile corpului sau ale unor organe. Ele sunt formate din celule turtite sau prismatice dispuse intr-un singur strat sau in mai multe straturi, alcatuind epitelii simple (unistratificat), si epitelii stratificate. Simplu sau stratificat, epiteliul de acoperire se sprijina pe un tesut conjuctiv numit corion, de care este separat printr-o membrana bazala, o formatiune cu structura si grosime variabila. Exemple: - epiderma este un tesut epitelial pluristratificat pavimentos, deoarece are cinci straturi, iar ultimul strat are celule turtite, pavimentoase; - foitele pleurale sunt epitelii unistratificate pavimentoase, deoarece au un singur strat de celule turtite, asezate pe o membrana bazala; b) Epiteliile glandulare sunt tesuturi formate din celule epiteliale modificate capabile sa produca anumite substante, pe care le elimina in mediul lor inconjurator. De 14

obicei, celule glandulare se grupeaza, formand organe speciale numite glande; uneori insa, ele raman ca celule glandulare izolate printre celulele unor epitelii de acoperire ca, de exemplu, in epiteliul tractului digestiv sau in epiteliul traheei, alcatuind celulele mucoase. Epiteliile secretoare se asociaza cu tesut conjunctiv, vase si nervi, formand glande. Exista trei tipuri de glande: exocrine - produsul lor de secretie este eliminat printr-un canal in exteriorul organismului (exemplu: glandele sudoripare); endocrine - produsii lor de secretie hormonii - sunt eliminati direct in sange mixte - au secretie atat exocrina, cat si endocrina (exemplu: pancreasul). c) Epiteliile senzoriale - sunt alcatuite din celule specializate pentru receptionarea stimulilor din exteriorul sau interiorul organismului. Fiecare stimul este transformat in influx nervos si transmis neuronilor cu care celulele senzoriale (receptorii) sunt conectate. Influxul nervos este transportat de catre neuroni pana la centrii nervosi si transformat in senzatii. Exemple: senzatia de frig, de cald, presiune, durere, etc. (exemplu: glanda tiroida);

15

Fig. 4 Tesut epitelial III. 2. Tesutul conjunctiv (fig. 5, fig.6)

16

Tesutul conjunctiv, dupa cum spune si numele, face legatura dintre diferitele organe, precum si dintre componentele acestora. Acest tip de tesut nu vine insa in legatura directa cu mediul extern sau cu lumenul vaselor. Intra in alcatuirea oaselor, leaga diferite parti ale organelor, are rol trofic (de hranire), depoziteaza grasimi, intervine in apararea organismului prin in fagocitoza si eliberare de anticorpi, regenereaza elementele sangelui. Este un tesut care asigura rezistenta organismului. Alcatuit dintr-o substanta gelatinoasa numita substanta fundamentala, in care se afla celule conjuctive si fibre. Fibrele dau rezistenta si elasticitate tesutului, si pot fi de colagen (proteina fibroasa insolubila intalnita in cantitati mari in derma, tendoane, oase), reticulina sau elastina (proteina fibroasa, principalul constituent al fibrelor elastice galbene din tesutul conjunctiv). Substanta fundamentala poate fi: moale, semidura sau dura. Dupa consistenta acesteia, tesutul conjunctiv se clasifica in: tesuturi conjunctive moi; tesut conjunctiv semidur; tesut conjunctiv dur. a) Tesuturile conjunctive moi au structuri diferite si indeplinesc o varietate de functii: leaga intre ele diferite parti ale organelor, hranesc alte tesuturi, ofera protectie mecanica, depoziteaza grasimi, produc elementele figurate ale sangelui, au rol in imunitate. Tesuturile conjunctive moi au cele trei componente in diferite proportii: - in tesutul lax componentele sunt in proportii aproximativ egale; contine nervi si multe vase, hranind si insotind alte tesuturi, cum ar fi cel epitelial (exemplu: dermul, al doilea strat al pielii, periost, pericondru, canalele Havers, hipodermul, vilozitati intestinale, medulara ovarului, etc.); - tesutul fibros, datorita numeroaselor fibre de colagen, are o rezistenta mecanica deosebita (exemplu: fasciile care invelesc muschii, tendoane, aponevroze, capsule); - tesutul elastic poseda multe fibre elastice (exemplu: tunica mijlocie a vaselor de sange, etc.); - tesutul adipos contine celule rotunde care acumuleaza grasime, ce impinge nucleul la periferie (exemplu: hipodermul, stratul profund al pielii, mezenter, in jurul unor organe, etc.); tesutul reticulat este format din fibre de reticulina dispuse sub forma de retea, in ochiurile careia se afla substanta fundamentala si celulele (exemplu: maduva hematogena

17

din oase, care produce globulele albe, globulele rosii si trombocitele, ganglioni limfatici, splina,etc.). b) Tesutul conjunctiv semidur este un tesut elastic, dar rezistent. Se mai numeste tesut cartilaginos (formeaza cartilaje) si contine fibre in cantitate mare, putine celule si substanta fundamentala. Se clasifica in: - tesut cartilaginos hialin - este situat la suprafetele articulare ale oaselor, peretele laringelui si traheei, cartilaje costale. Are un aspect translucid, albicios si elasticitate redusa. Contine fibre putine si foarte fine. Substanta fundamentala este alcatuita din condrina, impregnata cu saruri de calciu si sodiu. - tesut cartilaginos elastic - este bogat in fibre elastice, colagen. Este prezent in pavilionul urechii, epiglota; tesut cartilaginos fibros are putine celule si este bogat in fibre care ii dau o rezistenta deosebita. Se intalneste in discurile dintre vertebre si in articultii. Face parte din grupa tesuturilor cu functie mecanica. c) Tesutul conjunctiv dur intra in alcatuirea oaselor. Are in substanta fundamentala o proteina oseina impregnata cu saruri minerale calciu si fosfor. Celulele osoase sunt de trei tipuri: osteoblaste-celule tinere care secreta oseina, osteocitele-celule mature care se afla in cavitati numite osteoplaste si osteoclastecelule gigant, multinucleate ce contin foarte multi lizozomi. Tesutul osos este format din lamelele osoase dispuse in doua moduri: - in tesutul osos compact au dispozitie concentrica, in jurul unor canale microscopice prevazute cu vase si nervi. Acest tesut se afla in partea centrala a oaselor lungi si la periferia oaselor late si scurte; - in tesutul osos spongios se intretaie, lasand intre ele niste spatii, de unde vine aspectul spongios (buretos). Acest tesut se afla la extremitatile oaselor lungi si in centrul oaselor late si scurte.

18

Fig. 5 Tesut conjuctiv

19

Fig. 6 Tesut conjuctiv - desen III. 3. Tesutul muscular (fig. 7)

20

Este alcatuit din celule musculare fusiforme, legate in fascicule prin tesut conjunctiv. Fiecare celula are o membrana contractila care inveleste fibra musculara numita sarcolema si o citoplasma numita sarcoplasma care contine substante chimice necesare pentru contractia musculara, ca glicogenul (polizaharid special intalnit in celulele musculare dar si hepatice) si fosfocreatina (substanta prezenta in tesuturi care reprezinta o rezerva de energie chimica stocata). In plus sarcoplasma muschilor activi este bogata in mitocondrii. In citoplasma se afla unul sau mai multi nuclei si organitele celulare, comune si specifice. Miofibrilele sunt organitele specifice celulei musculare, alcatuite din microfilamente subtiri, contractile, care se numesc actina (proteina contractila a tesutului muscular care se gaseste sub forma de filamente) si miozina (proteina contractila care interactioneaza cu actina, provocand o contractie musculara sau o miscare a celulei). In timpul contractiei musculare acestea se intrepatrund, alunecand unele peste altele si scurtand celula muscular. In timpul relaxarii, miofibrilele se departeaza unele de altele, alungind celula. In functie de aspect si de functia pe care o indeplineste, tesutul muscular poate fi: striat constituit din fibre musculare striate-celule alungite, de forma prismatica sau cilindrica ce prezinta numerosi nuclei dispusi periferic; formeaza muschii scheletici (care se prind de oase) si au mai multi nuclei; se mai regasesc in limba, faringe, unele sfinctere; au contractie voluntara si rapida; neted - intra in alcatuirea peretilor organelor interne (uter, vezica urinara, tub digestiv) si muschiul multiunitar din iris; prezinta contractie involuntara, lenta si prelungita; fibrele au aspect fusiform si prezinta un singur nucleu alungit situat central; striat de tip cardiac (muschiul inimiii), fibrele miocardice alungite si ramificate, mai mici decat fibrele striate, cu un singur nucleu mic dispus central; se dispun inelar, fiind asezate cap la cap si despartite de o membrana, numita disc intercalar; au contractie involuntara medie;

21

Structura interna a unui muschi striat

Celule musculare cu receptori

Fig. 7 Tesutul muscular

III. 4. Tesutul nervos (fig. 8A) 22

Este alcatuit din doua tipuri de celule: neuroni, celule diferentiate specific, care genereaza si conduc impulsurile nervoase, si celule gliale care formeaza un tesut de suport sau interstitial al sistemului nervos.

Tesutul nervos (Fig. 8) A. (Imagine microscopica) B. Celula nervoasa (neuronul) III. 4. 1. Neuronul (fig. 8 B) Definitie Neuronul reprezinta unitatea strucurala si functionala a sistemului nervos. Neuronul asigura functia de conducere a informatiei. Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase. Este o celula de forma stelata (corpul celular), care prezinta mai multe prelungiri. Structura neuronului a) Corpul celular are o membrana - neurilema si o citoplasma - neuroplasma. In citoplasma se afla organite celulare si un nucleu, de obicei central, cu unul sau mai multi nucleoli. Organite specifice neuronului sunt: corpusculii Nissl (corpii tigroizi) care sunt alcatuiti din aglomerari de reticul endoplasmic rugos si neurofibrilele care reprezinta o retea de fibre care traverseaza intreaga citoplasma, cu rol in transportul substantelor din celula si de sustinere.

b) Prelungirile neuronale sunt: 23

Dendritele sunt prelungiri foarte ramificate, care capteaza influxul nervos de la receptori sau de la alti neuroni si il conduc spre corpul celular. Axonul este o prelungire unica, lunga, care se ramifica in portiunea terminala, ultimele ramificatii fiind butonii terminali. Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal spre butonii terminali. Butonii terminali contin mediatori chimici, substante prin care impulsul nervos este transmis altui neuron. Fibra axonului este acoperita de mai multe teci (fig. 9):

Fig. 9 Teaca de mielina doua teaca; teaca de mielina - din loc in loc, aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii Ranvier. Mielina se comporta ca un izolator electric, motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie Ranvier la alta. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai repede decat cei nemielinizati; teaca Henle - este o teaca continua, care insoteste ramificatiile axonice pana la terminarea lor. Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann, cu rol de nutritie si protectie. III. 4. 2. Celulele gliale (fig. 10) Celulele gliale sustin si hranesc neuronul. Aceste celule nervoase se asociaza cu tesut conjunctiv, vase si nervi, cu rol de sustinere si nutritie. Celulele gliale, se afla printre neuroni si indeplinesc mai multe functi: de sustinere, fagocitoza, aparare si troficitate (hranire). Celulele gliale se pot divide, ocupand locul neuronilor distrusi. Ele secreta o substanta de culoare alba, numita mielina. teaca Schwann - este formata din celule gliale, care inconjura axonii.

Celulele gliale secreta o substanta de culoare alba numita mielina, care formeaza cea de a

24

III. 4. 3. Sinapsa (fig. 11) Definitie Sinapsa reprezinta legatura dintre doi neuroni si se realizeaza intre butonii terminali ai primului neuron si dendritele celui de-al doilea. Intre aceste doua portiuni se formeaza un spatiu numit fanta sinaptica. Din butonii terminali sunt eliberati mediatorii chimici in fanta sinaptica, de unde ajung la dendrite, fenomen numit transmitere sinaptica. Astfel, un neuron preia informatia prin dendrite, o aduce la corpul neuronal si o transmite mai departe prin axon, altui neuron. In sistemul nervos se realizeaza o retea bogata de neuroni, legati intre ei prin sinapse. III. 4. 4. Nervii (fig. 12) Neuronii, in traseul lor, se grupeaza, formand nervi. Fiecare nerv este protejat de o teaca de tesut conjunctiv. In functie de informatia pe care o transmit, nervii pot fi: senzitivi, motori, somatici si vegetativi. - nervii senzitivi - transmit informatiile de la receptori (aflati in piele sau alte organe) pana la centrii nervosi, unde informatiile sunt transformate in senzatii (exemplu: senzatia de tact, vaz); - nervii motori - transmit informatiile de la centrii nervosi pana la organele efectoare (muschi sau glande), unde informatiile sunt transformate in comenzi (exemplu: contractia musculara); - nervii somatici - sunt cei care fac legatura intre centrii nervosi si soma. Soma este reprezentata de piele si muschii scheletici. Nervii somatici sunt de tip mixt: pot fi si senzitivi (duc informatii de la receptorii din piele la centrii nervosi) si motori (duc informatii de la centrii nervosi la muschii scheletici); - nervii vegetativi - fac legatura intre organele interne (viscere) si centrii nervosi. Acestia pot fi senzitivi (duc informatii de la receptorii din viscere pana la centrii nervosi) sau motori (duc informatii de la centrii nervosi spre muschii viscerelor sau glande);

Fig. 10 celula gliala

Fig. 11 Sinapsa

Fig. 12 Nervul

25

IV. SANGELE Sangele, limfa si lichidele intercelulare formeaza mediul intern al organismului, caracterizat prin compozitie si proprietati fizico-chimice relativ constante, ce asigura homeostazia necesara activitatii normale a celulelor. Sangele realizeaza: - aportul la nivel celular de substante energogenetice si plastice (glucoza, aminoacizi, acizi grasi), saruri minerale, apa si oxigen (O2); - transportul produsilor catabolismului celular (uree, acid uric, amoniac) si ai dioxidului de carbon (CO2). Sangele constituie aproximativ 8% din greutatea noastra corporala, deci volumul lui exact depinde de dimensiunile corpului. De exemplu, un barbat matur de statura medie, are aproximativ 5 litri de sange. Sangele este un tesut conjunctiv lax cu o constanta fluida, compus din plasma si elemente figurate, care asigura nutritia si oxigenul necesar organismului. Componentele principala ale sangelui: plasma sangvina (55-60%); elementele figurate (40-45%). IV. A. Plasma sangvina - este un lichid galbui, care contine 90% apa si 10% substante organice si anorganice, cum ar fi: electroliti (Na+, K+, Ca2+ Mg2+, Cr, HC03-, HP042, S042), substante nutritive (glucoza, aminoacizi, lipide, colesterol, vitamine), produsi finali de metabolism (uree, creatinina, acid uric), hormoni si proteine. Proteinele (7-9% din volumul plasmatic) sunt de 3 tipuri: albumine, globuline si fibrinogen. Albuminele asigura presiunea osmotica necesara mentinerii volumului sanguin. Globulinele transporta lipide, vitamine liposolubile, si factori ai coagularii. Gamaglobulinele sunt anticorpi produsi de limfocite si asigura imunitatea organismului. Fibrinogenul are rol important in coagularea sangelui. IV. B. Elementele figurate - sunt globulele rosii (hematiile), globulele albe (leucocitele) si plachetele sanguine (trombocitele) (fig. 13). IV. B. 1. Hematiile - sunt celule sangvine anucleate (care nu au nucleu) in faza adulta, in numar de circa 5 milioane/ mm3 la barbat si 4,5 milioane/mm3 la femei. Hematiile anucleate au din profil forma de disc biconcav cu diametru de circa 7,5 microni si grosime la periferie de 2,5 microni. Aceasta forma mareste suprafata celulei si favorizeaza schimburile de gaze. Hematile au o durata de viata de 120 de zile, dupa care sunt distruse in ficat, in splina (cimitirul globulelor rosii) si in maduva osoasa prin hemoliza. Rata de inlocuire a hematiilor adulte, ajunse la limita functionala, este de aproximativ 2,5 milioane 26

pe secunda. Pe masura ce sunt distruse, se formeaza altele noi, in maduva rosie (hematopoietica) din oase, in special din oasele late si in ficat. Procesul de formare a hematiilor (necesita Fe, vitamina B12, acid folic) se numeste hematopoieza. Reglarea este controlata de un hormon secretat de rinichi (eritropoietina). Cresterea numarului de hematii se numeste poliglobulie. Poliglobulia poate fi de scurta durata (in efort fizic, dupa mancare, la durere) sau stabila (la persoanele care traiesc la altitudini mari). Fiecare hematie contine aproximativ 280 milioane de molecule de hemoglobina, care confera culoarea rosie sangelui si are rolul de a transporta gazele respiratorii (O2 si CO2). # Hemoglobina are in structura sa o proteina (globina) si un pigment rosu, hem". In molecula hemului se gaseste fier, de care se leaga oxigenul molecular (O2) ce urmeaza sa fie transportat. La un om sanatos, in volumul de sange din organism (5-6 litri) se gasesc 700-800 g hemoglobina. Scaderea numarului de hematii care contin hemoglobina sau micsorarea cantitatii de hemoglobina din hematii diminueaza aprovizionarea cu oxigen si provoaca patologia numita anemie. IV. B. 2. Globulele albe sau leucocitele - sunt celule nucleate mobile, in numar de 4000-8000/mm3. Leucocitele au cateva proprietati fiziologice particulare, importante in apararea organismului impotriva infectiilor: se deplaseaza pasiv in masa sangelui (duse de curentul sanguin) si activ (prin miscari amiboidale cu ajutorul pseudopodelor = picioruse false); se deformeaza datorita emiterii de pseudopode, pentru a traversa endoteliul capilar in spatiile interstitiale prin diapedeza; inglobeaza diferite celule moarte sau lezate si bacterii pe care le digera intracelular, proces numit fagocitoza; sintetizeaza anticorpi care asigura imunitatea. Datorita acestor proprietati, leucocitele au un rol esential in mecanismele de aparare ale organismului impotriva agentilor patogeni. Leucocitele sunt si ele de mai multe tipuri: polinucleare; mononucleare. Polinuclearele sunt: # Neutrofilele sunt cele mai numeroase (50-70% din totalul leucocitelor), migreaza spre tesuturile infectate cu microorganisme sau substante straine, fiind atrase de substantele eliberate din celulele atacate. Prin diapedeza, neutrofilele strabat peretele capilar. La locul

27

infectiei fagociteaza microorganismele si substantele straine. Au o durata de viata de cateva ore. # Acidofilele (1-3% din totalul leucocitelor) intervin in reactii alergice si in boli parazitare. Numarul lor creste in infectii ale organismului, opresc reactiile inflamatorii prin reactii de detoxificare. # Bazofilele (1% din totalul leucocitelor) sintetizeaza si elibereaza histamina si heparina, substante vasodilatatoare. Ele intervin in stadiul tardiv al infectiilor. Mononuclearele sunt: # Limfocitele (25-33% din totalul leucocitelor) sunt celule mici cu nuclei mari si citoplasma putina. Produc anticorpi care asigura imunitatea corpului. Se formeaza in timus, maduva osoasa, ganglioni limfatici, splina si ajung in circulatie pe cale limfatica. Limfocitele prolifereaza intens atunci cand in organism patrund agenti patogeni. Durata de viata este de la cateva ore pana la cativa ani. # Monocitele (13-19% din totalul leucocitelor) sunt cele mai mari leucocite. Au nucleu in forma de rinichi. Se formeaza in maduva osoasa, in ganglionii limfatici, in splina, in amigdale etc. Durata de supravietuire este de circa 24 ore. Au proprietati fagocitare pronuntate, fagocitand resturi celulare si microbiene mai mari. IV. B. 3. Trombocitele (plachete sanguine) - sunt cele mai mici elemente figurate, sunt anucleate. In circulatia sanguina se gasesc in numar de 250000-450000/mm3. Durata de viata este de 5-9 zile, dupa care sunt distruse in splina si ficat. Provin prin fragmentarea unor celule mari (megacariocite) din maduva osoasa. Au rol in coagularea sangelui. Hemostaza este procesul fiziologic prin care organismul intervine in oprirea hemoragiei, ca urmare a lezarii vaselor de sange. Formarea cheagului de fibrina are loc prin transformarea fibrinogenului plasmatic (globulina din plasma), solubil, in fibrina insolubila, sub actiunea trombinei. Dupa realizarea hemostazei si refacerea peretelui vascular lezat are loc fibrinoliza, adica procesul de descompunere enzimatica a fibrinei. Imunitatea este capacitatea organismului de a recunoaste si neutraliza macromolecule sau celule straine care, patrunse in mediul intern, produc dereglari ale unor constante functionale (ale homeostaziei).

28

Principalele grupe sangvine

Grupa de sange O A B AB I II III IV

Aglutinogen

Aglutinina

Primeste de la grupa O (zero) A, O B, O O, A, B, AB

Doneaza la grupa O, A, B, AB A, AB B, AB AB

O (zero) A B AB

alfa, beta b e ta alfa O

Functiile sangelui in organism Sangele indeplineste functii importante pentru organism, cum ar fi: transportul de substante nutritive si gaze respiratorii, asigurand desfasurarea proceselor metabolice; apararea antiinfectioasa prin anticorpi specifici; functia hemostatica prin coagulare; mentinerea pH-ului prin sisteme tampon; reglarea temperaturii corpului; reglarea echilibrului hidric.

Fig. 13 Elementele figurate ale sangelui 29

V. SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos central, care cuprinde creierul si maduva spinarii. El contine centri nervosi. Acestia primesc informatii de la receptori, le prelucreaza si transmit comenzi la efectori (muschi sau glande). 1. Sistemul nervos periferic, care face legatura dintre sistemul nervos central si organele corpului. El este compus din nervi si ganglioni nervosi. Din punct de vedere functional, sistemul nervos este compus din doua compartimente, ambele avand o parte centrala si una periferica. Sistemul nervos somatic (al vietii de relatie) integreaza organismul in mediul de viata. Sistemul nervos vegetativ regleaza activitatea organelor interne. Intre cele doua sisteme este o stransa legatura. Indiferent de forma organelor sale, orice sistem nervos este organizat ca o retea de neuroni. Prin ea circula informatia pe anumite trasee (circuite) sub forma de impulsuri nervoase care se transmit de la un neuron la altul prin sinapse. De regula, impulsurile nervoase sunt generate la nivelul receptorilor (segmente care raspund la stimuli). Ele circula mai intai prin neuronii senzitivi (care sunt in legatura cu receptorii), apoi prin neuronii de asociatie (intercalari) si ajung la neuronii motori (care transmit comenzi la efectori). Cea mai simpla forma de activitate nervoasa este actul reflex. Reflexul este raspunsul organismului la un stimul, cu ajutorul sistemului nervos. Traseul pe care il urmeaza informatia in timpul desfasurarii unui reflex se numeste arc reflex si are cinci componente : 1. receptorul= R 2. calea senzitiva/aferenta=C.S. 3. centru nervos=C.N. 4. calea motoare/eferenta=C.M. 5. efector=Ef STIMUL------R------C.S.------C.N.------C.M.------Ef------RASPUNS Sistemul nervos are o componenta somatica si una vegetativa, ambele avand o parte Reflexele au ca baza anatomica arcul reflex. Segmentele sistemului nervos central sunt invelite de meninge, format din trei membrane: piamater 30 centrala si una periferica.

arahnoida duramater Intre arahnoida si piamater exista un spatiu in care se gaseste lichidul

cefalorahidian (LCR) cu rol de protectie mecanica si troficitate. V. 1. MADUVA SPINARII (fig.14) Coloana vertebrala este formata din mai multe oase care se numesc vertebre; acestea au in mijlocul lor cate o gaura vertebrala. Cand vertebrele se suprapun, in interior se formeaza canalul vertebral, care adaposteste maduva spinarii. Vertebrele se numesc: cervicale (7), toracale (12), lombare (5), sacrate (5) si coccigiene (4 sau 5). Maduva spinarii incepe la prima vertebra cervicala si se termina la nivelul vertebrei a doua lombare, de unde se continua cu o formatiune foarte subtire numita filum terminate. Nervii periferici intra in maduva spinarii prin gaurile intervertebrale si se numesc: cervicali, toracali, lombari, sacrali si coccigieni. Cei lombari si sacrali au traseu descendent si formeaza, impreuna cu filum terminale, coada de cal. Maduva spinarii are forma unui cilindru. In sectiune transversala observam, in interior, substanta cenusie, cu doua coarne anterioare, doua coarne laterale si doua coarne posterioare. Inconjurand substanta cenusie, la exterior se afla substanta alba, organizata in doua cordoane anterioare, doua laterale si doua posterioare. Substanta cenusie este situata central. In sectiune are conturul literei H (de fluture) dar in spatiu, apare ca Substanta alba a) b) c) o coloana cenusie neintrerupta. Ea contine corpi ai neuronilor, deci aici se afla centri nervosi. contine axoni grupati in fascicule. Deci, ea are functia de conducere a impulsurilor nervoase: Spre creier (cai ascendente, senzitive), dinspre creier (cai descendente, motoare) intre etajele maduvei . Substanta cenusie este formata in mare parte din corpi neuronali, dar printre acestia se afla si prelungiri neuronale (axoni si dendrite). Substanta alba contine majoritar axoni mielinizati, dar printre acestia se gasesc si corpi neuronali, dendrite sau axoni fara mielina.

31

Substanta cenusie In coarnele anterioare se gasesc neuroni motori si somatici. Au rolul de a controla activitatea musculaturii striate, determinand contractia acesteia. Coarnele laterale contin neuroni vegetativi (aduc si duc informatii de la organele interne). In jumatatea anterioara a coarnelor laterale se gasesc neuroni visceromotori - care realizeaza motilitatea (contractia) musculaturii netede viscerale. In jumatatea posterioara a coarnelor laterale se gasesc neuroni viscerosenzitivi, care primesc informatii de la organele interne (exemplu: durerea de stomac). In coarnele posterioare ale maduvei spinarii se gasesc neuronii somatici si senzitivi, care aduc informatii de la organele receptoare (exemplu: de la piele). Substanta alba este alcatuita din prelungiri ale neuronilor din maduva spinarii sau din alte formatiuni nervoase, si se grupeaza in tracturi si fascicule, care se impart in: fascicule ascendente (senzitive) - care aduc informatii de la periferie (organele fascicule descendente (motorii) - care duc informatii (comenzi) de la centrii receptoare) pana la centrii nervosi; nervosi pana la periferie (organele efectoare).

Fig. 14 Maduva spinarii

32

Nervii spinali Maduva este conectata cu organele receptoare si efectoare prin cele 31 de perechi de nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrati si 1 coccigian. Nervii spinali sunt alcatuiti din fibre motorii si senzitive, somatice si vegetative. Fiecare nerv spinal este alcatuit din: radacini, trunchi si ramuri periferice. Nervii spinali ies prin gaurile intervertebrale. Acestia fac legatura dintre maduva spinarii si organele gatului, trunchiului si membrelor. Fiecare nerv spinal are doua radacini. Radacina posteriora (dorsala) este senzitiva (prin ea sosesc impulsurile aferente). Ea contine un ganglion spinal in care se afla neuroni senzitivi. Radacina anterioara (ventrala) este motoare (prin ea pleaca impulsurile eferente). Cele doua radacini se unesc si formeaza trunchiul nervului. Acesta este mixt, adica are si fibre senzitive si fibre motoare. El se desparte in ramuri. Reflexele care au centri nervosi in maduva se numesc reflexe medulare. Dintre reflexele somatice, cele mai simple cuprind in arcul reflex numai doi neuroni: unul senzitiv (din ganglionul spinal) si unul motor (din substanta cenusie a maduvei, coarnele ventrale). De aceea ele se numesc reflexe monosinaptice. Stimulul este dat de alungirea muschilor care mentin pozitia corpului. Ei sunt supusi permanent unei alungiri pasive din cauza gravitatiei. Raspunsul este contractia muschiului care a fost alungit. Alte reflexe somatice medulare sunt polisinaptice, ele antrenand unul sau mai multi neuroni de asociatie. Cele mai frecvente sunt reflexele de flexie. Ele constau in retragerea unui segment in cazul in care tegumentul acestuia a fost excitat de un stimul potential nociv. Sunt reflexe de aparare . Prin reflexe medulare vegetative sunt realizate activitati ale organelor interne cum sunt: defecatia (eliminarea fecalelor), mictiunea (eliminarea urinei), modificari ale organelor genitale legate de actul sexual, vasoconstrictia etc. Activitatea reflexa a maduvei este subordonata centrilor din creier. Maduva spinarii functioneaza prin reflexe medulare somatice si vegetative cu Ea are legatura cu creierul prin fasciculele de axoni din substanta alba. Ea este in legatura cu diferite organe prin nervi spinali. centrii in substanta cenusie.

33

V.2. CREIERUL (ENCEFALUL) Encefalul (fig.15) este format din: trunchi cerebral, cerebel, diencefal si emisfere cerebrale . V. 2. 1. TRUNCHIUL CEREBRAL Trunchiul cerebral , in forma de trunchi de piramida, se continua in jos cu maduva spinarii, la nivelul orificiului occipital. Se observa la suprafata niste santuri longitudinale care se continua cu cele medulare si doua santuri transversale care marcheaza limitele dintre cele trei etaje: bulbul rahidian, puntea lui Varolio si mezencefalul. Din totalul de 12 perechi de nervi cranieni, zece perechi de nervi cranieni ies din trunchiul cerebral. Substanta cenusie este situata central, ca si la maduva spinarii, dar nu mai formeaza o masa compacta ci insule cenusii, inconjurate de substanta alba, numite nuclei. Fiecare nucleu grupeaza neuroni cu anumite functii. Nucleii senzitivi primesc impulsuri dinspre organele de simt din limba, urechea interna, pielea si muschii capului. Axonii care pornesc de aici poarta mai departe impulsuri spre alte parti ale creierului. Nucleii somatomotori comanda miscari ale muschilor din regiunea fetei, limbii si faringelui. Nucleii vegetativi sunt centrii unor reflexe vegetative: salivar, gastrosecretor, lacrimal etc. Anumiti neuroni formeaza centrii respiratori. Ei produc ritmic impulsuri destinate muschilor respiratori. Ei functioneaza ca un ,,ceas biologic" dar isi pot modifica ritmul, regland ventilatia pulmonara dupa necesitati. In imediata apropiere se afla un centru cardiovasomotor care participa la reglarea circulatiei. Nucleii trunchiului cerebral functioneaza automat ca si substanta cenusie medulara. Ei se afla sub controlul etajelor superioare ale creierului. Reflexele care au centrii aici sunt innascute, au un arc reflex programat genetic, nu pot fi uitate, nici modificate. Ele nu depind de experienta de viata si de aceea se numesc reflexe neconditionate. Un exemplu: Cand este iritata corneea se produce reflexul lacrimal. Omul ,, stie" raspunsul fara sa-l fi invatat vreodata. Prin pozitia sa, trunchiul cerebral asigura comunicarea dintre celelalte componente ale sistemului nervos central.

34

Fig. 15 Encefalul (sectiunea longitudinala)

35

V. 2. 2. CEREBELUL Cerebelul este situat dorsal fata de trunchiul cerebral si legat de acesta prin trei perechi de cordoane de substanta alba numite pedunculi cerebelosi. Cerebelul are doua emisfere intre care este un corp alungit numit vermis. Suprafata lui este brazdata de santuri adanci. Substanta cenusie formeaza la suprafata scoarta cerebeloasa, pliata cu ajutorul santurilor. Mai sunt si cativa nuclei inconjurati de substanta alba care ocupa zona centrala. Cerebelul asigura mentinerea echilibrului pe baza informatiilor primite de la urechea interna. El controleaza pozitia corpului, primind informatii de la receptorii din muschi si articulatii (proprioreceptori). Nu comanda miscarile, dar asigura precizia miscarilor comandate de emisferele cerebrale. V. 2. 3. DIENCEFALUL Diencefalul este partial acoperit de emisferele cerebrale. La suprafata se vede doar locul de intrare a nervilor optici (care fac parte dintre nervii cranieni) si o parte din marginea inferioara. Substanta cenusie a diencefalului formeaza nuclei. Cei mai voluminosi nuclei diencefalici primesc impulsuri pe cai senzitive: vizuala, auditiva, gustativa, tactila, termica, dureroasa, proprioceptiva si vestibulara (nu si pe cea olfactiva care intra direct in emisferele cerebrale). Axonii neuronilor de aici fac sinapsa in scoarta cerebrala. In partea inferioara a diencefalului, numita hipotalamus, se afla nuclei vegetativi cu diferite functii: regleaza temperatura, continutul in apa al organismului, pofta de mancare, activitatea organelor sexuale, determina manifestarile legate de emotii etc. V. 2. 4. EMISFERELE CEREBRALE Emisferele cerebrale sunt cele mai voluminoase organe ale sistemului nervos. Sunt separate printr-un sant interemisferic si unite prin punti de substanta alba. Substanta cenusie formeaza la suprafata scoarta cerebrala. Diferitele arii ale acesteia indeplinesc functii diferite. Astfel, exista arii senzitive: vizuala, auditiva, olfactiva, gustativa, somestezica (prin care omul isi simte propriul corp). Omul simte (are senzatii) numai cand impulsurile de la receptorii corespunzatori ajung in aceste arii. Aria motoare comanda miscarile, mai ales pe cele voluntare. Ariile de asociatie nu au doar functie de legatura ci realizeaza o prelucrare complexa a informatiei. formarea unor santuri. 36 Emisferele sunt voluminoase, scoarta cerebrala este pliata prin

Scoarta cerebrala este sediul activitatii nervoase superioare. Performantele ei se exprima prin complexitatea comportamentului. Ele sunt date nu numai de volumul si intinderea scoartei cerebrale ci, mai ales, de structura ei foarte complexa (cu straturi de neuroni intre care se realizeaza un numar imens de sinapse). Neuronii din scoarta cerebrala nu au forma fixa. Ei isi modifica forma prelungirilor, stabilind legaturi sinaptice noi. Astfel se formeaza circuite neuronale noi. Se considera ca fiecare actiune pe care omul o invata corespunde unui circuit nou, format in procesul invatarii. Comportamentul dobandit prin invatare se deosebeste de reflexele neconditionate prin faptul ca traseul impulsului nervos are componente noi, care se formeaza in functie de experienta de viata. Aceasta "formare continua" a scoartei cerebrale se mentine toata viata dar este mai activa la indivizii tineri. Scoarta cerebrala contine si centri nervosi somatici si centri nervosi vegetativi, aflati in stransa legatura unii cu ceilalti. Emisferele cerebrale mai contin si nucleii bazali implicati in reglarea pozitiei si miscarilor. Deci emisferele cerebrale realizeaza activitatea nervoasa superioara. Performantele ei depind de structura retelei de neuroni VI. ORGANELE DE SIMT (ANALIZATORII) Organe de simt contribuie la realizarea unitatii functionale a organismului si la integrarea acestuia in mediu. Functia analizatorilor este de a receptiona, conduce si transforma in senzatii specifice excitatiile din mediul extern sau intern. Organul de simt (analizatorul) este alcatuit din trei segmente: segmentul periferic sau receptorul; segmentul intermediar, de conducere a impulsurilor, cuprinzand caile nervoase directe si indirecte; segmentul central, care include aria corticala specifica. Acest ultim segment analizeaza si sintetizeaza informatiile, elaborand senzatiile specifice constiente. La randul lor, receptorii se pot clasifica in functie de localizare si de natura stimulilor pe care ii receptioneaza din mediile, extern si intern.

37

Localizare Natura stimulului Chemoreceptori Exteroceptori gustativi olfactivi tactili si de Mecanoreceptori presiune auditivi, vestibulari pentru cald Termoreceptori Fotoreceptori Nocireceptori pentru rece vizuali pentru durere somatica pentru durere somatica pentru durere viscerala de presiune din muschi si articulatii Proprioceptori Interoceptori chemoreceptori din vase de sange baroreceptori din vase sau alte structuri interne

Exteroceptorii sunt localizati la suprafata corpului si receptioneaza stimuli din mediul extern; Proprioceptorii, localizati in muschi, oase, tendoane si articulatii, furnizeaza informatii asupra pozitiei si miscarii intregului corp sau a diferitelor sale segmente; Visceroceptorii (interoceptorii), localizati in organele interne si in vasele de sange, furnizeaza informatii asupra modificarilor biochimice, de presiune din mediul intern al organismului; Chemoreceptorii sunt sensibili la modificari de concentratie ale unor substante chimice dizolvate. Exemplu, receptorii gustativi, olfactivi si cei situati in vasele de sange; Mecanoreceptorii percep stimulii mecanici si de presiune. Exemplu, receptorii de tact si presiune, auditivi si vestibulari sau din muschi si articulatii; Termoreceptorii sunt sensibili la modificari de temperatura; Fotoreceptorii situati in retina sunt stimulati de undele luminoase; Nocireceptorii sunt sensibili la stimuli foarte puternici, care produc leziuni celulare. Indiferent de natura lor sau de localizare, receptorii prezinta trasaturi functionale comune: # Capacitatea de a transforma o forma de energie in impuls nervos sau in potential. Un anumit stimul cu o intensitate peste prag actioneaza asupra receptorului si produce o depolarizare la suprafata membranei, care nu se propaga. Aceasta depolarizare se numeste potential de receptor. Intensitatea polarizarii receptorului depinde de cea a

38

stimulului. Cand atinge un nivel critic se declanseaza un potential de actiune, care se autopropaga prin fibra nervoasa senzitiva, conectata cu receptorul. # Capacitatea de a detecta intensitatea unui stimul. Desi receptorii genereaza independent potentiale, intensitatea stimulului poate fi detectata dupa numarul receptorilor stimulati sau dupa amplitudinea potentialului generat la nivelul receptorului. # Sensibilitatea specifica. Fiecare receptor receptioneaza un anumit tip de stimul. # Adaptarea. Reduce pana la disparitie raspunsul la actiunea unui stimul puternic sau care actioneaza timp indelungat. Capacitatea de adaptare a receptorilor este foarte diferita. VI. 1. Analizatorul cutanat (fig. 16) Pielea este invelisul care protejeaza organismul uman de agresiunile mediului extern. In piele se afla un numar mare de receptori foarte sensibili, care au rolul de a sesiza diferentele intre cald si rece, apasare, mangaiere, durere. Pielea este alcatuita din trei straturi principale. Epiderma, stratul superficial al pielii, este alcatuita dintr-un epiteliu stratificat de tip cornos, ale carui celule se regenereaza in permanenta. Epiderma contine terminatii nervoase libere si este strabatuta de fire de par si de canalele excretoare ale glandelor sudoripare. Derma, situata sub epiderma, este alcatuita din tesut conjunctiv. Stratul superficial al dermei formeaza spre epiderma papilele dermice. Derma contine canalele de excretie ale glandelor sudoripare, o retea vasculara si receptori nervosi.

Fig. 16 Analizatorul cutanat

39

Analizatorul cutanat Localizarea durerilor pe piele (fig. 16)

Traseul durerii de inima

Receptorii sunt (fig. 17): 40

terminatiile nervoase libere (receptori ai tactului si presiunii); discurile Merkel (de percepere a proprietatilor fine ale obiectelor); corpusculii Meissner (de percepere a atingerilor foarte fine si a vibratiilor cu o frecventa mai mica de 60 cicli/sec); corpusculii Krause (de percepere a temperaturilor scazute).

Fig. 17 Receptorii analizatorului cutanat Derma mai contine partea superioara a foliculului pilos, glande sebacee si un muschi neted piloerector. Acest muschi ridica firele de par sub actiunea impulsurilor nervoase primite prin fibrele simpatice. Hipoderma este stratul profund care separa pielea de structurile subiacente. Este formata din tesut conjunctiv lax, bogat in celule adipoase, indeplinind rolul de rezerva nutritiva, de izolator termic si mecanic. Hipoderma contine partea profunda a foliculilor pilosi, glomerulii glandelor sudoripare, o retea vasculara si receptori nervosi (corpusculii Vater-Pacini, Ruffini si Golgi-Mazzom). Prin receptorii pe care ii contine, pielea asigura sensibilitatea tactila, presionala si vibratorie, termica si dureroasa. Receptorii tactili sunt sensibili la cele mai mici atingeri ale pielii. Receptorii pentru presiune sunt sensibili la actiunea mecanica de apasare a pielii. Din punct de vedere structural, receptorii tactili sunt terminatii nervoase libere sau receptori incapsulati. Capacitatea discriminativa tactila depinde de densitatea receptorilor (numarul de receptori pe unitatea de suprafata) si de alti factori, cum ar fi temperatura. Cresterea temperaturii mareste sensibilitatea tactila, in timp ce scaderea ei are efecte opuse.

41

Sensibilitatea discriminativa tactila se determina masurand distanta minima la care doi stimuli se pot percepe separat. Aceasta distanta variaza intre aproximativ 2 mm la nivelul limbii si al degetelor, si 50-60 mm la nivelul tegumentului spatelui. Acuitatea tactila a degetelor este utila indeosebi nevazatorilor pentru citirea Braille. Simbolurile Braille sunt puncte in relief, asezate in pagina la distante de 2,5 mm. Pipaind aceste puncte in relief pe pagina, un nevazator experimentat poate citi pana la 100 de cuvinte pe minut. Receptorii tactili si de presiune se adapteaza, in general, foarte usor. De aceea contactele permanente nu sunt percepute (imbracamintea, presiunea atmosferica). Segmentul intermediar (calea de conducere) Primul neuron se afla pe radacina posterioara a nervului spinal, in ganglionul spinal. Fibrele sensibilitatii termice, dureroase si tactile fac sinapsa cu cel de-al II-lea neuron in cornul posterior al maduvei spinarii, al carui axon trece in cordoanele laterale, formand fasciculele spinotalamic lateral, termic-dureros si spinotalamic anterior, tactil. Cel de-al treilea neuron se afla in talamus, iar axonul acestuia proiecteaza informatia in cortex. Segmentul central Este reprezentat de neocortexul receptor, aflat in girusul postcentral din lobul parietal (aria somestezica I). Fiecare zona a corpului are o proiectie corticala. Aria corticala senzitiva reprezinta un fel de om - homunculus senzitiv. Cele mai intinse reprezentari corticale o au zonele corporale cu sensibilitatea cea mai mare: buzele, limba, mana. In peretele superior al santului lateral se afla aria somestezica II, unde se face proiectia sensibilitatii tactile grosiere. VI. 2. Analizatorul olfactiv (fig. 18) Simtul mirosului (olfactia) la om este localizat in cavitatea nazala. Darele de miros, miresmele din jurul nostru ne aduc informatii despre obiectele sau fiintele din mediul inconjurator. Mirosul ne informeaza despre calitatea aerului sau despre starea unor alimente, ne ajuta la recunoasterea persoanelor si a locurilor, uneori chiar la retrairea amintirilor.

42

Fig. 18 Analizatorul olfactiv Segmentul receptor este reprezentat de mucoasa olfactiva, o parte a mucoasei care captuseste cavitatea nazala. Mucoasa olfactiva apare ca o zona limitata la o suprafata de 2-3 cm2. Este galbena si permanent umeda. Mucoasa olfactiva este alcatuita dintr-un strat de celule epiteliale (de sustinere), intre care se afla celulele alungite receptoare. Receptorii olfactivi se numesc chemoreceptori, deoarece sunt stimulati de substante chimice volatile, antrenate de aerul inspirat si dizolvate in lichidul vascos de la suprafata mucoasei olfactive. # Celulele receptoare sunt neuroni olfactivi bipolari (protoneuronul caii), ale caror dendrite sunt situate printre celulele de sustinere. Dendritele se termina cu o mica vezicula (buton olfactiv), prevazuta cu 6-12 cili. Cilii olfactivi ies la suprafata mucoasei in mucusul secretat de celulele glandulare ale acesteia. # Neuronul olfactiv (protoneuronul) intra, deci, in contact direct cu excitantul, fara nici un dispozitiv de receptare, selectare sau dirijare a informatiei. Axonul sau transmite direct centrului imediat superior o simpla informatie: prezenta sau absenta excitantului olfactiv.

Segmentul de conducere 43

Axonii neuronilor olfactivi bipolari, care formeaza nervii olfactivi, strabat lama ciuruita a etmoidului (de la baza craniului) si patrund in bulbii olfactivi. Aici fac sinapsa cu celulele mitrale (neuroni ganglionari multipolari), deutoneuronul caii. Axonii celulelor mitrale formeaza tracturile olfactive si se termina in cortex. Segmentul central este localizat in aria olfactiva din paleocortex. Sensibilitatea olfactiva este foarte diferita de la un individ la altul, chiar la acelasi individ variaza in unele situatii: inainte de masa sensibilitatea olfactiva este mai mare decat dupa aceea. Se apreciaza ca sensibilitatea olfactiva este mai mare la copii decat la varstnici. La femeile insarcinate sau in cazul unor boli digestive sensibilitatea olfactiva este marita. Intensitatea senzatiilor olfactive depinde si de alti factori: concentratia substantelor odorante, gradul lor de solubilitate, umiditatea si sanatatea mucoasei. O substanta odoranta care persista mult timp in jurul nostru determina fenomene de adaptare olfactiva, intensitatea excitatiei scazand pana la disparitie, desi stimulul persista. Este posibila insa formarea altor senzatii olfactive sub actiunea unor substante care nu au actionat pana atunci. VI. 3. Analizatorul gustativ Limba este organul gustativ. Daca privim cu lupa suprafata acesteia, observam proeminente si rugozitati, denumite papile. Papilele au forme diferite: firisoare (filiforme), smocuri de firisoare (coroliforme), ca filele unei carti (foliate), ciupercute (fungiforme) sau in forma de potir (caliciforme), inconjurate de un sant adanc (circumvalate). Primele doua tipuri de papile au rol in sensibilitatea tactila si termica. Papilele fungiforme si circumvalate sunt papile gustative, prevazute cu chemoreceptori. Receptorii sunt muguri gustativi care includ celulele senzoriale. Se gasesc in papilele din mucoasa linguala si, in numar mai redus, si in mucoasa labiala, a obrajilor, a valului palatin, a faringelui si a epiglotei. In mucoasa linguala, mugurii gustativi se afla in santul din jurul papilelor circumvalate. Ei sunt in numar de 6-12, dispusi in V la baza limbii. Acestia se mai gasesc si la suprafata papilelor fungiforme de pe fata dorsala a limbii, ca si in santurile dintre papilele foliate de pe marginile limbii. Receptorii gustativi sunt chemoreceptori, stimulati de substante sapide, dizolvate in apa si saliva. Substantele insolubile, insipide, nu au gust. Papilele filiforme nu au muguri gustativi.

Segmentul de conducere 44

Nervii care conduc sensibilitatea gustativa sunt nervul facial (VII) pentru mugurii din partea anterioara a limbii (2/3), nervul glosofaringian (IX) pentru treimea posterioara si nervul vag (X) pentru restul mugurilor gustativi. Fibrele acestor nervi se alatura in bulb, unde fac sinapsa cu deutoneuronul caii. Dupa incrucisare, axonii deutoneuronilor ajung in nucleii specifici de releu din talamus, unde fac sinapsa cu al treilea neuron, care proiecteaza pe scoarta cerebrala. Segmentul central se gaseste in partea inferioara a girusului postcentral din lobul parietal, in acelasi loc unde se proiecteaza sensibilitatea generala a fetei. Capacitatea discriminativa gustativa este mica. Omul percepe patru gusturi fundamental: acru, sarat, amar si dulce. Gustul variat al diferitelor alimente rezulta din combinatiile celor patru gusturi fundamentale, asociate cu senzatiile olfactive si bucofaringiene (tact, temperatura). # Gustul acru este localizat pe marginile limbii, la nivelul buzelor si al gingiilor. # Gustul sarat este perceput pe marginile stanga si dreapta ale limbii, in partea sa anterioara. # Gustul amar este perceput spre baza limbii. # Gustul dulce la varful limbii. Mugurii gustativi din mucoasa faringiana si epiglotica percep, prin asociatie, toate gusturile fundamentale. Sensibilitatea gustativa variaza in functie de concentratia diferitelor substante sau de varsta si sexul persoanelor. La varstnici este mai redusa decat la adulti. Unele persoane au o sensibilitate foarte mare pentru anumite gusturi (de exemplu, degustatorii de vinuri). Excitatiile gustative produse simultan se pot influenta reciproc. Astfel, o solutie diluata de zahar da o senzatie mai puternica de dulce daca contine clorura de sodiu. Gusturile isi imbina nuantele, se accentueaza sau se sterg, fapt utilizat pe scara larga in gastronomie. Exista o mare diversitate a gusturilor pentru alimente, dar toate au trei componente negustative comune: componenta termica, participa discret prin intermediul mirosului; componenta tactila, care iuteste mancarea si este excitata prin condimente; componenta osmica - mirosurile degajate de alimentele calde imbunatatesc gustul produselor alimentare.

VI. 4. Analizatorul vizual (fig. 19) 45

Vederea furnizeaza cea mai mare cantitate de informatii din mediul extern. Ochiul transforma energia undelor electromagnetice din spectrul vizibil (cu lungimi de unda intre 400 - 700 nm) in impuls nervos. Vederea permite diferentierea formei, luminozitatii si culorii obiectelor si in acelasi timp are un rol important in orientarea spatiala, in mentinerea echilibrului si in activarea corticala difuza, contribuind astfel la integrarea organismului in mediu.

Fig. 19 Analizorul optic Analizatorul vizual este format din globul ocular, in care se afla receptorul 46

(segmentul periferic), calea de conducere (segmentul intermediar) si segmentul cortical de proiectie (segmentul central). Globul ocular gazduieste receptorii pentru vedere. Este alcatuit din trei invelisuri si mai multe medii transparente, prin care lumina ajunge la acesti receptori. Invelisurile sunt: sclerotica, coroida si retina. Sclerotica este invelisul extern si are rol protector. La exterior se prind muschii globului ocular: muschiul drept extern, drept intern, drept superior, drept inferior, oblic inferior si oblic superior. La polul anterior al globului, sclerotica se bombeaza si devine transparenta, luand numele de cornee. Coroida este invelisul care asigura nutritia globului ocular, continand vase, nervi si pigmenti. Spre partea anterioara prezinta o ingrosare numita corp ciliar, alcatuit din muschi ciliari si din vase de sange ghemuite numite procese ciliare. Muschii ciliari sunt muschi netezi, orientati radiar si circular. Procesele ciliare au rolul de a produce o substanta numita umoare apoasa. In prelungirea corpului ciliar, la polul anterior al globului, se afla un diafragm numit iris, care are un orificiu central - pupila. In alcatuirea irisului se afla muschi netezi, circulari si radiari. Contractia muschilor circulari, duce la micsorarea pupilei, iar contractia muschilor radiari - la dilatarea pupilei. Retina, invelisul intern, acopera doar 2/3 posterioare ale coroidei. Este alcatuita din celule receptoare specializate si din neuroni conectati la aceste celule, care transmit informatia spre centrii nervosi. Spre coroida, retina contine un strat de pigmenti de culoare bruna, care formeaza o camera obscura in jurul celulelor receptoare. La polul posterior al retinei se afla: - o pata galbena numita macula lutea, cu o depresiune in centru - fovea centralis; - o pata oarba, numita asa deoarece nu contine receptori pentra lumina. Segmentul periferic Celulele receptoare sunt de doua feluri: cu conuri si cu bastonase. Celulele cu bastonas (125-130 de milioane) sunt foarte sensibile la lumina. Sunt receptorii vederii nocturne, dar nu pot percepe detalii ale obiectelor sau culorile. Aceste celule se afla in cantitate mare la periferia retinei si sunt absente in foveea centralis. Celulele cu conuri (5-7 milioane) au un prag de sensibilitate mult mai inalt. Sunt raspunzatoare de vederea la lumina puternica si de distingerea culorilor. Aceste celule ocupa in exclusivitate foveea centralis si se afla in numar redus la periferia retinei. Pentru a ajunge la celulele receptoare, lumina trebuie sa treaca prin mai multe medii transparente: corneea, camera anterioara, cristalinul si camera posterioara. 47

Corneea nu contine vase, dar este bogat inervata, fiind sensibila la stimuli externi (durerosi, tactili). Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, care desparte camera anterioara de cea posterioara. Este legat printr-un ligament suspensor de corpul ciliar. Muschii corpului ciliar au rolul de a regla convexitatea cristalinului: atunci cand se contracta muschii circulari, cristalinul se bombeaza, iar cand se contracta muschii radiari - cristalinul se aplatizeaza. Camera anterioara se afla intre cornee si cristalin, iar camera posterioara: intre cristalin si retina. In camera anterioara se afla umoare apoasa, iar in camera posterioara umoare vitroasa (corpul vitros). Segmentul intermediar Neuronii care intra in alcatuirea retinei reprezinta primul si al II-lea neuron al caii vizuale. Primul neuron este conectat la celulele receptoare, iar cel de-al II-lea - la primul neuron. Axonii celui de-al II-lea neuron se grupeaza, formand nervul optic, si parasesc ochiul prin pata oarba. Al III-lea neuron al caii vizuale se afla in metatalamus, de unde informatia este proiectata in emisferele cerebrale. Segmentul de conducere este format dintr-un lant de neuroni bipolari (protoneuronul caii), care prin dendrite fac sinapsa cu celulele fotosensibile, iar prin axoni, cu neuroni ganglionari multipolari (deutoneuronul caii). Segmentul central Este reprezentat de aria vizuala primara, aflata in lobul occipital. In vecinatate se afla mai multe arii de asociatie, conectate cu lobii frontali si parietali, implicate in procese psihovizuale complexe. Campul vizual este spatiul cuprins cu privirea atunci cand aceasta este fixata asupra unui punct. La om, cea mai mare parte a campului vizual este asigurata de ambii ochi (vedere binoculara) si doar o parte din campurile temporale de catre un singur ochi (vedere monoculara). Campul vizual binocular reuneste cele doua campuri monoculare, suprapuse in zona nazala. Aparatul optic Formarea imaginilor pe retina se datoreaza aparatului optic al globului ocular, alcatuit din cornee, umoare apoasa, cristalin si corp vitros. Datorita corneei si cristalinului, aparatul optic are o convergenta pozitiva, care face posibila proiectarea imaginilor pe retina, iar irisul regleaza cantitatea de lumina care patrunde in ochi. Claritatea imaginii la distanta si in apropiere se datoreaza acomodarii ochiului prin cresterea convergentei cristalinului, adica prin modificarea razei de curbura a suprafetei sale anterioare, datorita contractiei muschilor ciliari circulatori. 48

Acomodarea se poate face intre anumite limite: punctum remotum (cel mai indepartat de ochi, de la care incepe acomodarea, aproximativ 6 m) si punctum proximum (cel mai apropiat de ochi, la care convergenta cristalinului este maxima). Punctum proximum scade cu varsta din cauza diminuarii elasticitatii cristalinului. La persoanele varstnice acomodarea ochiului are loc intre limite reduse. Defectiunea se numeste presbitism si se corecteaza cu lentile convexe. VI. 5. Analizatorul acustic (auditiv) (fig.20) Analizatorul auditiv este organul de simt care asigura perceperea undelor sonore, orientarea in spatiu si vorbirea ca mijloc de comunicare interumana.

Fig. 20 Analizatorul acustic Urechea este analizatorul care deosebeste sunetele unele de altele, dand semnificatie lumii sonore care ne inconjoara. Acest organ de simt este format din aparatul 49

de captare si transmitere a undelor sonore (situat in urechea externa si medie) si din aparatul de receptare a sunetelor (situat in urechea interna). Urechea se imparte in: urechea externa, urechea medie si urechea interna. Receptorii se afla la nivelul urechii interne. Urechea externa este formata din pavilion si conductul auditiv extern. Pavilionul urechii este alcatuit dintr-un schelet fibrocartilaginos invelit in tegument si prezinta pe suprafata sa neregularitati care permit captarea sunetelor si orientarea lor spre conductul auditiv. Conductul auditiv are o lungime de 2,5-3 cm si se intinde pana la membrana timpanului. Timpanul reprezinta poarta de intrare a sunetelor in urechea medie. Este o membrana fibroasa, groasa si vascularizata, care poate vibra cu 30-30000 cicluri pe secunda la undele sonore primite prin conductul auditiv. Timpanul are rolul de rezonator. Urechea medie (camera timpanului) este o mini-toba" de marimea unei aspirine, avand de o parte si de alta doua fete concave, se formeaza intr-o cavitate a osului temporal. Ea este plina cu aer la presiune atmosferica, datorita comunicarii cu nasofaringele prin trompa lui Eustachio. La fiecare inghititura, trompa se deschide si aerul intra in urechea medie, egalizand presiunea interioara cu cea atmosferica. De aceea, guturaiul poate avea ca urmare infectia urechii medii (otita); in conditii de crestere a presiunii exterioare (explozii, tunete, sunetul avioanelor supersonice, difuzoare cu peste 100 decibeli) se impune necesitatea de a deschide gura ori de a inghiti repetat sau de a tipa. Cele doua membrane rezonatoare ale urechii medii sunt timpanul si fereastra ovala. Mai jos de fereastra ovala se gaseste fereastra rotunda (timpanul secundar). Transmiterea vibratiilor este realizata de trei oscioare articulate, suspendate de peretii urechii medii prin ligamente si doi muschi. Oscioarele auzului sunt: ciocanul, care este prins pe fata interna a timpanului, nicovala si scarita, care se sprijina pe fereastra ovala. Muschii atasati oscioarelor contribuie la modificarea intensitatii sunetelor. Astfel, contractia muschilor ciocanului poate diminua amplitudinea sunetelor prea puternice. Contractia muschilor scaritei amplifica vibratiile prea slabe. La amplificarea sunetelor mai contribuie si diferenta de suprafata dintre timpan si membrana ferestrei ovale (timpanul este de 17 ori mai mare ca suprafata). Dincolo de membrana ferestrei ovale, in urechea interna, se gaseste receptorul pentru sunete. Urechea interna se afla intr-o cavitate situata in stanca osului temporal. Este formata din labirintul osos, alcatuit la randul sau din vestibul osos, canale 50

semicirculare osoase si melc osos sau cohlee. In interior se afla labirintul membranos, format din: -vestibulul membranos, avand doua vezicule (utricula si sacula) si canalele semicirculare membranoase; - melcul membranos sau canalul cohlear. # Melcul osos (cohleea) este un canal osos, spiralat in jurul unui ax numit columela. De la columela porneste o lama osoasa, subtire (lama spirala osoasa), care imparte incomplet cavitatea melcului in doua compartimente, unul superior (rampa vestibulara) si altul inferior (rampa timpanica). Cele doua compartimente contin perilimfa, un lichid cu o compozitie asemanatoare lichidului cefalorahidian, si comunica cu varful melcului prin helicotrema. # Melcul membranos (canalul cohlear) ocupa numai o parte a melcului osos, fiind delimitat de rampa timpanica prin membrana bazilara (continuarea lamei spirale osoase) si de rampa vestibulara prin membrana Reissner. Este un tub rasucit in spirala, ingustat de la varf spre baza si plin cu endolimfa. Membrana bazilara il parcurge in lungime si este formata din aproximativ 50000 de corzi elastice, fibre microrezonatoare, intinse in latimea membranei, una langa alta. Lungimea fiecarei coarde corespunde unui anumit numar de vibratii, ca si coardele unui pian sau harpe. Pe fiecare dintre corzile membranei bazilare se afla grupati mecanoreceptori (receptori pentru vibratii), formand organul Corti. Unele celule, dispuse in arcade, formeaza tunelul Corti, celelalte sunt celule de sustinere, iar cele auditive sunt celule senzoriale ciliate. Aceste celule receptoare auditive sunt inconjurate la baza de prelungirile dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti, situat in columela (protoneuronul caii). Extremitatea ciliata a celulelor auditive vine in contact cu membrana tectoria, aflata deasupra organului Corti. Segmentul de conducere Axonii neuronilor din ganglionul Corti formeaza ramura acustica a nervului cranian VIII. Acesta face sinapsa cu neuronii din nucleii cohleari pontini (deutoneuronul caii). Majoritatea axonilor deutoneuronilor se incruciseaza in punte si fac sinapsa cu al treilea neuron, in corpul geniculat medial (metatalamus). Din metatalamus, informatia auditiva ajunge la scoarta cerebrala. Segmentul central Aria auditiva primara se afla in lobul temporal. Aici se formeaza senzatia de auz. Exista insa si arii de asociatie, localizate cu deosebire in cortexul parietal. Din impulsurile nervoase, care codifica sunetele receptate, neuronii din cortex incheaga armonii, melodii, zarva etc. Cortexul este dispozitivul integrator care leaga 51

senzatiile auditive de altele vizuale, tactile, musculare etc., realizand o perceptie complexa care este memorata in circuite si mecanisme de retea. In general, perceptiile auditive imbraca" un obiect vizualizat in notiunile abstractizate logic prin cuvant. Mecanismul auzului (fig. 21) Membrana ferestrei ovale vibreaza cu frecventa si amploarea transmisa de oscioare. Vibratiile acestei membrane sunt transmise perilimfei din rampa vestibulara si, prin helicotrema, perilimfei din rampa timpanica. Fereastra ovala se bombeaza spre urechea medie si creeaza spatiul necesar vibrarii. Vibratia perilimfei se transmite endolimfei, undele lichidului fiind similare cu cele ale aerului (produse de sunet). Undele endolimfei se abat peste corzile membranei bazilare, care prin miscarea lor vibratorie ridica celulele senzoriale auditive. Cilii acestor celule inclavate in membrana tectoria sunt indoiti, iar celulele auditive sunt excitate. Excitatia se transforma in impulsuri nervoase, care sunt transmise cortexului.

Fig. 21 Mecanizmul auzului VI. 6. Analizatorul vestibular

52

Analizatorul vestibular (sau organul de simt al echilibrului) participa alaturi de alti analizatori (kinestezic, cutanat, optic, acustic) la mentinerea echilibrului static si dinamic al organismului. Receptorii vestibulari sunt localizati in utricula, sacula si in trei canale semicirculare pline cu endolimfa, din urechea interna. Cele trei canale semicirculare, deschise in utricula prin 5 orificii, sunt orientate fiecare spre unul dintre cele trei planuri spatiale: orizontal, vertical-sagital si vertical-frontal. Fiecare canal are la unul din capete o dilatatie numita ampula, unde se afla organul receptor, creasta ampulara. Aceasta este formata din celule de sustinere si celule senzoriale. Celulele senzoriale sunt prevazute cu cili grosi si lungi, care patrund in masa gelatinoasa (cupula) ce acopera suprafata crestei ampulare. La baza celulelor senzoriale se gaseste o retea de fibre nervoase, dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Crestele ampulare sunt receptorii vestibulari pentru miscarea rotatorie. In utricula si sacula se afla aparatul otolitic, sau macula, care constituie receptorul static de postura si miscare rectilinie. Aparatul otolitic este alcatuit din celule receptoare si de sustinere. Celulele receptoare senzoriale sunt prevazute cu cili, care patrund intr-o membrana gelatinoasa sub forma de retea, situata deasupra maculei. In aceasta membrana se afla concretiuni fine de carbonat de calciu (otoliti). Ele stimuleaza mecanic celulele ciliate. In jurul si la baza celulelor receptoare se gasesc fibrele nervoase ale ramurii vestibulare a nervului acustico-vestibular, care se alatura fibrelor nervoase provenite din ampule. Segmentul de conducere Dendritele neuronilor situati in ganglionul Scarpa (protoneuronul) culeg informatii de la nivelul celulelor receptoare, iar axonii formeaza ramura vestibulara nucleii vestibulari din bulb (deutoneuronul). O parte din fibrele nucleilor vestibulari ajung la scoarta cerebeloasa din arhicerebel (prin fibre vestibulo-cerebeloase), contribuind la coordonarea echilibrului static si dinamic. Altele ajung la nucleii motori de origine ai nervilor cranieni III, IV si VI (fibre vestibulo-nucleare) care inerveaza musculatura extrinseca a globului ocular si, prin fasciculul vestibulospinal, la motoneuronii somatici ai maduvei spinarii, contribuind la reglarea tonusului muscular. O parte din fibrele nucleilor vestibulari din bulb au traseul pana la talamus, unde fac sinapsa cu cel de-al treilea neuron, al carui axon proiecteaza in scoarta cerebrala. Segmentul central se afla in lobul temporal, in partea posterioara a girusului temporal superior. 53 a nervului cranian VIII. Nervul vestibular patrunde in cutia craniana si face sinapsa in

# Miscarile de rotatie implica activitatea canalelor semicirculare. Lichidul din aceste canale curge si deplaseaza masa gelatinoasa din ampule. Ca urmare, cilii celulelor senzoriale sunt excitati si se formeaza un impuls nervos. # Miscarea rectilinie se obtine prin miscarea otolitilor in utricula si sacula. Cand corpul este imobil, otolitii din utricula si sacula raman nemiscati in substanta gelatinoasa, deasupra celulelor ciliate, exercitand o presiune asupra acestora. Daca organismul se misca liniar, otolitii se deplaseaza si substanta gelatinoasa se lasa intr-o parte, atingand cilii, care genereaza un impuls nervos. Simtul echilibrului este o senzatie care nu se simte", actionam fara sa ne dam seama. Miscarea automata este asigurata de conexiunile dintre receptorii vestibulari si centrul tonusului si al miscarii, fiind controlata continuu prin feed-back. Miscarile uniforme nu determina excitarea receptorilor vestibulari, de aceea in tren sau avion miscarea nu este perceputa, daca inchidem ochii. Simtim miscarea doar la oprire si la pornire. Dereglarile functionale ale analizatorului vestibular pot fi temporare (rau de calatorie) sau permanente, in diverse boli. Sindromul Menier este o boala determinata de o acumulare de endolimfa care poate afecta canalele semicirculare, producand ameteli si pierderea echilibrului. VI. 7. Analizatorul kinestezic (motor) Creierul reuseste sa coordoneze miscarile voluntare (pe care dorim sa le facem) printr-un reglaj central diferentiat, in care informatiile emise de receptorii vestibulari si de receptorii musculari ajung la centrii nervosi care coordoneaza tonusul, postura, gesturile in raport cu intentia. Printr-un sistem de feed-back, comanda este controlata clipa de clipa prin efectul produs. Miscarea este rezultatul actiunii de ansamblu a organului de simt kinestezic, format din milioane de receptori microscopici (proprioceptori) dispusi in milioane de fascicule musculare, tendoane, suprafete articulare, ligamente. Dupa structura lor, exista mai multe tipuri de proprioceptori: fusuri neuromusculare, distribuite in tot corpul printre fibrele musculare striate; organe tendinoase Golgi, localizate printre fibrele tendinoase; corpusculi Vater-Pacini, dispusi in periost si articulatii; terminatii nervoase libere. Fusurile neuromusculare sunt receptori care contin 3-12 fibre musculare modificate, subtiri, in forma de fus, numite fibre intrafusale, inconjurate si prinse intr-o capsula conjunctiva. Structural, fusul are o portiune centrala, necontractila, plina de 54

nuclei. Aceasta zona prezinta doua categorii de terminatii nervoase senzitive, primare si secundare, care functioneaza ca receptori senzoriali. Terminatiile nervoase senzitive primare formeaza o spirala in jurul fibrelor intrafusale. Ele au o viteza de conducere foarte mare. Deasupra si dedesubtul fibrelor senzitive primare se afla terminatiile senzitive secundare, in buchet". Ele sunt mai subtiri si au o viteza de conducere mai lenta. Terminatiile senzitive sunt dendrite ale neuronilor somatosenzitivi din ganglionul spinal. Extremitatile fusului neuromuscular sunt formate din fibre musculare cu rol contractil si sunt inervate de axonii neuronilor gama din coarnele anterioare ale maduvei spinarii, diferite de fibrele eferente alfa care inerveaza fibrele musculare striate extrafusale. Stimularea fusului neuromuscular se poate produce prin intinderea muschiului si prin contractia capetelor fusului. Contractia capetelor produce intinderea zonei centrale a fusului si excitarea terminatiilor senzitive. Ca urmare, produce contractia reflexa a muschiului. Organele tendinoase Golgi sunt situate la jonctiunea fibrelor musculare cu tendonul. Acestea sunt retele de terminatii nervoase butonate pe fibrele musculare, la insertia lor pe tendon. Aceste terminatii nervoase sunt formate din dendritele neuronilor situati in ganglionul spinal. Cand fasciculele musculare se contracta, trag de tendon pentru a efectua miscarea. Receptorii tendinosi percep intensitatea acestei tractiuni (tensiunea contractiei musculare). Daca tensiunea de contractie musculara este prea mare, atunci impulsul nervos format este transmis maduvei spinarii, care reduce activitatea muschiului respectiv. Reflexul tendinos actioneaza, in consecinta, ca un mecanism de feed-back negativ, care se opune dezvoltarii unei tensiuni prea mari in muschi, prevenind ruperea sau smulgerea insertiilor acestora. Segmentul de conducere Impulsurile de la proprioceptorii musculo-articulari se transmit la centrii nervosi superiori pe doua cai. Aceste cai ale sensibilitatii proprioceptive constiente (fasciculul Goll-Burdach) si inconstiente (fasciculele spinocerebeloase) au fost prezentate in lectia despre maduva spinarii. Segmentul central Caile sensibilitatii proprioceptive constiente proiecteaza in aria senzitivomotorie parieto-frontala, unde au loc analiza si sinteza informatiilor kinestezice. Alte arii, 55

frontale si probabil parietale, coordoneaza miscari mai putin diferentiate. Lezarea oricarui segment al analizatorului kinestezic determina tulburari de coordonare a muschilor. Putem considera ca muschii nostri isi simt propria forta si sfortare. Receptorii din masa musculara semnalizeaza intensitatea de tractiune si incordare (tonus) in cursul desfasurarii miscarii. VII. REPRODUCEREA Reproducerea este rezultatul fecundarii gametului feminin (ovulul) de catre gametul masculin (spermatozoidul). Oul rezultat se adaposteste in cavitatea uterina, unde creste si se dezvolta pana ce fatul, devenit viabil si este expulzat prin actul nasterii. Gonadele (glande mixte) au doua functii importante: produc gametii (ovulul si spermatozoidul); secreta hormoni sexuali (androgeni si ovarieni). Structura organelor reproducatoare VII. 1. Structura aparatul genital masculin VII. 1. 1. Alcatuirea aparatului genital mascului este urmatoarea (fig. 22): testicule (glandele genitale masculine); caile excretoare (epididimul, ductele deferente, ductele ejaculatoare, uretra); glandele anexe (veziculele seminale, prostata, glandele bulbo-uretrale); organul copulator (penisul). Testiculele sunt in numar de doua, adapostite in scrot (alcatuit dintr-o punga tegumentara, care are un sistem muscular complex ce ii permite o mare mobilitate) se dezvolta in regiunea lombara a cavitatii abdominale si din a treia luna a vietii intrauterine incepe sa coboare, strabate peretele anterior al abdomenului in regiunea inghinala si la nastere ajunge in scrot. Testiculul este invelit intr-o membrana conjunctiva alba-sidefie, fibroasa numita albuginee. ingrosari, pornesc spre La partea superioara a glandei, albugineei se prezinta mediastinul, strabatut de canalele excretoare, vasele si nervii testiculari. Din aceaste, interior septuri conjunctive care impart testiculul in 200-300 de lobuli, de forma piramidala, cu baza spre albuginee si varful spre mediastin. Fiecare lobul testicular contine 1-4 tubi seminiferi contorti, in interiorul carora se formeaz gametii masculini (spermatozoizii). Tubii sunt separati intre ei prin tesut conjunctiv interstitial, in care se gasesc vase si nervi, precum si celulele interstitiale Leydig, care secreta hormonii androgeni. Tubii seminiferi contorti contin in pereti celulele seminale. Toti tubii unui lobul se unesc spre mediastinul testiculului intr-un colector comun tubul drept).

56

Tubii drepti se deschid intr-o retea de canale neregulate si apoi se colecteaza in 10-12 canale eferente care se indreapta spre epididim. Epididimul stocheaza sperma si in final aici are loc maturarea spermatozoizilor. Acesta este situat in partea superioara si posterioara a testiculului si are forma de virgula. Canalul epididimar rezulta prin unirea canalelor eferente si se continua cu canalul deferent, care urca in abdomen. Acesta se continua cu canalul ejaculator si, dupa ce se uneste cu canalul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si se deschide in uretra. Veziculele seminale au rolul de a secreta un lichid care se elimina in canalul ejaculator, servind ca vehicul si mediu nutritiv pentru spermatozoizi. Prostata este o glanda voluminoasa situata in pelvis, sub vezica urinara, inconjurand portiunea initiala a uretrei. Prostata secreta un lichid care intra in constitutia spermei, la fel ca si glandele bulbo-uretrale. Penisul este organul copulator la barbat. Este alcatuit din doi corpi cavernosi si un corp spongios, care acopera uretra. La extremitatea distala se afla glandul. VII. 1. 2. Functiile testiculului Testicolele sunt glande mixte, fiind legate de spermatogeneza (formarea spermatozoizilor) si de secretia hormonilor andogeni. Spermatozoizii sunt secretati de celule seminale din tubii seminiferi contorti, iar hormonii androgeni - de catre celulele Leydig, aflate in tesutul care separa tubii seminiferi intre ei. Spermatozoidul, gametul masculin, detemina sexul produsului de conceptie. Este o celula alcatuita din cap, gat si flagel. Secretia de hormoni androgeni se datoreaza celulelor interstitiale Leydig. Principalul hormon androgen este testosteronul, sintetizat din colesterol. Hormonii androgeni stimuleaza cresterea si dezvoltarea organelor genitale masculine, asigura dezvoltarea si mentinerea caracterelor sexuale secundare: anumite particularitati somatice, vocea, pilozitatea, dezvoltarea musculaturii si a scheletului, distributia grasimii de rezerva.

57

Fig. 22 Aparatul genital masculin

58

Testicul

VII. 2. Structura aparatului genital feminin VII. 2. 1. Alcatuirea aparatului genital feminin este urmatoarea (fig. 23): 59

- glandele genitale feminine (ovarele); - caile genitale reprezentate de: trompele uterine, uter, vagin; - glandele anexe (glandele mamare). Ovarele sunt in numar de doua si sunt glande sexuale cu crestere mixta, situate in pelvis de o parte si de alta a uterului, produc gametii feminini (ovulele) si secreta hormonii sexuali feminini. Ovarele au o forma ovoida, turtita, acoperite cu un epiteliu germinativ care secreteaza foliculii ovarieni. Tesulul ovarelor se diferentiaza in doua zone: zona medulara; zona corticala. In partea centrala (zona medulara) ovarul este alcatuit din tesut conjunctiv lax, cu vase sanguine si limfatice si fibre nervoase. Zona corticala prezinta la suprafata un epiteliu de acoperire si sub el foliculii ovarieni, formatiuni rotunde, pline sau cavitare, dupa stadiul evolutiv. La nastere exista la ambele ovare 400 000 -500 000 foliculi ovarieni primordiali. Cea mai mare parte a acestor foliculi degenereaza, si numai 300-400 foliculi se vor matura in perioada de fertilitate a femeii, formand gametii feminini (ovulele). Foliculii ovarieni se gasesc in diferite stadii de evolutie: primordiali, plini, cavitari, maturi. Trompa uterina este un conduct care face legatura intre ovar si uter si are lungimea de aproximativ 10-12 centimetri. Extremitatea dinspre ovar are forma de palnie si prezinta numeroase franjuri (infundibulul), avand rolul de a capta si conduce spre uter ovulul expulzat. Uterul este un organ cavitar, nepereche, situat intre vezica si rect. Are forma de para turtita orientata cu varful in jos, iar pe extremitatea sa inferioara se insera vaginul. Contine musculatura neteda si un epiteliu simplu formand mucosa uterina (endometrul) la interior, miometru (la mijloc) si perimetni (la exterior). Vaginul organ tubular si cavitar, continua colul uterin si reprezinta organul copulator al femeii. La exterior orificiul vaginal este inconjurat de labiile mici si mari. Extremitatea inferioara a vaginului se deschide in vestibulul vaginal (vulva). La acest nivel femeia virgina prezinta o membrana transversala, semilunara sau inelara, numita himen. Vulva cuprinde labiile (doua perechi cu cute tegumentare) si clitoristul (organul erectil al vulvei).

60

Fig. 23 Aparatul genital feminin Glandele mamare sunt organe a caror dezvoltare constituie unul din caracterele sexuale secundare ale femeii. Sunt glande perechi, asezate in partea anterioara a toracelui. Glanda 61

mamara este alcatuita din lobi care se deschid, prin canalele galactofore, la nivelul mamelonului. Intre lobi se gaseste tesul conjunctiv de tip adipos. In timpul sarcinii, parenchimul glandular prolifereaza, iar tesutul adipos dispare aproape complet. In stadiile tardive ale sarcinii si in alaptare volumul mamelei creste prin acumulare de colostru, apoi de lapte. VII. 2. 2. Functiile ovariene Ovarul, gonada feminina, are functia de a forma si elibera in fiecare luna un ovul prin ovogeneza si de a secreta hormoni care favorizeaza fecundarea ovulului si pregatesc organismul feminin pentru starea de graviditate. Ovulul fecundabil ajunge in trompele uterine si daca nu este fecundat, este eliminat o data cu secretiile uterine. Dupa ovulatie, foliculul se transforma in corpul galben care secreta hormonii feminini: progesteronul si estrogenii. Daca ovulul este fecundat, corpul galben persista si are o activitate hormonala intensa in primul trimestru de sarcina. Daca nu a fost fecundat ovulul, in a 24-a zi a ciclului corpul galben incepe sa degenereze si sa se cicatrizeze, rezultand corpul albicans. Secretia de hormoni ovarieni consta in producerea de estrogeni si progesteron. Hormonii estrogeni sunt sintetizati de celulele foliculare in timpul maturarii foliculului, de celulele corpului galben, iar in timpul sarcinii de placenta. Estrogenii actioneaza in primul rand asupra organelor genitale feminine, stimuland proliferarea mucoasei si musculaturii uterine, dezvoltarea glandelor mamare si a caracterelor secundare feminine. Progesteronul este secretat de celulele corpului galben, iar in timpul sarcinii de catre placenta. Actiunile sale constau in modificarea secretorie a mucoasei uterine. VII. 3. Fecundarea Fecundatia este procesul de fuziune a spermatozoidului cu ovulul. Capul spermatozoidului penetreaza peretele ovulului cu formarea oului (zigotul) urmata de dezvoltarea acestuia. Spermatozoizii depusi in vagin vor trebui sa strabata glera cervicala, cavitatea uterina si trompa pana in treimea externa pentru a intilni ovulul. In acest timp, el isi finalizeaza maturarea, suferind procesul de capacitatie. Dupa ovulatie, ovulul, este aspirat de franjurii tubari (infundibul) si condus spre cavitatea tubara. Fecundatia are loc, in majoritatea cazurilor, in treimea externa a trompei, mai exact in ampula tubara, la cotitura trompelor uterina. VIII. APARATUL DIGESTIV Aparatul digestiv (fig. 24) este format din tubul digestiv si glandele anexe.

62

VIII. 1. Tubul digestiv Tubul digestiv incepe cu orificiul bucal si continua pana la orificiul anal. 63

Tubul digestiv este alcatuit din urmatoarele segmente: -cavitatea bucala; -faringele; -esofagul; -stomacul; -intestinul subtire; -intestinul gros. 1. cavitatea bucala contine organe specializate limba si dintii; Ea prezinta: - peretele superior - format din bolta palatina si omusor; peretele inferior - pe care se afla limba cu papilele gustative; peretii laterali - formati de obraji.

Umectarea alimentelor din cavitatea bucala se realizeaza cu ajutorul salivei. Aceasta este secretata de glandele salivare, care sunt situate in apropierea cavitatii bucale, cu care comunica prin canale excretoare. Mucoasa bucala este umezita de saliva produsa de glandele salivare. Pe maxilare - superior (care este fix) si inferior(care este mobil) se gasesc dintii. Dintii sunt organe vii, formatiuni osoase dure. Acestia sunt implantati in alveolele dentare. Exista mai multe tipuri de dinti: incisivi (I), canini (C), premolari (PM), molari (M). Au culoare alba si rol mecanic in digestia bucala, intervenind in sfaramarea si macinarea alimentelor. Au aspect si forme diferite in functie de rolul indeplinit in masticatie. Omul are doua dentitii: 1. de lapte/ temporara - 20 dinti: Formula dentara (pe jumatate de arcada): I 2/2, C1/1, M 2/2; 2. definitiva-32 dinti: Formula dentara (pe jumatate de arcada): I 2/2, C 1/1, PM 2/2, M 3/3. Fiecare dinte prezina trei portiuni: - coroana= partea vizibila a dintelui; - radacina= partea ascunsa in alveola; - colul= portiunea cuprinsa intre coroana si radacina. Este acoperit de gingie.

64

Limba are rol in masticatie ,deglutitie/ inghitire, supt (la sugari), in limbajul articulat si este si un organ gustativ. 2. faringele reprezinta locul unde se incruciseaza calea digestiva cu calea respiratorie; Realizeaza legatura intre fosele nazale si laringe, precum si intre cavitatea bucala si esofag. Musculatura faringelui are rol important in deglutitie. Intrarea in faringe este strajuita de amigdale, organe de aparare impotriva bacteriilor si virusurilor ajunse aici prin hrana si prin aerul inspirat. 3. esofagul (circa 25 cm) strabate cutia toracica si muschiul diafragm, deschizanduse in stomac prin orificiul cardia. Face legatura intre faringe si stomac. Mucoasa esofagului are cute care-i permit dilatarea in timpul trecerii bolului alimentar. Musculatura faringelui si esofagului, dublu stratificata, participa la inghitirea hranei. 4. stomacul (fig. 25), segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, situat in stnga cavitatii abdominale, sub muschiul diafragm. Are forma literei J, prezinta doua fete (anterioara si posterioara) si doua margini/ curburi(marea si mica curbura). Portiunea verticala cuprinde fundul stomacului(fornix/camera cu aer), care nu se umple cu alimente si corpul stomacului. Portiunea orizontala este alcatuita din antrul/ canalul piloric, care se termina la orificiul piloric. Prin orificiul cardia, stomacul comunica cu esofagul, iar prin pilor comunica cu duodenul (primul segment al intestinului subtire). Mucoasa gastrica /stomacala prezinta numeroase cute care ii maresc suprafata si are numeroase orificii prin care se deschid glandele gastrice, glande care secreta sucul gastric si un mucus abundent care o protejeaza. Musculatura este dispusa in trei straturi (longitudinal, circular si oblic); cu ajutorul ei, hrana este amestecata cu sucul gastric si impinsa in duoden prin orificiul piloric.

65

Fig. 25 Stomacul

5. intestinul subtire (fig.26), segmentul cel mai lung, circa 4-6 m. Este cuprins intre stomac si intestinul gros si este format din: duoden (partea fixa); jejunul si ileonul/ jejuno-ileonul (partea

mobila), care formeaza bucle(anse) intestinale; Duodenul are forma de potcoava, care cuprinde in concavitatea sa capul pancreasului. In duoden se deschid canalul coledoc si canalul principal al pancreasului. Mucoasa contine glande care secreta sucul intestinal, cu rol in digestia principiilor alimentari care ajung la acest nivel. Jejunul si ileonul se intind pana valvula ileo-cecala. Mucoasa prezinta un numar de vilozitati intestinale, care maresc suprafata de absorbtie a principilor alimentari. Musculatura, dispusa in doua straturi, participa prin contractiile sale ritmice la amestecarea continutului intestinal cu sucurile digestive, la contactul lui cu mucoasa pentru facilitarea absorbtiei intestinale si la inaintarea acestuia.

66

Fig. 26. Intestinul subtire 67

6. intestinul gros, cu o lungime de circa 1,7 m si un calibru superior fata de intestinul subtire. Este alcatuit din urmatoarele segmente: -cecum= segment situat sub valvula ileo-cecala si terminat intr-un fund de sac, prezentand apendicele vermiform (forma de vierme); -colonul este format din segmente(colon ascendent, transvers, descendent, sigmoid). -rectul= ultima parte a intestinului gros, se termina cu canalul anal care se deschide prin anus. Mucoasa intestinului gros nu mai prezinta vilozitati. Prin intestinul gros se elimina resturile nedigerate si produsii toxici de putrefactie sub forma de materii fecale. VIII. 2. Glandele anexe (fig.27) Acestea isi varsa produsii de secretie prin canale speciale in segmente ale tubului digestiv. Aceste glande sunt: - glandele salivare: secreta saliva pe care o elimina prin canale in cavitatea bucala; Exista trei tipuri de glande salivare: glandele parotide, glandele sublinguale si glandele submaxilare. ficatul: cea mai voluminoasa glanda din corp (circa 1,5 kg), situat in partea dreapta a cavitatii abdominale, sub muschiul diafragm. Este alcatuit din patru lobi: drept, stang, anterior si posterior. Pe fata inferioara a ficatului se afla hilul hepatic, prin care intra si ies din ficat artera hepatica, vena porta, vasele limfatice, nervii si cele doua canale hepatice. Ficatul prezinta o fata superioara, diafragmatica, si una inferioara, viscerala. Fata inferioara a ficatului prezinta doua santuri longitudinale. La partea anterioara a santului longitudinal drept se afla vezica biliara. Lobulul hepatic -reprezinta unitatea structurala fi functionala a ficatului. Ficatul are o structura segmentara. Ficare lob al ficatului este alcatuit din segmente, iar segmentele din lobuli. Lobulul hepatic are forma piramidala si este constituit din celule hepatice (hepatocite), capilare si canaliculi biliari. Hepatocitele sunt dispuse sub forma de placi, formand intre ele o retea, cu dispozitie radiala. Intre hepatocite se gasesc canaliculele biliare, fara pereti proprii, in care se descarca bila secretata de hepatocite. Spre periferia lobulului, canaliculile incep sa aiba pereti proprii, si iesind din lobul, se unesc intre ele, formand cele doua canale 68

hepatice (drept si stang), prezente in hilul hepatic. Canalul hepatic comun rezulta prin unirea celor doua canale drept si stang si se continua in canalul coledoc, care se deschide in duoden, impreuna cu canalul pancreatic principal (Wirsung), orificiu prevazut cu sfincterul Oddi. Din calea biliara principala se deschide canalul cistic, prin care bila (produsa de hepatocite) ajunge in perioadele interdigestive in vezicula biliara. - pancreasul - situat in spatele stomacului; Este alcatuit din: - cap, situat in potcoava duodenala; - corp; - coada. Este o glanda mixta, partea exocrina secreta sucul pancreatic care este colectat in doua canale mari: principal Wirsung, care se deschide in duoden, impreuna cu coledocul (prin orificiul Oddi), si un canal excretor secundar Santorini, care se deschide in canalul Wirsung sau direct in duoden. Atat bila cat si sucul pancreatic ajung prin canale in duoden. Tubul digestiv este captusit cu o mucoasa specializata, in anumite segmente, pentru: - secretia sucurilor digestive care prelucreaza chimic hrana; - absorbtia substantelor nutritive rezultate prin digestie. Inaintarea hranei de-a lungul tubului digestiv se face prin contractii ritmice ale musculaturii acestuia numite unde peristaltice; acestea asigura si amestecul sucurilor digestive cu hrana ingerata si eliminarea resturilor nedigerate. Mucoasa prezinta numeroase pliuri si glande producatoare de mucus. Acesta ajuta la eliminarea materiilor fecale (de aceea in segmentele inferioare ale intestinului gros creste numarul celulelor care secreta mucus). Musculatura se concentreaza in trei benzi dispuse longitudinal de-a lungul sau.

69

Fig. 27 Glandele anexe ficat si pancreas

70

VIII. 3. Digestia Prin consumarea alimentelor se introduc in organism o gama variata de substante organice si anorganice. Unele dintre ele: apa, substantele anorganice (saruri minerale de calciu, fier, fosfor etc.) si vitaminele sunt folosite ca atare de catre organism nostru, fara a fi transformate. Substantele organice sunt insa mai intai digerate, adica descompuse in substante simple pentru a putea fi absorbite si distribuite prin circulatie tuturor celulelor. Hrana ingerata, pe masura ce strabate tubul digestiv, este supusa unui ansamblu de transformari mecanice, fizice si chimice numit digestie. Alimentele sunt mai intai transformate mecanic si fizic pentru a usura prelucrarea lor chimica sub actiunea unor substante din sucurile digestive, numite enzime. Digestia incepe in cavitatea bucala cu transformari: - mecanice (taierea, maruntirea, inmuierea cu saliva) -masticatia; - fizice (dizolvarea unor substante in saliva: sare, zahar); - chimice: amilaza/ ptialina (enzima din saliva) descompune amidonul in produsi glucidici putin mai simpli, cu gust dulce. Rezultatul digestiei bucale este formarea bolului alimentar. In timpul deglutitiei acesta trece din cavitatea bucala in faringe si apoi in esofag. Laringele este inchis automat de catre un cartilaj, epiglota, care joaca rol de capacel pentru a evita trecerea fragmentelor alimentare pe calea respiratorie. Bolurile alimentare ajung in esofag, il strabat pe rand datorita undelor peristaltice si intra in stomac prin orificiul cardia. Digestia gastrica. Stomacul depoziteaza temporar hrana si, prin amestecarea ei cu sucul gastric, rezulta o masa pastoasa numita chim gastric. Sucul gastric contine: apa, acid clorhidric, enzime si mucus. Acidul clorhidric impiedica alterarea alimentelor si activeaza enzimele gastrice. Mucusul protejeaza mucoasa stomacului impotriva aciditatii severe si chiar impotriva actiunii enzimelor proprii. De aceea pepsina (cea mai importanta enzima/ ferment din sucul gastric care descompune proteinele) este eliminata in stomac sub forma inactiva (de pepsinogen), care, in prezenta acidului clorhidric (HCl), devine pepsina. Deci, daca glandele gastrice ar produce pepsina activa, ele s-ar autodistruge deoarece sunt formate din celule, deci contin proteine. Iar peretelele stomacului nu este atacat de pepsina pentru ca este protejat de un strat de mucus. 71

Hrana ajunsa in stomac este transformata chimic de doua categorii de enzime: proteaze si lipaze, dupa schema: Proteine----------proteaze (favorizate de mediul acid) --------proteine mai simple Lipide (din lape , frisca) --------------lipaze-------------------------lipide mai simple In cantitati mici, chimul gastric trece prin orificiul piloric in duoden. Digestia intestinala este rezultatul actiunii: - bilei si sucului pancreatic ajunse in duoden de la ficat si pancreas, prin canale speciale; - sucului intestinal produs de glandele mucoasei intestinale. 1. Bila contine apa si pigmenti biliari care ii dau culoarea verzuie; este depozitata in pauzele dintre mese in vezica biliara; mai contine saruri biliare care emulsioneaza lipidele facandu-le mai usor de descompus de catre lipazele intestinale. Bila nu contine enzime. 2. Sucul pancreatic este ca si bila, alcalin, si astfel neutralizeaza aciditatea ridicata a chimului gastric, protejand mucoasa intestinala. Contine enzime (amilaze, proteaze, lipaze). Acestea actioneaza puternic asupra tuturor produsilor descompusi numai partial la nivelul stomacului sau chiar asupra celor nedescompusi. Sucul intestinal contine si el apa, proteaze, lipaze si unele enzime care ataca treptat glucidele rezultate in urma actiunii amilazei pancreatice. Toate acestea continua actiunea enzimelor din sucurile gastric si pancreatic pana la obtinerea produsilor finali ai digestiei: nutrimentele. Deci, de-a lungul tubului digestiv, incepand cu cavitatea bucala, stomac si apoi intestin, are loc transformarea chimica treptata a substantelor organice complexe, in substante simple, care, prin absorbtie, trec direct in circulatie. Resturile nedigerate sunt preluate de intestinul gros si supuse unor transformari la care participa bacteriile prezente aici. Acestea: - sintetizeaza vitamine (grupul B si vitamina K); - fermenteaza resturile cu degajare de gaze; - realizeaza procesul de putrefactie din care rezulta substante urat mirositoare. La nivelul intestinului gros are loc si absorbtia apei. Materiile fecale vor fi eliminate prin orificiul anal in procesul de defecatie. 72

VIII. 4. Absorbtia Transformarile mecanice si fizice usureaza procesele chimice de descompunera alimentelor in nutrimente. Doar in aceasta forma simpla ele pot strabate mucoasa intestinala si trece in sange sau limfa prin procesul de absorbtie. Daca nu ar exista enzimele (fermentii), celulele noastre nu ar putea beneficia de substantele hranitoare din alimente. Fiecare tip de substanta organica este descompusa/catalizata de catre o categorie de enzime specifice. Enzimele descompun/catalizeaza (taie) parti din ce in ce mai mici din moleculele foarte mari de lipide, amidon si proteine, obtinandu-se astfel substante simple, absorbabile. Lipidele (emulsionate cu ajutorul bilei) sunt transformate de catre lipaze pancreatice si intenstinale in acizi grasi si glicerina (glicerol). Amidonul (glucid complex) este descompus de catre amilazele salivara si pancreatica pana la produsi ceva mai simpli, catalizati/descompusi apoi de catre alte enzime specifice pana la glucoza. Proteinele atacate de proteaze gastrice, pancreatice si intestinale sunt descompuse pana la aminoacizi. In forma lor simplificata,de molecule mici, nutrimentele (acizii grasi, glicerina, glucoza si aminoacizii) sunt gata sa strabata mucoasa intestinala si sa treaca in circulatie pentru a fi distribuite celulelor. Structura intestinului subtire este adaptata functiei principale a acestuia absorbtia. Nutrimentele trec in circulatia generala a corpului pe doua cai: sanguina si limfatica (limfa= lichid transpatent, incolor/ galbui care circula prin vasele limfatice si ganglioni limfatici si in spatiile intercelulare transportand diferite substante intre sange si tesuturi). O data cu nutrimentele sunt absorbite: apa, substantele minerale si vitaminele din alimente. Ele trec in circulatie ca atare, fara a fi transformate. Apa, sarurile minerale, unele vitamine care se dizolva in apa (hidrosolubile),

aminoacizii, glucoza, glicerina si o mica parte dintre acizii grasi sunt preluati de sange si prin vena porta ajung la ficat. Ficatul nu are doar rolul de a secreta bila. In celulele sale, o parte dintre nutrimente sunt utilizate fie pentru nevoile sale proprii, fie pentru folosul intregului organism. De exemplu, ficatul depoziteaza surplusul de glucoza din sange sub forma de glicogen, ca material energetic de rezerva. Cand nevoile de energie ale organismului cresc, el elibereaza in sange glucoza, prin descompunerea glicogenului. 73

Prin limfa combinatie cu

sunt transportati glicerina, precum

cea si

mai mare parte a acizilor grasi in vitamine liposolubile. Substantele

unele

preluate prin limfa ajung si ele, in final, tot in sange. Aminoacizii sunt folositi de organism pentru nevoile sale de crestere. Acizii grasi si glucoza sunt folosite pentru acoperirea necesitatilor energetice (prin ardere) sau se depun in diferite tesuturi ca rezerve de material energetic (tesut gras si glicogen).

IX. APARATUL CARDIOVASCULAR Inima si vasele de sange formeaza impreuna sistemul circulator. IX. 1. Inima Inima (fig.27), este o mica ,,pompa" de cca. 250-300 de grame, ce asigura circulatia sangelui si a limfei in organism. Este un organ musculos, cavitar, cu patru camere (doua atrii si doua ventricule separate de santuri interatriale respectiv interventriculare) situat in cavitatea toracica, intre cei doi plamani (mediastinul inferior mijlociu). Este adapostita intrun sac fibros numit pericard, fixat de muschiul diafragm si de organele din jur. Peretele inimiii este format din miocard si endocard.

Fig. 27 Inima

74

Baza inimiii corespunde atriilor; la nivelul ei se observa cele opt vase mari ale inimiii (fig.28): - artera aorta; - artera pulmonara; si inferioara); patru vene pulmonare. doua vene cave (superioara

Fig. 28 Sistemul circulator 75

Varful inimiii, rotunjit, orientat spre partea stanga a cutiei toracice, corespunde ventriculului stang. Vascularizatia bogata a inimiii este realizata prin arterele si venele coronare. Un perete longitudinal imparte inima in doua jumatati complet separate: jumatatea dreapta (atriul drept=AD si ventriculul drept=VD) contine sange jumatatea stanga (atriul stang=AS si ventriculul stang=VS) contine sange

incarcat cu dioxid de carbon adus din organism. oxigenat adus de la plamani. Fiecare atriu comunica cu ventriculul corespunzator prin orificiul atrioventricular prevazut cu o valvula, sustinuta de corzi tendinoase. (AS comunica cu VS prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu valvula bicuspida/mitrala, iar AD comunica cu VD prin orificiul atrioventricular drept prin valvula tricuspida). Muschiul inimiii - miocardul - este alcatuit din tesut muscular striat cardiac, cu structura si proprietati caracteristice. Este mai subtire la nivelul atriilor si mai gros la nivelul ventriculilor. Cavitatile inimiii sunt captusite de endocard, care se continua si la nivelul vaselor de sange. Endocardul se prezinta ca o membrana foarte neteda si transparenta. Inima trimite sange in artere: - din ventriculul stang, in artera aorta (sange oxigenat); - din ventriculul drept, in artera pulmonara (sange neoxigenat); La originea arterelor aorta si pulmonara se gasesc cate 3 valvule in forma de ,,cuib de randunica", care impiedica intoarcerea sangelui in ventricule dupa contractia acestora. Valvulele fac ca sangele sa circule intr-un singur sens, nu si in sens invers. Inima primeste sangele prin vene: - prin patru vene pulmonare (sange oxigenat de la plamani); acestea se deschid in atriul stang; - prin doua vene cave, superioara si inferioara (sange incarcat cu dioxid de carbon adunat din tot corpul); acestea se deschid in atriul drept. Configuratia interna Inima este formata din doua cavitati postero-superioare, de receptie a sangelui sosit prin vene atriile, si din doua cavitati antero-inferioare, de ejectie a sangelui in aorta si trunchiul arterei pulmonare ventriculii.

76

Atriile au forma aproximativ cubica, capacitate mai mica decat a ventriculilor, pereti mai subtiri si prezinta spre lateral o prelungire numita urechiuse. La nivelul atriului drept se disting doua portiuni: una intre cele doua vene cave numita portiunea sinusala, cea de-a doua portiune este atriul drept propriu-zis care prezinta o musculatura speciala (muschii pectinati). Atriul drept este prevazut cu cinci orificii: al venei cave superioare - spre peretele posterior; al venei cave inferioare prevazut cu o semivalva a lui Eustachio spre peretele posterior; Lateral de aceste orificii se afla creasta terminala de la care pornesc muschii pectinati spre urechiusa dreapta. orificiu sinusului coronar, prevazut cu valva Thebesius spre peretele inferior; orificiul urechiusei drepte spre peretele lateral; orificiul atrioventricular drept prevazut cu valva tricuspida peretele anterior. al venei pulmonare drepte superioare spre peretele posterior; al venei pulmonare drepte inferioare spre peretele posterior; al venei pulmonare stangi superioare spre peretele posterior; al venei pulmonare stangi inferioare spre peretele posterior; orificiul atrioventricular stang prevazut cu valva bicuspida peretele anterior orificiul urechiusei stangi peretele lateral. Cele doua atrii sunt separate prin septul interatrial ce constituie peretele medial. In viata intrauterina exista la acest nivel orificiul Botallo prin care cele doua atrii comunica intre ele. Dupa nastere orificiul se inchide si se formeaza fosa ovala inconjurata de un relief muscular numit limbul fosei ovale. Persistenta orificiului Botallo dupa nastere duce la aparitia maladiei albastre, indivizii au tegumentele albastrui datorita amestecarii sangelui arterial cu cel venos. Ventriculii au o forma piramidala triunghiulara cu baza spre orificiul atrioventricular. Peretii lor prezinta pe suprafata interna niste proeminente trabecule carnoase de ordinul I (muschii papilari cu baza aderand de peretii ventriculilor si varful inserandu-se prin cordaje tendinoase ce se prind de valvulele atrioventriculare), de ordinul II (ce se prind prin ambele capete de peretii ventriculari) si de ordinul III (adera pe toata intinderea lor de peretii ventriculari facand un anumit relief in interiorul ventriculilor) Ventriculii sunt subdivizati in doua camere:

Atriul stang este prevazut cu sase orificii:

77

de receptie, postero-inferioara, atriala, prin care sangele trece din atriu spre ventricul prin valva atrioventriculara; de evacuare, antero-superioara, de iesire, arteriala. Din care sangele in timpul sistolei ventriculare se scurge din ventricul in vasele care pleaca de la inima adica aorta din ventriculul stang si trunchiul arterei pulmonare din ventriculul drept.

La baza ventriculilor se afla orificiile atrioventriculare, drept si stang, prevazute cu valvele atrioventriculare, cat si orificiile arteriale prin care ventriculul stang comunica cu aorta, iar cel drept cu trunchiul pulmonar. Cele doua ventricule sunt separate prin septul interventricular care in portiunea superioara este membranos, iar in cea inferioara musculara. Configuratia interna a ventriculilor Ventriculul drept contine: baza reprezentata de orificiul atrioventricular drept, tricuspidian, prevazut cu trei cuspizi (anterior, posterior, septal), orificiu situat in acelasi plan frontal cu orificiul trunchiului arterei pulmonare, situat superior de acesta si care este prevazut cu un aparat valvular format din trei valvule semilunare . Intre orificiul atrioventricular si cel al arterei pulmonare se dispune o trabecula carnoasa numita creasta supraventriculara a lui His. Varful situat inainte si spre stanga. Este ocupat de trabecule de ordinul II si III. Peretele anterior da insertie muschiului papilar anterior, trabecula de ordinul I, a carui cordaje tendinoase se prind pe valva atrioventriculara (cuspidul anterior si septal). Pe versantul medial se desprinde o trabecula de ordinul II care se indreapta in sus, spre stanga si inapoi numita trabecula septomarginala a lui Tandler. Peretele medial este reprezentat de septul interventricular. In portiunea superioara, in apropierea orificiului atrioventricular se afla niste muschi papilari mici a caror cordaje se prind pe cuspidul septal muschiul lui Lancisi (al conului arterial Luschka) Peretele inferior corespunde fetei inferioare. De pe acest perete se desprinde muschiul papilar posterior a carui cordaje tendinoase se prind pe cuspidul posterior si cel septal. Ventriculul stang contine: baza reprezentata de orificiul atrioventricular stang, bicuspidian, prevazut cu valva mitrala formata din doi cuspizi (drept, septal sis tang, lateral), orificiu situat in acelasi plan frontal cu orificiul aortei, situat la stanga de acesta si care este prevazut cu un aparat valvular format din trei valvule semilunare . 78

Varful prevazut cu trabecule de ordinul II si III. Peretele antero-medial sau septal reprezentat de septul interventricular. Peretele postero-lateral stang corespunde fetei pulmonare a inimiii. La unirea 1/3 anterioare cu cele 2/3 posterioare se gasesc insertiile muschiilor papilari: anterior pe versantul sternocostal si cel inferior pe versantul diafragmatic. Muschiul papilar anterior isi trimite cordajele la jumatatea stanga a celor doi cuspizi ai valvei mitrale si muschiul papilar inferior la jumatatea dreapta a celor doi cuspizi.

Structura inimii Inima este alcatuita din trei tunici dispuse dispre exterior spre interior in felul urmator: epicard, miocard, endocard. a) EPICARDUL: - reprezinta foita viscerala a pericardului seros al inimii - acopera fata externa a inimiii b) MIOCARDUL: cuprinde miocardul adult contractile si miocardul embrionar de comanda tesutul nodal. 1. adult contractil format din muschi striat, din punct de vedere morfologic; - are proprietati asemanatoare cu muschiul neted, din punct de vedere functional (contractii automate si involuntare); - la nivelul ventriculilor sunt muschi grosi, fibre oblic spiralate, iar la nivelul atriilor sunt subtiri cu fibre circulare; - muschii se insera pe inele fibroase din jurul orificiului atrioventricular si arteriale, cat si pe portiunea musculara a septului interventricular alcatuiesc scheletul fibros al inimiii. 2. embrionar (tesutul nodal) musculatura specifica ce pastreaza caracterele embrionare. Miofibrilele sunt dispuse neregulat, trec de la o celula la alta formand retele, are sarcolema abundenta, celule bogate in glicogen. Tesutul nodal cuprinde: nodulul sinoatrial ( Keith- Flack) - situat in Atriul drept, in vecinatatea varsarii venei cave superioare; nodulul atrioventricular Aschoff-Tawara, deasupra orificiului atrioventricular drept; fasciculul atrioventricular Hiss ce pleaca de la nodulul atrioventricular, si se gaseste in potriunea membranoasa a septului interventricular; Se imparte in 2 ramuri stanga si alta dreapta coboara spre ventriculul stang respective ventriculul drept. aceste ramuri se continua cu reteaua Purkinje care se distribuie subendocardic in ventriculi. c) ENDOCARDUL: - foita endoteliala ce captuseste incaperile inimiii

79

- trece fara intrerupere de la atrii la ventriculi, acoperind valvulele, cordajele tendinoase, muschi papilari, iar la nivelul atriilor se continua cu intima venelor iar la nivelul ventriculilor se continua cu intima arterelor . Vascularizatia si inervatia inimii Vascularizatia arteriala Inima este vascularizata arterial de: artera coronara stanga si coronara dreapta cu origine in aorta ascendenta. Artera coronara stanga dupa un scurt traiect se ramifica in: artera interventriculara anterioara ce coboara in santul interventricular anterior; artera circumflexa ce strabate santul coronar stang.

Artera coronara dreapta se angajeaza in santul coronar drept si merge posterior, se angajeaza in santul interventricular posterior. Arterele coronare dau ramuri colaterale care iriga anumite teritorii din miocard fara a se anastomoza cu colateralele vecine. Ramurile arteriale sunt de tip terminal astfel daca una din aceste ramuri colaterale se obstrueaza printr-un tromb teritoriul nu mai primeste sangele arterial oxigenat si astfel tesutul se necrozeaza si apare infarctul. - vascularizatie de tip terminal => un spasm, prelungit dau un trambus => infarct Vascularizatia venoasa Sangele venos este colectat de urmatoarele vene: 1. vena mare a inimiii, care urca prin santul interventricular anterior; 2. vena mijlocie a inimiii, care urca prin santul interventricular posterior; 3. vena mica a inimiii, strabate santul coronar drept. 1+2+3 se vor varsa in sinusul coronar aflat in santul atrioventricular stang, sinus care se deschide in atriul drept, orificiu prevazut cu valvula Thebesius. Vascularizatia limfatica Limfa ajunge in nodulii limfatici traheobronsici si mediastinali dup ace au facut statie in nodulii limfatici intermediari, unul dintre acestia aflandu-se pe fata anterioara a aortei ascendente. Inervatia inimiii extrinseca: - nervii cardiaci cu fibre simpatice (fibrele postganglionare din ganglionul cervical superior, mijlociu si inferior) si fibre parasimpatice (nervul vag); plexul cardiac situat sub corsa aortei; in acest plex se afla ganglionul descris de Wrissberg intrinseca: - tesutul nodal. Pericardul 80

La exterior inima este invelita intr-un sac fibros numit pericard. La exterior se afla pericardul fibros, iar la interior pericardul seros format din doua foite: 1. una interna epicardul, ce captuseste miocardul la exterior; 2. una externa parietala, ce tapeteaza suprafata interna a pericardului fibros. Cele doua foite se continua una cu alta la nivelul vaselor de la baza inimiii. Intre cele doua foite se afla cavitatea pericardica virtual ace contine o fina lama de lichid pericardic. Pericardul fibros are forma unui trunchi de con cu baza la diafragma si varful spre vasele mari de la baza inimiii. Fetele laterale intra in raport cu fetele mediastinale ale plamanilor acoperite de pleura mediastinala. Fata anterioara are raport cu costele, sternul fiind fixata prin ligamente de aceste formatiuni (ligamentele sternopericardice), iar fata posterioara de organele posterioare (ligamente vertebro-pericardice, frenicodiafragmatice fixate de diafragm).

IX. 1.1. Ciclul cardiac Desi cele doua jumatati ale inimiii sunt complet separate, ele se contracta la unison, producnd o singura bataie. Evenimentele care au loc de la nceputul unei batai pna la producerea urmatoarei alcatuiesc ciclul cardiac (cu o durata de 0,8 s). Acesta are doua faze: diastola (atriala-0,7 s; ventriculara-0,5 s; generala-0,4 s), cnd camerele inimiii sunt relaxate, si sistola (atriala-0,1 s; ventriculara-0,3 s), cnd camerele se contracta pentru a pune n miscare sngele. n timpul fazei sistolice atriile se contracta primele, urmate de ventricule. Aceasta secventa asigura miscarea eficienta a sngelui din atrii n ventricule si apoi n artere. Daca atriile si ventriculele s-ar contracta simultan, inima nu ar fi capabila sa puna n miscare aceeasi cantitate de snge la fiecare bataie. n timpul diastolei att atriile ct si ventriculele sunt relaxate, iar valvele atrioventriculare sunt deschise. Sngele curge din vene n atrii si de acolo n ventricule. De fapt, mare parte din sngele care intra n ventricule navaleste pur si simplu n timpul diastolei. ncepe apoi sistola pe masura ce atriile se contracta pentru a termina umplerea ventriculelor. Apoi se contracta ventriculele care mping sngele prin valvele semilunare n artere, n timp ce valvele atrioventriculare se nchid pentru a mpiedica ntoarcerea acestuia n atrii. Pe masura ce presiunea din artere creste valvele semilunare se nchid brusc spre a mpiedica ntoarcerea sngelui n ventricule. Apoi ncepe din nou diastola. Un instrument cunoscut ca stetoscop este folosit pentru a detecta sunetele din interiorul corpului, inclusiv cele produse de inima. Sunetele caracteristice ale inimiii sunt produse de valve si nu de contractia muschiului cardiac, mai exact de membranele valvelor care se lovesc la nchidere. nchiderea valvelor atrioventriculare, naintea 81

contractiei ventriculelor, produce primul sunet, mai lung si mai jos. Al doilea este produs la nchiderea valvelor semilunare, mai scurt si ascutit. Presiunea sngelui, exercitata asupra peretilor vaselor n timpul curgerii acestuia, variaza de asemenea n timpul diferitelor faze ale ciclului cardiac. Presiunea n artere este mai mare n timpul sistolei, cnd ventriculele se contracta, si mai mica n timpul diastolei, cnd sngele pompat n timpul sistolei ajunge n capilarele corpului. O presiune normala de "120 cu 80" sau "12 cu 8" nseamna ca presiunea sistolica este de 120 de unitati (milimetri de mercur), iar cea diastolica este de 80 de unitati. Presiunea sngelui unei persoane poate creste pentru perioade scurte n momente de stres sau la simtirea unor emotii puternice. Prelungirea acestor perioade sau repetarea lor constanta (hipertensiunea), poate creste expunerea unei persoane la atacuri de cord, infarcturi, afectiuni ale inimiii si ale rinichilor sau alte probleme. IX.1.2. Generarea batailor inimiii Spre deosebire de majoritatea muschilor, a caror contractie este provocata de impulsuri nervoase, muschiul cardiac se poate contracta independent. Anumite celule ale acestuia au abilitatea de a se contracta spontan si de a genera semnale electrice care se raspndesc n restul inimiii si i provoaca contractia. O bataie ncepe ntr-un grup mic de celule musculare specializate aflate n partea dreapta superioara a atriului drept. Aceasta zona este cunoscuta ca nodulul sinoatrial. Celulele din nodulul sinoatrial genereaza semnale electrice mai frecvente dect celulele din alte parti ale inimiii, astfel nct semnalele generate aici sincronizeaza impulsurile din ntreaga inima. Impulsurile se raspndesc rapid pe suprafata atriului, astfel nct toate celulele sale musculare se contracta la unison. Impulsurile electrice nu pot trece prin partitionarea dintre atrii si ventricule, care este alcatuita n principal din tesut conjunctiv fibros. Impulsurile venite de la nodulul sinoatrial sunt conduse prin acest tesut de o punte mica de muschi numita sistemul de conducere atrioventricular. Prima parte a acestui sistem este un grup de celule aflat la marginea inferioara a atriului drept - nodulul atrioventricular. Celulele din nodulul atrioventricular conduc impulsurile relativ ncet, introducnd o ntrziere de circa doua zecimi de secunda pna la ajungerea impulsului la ventricule. Aceasta ntrziere permite sngelui din atrii sa se goleasca n ventricule, nainte ca acestea sa nceapa sa se contracte. Dupa ce a trecut de nodulul atrioventricular un impuls parcurge un grup de fibre musculare numite fasciculul Hiss, care se ntinde pe peretele de tesut conjunctiv care separa atriile de ventricule, intra n septul interventricular si, dupa un scurt traiect, se 82

mparte n doua ramuri (dreapta si stnga) si se distribuie subendocardic celor doua ventricule. Impulsul se raspndeste n tot ventriculul cu ajutorul unei retele de fibre de conducere rapida numite fibrele Purkinje. Aceste fibre sunt necesare din cauza grosimii si robustetii peretilor ventriculari. Daca impulsul s-ar raspndi direct de la o celula la alta, diferite parti ale ventriculelor nu s-ar contracta laolalta si inima nu ar pompa sngele ntrun mod eficient. Desi acest circuit complicat are multi pasi, un impuls electric se raspndeste de la nodulul sinoatrial prin inima n mai putin de o secunda. IX.1.3. Controlul frecventei cardiace La un adult, frecventa cardiaca la repaus este de circa 70 de batai pe minut. Totusi, inima poate sa bata si de trei ori mai repede - peste 200 de batai pe minut - cnd persoana depune un efort fizic marit. Persoanele tinere au o frecventa cardiaca mai rapida dect a adultilor: de circa 120 de batai pe minut la sugari si 90 la copiii de 10 ani. Spre deosebire, multi atleti au adesea frecventa cardiaca mai scazuta deoarece antrenamentul fizic face inima mai puternica si permite acesteia sa pompeze aceeasi cantitate de snge cu mai putine contractii. La repaus frecventa cardiaca a unui atlet poate sa scada pna la 40-60 de batai pe minut. Desi nodulul sinoatrial genereaza bataia inimiii, nervii si unele substante chimice din snge pot influenta frecventa cardiaca. Impulsurile nervoase pot accelera sau ncetini inima aproape instantaneu. Nervii care regleaza frecventa cardiaca fac parte din sistemul nervos vegetativ care controleaza activitatile corpului care nu se afla sub control constient. Sistemul nervos vegetativ este alcatuit din doua tipuri de nervi: simpatici si parasimpatici. Aceste fibre transmit impulsuri nodulului sinoatrial si altor parti ale inimiii. Sistemul nervos simpatic mareste frecventa cardiaca. El este activat n perioade de stres si are rol n asa numitul raspuns de "fuga sau lupta". Emotiile puternice pot de asemenea sa activeze sistemul nervos simpatic si sa duca la marirea frecventei cardiace. Spre deosebire, sistemul nervos parasimpatic ncetineste frecventa cardiaca. Inima primeste impulsuri de la ambele sisteme. De fapt, n absenta impulsurilor nervoase nodulul sinoatrial s-ar declansa de aproximativ 100 de ori pe minut - sistemul parasimpatic ncetineste inima la aproape 70 de batai pe minut. Substante chimice cunoscute ca hormoni, purtate de snge, influenteaza de asemenea frecventa cardiaca. Hormonii si fac efectul n general mai ncet dect impulsurile nervoase. Epinefrina (cunoscuta si ca adrenalina) este un hormon care este eliminat n perioade de stres si mareste frecventa cardiaca la fel de mult ca si sistemul nervos simpatic. Hormonul tiroid, care regleaza metabolismul general al corpului, are si el 83

acelasi efect. Frecventa mai poate fi afectata si de substantele chimice care se gasesc n snge - calciu, potasiu si sodiu. IX.1.4. Debitul cardiac Debitul cardiac reprezinta cantitatea de snge pompata de fiecare ventricul ntr-un minut. Debitul cardiac este egal cu frecventa cardiaca nmultita cu debitul sistolic (cantitatea de snge expulzat de ventricule la fiecare sistola - 70-90 ml). Debitul sistolic depinde de mai multi factori: ritmul cu care sngele se ntoarce prin vene la inima, ct de viguros se contracta inima si presiunea sngelui din artere. Debitul cardiac normal la un adult este de aproximativ 3 litri pe minut pe m2 de suprafata corporala, dar poate ajunge n timpul efortului muscular pna la 18 litri. O crestere fie a frecventei cardiace, fie a volumului sistolic va determina marirea debitului cardiac. n timpul efortului fizic sistemul nervos simpatic mareste fecventa cardiaca. n acelasi timp creste volumul sistolic, n primul rnd datorita sngelui venos care se ntoarce n inima mai repede si provoaca contractii mai puternice. Multi dintre factorii care maresc frecventa cardiaca duc si la cresterea volumului sistolic. De exemplu, impulsurile nervoase simpatice produc contractia mai viguroasa a inimiii ct si marirea ritmului de functionare. Cresterea simultana a frecventei cardiace si a volumului sistolic permit o crestere corespunzatoare mai eficienta a debitului cardiac dect daca, sa zicem, s-ar mari numai frecventa cardiaca. NGRIJIREA INIMIII. SIMPTOMATOLOGIE. Majoritatea partilor corpului folosesc doar o treime din oxigenul adus de snge; dar inima utilizeaza trei sferturi din oxigenul adus de arterele coronare. Acest fapt arata ct de intens lucreaza inima, pompnd n fiecare secunda a vietii noastre. De asemenea ne arata ca n ceea ce priveste inima nu exista nici o marja de siguranta. De aceea e necesar sa avem grija de aceasta pompa att de valoroasa. Sanatatea inimiii poate fi pastrata printr-o dieta rationala, prin exercitii fizice, prin renuntarea la fumat si la consumul moderat de alcool. Inima, pompa care asigura circulatia sngelui n organism, este un organ musculos, gol pe dinauntru, alcatuit din patru cavitati, doua superioare (atrii) si doua inferioare (ventricule). Fiecare atriu comunica cu ventriculul de aceeasi parte printr-un orificiu prevazut cu valvule ce au functia de supape; valvulele permit circulatia sngelui n sens unic, si anume dinspre atrii nspre ventricule. Orificiul din partea dreapta are trei valvule iar cel din partea stnga numai doua. Unele boli inflamatorii, cel mai frecvent reumatismul, se pot solda cu lezarea acestor valvule: strmtorarea orificiului, stenoza, stnjenindu-se astfel 84

scurgerea sngelui din atriu n ventricul sau mpiedicarea etanseitatii n momentul nchiderii valvulelor, insuficienta, ceea ce are ca rezultat revenirea sngelui n sens invers, din ventricul n atriu; uneori ambele tipuri de leziuni se pot asocia. Inima desfasoara o munca enorma, pentru ndeplinirea careia peretii sai musculosi trebuie sa fie foarte bine irigati cu snge oxigenat. n acest scop, imediat dupa plecarea arterei aorte din ventriculul stng, se desprind din ea doua ramuri ce nconjoara suprafata inimiii ca o coroana (fapt pentru care au fost numite artere coronare) si care se divid apoi n ramuri din ce n ce mai fine, formnd o retea bogata de vase capilare, n jurul fibrelor muschiului cardiac. Lezarea arterelor coronare prejudiciaza hranirea muschiului inimiii, asa cum se ntmpla n bolile cunoscute sub numele de angina pectorala, infarct miocardic, cardiopatie ischiemica cronica. Oricare dintre elementele anatomice sau functionale pot suferi agresiunea diferitilor factori de mbolnavire, motiv pentru care bolile de inima sunt foarte deosebite ntre ele. n categoria bolnavilor denumiti cardiovasculari, intra toti acei care au semne de mbolnavire din partea inimii si vaselor precum si persoanele carora li se descopera o tulburare sau o leziune a inimii sau a vaselor, fara ca ele sa sufere prea mult, uneori nu au nici o suferinta evidenta. Simptomele bolilor de inima sunt diferite nu numai n raport cu elementul structural ce a avut de suferit n cea mai mare masura (miocardul, pericardul, valvulele, arterele coronare etc.), ci si n raport cu stadiul n care se gaseste boala, existnd deosebiri mari ntre stadiul de nceput si cel avansat. Aceasta se datoreaza faptului ca inima nu foloseste n toate mprejurarile ntreaga forta de care dispune; ea are o importanta rezerva pe care o utilizeaza numai n situatii deosebite, cum ar fi efortul fizic. Asadar, functia inimiii este uneori asigurata ca si cum organismul ar fi n stare de sanatate. Acesti bolnavi de inima sunt cunscuti sub numele de compensati sau latenti. Daca modificarile produse de boala depasesc anumite limite, functia inimiii se deregleaza si ncep sa apara anumite simptome ce atrag atentia asupra mbolnavirii ei. Un simptom important este dispneea, care nseamna greutatea n respiratie. Bolnavul simte o lipsa de aer ori senzatia ca se sufoca. n aceasta situatie se constata cresterea frecventei si amplitudinii miscarilor respiratorii. Sindromul este ntlnit la mitrali si aortici, la hipertensivi, n pericardite si miocardite. Toate aceste boli au o caracteristica comuna: sngele este mpiedicat sa parcurga cu usurinta camerele stngi ale inimiii si de aceea stagneaza n plamni, micsornd posibilitatile acestuia de a efectua schimburile gazoase, preluarea oxigenului din aer si eliminarea bioxidului de carbon. Stagnarea sngelui n reteaua de vase capilare a plamnilor este accentuata si de faptul 85

ca ventriculul drept, fiind sanatos, trimite spre inima aceeasi cantitate de normala de snge, pe care ventriculul stng, suferind, nu o mai poate mpinge n totalitate mai departe. Daca un astfel de bolnav este nevoit sa faca un efort fizic mai mare (urcarea ctorva etaje), apare o dispnee intensa si destul de ndelungata, care obliga bolnavul sa se opreasca si sa se odihneasca. Foarte frecvent, dar ndeosebi dupa un efort fizic mai mare, pot aparea dureri n partea stnga a pieptului. n unele afectiuni cum sunt angina pectorala, infarctul miocardic si pericardita uscata, durerea toracica este foarte intensa, constiuind simptomul dominant. n angina pectorala si n infarctul miocardic durerea este provocata de irigarea deficitara a muschiului cardiac, iar n pericardita ea apare datorita frecarii ntre ele a foitelor pericardice inflamate si ngrosate. Durerea de inima mai poate fi ntlnita si n unele cazuri de crestere a volumului anumitor camere ale inimiii, care comprima oasele coloanei vertebrale sau osul stern. Asa se ntmpla uneori n stenoza mitrala cnd dilatarea atriului stng provoaca dureri n spate, n regiunea omoplatului. nsa nu orice durere resimtita n dreptul inimiii este cauzata de suferinta acestui organ. De exemplu cresterea exagerata a aerului n stomac sau n intestin, cunoscuta sub numele de aerogastrie sau aerocolie, se poate nsoti de dureri localizate n dreptul inimiii, dar care n realitate sunt datorate faptului ca punga de aer, uneori foarte mare, apasa pe inima, mai ales cnd cel n cauza se culca pe partea stnga. Inima bate zi si noapte, nsa contractiile sale ritmice nu deranjeaza; cnd acestea devin perceptibile, se produce o senzatie neplacuta, incomoda, palpitatia. n mod normal exista un anumit prag al sensibilitatii nervoase. Numai cnd acesta este depasit, bataile inimiii sunt cunoscute sub forma de palpitatii. Unele persoane manifesta o stare de excitabilitate crescuta a sistemului nervos, datorita faptului ca pragul sensibilitatii este depasit cu multa usurinta. Din aceasta categorie fac parte surmenatii, emotivii, cei care abuzeaza de tutun, cafea alcool, ceai, precum si persoanele care sufera de diferite tulburari ale glandelor cu secretie interna, cei cu retentii gazoase mari n stomac sau n intestin. Toti acestia se plng deseori de palpitatii, desi inima lor nu este bolnava, iar ritmul ei este normal. Uneori tulburarea cardiaca nu are o importanta deosebita sau este chiar lipsita de consecinte pentru sanatatea bolnavului. Acesta este cazul batailor de inima care survin mai devreme dect normal, asa-numitele extrasistole, cu conditia ca ele sa fie rare, sa se produca la persoane relativ tinere, fara o afectiune cardiaca confirmata.

86

La unii cardiaci se tumefiaza, se umfla anumite regiuni ale corpului, n special picioarele. Explicatia este urmatoarea: ntr-un numar important de afectiuni lichidele nu mai sunt evacuate suficient din organism, producndu-se infiltratii apoase ale diferitelor tesuturi sau organe, cunoscute sub numele de edeme, ale caror mecanism de producere este complex. Astfel se stie ca n anumite situatii sngele stagneaza n plamni, datorita faptului ca ventriculul stng nu mai este n stare sa-l mpinga n cantitate suficienta spre sistemul arterial. n cazurile mai avansate obstacolul se face simtit si asupra camerelor drepte ale inimiii, care pot ceda n fata presiunii pulmonare crescute si vor da nastere unei stagnari a sngelui n sistemul venos general al organismului, compromitnd buna oxigenare si avnd ca rezultat infiltrarea apoasa a tesuturilor din marea circulatie. Lucrul acesta se poate ntmpla si n mbolnavirile valvulare din cavitatile drepte sau n unele boli cronice ale plamnilor, deci ori de cte ori se va produce un obstacol n calea ntoarcerii sngelui venos. La cardiaci edemele apar de obicei la glezne sau pe partea corpului pe care sta culcat bolnavul; odata cu agravarea bolii ele se extind si n alte regiuni ale corpului. Exista simptome din partea inimiii, n prezenta carora trebuie sa se actioneze de urgenta: sufocarea intensa din edemul pulmonar acut, durerea foarte puternica din infarctul miocardic, pierderea cunostiintei din anumite tulburari ale inimiii etc. Ori de cte se constata aparitia izolata a unuia dintre simptomele descrise, se impune o consultatie medicala, pentru a preciza daca acesta apartine sau nu unei tulburari cardiace. S-a vazut ca dispneea, simptom important pentru diagnosticarea bolnavilor de inima, survine dupa efortul fizic. Fiecare om resimte dupa un efort fizic intens un anumit grad de dispnee, cu att mai mare cu ct efortul a fost mai intens si mai ndelungat. Dar dispneea ce ncepe sa-si faca aparitia la eforturi obisnuite sau dispneea disproportionat de intensa dau de banuit asupra unor dereglari n activitatea inimiii, pentru precizarea este necesar un consult medical. Nici aparitia de edeme nu nseamna neaparat mbolnavirea inimiii. Exista nenumarate afectiuni, boli de rinichi si ficat sau boli produse de lipsa proteinelor din alimentatie, ce pot fi nsotite de aparitia edemelor. Bolile inimiii pot fi ntlnite la orice vrsta, chiar si la nou-nascuti. Fiecarei categorii de vrsta i sunt nsa caracteristice anumite forme de mbolnavire. mbolnavirea inimiii n a doua copilarie la adolescenti si la adulti tineri sub 30 de ani, are drept cauza obisnuita o afectiune des ntlnita si urmata de consecinte foarte serioase: infectia reumatica produsa e un microb, streptococul, care produce boala numita reumatism poliarticular acut. La adulti si la vrstnici numarul ridicat al mbolnavirilor datorate bolilor cardiovasculare este atribuit hipertensiunii arteriale, frecvent asociata cu arteroscleroza. Gravitatea 87

hipertensiunii arteriale consta n complicatiile cardiace, renale si cerebrale, precum si n asocierea cu arteroscleroza si cu degradarea rapida si progresiva a arteriolelor, cum este cazul n forma maligna a hipertensiuni arteriale. Cauzele bolilor de inima Bolile de inima sunt provocate de nenumarate cauze. Una din ele o reprezinta malformatiile congenitale, care sunt rezultatul actiunii unor factori de mediu ce provoaca oprirea dezvoltarii inimiii n embrion. Dintre acesti factori fac parte: virusul rubeolei, care poate cauza malformatii congenitale ale inimiii la fat daca gravida face boala n primele doua luni ale sarcinii si sifilisul. Studii recente au aratat ca si virozele respiratorii sunt incriminate n producerea unor mutatii genetice daca boala a fost contactata n primele doua luni ale sarcinii. Si unele substante medicamentoase pot avea efecte asemanatoare cnd sunt administrate n perioada precoce a sarcinii. Expunerea la raze Rntgen, att de mult utilizate n medicina, constituie unul dintre cei mai puternici agenti teratogeni cunoscuti. Din aceasta cauza, utilizarea examenelor radiologice n perioada initiala a sarcinii este contraindicata. ntre factorii ce pot produce malformatii congenitale ale inimiii s-au mai inclus carentele vitaminice si ereditatea. La copii si la tinerii cea mai frecventa cauza o constituie boala reumatismala sau reumatismul poliarticular acut. Boala mbraca o forma acuta, cu febra si dureri aticulare. Articulatiile devin calde, umflate si foarte dureroase. Fenomenele inflamatorii se muta de la o articulatie la alta. Daca nu se instituie un tratament energic de la primele semne de boala, aceasta forma de reumatism atinge cu severitate inima, dnd leziuni definitive. Leziunile reumatismale se localizeaza mai frecvent la orificiul mitral sau aortic, producnd ngustarea sau lipsa de etanseitate a acestora, adica stenoza sau insuficienta. Cnd infectia reumatismala cuprinde muschiul inimiii (miocardita reumatismala), apar frecvente tulburari ale ritmului cardiac. Localizarea infectiei la pericard (pericardita), produce inflamarea foitelor din care acesta este alcatuit, cu aparitia unui lichid n sacul pericardic, ce actioneaza ca un tampon asupra inimiii. Prevenirea infectiei reumatice este posibila prin depistarea purtatorilor de streptococ n rndul copiilor si tratamentul cu penicilina, prin instituirea la cei care au suferit de aceasta boala, unui tratament preventiv ndelungat cu penicilina uleioasa adminstrata la intervale rare, dar cu regularitate. Pe leziunile valvulare produse de streptococ se pot localiza n cursul unor boli infectioase sau provenind din infectiile de focar diferiti altfel de microbi,

88

care determina o complicatie grava, endocardita lenta, boala n trecut mortala, astazi vindecabila prin folosirea unor mari cantitati de antibiotice. La adulti si la vrstnici numarul ridicat de mbolnaviri sau decese datorate inimiii este atribuit altor cauze: hipertensiunii arteriale, arterosclerozei, sifilisului. Exista posibilitatea ca inima sa sufere si din cauza altor afectiuni de baza, cum sunt de exemplu afectiunile cronice pulmonare, diabetul zaharat, hipertiroidismul si alte afectiuni endocrine.

IX. 2. Vasele de sange Vasele de sange formeaza un sistem inchis, prin care sangele curge intr-un singur sens: inimaartere (mari-----mijlocii-----mici) arteriole (cele mai mici artere) capilare------ venule (cele mai mici vene) vene (micimijlociimari) inima Arterele sunt vase care pleaca de la inima si transporta sange spre tesuturi. Calibrul lor scade de la inima spre periferie. Peretele arterelor mari este elastic, iar peretii arterelor mijlocii si mici contin numeroase fibre musculare netede. Arterele sunt situate in profunzime, protejate de planuri osoase. Venele sunt vase care vin la inima si transporta sangele de la tesuturi spre inima. Calibrul lor creste de la periferie spre inima. Venele, mai numeroase decat arterele, sunt asezate mai superficial. Pe traiectul unor vene se gasesc valvule venoase de forma semilunara, care usureaza intoarcerea sangelui la inima. Capilarele formeaza retele intinse care fac legatura intre artere si vene. Peretele lor este subtire, alcatuit dintr-un singur strat de celule. Peretele vaselor mari (artere, vene) este alcatuit din trei tunici (fig.29): intima (tunica externa) media (tunica mijlocie) adventicea (tunica externa)

Peretele capilarelor este foarte subtire si este format din endoteliu sprijinit pe membrana bazala. Artera aorta - cea mai mare artera a corpului, porneste din ventriculul stang si duce sange oxigenat in tot corpul. Se curbeaza deasupra inimiii si formeaza carja aortica si apoi are traseu descendent strabatand toracele - aorta toracica si abdomenul - aorta abdominala. Din aorta se desprind numeroase ramuri, care iriga tot corpul (cap, membre superioare, organele din cavitatea toracica si abdominala, membrele inferioare).

89

Artera pulmonara porneste din ventriculul drept; se bifurca in artera pulmonara dreapta si stanga si duce sange incarcat cu dioxid de carbon la plamani. Venele cave (superioara si inferioara) sunt vase care vin la inima si aduc din corp sange incarcat cu dioxid de carbon. Se deschid in atriul drept. Venele pulmonare - in numar de patru, vin de la plamani cu sange oxigenat si se deschid in atriul stang. Vena porta este o vena aparte a marii circulatii, care transporta spre ficat sange incarcat cu substante nutritive rezultate in urma absorbtiei intestinale.

90

Fig. 29 Structura vaselor de sange VIII. 3. Circulatia sangelui (fig. 30) Circulatia sangelui este constituita din doua circuite vasculare, complet separate, dar strans corelate functional: circulatia sistemica / marea circulatie; circulatia pulmonara / mica circulatie. Deci circulatia este dubla (are doua circuite) si completa (sangele incarcat cu oxigen nu se amesteca cu sangele incarcat cu dioxid de carbon). Miocardul se contracta ritmic si automat. Contractiile inimiii se numesc sistole, iar relaxarile diastole. Noi toti percepem aceasta activitate a miocardului ca ,,batai" ale inimiii (aproximativ 70 pe minut). Perioadele de relaxare a miocardului sunt mai lungi decat cele de contractie. Acest lucru face ca inima sa bata o viata intreaga fara sa oboseasca. Activitatea inimiii este insotita de doua zgomote specifice, care pot fi auzite cu ajutorul stetoscopului: - primul zgomot (sistolic), lung, surd - produs de inchiderea valvulelor atrioventriculare si expulzarea sangelui din ventricule ; - al doilea zgomot (diastolic) scurt, ascutit, datorat inchiderii valvulelor de la baza celor doua artere mari (aorta si artera pulmonara). Inima deserveste doua ,,circuite, care reprezinta marea si mica circulatie. - Circulatia mare (inima - corp - inima) incepe in ventriculul stang prin artera aorta care transporta sangele cu O2 si substante nutritive spre tesuturi si organe. De la nivelul acestora, sangele incarcat cu CO2 este preluat de cele doua vene cave (cava superioara si cava inferioara) care il duc in atriul drept. - Circulatia mica (inima - plamani - inima) incepe in ventriculul drept prin trunchiul arterei pulmonare, care transporta spre plaman sange cu CO2. Trunchiul pulmonar se imparte in cele doua artere pulmonare, care duc sangele cu CO2 spre reteaua capilara din jurul alveolelor, unde il cedeaza alveolelor care il elimina prin expiratie. Sangele cu O2 este colectat de venele pulmonare, cate doua pentru fiecare plaman. Cele patru vene pulmonare sfarsesc in atriul stang.

91

Fig. 30 Circulatia sangelui

X. APARATUL RESPIRATOR Aparatul respirator (fig.31) este format din: - caile respiratorii - plamanii Caile aeriene/ respiratorii sunt reprezentate de: - cavitatea nazala, - faringe, - laringe, - traheea, - bronhiile cu ramificatiile lor din ce in ce mai mici, care alcatuiesc in plamani arborele bronsic. 92

Prin caile respiratorii aerul atmosferic ajunge la plamani.

93

Fig. 31 Aparatul respirator Cavitatea nazala este formata din cele doua fose nazale care comunica cu exteriorul prin nari si cu faringele prin doua orificii numite coane; la intrarea in nari, firele de par opresc impuritatile din aerul inspirat. Anterior, fosele nazale sunt protejate de piramida nazala. Piramida nazala este o proeminenta situata pe linia mediana a fetei, cu rol de a proteja fosele nazale. Septul nazal desparte cavitatea nazala in doua cavitati simetrice (fose nazale). Varful piramidei este situat sub osul frontal si se numeste radacina nasului. Baza prezinta orificiile narinare. Cele doua fete laterale sunt unite anterior, formand dorsum nasi, care se termina inferior prin lobul nazal. Structura piramidei nazale: Distingem un schelet osteo-cartilaginos, format din oasele nazale si din cartilajele laterale si cartilajele alare in partea inferioara a piramidei pe care se prind muschii pielosi care prin contractia lor maresc sau micsoreaza orificiile narinare. La exterior se afla pielea. Fosele nazale sunt doua conducte situate inapoia piramidei nazale, de la orificiile narinare pana la coane. Prezinta un segment anterior, numit vestibul, si un segment posterior, foselele nazale propriu-zise. Vestibulul nazal este oblic in sus si inapoi si este tapetat de piele care contine glande sebacee si foliculi pilosi . Fosele nazale propriu-zise au patru pereti. Structura: - regiunea olfactorie situata deasupra cornetului superior si in dreptul lamei ciuruite a etmoidului contine celule de sustinere si celule senzoriale - neuroni bipolari de la care pleaca o dendrita scurta, groasa ce se termina printr-un buton olfactiv care are circa 10-20 cili iar la polul bazal pleaca axonul. Mai multi axoni formeaza nervii olfactivi (10-20) care strabat orificiile lamei ciuruite a etmoidului si ajung in bulbul olfactiv. - regiunea respiratorie acopera toti peretii cavitatii nazale, cu exceptia celui superior. Mucoasa este mult mai intinsa, are o bogata vascularizatie si o culoare rosietica, este alcatuita dintr-un epiteliu cilindric ciliat, glande tubulo-acinoase. In peretele lateral al foselor nazale sunt sinusurile paranazale, cavitati pneumatice, cu rol de rezonanta si de a mentine o temperatura constanta. Mucoasa lor se continua cu mucoasa foselor nazale. Sinusurile paranazale sunt perechi (frontale, maxilare, sfenoidale). 94

In labirintul etmoidal sunt sapate semicelulele etmoidale care, impreuna cu semicelulele din oasele vecine, formeaza celulele etmoidale. Pe peretele lateral al foselor nazale se afla cornetele nazale care delimiteaza impreuna cu peretele lateral delimiteaza meaturile nazale, in care se deschid: - celulele etmoidale posterioare in meatul nazal superior; - sinusul sfenoidal, sinusul frontal, sinusul maxilar si celulele etmoidale anterioare in meatul nazal mijlociu; - canalul nazolacrimal in meatul nazal inferior. Fosele nazale sunt despartite de septul nazal si sunt captusite de mucoasa nazala, bogat vascularizata, care incalzeste aerul inspirat (este vorba de mucoasa respiratorie care captuseste partea inferioara a foselor nazale). Mucoasa nazala care captuseste partea superioara a foselor nazale se numeste mucoasa olfactiva (cu rol in olfactie/miros) . Mucusul produs de celulele mucoasei nazale asigura umiditatea, retine praful si unele microorganisme. Vascularizatia foselor nazale este asigurata de ramuri din artera oftalmica (arterele etmoidale anterioare) si din artera maxilara (artera sfenopalatina). Venele ajung, in final, in vena jugulara interna. Limfaticele ajung in nodulii limfatici retrofaringieni si parotidieni, iar de aici in cei cervicali. Inervatia mucoasei este asigurata de ramuri din nervul trigemen. Faringele reprezinta locul unde se incruciseaza calea aerului cu cea digesiva, este un organ comun sistemelor digestiv si respirator. Faringele are forma unei palnii cu peretii musculo-membranosi. Faringele un conduct musculo-membranos ce are forma unui jgheab deschis anterior cu lungimea de 15 cm. Este dispus de la baza craniului pn n dreptul vertebrei C8, unde se continu cu esofagul. Cavitatea faringelui este divizat n trei etaje. Faringele prezint : - o fat posterioar ce delimiteaz, mpreun cu coloana vertebral, tapetat de muschii paravertebrali, spatiul retrofaringian; - fete laterale care la nivelul capului vin n raport cu spatiul mandibulo-faringian cuprins ntre mandibula si faringe, iar la nivelul gtului cu lobii laterali ai glandei tiroide, cu manunchiul vasculo-nervos al gtului format din artera carotid comun, vena jugular intern si nervul vag situat ntre cele dou formatiuni vasculare Structura faringelui n structura faringelui se afl:

95

aponevroza intrafaringian ce se gseste la nivelul peretilor laterali si posterior ai faringelui si se inser superior pe baza craniului. Are o structur fibroas si este rezistent.

muschii faringelui sunt striati, grupati n muschi constrictori si ridictori.

Muschii constrictori au fibre circulare si se acoper unul pe celallt (cel superior este acoperit de cel mijlociu, iar acesta de muschiul constrictor inferior); prin contractia lor micsoreaza diametrul antero-posterior si transversal al faringelui. Muschii ridicatori au fibre longitudinale si sunt reprezentati de muschii stilo-faringian (are originea pe procesul stiloid al temporalului) si palato-faringian, care coboar de la palat prin arcul posterior. Prin contractia lor ridic faringele n timpul deglutitiei. la interior o mucoas alcatuita dintr-un epiteliu cilindric ciliat la nivelul rinofaringelui si un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat la nivelul bucofaringelui si laringofaringelui. la exterior este acoperit de adventitia faringelui format din tesut conjunctiv lax. Vascularizatia faringelui este realizata din artera carotida externa. Sangele venos este drenat in vena jugulara interna. Limfaticele ajung in nodulii limfatici cervicali. Inervatia senzitiva si motorie este asigurata de nervul glosofaringian, dar si de nervul vag. Laringele face legatura intre faringe si trahee avand rol dublu: cale pentru aer (functie respiratorie) si organ fonator /al vorbirii (functie fonatorie). Are forma de trunchi de piramida triunghiular cu baza in sus. Este alcatuit din mai multe cartilaje, dintre care cartilajul tiroid (,,marul lui Adam"). Pe cartilaje se prind muschii laringelui. Mucoasa care captuseste laringele formeaza doua perechi de pliuri (cute) numite corzi vocale (deci patru corzi vocale): doua superioare si doua inferioare, ultimele cu rol in producerea sunetelor. Spatiul dintre corzi se numeste glota. Structura laringelui. Laringele este format din cartilaje legate intre ele prin ligamente si articulatii. Asupra cartilajelor actioneaza muschii laringieni (striati). La interior este tapetat de o mucoasa, sub care se gaseste o submucoasa. Cartilajele laringelui. Se disting: cartilaje neperechi (cartilajul tiroid, epiglota si cartilajul cricoid) si perechi (aritenoide, corniculate, cuneiforme si cartilajele sesamoide). Toate cartilajele, prezentate in continuare, sunt formate din cartilaj de tip hialin, exceptand epiglota, care este formata din cartilaj de tip elastic. Muschii laringelui se impart in intrinseci si extrinseci. 96

Cei extrinseci se insera cu un capat pe laringe, iar cu celalalt pe organele vecine (sternotiroidian, tirohioidian, si constrictor inferior al faringelui, care se insera pe creasta oblica a cartilajului tiroid). Muschii intrinseci au ambele capete inserate pe cartilaje ale laringelui. Unii sunt constrictori ai glotei, apropiind plicile vocale (muschiul cricoaritenoidian lateral, muschiul interaritenoidian), altii sunt dilatatori ai glotei, departand plicile vocale (muschiul vocal, situat in plica vocala si muschiul tirocricoidian, care realizeaza miscarea de balans inainte a cartilajului tiroid). Tunica mucoasa captuseste cavitatea laringelui si se continua in sus cu mucoasa faringelui, iar in jos cu cea a traheei. Este format din epiteliu si corion. Epiteliul, exceptand plicile vocale, este cilindric ciliat. La nivelul plicilor vocale este pluristratificat pavimentos. Tunica mucoasa contine glande care secreta mucus. In corion se gaseste tesut limfoid care este bogat la nivelul ventriculilor laringieni. Submucoasa este formata din tesut conjunctiv lax. Aspectul interior al laringelui. Pe peretii laterali ai laringelui se afla doua perechi de plici cu directie antero-posterioara; cele doua superioare sunt plici vestibulare, iar cele doua inferioare plicile vocale. Intre cele doua plici vestibulare se delimiteaza rima vestibulara, iar intre cele doua plici vocale rima glotidica. Rima glotidica este divizata intr-o parte anterioara, numita intermembranoasa, limitata intre cele doua cartilaje aritenoide. Intre plicile vestibulare si vocale, de fiecare parte, se afla vestibulul laringian care, prin aditus laringis, comunica cu laringo-faringele, iar sub plicile vocale se afla cavitatea infraglotica, ce comunica cu traheea. Vascularizatia laringelui este asigurata de artera laringiana superioara (din carotida externa) si artera laringiana inferioara (din artera subclavie). Sangele venos ajunge in vena jugulara interna. Limfaticele laringelui ajung in ganglionii cervicali. Inervatia laringelui este asigurata de nervul laringian superior si inferior, ramuri din nervul vag. Nervul laringian inferior inerveaza muschii intrinseci ai laringelui, exceptand muschiul tirocricoidian. Nervul laringian superior inerveaza mucoasa laringelui si muschiul tirocricoidian.

Epiglota acopera deschiderea laringelui (epigloata joaca rol de capacel si este de natura cartilaginoasa, in timpul inghitirii este coborat peste orificiul superior al laringelui si astfel impiedica patrunderea bolului alimentar in calea respiratorie). Laringele prezinta muschi care prin contractie modifica tensiunea corzilor vocale si diametrul glotei:

97

- cand corzile se apropie, glota se ingusteaza si, la iesirea aerului, se produc sunete inalte. - cand glota e larg deschisa se produc sunete joase, profunde. Sunetele sunt produse prin vibratia corzilor vocale la iesirea aerului din plamani. Cand se vorbeste in soapta, corzile sunt indepartate si constituie suprafete de frecare a aerului expirat. Sunetele produse sunt modificate de faringe, cavitatea bucala (limba, dinti, buze) si de cea nazala, toate acestea actionand ca rezonatori. Forma lor, specifica fiecarui individ, face ca oamenii sa aiba voci diferite (da timbrul vocii). Traheea este situata in continuarea laringelui si coboara prin fata esofagului spre cei doi plamani; prezinta 15-20 inele cartilaginoase, in forma de potcoava; in partea dinspre esofag este completata de o lama musculara, care permite ca bolul alimentar sa inainteze usor de-a lungul esofagului. Este captusita de mucoasa traheala ale carei celule prezinta cili si glande care secreta mucus. Miscarea cililor trimite praful si microbii inapoi in faringe, impiedicand patrunderea lor in plamani, iar lichidul mucos avand rol in umezirea aerului. La partea inferioara, traheea se bifurca in cele doua bronhii principale (dreapata si stanga), fiecare intrand in cate un plaman. Traheea continua laringele si se intinde de la vertebra cervicala C6 pana la vertebra toracala T4, unde se imparte in cele doua bronhii. Are o lungime de 10-12 cm si un calibru de 1,6-2 cm. Prezinta un segment cervical si unul toracal. - segmentul cervical vine in raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei tiroide, cu muschii infrahioidieni si pielea. Lateral vine in raport cu artera carotida comuna, vena jugulara interna, nervul vag si lobii laterali ai glandei tiroide. - segmentul toracic este situat in mediastinul superior. Posterior vine in raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei si cu ramurile desprinse din el, cu timusul si cu sternul, iar lateral cu plamanii, acoperiti de pleura mediastinala. Structura traheei Traheea este formata dintr-un un schelet fibrocartilaginos, format din 15-20 de inele cartilaginoase incomplete posterior. Cartilajele sunt unite intre ele prin ligamente fibroelastice. In partea posterioara, unde inelele sunt incomplete, exista fibre colagene, elastice si fibre musculare netede (muschiul traheal). 98

La exterior se afla o adventitie formata din tesut conjunctiv, iar la interior traheea este acoperita de o mucoasa cu epiteliu cilindric ciliat. Tunica mucoasa este bogata in glande. Vascularizatia traheei este data de ramuri din arterele tiroidiene, la nivelul gatului, si din arterele bronsice, la nivelul toracelui. Venele in portiunea cervicala, se varsa in vena jugulara interna, iar in portiunea toracala in venele azygos. Limfaticele ajung in nodulii limfatici cervicali pentru segmentul cervical si in cei traheobronsici si mediastinali pentru segmentul toracal. Inervatia este asigurata de fibre simpatice din simpaticul cervical si toracal si fibre parasimpatice din vag.

Bronhiile principale care intra in cei doi plamani (prin hil=un orificiu), unde se ramifica din ce in ce mai mult, intocmai ca ramurile unui arbore, formand arborele bronsic. Au structura asemntoare cu a traheei, fiind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior. La nivelul vertebrei T4, traheea se imparte in cele doua bronhii principale (dreapta si stanga). Aceste bronhii patrund in plaman prin hil, unde se ramifica intrapulmonar, formand arborele bronsic. Intre cele doua bronhii exista o serie de deosebiri. Bronhia dreapta este aproape verticala, cea stanga aproape orizontala. Cea stanga este mai lunga (5 cm) fata de cea dreapta (2,5 cm), in schimb bronhia dreapta are un calibru mai mare (1,5 cm) fata de cea stanga (1 cm). Bronhia stanga este inconjurata de crosa aortei, cea dreapta de crosa marii vene azygos. Structura bronhiilor principale este asemanatoare traheei, bronhiile principale fiind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior (9-11 la stanga, 5-7 la dreapta). Vascularizatia arteriala este asigurata de arterele bronsice. Sangele venos este colectat de venele bronsice care-l duc in sistemul azygos. Limfa ajunge in nodulii limfatici traheobronsici si mediastinali. Inervatia vegetativa provine din plexul bronhopulmonar.

Plamanii Plamanii sunt principalele organe ale respiratiei. Sunt doi plamani (stang si drept), situati in cavitatea toracica, fiecare fiind acoperit de pleura viscerala. Plamanii au forma unei jumatati de con. Culoarea lor variaza cu varsta; la fat este rosu-brun, la copil gri-rozie, la adult cenusiu mai mult sau mai putin inchis. Greutatea plamanilor este de 700 g pentru plamanul drept si 600 g pentru cel stang. 99

Capacitatea totala a plamanilor este de 5000 cm aer. Consistenta plamanilor este elastica, buretoasa. Diametrul vertical este de 22 cm, antero-posterior la baza de 18-20 cm, iar transversal la baza de 9-10 cm (la plamanul drept diametrul vertical este mai mic decat la stangul, dar celelalte diametre sunt mai mari). Fata externa a plamanilor este convexa si vine in raport cu coastele. Pe aceasta fata se gasesc santuri adanci, numite scizuri, care impart plamanii in lobi. Pe fata externa a plamanului drept se gasesc doua scizuri, una oblica (principala) si una orizontala (secundara) care incepe la mijlocul scizurii oblice. Aceste doua scizuri impart plamanul drept in trei lobi (superior, mijlociu si inferior). Pe fata externa a plamanului stang se gaseste o singura scizura (scizura oblica) care imparte plamanul stang in doi lobi (superior si inferior). Fata interna este plana si vine in raport cu organele din mediastin. Pe aceasta fata, mai aproape de marginea posterioara a plamanilor, se afla hilul pulmonar, pe unde intra sau ies vasele, nervii si bronhia principala. La plamanul stang, anterior de hil se afla impresiunea cardiaca lasata de ventriculul stang si impresiunea lasata de aorta descendenta. La plamanul drept, anterior de hil se afla impresiunea cardiaca, mai mica decat cea stanga, lasata de atriul drept, cat si impresiunile lasate de vena cava superioara (deasupra impresiunii cardiace) si de vena cava inferioara (sub impresiunea cardiaca). Deasupra hilului se afla impresiunea lasata de crosa marii vene azygos, iar posterior de hil se afla impresiunea marii vene azygos. Baza plamanilor este concava si vine in raport cu diafragma. Prin intermediul diafragmei, la dreapta vine in raport cu fata superioara a ficatului, iar la stanga cu fundul stomacului si cu splina. Varful plamanului depaseste in sus prima coasta si vine in raport cu organele de la baza gatului. Marginea anterioara, ascutita, este situata inapoia sternului si acoperita de recesul costomediastinal. Marginea posterioara este rotunjita si vine in raport cu coloana vertebrala si extremitatea posterioara a coastelor. STRUCTURA PLAMANILOR Plamanii sunt alcatuiti din: - arborele bronsic; - lobuli (formatiuni piramidale, situate la nivelul ultimelor ramificatii ale arborelui bronsic); - ramificatiile vaselor pulmonare si bronsice, nervi si limfatice, toate cuprinse in tesut conjunctiv. 100

Bronhia principala, patrunzand in plaman prin hil, se imparte intrapulmonar la dreapta in trei bronhii lobare (superioara, mijlocie si inferioara), iar la stanga in doua bronhii lobare (superioara si inferioara). Bronhiile lobare se divid apoi in bronhii segmentare care asigura aeratia segmentelor bronhopulmonare (unitati anatomice si patologice ale plamanilor). Ele au limite, aeratie, vascularizatie si patologie proprie. Plamanul drept are 10 segmente, iar cel stang 9, lipsind segmentul medio-bazal. Segmentatia: BPD BLS AP , A , P - BLM L , M - BLI AP , BA , BP , BM , BL BPS BLS AP , A , P - BLI Li S , Li I , AP , BA , BP ,BL Segmentele au aeratie si vascularizatie propie, deci, patologie proprie. Segmentele reprezinta unitatea anatomica si patologica a plamanului. Bronhiile segmentare se divid in bronhiole lobulare care deservesc lobulii pulmonari, unitati morfologice ale plamanului, de forma piramidala, cu baza spre periferia plamanului si varful in hil. . Unitatea morfologica a plamanului reprezinta LOBULUL ( forma piramidala ci baza periferica). Bronhiolele lobulare, la randul lor, se ramifica in bronhiole respiratorii de la care pleaca ductele alveolare terminate prin saculeti alveolari. Peretii saculetilor alveolari sunt compartimentati in alveole pulmonare. Bronhiolele respiratorii, impreuna cu formatiunile derivate din ele (ducte alveolare, saculeti alveoari si alveole pulmonare) formeaza acinii pulmonari. Unitatea morfo-functionala este ACINUL PULMONAR ( format dintr-o bronhiola respiratorie,duct, sac alveolar si alveola pulmonara) Bronhia principala ---Bronhiilobare-----Bronhii segmentare----Bronhiole lobulare---Bronhiole respiratorii----ducte alveolare----saci alveolari----acini pulmonari. Bronhiile lobare au structura asemanatoare bronhiilor principale. Bronhiile segmentare au si ele un schelet cartilaginos, insa cartilajul este fragmentat, in schimb bronhiile lobulare si respiratorii pierd complet scheletul cartilaginos. Bronhiolele lobulare si respiratorii au un perete fibroelastic, peste care sunt dispuse fibre musculare netede, cu dispozitie circulara. In peretii ductelor alveolare intalnim numai membrana fibroelastica acoperita de epiteliu. Alveolele pulmonare au forma unui saculet mic, cu perete extrem de subtire, adaptat schimburilor gazoase. Pe o membrana fibroelastica exista un epiteliu alveolar cu dubla

101

functie: fagocitara si respiratorie. Exista circa 75-100 milioane de alveole, insumand o suprafata de 80-120 m. In jurul alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare perialveolare, care impreuna cu peretii alveolelor formeaza bariera alveolo-capilara, in a carei structura mentionam epiteliul alveolar, membrana bazala fibroelastica a alveolelor, membrana bazala a capilarului si endoteliul capilar. La nivelul acestei bariere au loc schimburile de gaze dintre alveole si sange. VASCULARIZATIA PLAMANILOR Plamanii au o dubla vascularizatie: nutritiva si functionala. Vascularizatia nutritiva este asigurata de arterele bronsice, ramuri ale arterei toracale, care aduc la plaman sange cu oxigen pentru arborele bronsic, parenchimul pulmonar si peretii arterelor pulmonare, deoarece acestea din urma contin sange cu CO2. Arterele bronsice intra in plaman prin hil si insotesc arborele bronsic, ajungand numai pana la nivelul bronhiolelor respiratorii, unde se termina in reteaua capilara, de la care pornesc venele bronsice ce duc sangele cu CO2 in sistemul venelor azygos, acesta terminandu-se in vena cava superioara. Vascularizatia nutritiva a plamanului face parte din marea circulatie. Vascularizatia functionala apartine micii circulatii. Ea incepe prin trunchiul pulmonar care isi are originea in ventriculul drept. Trunchiul pulmonar aduce la plaman sange incarcat cu CO2. Dupa un scurt traiect se imparte in artera pulmonara dreapta si stanga, patrunzand fiecare in plamanul respectiv, prin hil. In plaman, arterele pulmonare se divid in ramuri ce insotesc ramificatiile arborelui bronsic pana in jurul alveolelor, unde formeaza reteaua capilara perialveolara. La acest nivel, sangele cedeaza CO2 si primeste O2. De la reteaua capilara pornesc venele pulmonare (cate doua pentru fiecare plaman). Ele ies din plaman prin hil si se duc spre atriul stang. Limfa plamanului este colectata de nodulii limfatici din hilul plamanului. Inervatia plamanilor provine din plexul bronhopulmonar.Fibrele parasimpatice determina bronhoconstrictie si secretia glandelor din mucoasa bronsica, iar cele simpatice determina bronhodilatatie. PLEURA Fiecare plaman este invelit de o seroasa numita pleura. Pleura prezinta o foita parietala, care captuseste peretii toracelui, si o foita viscerala, care acopera plamanul patrunzand si in scizuri Intre cele doua foite se gaseste lichidul pleural, care favorizeaza alunecarea acestora in timpul miscarilor respiratorii, deci rol esential in mecanismul respiratiei.

102

Cele doua foite se continua una cu cealalta la nivelul pedicului pulmonar si al ligamentului pulmonar, care este o formatiune conjunctiva de forma triunghiulara, avand varful la pediculul pulmonar si baza la nivelul diafragmei. Intre cele doua foite exista o cavitate virtuala, cavitatea pleurala, in care se afla o lama fina de lichid pleural. In cavitatea pleurala exista o usoara presiune negativa care obliga cele doua foite sa stea lipte una de cealalta. Cele doua foite ale pleurei se continua una cu cealalta la nivelul hilului. Cavitatea pleurala devine reala cand intre cele doua foite ale pleurei se acumuleaza: sange (hemotorax), lichid (hidrotorax), aer (pneumotorax), puroi (piotorax), limfa (chilotorax). Pleura parietala prezinta trei parti: portiunea costala, in raport cu coastele, portiunea diafragmatica, in raport cu diafragmul, si portiunea mediastinala, spre mediastin. Cand pleura parietala trece de pe un perete pe altul formeaza recesuri. Cand trece de pe coaste pe mediastin, ocolind varful pulmonului, se formeaza recesul numit domul pleural cand trece de pe coaste pe diafragm, ocolind baza plamanului, se formeaza recesul costodiafragmatic, iar cand trece de pe coaste pe mediastin, ocolind marginea anterioara a plamanului, se formeaza recesul costo-mediastinal. MEDIASTINUL Mediastinul este spatiul intre fetele mediale ale celor doi plamani acoperiti de pleurele mediastinale. Delimitare: - ant.: fata posterioara a sternului, - post.: fetele anterioare ale vertebrelor T1-T12 - sup.: apertura toracica superioara - inf.: fata superioara a diafragmului - lat.: fetele mediale ale plamanilor acoperiti de pleura mediastinala In mediastinul superior se gasesc: ramurile crosei aortei, cele doua vene brahiocefalice, nervii vagi, nervii frenici, timusul, traheea, esofagul, lantul simpatic toracal, ultima parte a canalului toracic dispuse in 4 planuri: 1. timusul si muschii infratiroidieni 2. plan venos: trunchiurile brahiocefalice 3. plan arterial: - crosa aortei, a arterei carotide stangi - trunchi brahiocefalic din care se deschide artera carotida dreapta sisubclaviculara 4. plan visceral: - esofagul, lantul simpatic toracal, canalul limfatic toracic, nervul frenic si vag Mediastinul inferior are ca limita inferioara fata superioara a diafragmei.

103

In mediastinul inferior se gaseste cordul cu vasele mari care isi au originea sau se termina la acest nivel, cat si nervii frenici, iar pe un plan posterior esofagul, nervii vagi, simpaticul toracal, canalul toracic, sistemul azygos si aorta descendenta.

X. 1. Ventilatia pulmonara In inspiratie aerul atmosferic patrunde prin caile respiratorii pana la nivelul alveolelor pulmonare, iar in expiratie o parte din aerul alveolar este expulzat la exterior. Acest proces se numeste ventilatie pulmonara Deci, ventilatia pulmonara reprezinta schimburile de gaze dintre organism si mediul abiant(incorporarea O2 si eliminarea CO2). Procesul cuprinde doua etape: inspiratia expiratia Aerul inspirat este bogat in oxigen (O2), iar aerul expirat in CO2. Miscarile respiratorii se repeta ritmic, fara pauza, in tot cursul vietii. Frecventa respiratorie in stare de repaus este de 18 respiratii/ minut la femeie si de 16 respiratii/ minut la barbat.

X. 1. 1. Inspiratia Inspiratia este un proces activ prin care aerul atmosferic patrunde prin caile respiratorii pana la alveolele pulmonare. Pentru ca aerul din exterior sa intre in plamani trebuie ca presiunea din interiorul acestora (intrapulmonara) sa scada. Aceasta se realizeaza prin marirea volumului cutiei toracice. In inspiratie muschii diafragm si intercostali (dintre coaste) se contracta. Coastele se ridica si sternul este impins inainte, muschiul diafragm coboara; se mareste astfel volumul cutiei toracice. Plamanii, fiind organe foarte elastice, urmeaza expansiunea cutiei toracice de care sunt solidarizati prin pleure. Pleura parietala fiind lipita de peretii cutiei toracice si fiind solidarizata cu cea viscerala prin lichidul pleural, face ca odata cu cutia toracica sa se mareasca si volumul plamanilor. Presiunea aerului din interiorul plamanilor scade si aerul atmosferic poate patrunde in plamani. Cand inspiri mai adanc (tragi mai mult aer in piept) - in inspiratia fortata - si alti muschi se contracta, marind suplimentar volumul cutiei toracice. X. 1. 2. Expiratia 104

Acesta este un proces pasiv, de revenire a volumului cutiei toracice la dimensiunile initiale. In expiratie: - muschii intercostali si muschiul diafragm se relaxeaza; - coastele coboara, iar muschiul diafragm urca. - plamanii fiind elasici revin la volumul initial astfel ca presiunea din interiorul lor creste; - aerul incarcat cu CO2 este eliminat prin caile respiratorii in mediul extern. In timpul efortului sau in anumite meserii (solist vocal), expiratia devine activa: intra in contractie unii muschi toracici si abdominali care trag si mai mult coastele in jos. XI. APARATUL EXCRETOR Aparatul excretor (fig.32) este alcatuit din: - rinichi (in numar de doi) - caile urinare

105

Fig. 32 Aparatul excretor

106

Fig. 33 Structura rinichiului XI. 1. Rinichii (fig. 33) Rinichii sunt asezati in cavitatea abdominala, de o parte si de alta a coloanei vertebrale, in regiunea lombara. Rinichii au o forma asemanatoare cu aceea a unui bob de fasole (reniforma), culoarea brun-roscata, greutatea fiecarui rinichi este in jur de 120g. Rinichiului i se descriu doua fete anterioara si posterioara, doua margini una laterala convexa si una mediala concava, care prezinta hilul renal, si doi poli superior si inferior. Prin hilul renal intra artera renala si nervii renali, iesind vena renala, caile urinare si vase limfatice. Polul superior vine in raport cu glanda suprarenala. Rinichiul este alcatuit din doua parti: capsula renala si tesutul sau parenchimul renal. Capsula renala se prezinta sub forma unui invelis fibro-elastic, care acopera toata suprafata rinchiului si care adera la parenchimul subiacent (adera la tesutul de sub el). Parenchimul renal este alcatuit dintr-o zona centrala, numita medulara, si o zona periferica, numita corticala. Medulara prezinta, pe sectiune, niste formatiuni de aspect triunghiular, numite piramidele lui Malpighi in numar de 6 pana la 18, ele sunt orientate cu baza spre periferie, catre corticala. Varfurile acestor piramide sunt rotunjite si poarta numele de papile renale. Se poate observa in sectiune cu ajutorul unei lupe mici orificii in varful piramidelor, prin care urina se scurge in calicele renale. Piramidele Malpighi prezinta niste striatii longitudinale fine, care reprezinta canalele renale drepte numite tuburile colectoare. Fiecare tub colector isi are orificiul de scurgere in papila. O piramida Malpighi renala impreuna cu tesutul inconjurator din corticala alcatuiesc un lob renal. La randul sau, lobul renal se imparte in unitati mai mici numite lobuli renali. Corticala contine atat corpusculul renal cat si tubii colectori. Nefronul reprezinta unitatea anatomica si functionala a rinichiului. In alcatuirea unui nefron intra doua parti: corpusculul renal si un sistemul tubular. Corpusculul renal e format din capsula Bowman si glomerulul renal. 107

Capsula Bowman reprezinta portiunea initiala a nefronului. Ea este situata in corticala si are forma unei cupe cu peretii dubli. In adancimea cupei se afla glomerulul renal care este un ghem format din capilare, la care soseste o arteriola aferenta si de la care pleaca o arteriola eferenta. In fiecare nefron , in capsula Bowman patrunde o ramificatie a arterei renale(desprinsa din aorta abdominala)- arteriola aferenta. Din aceasta se formeaza glomerulul. Capilarele glomerurale se unesc si formeaza arteriola eferenta care se capilarizeaza din nou la nivelul peretilor tubulari(restul tubului urinifer). In continuarea capsulei se afla tubul contort proximal, care este un tub incolacit, situat in corticala. El se continua cu ansa Henle, formata dintr-un brat descendent care trece in medulara, de unde pleaca un brat ascendent ce se reintoarce in corticala. Bratul descendent are calibrul mai mic decat cel ascendent care, ajuns in corticala, se continua cu tubul contort distal, acesta are o portiune rectilinie si una contorta. Limita dintre cele doua portiuni este marcata de prezenta unei structuri de tip particular numita macula densa. Mai multi tubi contorti distali se deschid intr-un tub colector. XI. 2. Caile urinare Caile urinare sunt reprezentate de: - calicele renale mici -calicele renale mari -bazinet - ureter -vezica urinara - uretra. Calicele renale mici sunt situate la varful piramidelor Malpighi si conflueaza In trei calice renale mari: superior, mijlociu si inferior. La randul lor, calicele renale mari se unesc si formeaza bazinetul. Bazinetul sau pelvisul renal este un conduct mai dilatat, cu baza la rinichi si cu varful spre ureter. Ureterul este un tub lung de 25-30 cm, care uneste varful bazinetului cu vezica urinara. Vezica urinara este un organ musculo-cavitar, fiind portiunea cea mai dilatata a cailor urinare. Ea acumuleaza urina, care se elimina in mod continuu prin uretere, si o

108

evacueaza in mod discontinuu ritmic, de 4-6 ori in 24 de ore, prin actul mictiunii. Vezica urinara este asezata in pelvis si are o forma globuloasa. Uretra este un conduct care, la barbat, e mai lunga decat la femeie. Ea este segmentul evacuator al aparatului urinar, prin care urina este eliminate din vezica in timpul mictiunii. La barbat, este un organ comun atat aparatului urinar, cat si celui genital, servind pentru mictiune si pentru ejaculare. La femeie, uretra este un organ care serveste numai pentru eliminarea urinei din vezica; este prevazuta cu un sfincter intern, neted, la jonctiunea/legatura cu vezica urinara, si cu un sfincter extern, striat. Rinichii sunt principalele organe ale excretiei. Acestia elimina prin urina substantele toxice nefolositoare si o parte din sarurile din sange, impreuna cu o cantitate de apa. Vascularizatia rinichiului este foarte bogata. Artera renala (provine din aorta abdominala) se imparte in ramuri care patrund intre piramidele renale, formeaza apoi mici ,,arcuri" la baza piramidelor, la limita dintre corticala si medulara; din divizarea acestora in corticala provin arteriolele aferente care se capilarizeaza formand fiecare cate un ,,ghem" de capilare, numit glomerul. Arteriola care iese din glomerul (eferenta) se capilarizeaza in jurul tubilor uriniferi, apoi sangele trece in venule si vene care merg paralel cu arterele si formeaza in final vena renala, care iese din rinichi si se varsa in vena cava inferioara. In fiecare rinichi se gasesc cam 1 milion de nefroni, ,,unitati de curatire" a sangelui, la nivelul carora se formeaza urina. XI. 3. Formarea urinei Formarea urinei este un proces complex care se desfasoara in trei faze: -filtrarea glomerurala 1. reabsorbtia tubulara secretia tubulara (mai exact, plasma sangelui este filtrata)se face prin peretii

Filtrarea glomerurala: Filtrarea sangelui subtiri ai capilarelor glomerulare, in capsula nefronului. Micile ,,filtre" naturale sunt selective, din plasma sanguina neputand trece proteinele, pretioase pentru organism. Trec insa o mare cantitate de apa, glucoza, aminoacizii, saruri minerale, dar si substante nefolositoare, toxice (uree, acid uric). Se formeaza astfel urina primara care este de fapt

109

plasma deproteinizata(fara proteine; proteinele nu au putut trece deoarece sunt molecule mari) care intra in tubul urinifer. Cantitatea de urina primara este de 180 l pe zi! Pe masura ce urina primara inainteaza de-a lungul segmentelor tubului urinifer, ea sufera modificari ale compozitiei sale. Au loc urmatoarele procese: 2. Reabsorbtia reprezinta faza in care are loc intoarcerea in sange a unei mari cantitati de apa si de substante utile organismului, continute in urina primara(ultrafiltrantului glomerural), cum sunt glucoza si aminoacizii; (altfel spus, are loc trecerea acestor substante din tubii uriniferi inapoi in sange). Deci in aceasta etapa se recupereaza anumite substante utile organismului din urina primara. 3. Secretia tubulara este procesul invers celui de reabsorbtie. In procesul de secretie tubulara sunt preluate substantele din capilarele ce inconjoara tubii si trecute in lichidul urinar aflat in lumenul tubului urinifer (mai exact are loc secretia de catre celulele tubului urinifer a unor substante, cum este amoniacul, substanta toxica, care intra in tubul urinifer si care va fi eliminat). In urma reabsorbtiei si secretiei tubulare se formeaza urina finala in cantitate de aproximativ 1,5 l pe zi, care trece din tubii uriniferi ai nefronilor in tuburile colectoare ale urinei si prin orificiile din varful piramidelor renale ajunge in final in bazinet (un minirezervor de urina), de aici urina finala va ajunge prin caile urinare(uretere) in vezica urinara.(un rezervor mai mare). Eliminarea urinei: Din pelvisul renal (bazinet), urina trece in uretere si inainteaza prin contractia musculaturii inspre vezica urinara unde se acumuleaza. Cand aceasta se umple (300-400 ml), musculatura peretilor ei se contracta si urina este eliminata, prin uretra, la exterior (are loc mictiunea). Rinichii intervin in mentinerea echilibrului mediului intern. De exemplu, cand mananci foarte sarat, rinichiul elimina surplusul prin urina, mentinand astfel concentratia normala a sarurilor in sange. Daca bei prea multa apa, rinichiul elimina surplusul. Daca bei apa putina, se mareste reabsorbtia ei pentru a nu modifica continutul de apa al plasmei sanguine. XII. GLANDELE ENDOCRINE (fig.33) Sistemul endocrin este alcatuit din glande care elimina produsii de secretie direct in sange. Acestea au o vascularizatie foarte bogata, ceea ce usureaza captarea hormonilor 110

de catre capilare. Principalele glande cu secretie endocrina din organism sunt: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul, suprarenalele, pancreasul, ovarele, testiculele. XII. 1. HIPOFIZA Se mai numeste si glanda pituitara si este situata la baza creierului intr-o loja formata pe fata superioara a osului sfenoid. Este formata din trei lobi: anterior, intermediar si posterior. Lobul posterior este alcatuit din sistem nervos (neuroni) ca si hipotalamusul, iar lobii anterior si intermediar din tesut epitelial glandular. Lobul anterior, cel mai voluminos, se mai numeste adenohipofiza si secreta : somatotropul (STH) tirotropina (TSH) corticotropina (ACTH) gonadotropinele: hormonu foliculo-stimulant (FSH) si cel luteinizant (LH). prolactina. Cu exceptia hormonului somatotrop, ceilalti controleaza activitatea altor glande. Somatotropul (STH) este hormonul de crestere. Este secretat in cantitate mare in copilarie si stimuleaza cresterea oaselor lungi si a masei musculare. Hiposecretia acestui hormon in perioada de crestere duce la nanism hipofizar (piticism), caracterizat prin talie mica si o dezvoltare psihica normala. Hipersecretia hormonului in perioada de crestere duce la gigantism (cu dezvoltare psihica deficitara), iar la adult duce la acromegalie (cresterea exagerata a extremitatilor si a organelor interne). Tirotropina (TSH) stimuleaza secretia glandei tiroide. Corticotropina (ACTH) controleaza secretia glandei corticosuprarenale. Gonadotropinele (FSH si LH) regleaza activitatea gonadelor: FSH controleaza maturatia foliculara si secretia de estrogeni, iar LH provoaca ovulatia si controleaza secretia de progesteron. La barbat, FSH stimuleaza spermatogeneza, iar LH stimuleaza secretia de hormoni androgeni (testosteronul). Prolactina stimuleaza la femeie dezvoltarea glandelor mamare si mentine secretia lactata (hormonul va avea un nivel crescut in perioada graviditatii). Lobul intermediar secreta hormonul melanocitostimulator (MSH) care stimuleaza melanogeneza (formarea de pigment - melanina, ce coloreaza pielea). In lipsa hormonului pielea se decoloreaza. Lobul posterior formeaza neurohipofiza. Hormonii secretati: antidiuretic (ADH) si ocitocina.

111

Hormonul antidiuretic (ADH) are efect principal cresterea absorbtiei facultative a apei la nivelul tubilor distali si colectori ai nefronului prin marirea permiabilitatii acestora. (are rolul de a pastra apa in organism ) In doze mari poate produce cresterea tensiunii arteriale, de aceea hormonul se mai numeste vasopresina. Scaderea secretiei acestui hormon duce la diabetulul insipid, manifestat prin poliurie (pierderi masive de apa prin urina) si polidipsie (sete exagerata). Ocitocina stimuleaza secretia glandelor mamare prin controlarea ejectiei laptelui si provoaca contractia musculaturii uterine (in timpul nasterii secretia este maxima). XII. 2. EPIFIZA Se mai numeste si glanda pineala si este legata de epitalamus( o parte din encefal/creier). Glanda secreta un hormon - melatonina, in cantitate mai mare la intuneric si foarte putina atunci cind ochii vad lumina. Melatonina, impreuna cu o alta substanta (serotonina) au rol important in inducerea, mentinerea si eficienta somnului. XI. 3. TIROIDA Este situata in partea anterioara a gatului, intr-o loja fibroasa. Are doi lobi laterali uniti printr-o portiune numita istm. Secreta hormoni (tiroxina si triiodotironina) , cu efecte identice: creste consumul de oxigen, cu efect calorigen; stimuleaza catabolismul proteinelor, scade rezervele adipoase. Hipersecretia hormonilor tiroidei duce la scaderea in greutate, nervozitate, hiperfagie, intoleranta la caldura, piele calda si umeda: boala Basedow-Graves (gusa exoftalmica - gusa marita si globii oculari proeminenti). Hiposecretia hormonilor duce, in copilarie, la cretinism gusogen (dezvoltare fizica si psihica deficitara, piele uscata si ingrosata, deformatii osoase ). Daca apare la adult, forma bolii este mai putin grava : mixedem (crestere in greutate, piele uscata, senzatie permanenta de frig, reactii intarziate). XII. 4. PARATIROIDELE Sunt situate pe fata posterioara a lobilor tiroidieni (doua superioare si doua inferioare). Secreta parathormonul care controleaza calciul si fosforul in organism : creste calcemia si scade fosfatemia, fiind in stransa legatura cu vitamina D. Hiposecretia duce la tetanie (cu spasme ale musculaturii striate si netede; spasmele musculaturii netede ale laringelui pot provoca moartea prin asfixie). Hiperfunctia duce la demineralizari osoase dureroase, cu deformari si fracturi, cresterea calcemiei prin eliberarea calciului din oase si depuneri fosfocalcice in tesuturile moi, formarea de calculi urinari. Calcitonina este hormonul antagonist (scade calcemia).

112

XII. 5. TIMUSUL Este situat inapoia sternului. Dezvoltat maxim in copilarie, dupa pubertate involueaza, dar nu dispare complet. Parenchimul timusului este alcatuit dintr-un tesut in care se gasesc limfocite mici numite timocite. Acestea provin din maduva osoasa. Ajunse in timus, se matureaza, rezultand limfocite T, care migreaza din timus si populeaza ganglionii limfatici si splina, contribuind la imunitatea organismului. Timusul secreta si un hormon care stimuleaza activitatea limfocitelor T. XII. 6. PANCREASUL ENDOCRIN Secreta doi hormoni: insulina si glucagonul prin celulele endocrine din insulele Langerhans. Insulina hipoglicemie. Hiposecretia duce la diabet zaharat (caracterizat prin : hiperglicemie, poliurie, polidipsie, polifagie cu scadere in greutate). Hipersecretia duce la hipoglicemie , cu alterarea functiei sistemului nervos (foarte sensibil la lipsa glucozei) pana la coma. Glucagonul are efecte opuse insulinei. Glucagonul stimuleaza glicogenoliza, gluconeogeneza, determinand hiperglicemia. XII. 7. GLANDELE SUPRARENALE Sunt situate la polul superior al rinichilor. Sunt alcatuite din doua organe endocrine diferite ca origine si functie : Corticosuprarenala (zona corticala, de la exterior) alcatuita din tesut glandular,medulosuprarenala (zona medulara, la interior) alcatuita din tesut nervos. Corticosuprarenala secreta hormoni care deriva din colesterol : - aldosteronul, ce actioneaza la nivelul tubilor uriniferi de la nivelul rinichilor, marind reabsorbtia apei si natriului; - cortizolul, care creste filtrarea glomerulara, stimuleaza eliminarea apei,creste glicemia, creste numarul elementelor figurate ale sangelui (mai ales a leucocitelor, avand rol important in apararea organismului). Medulosuprarenala secreta adrenalina si noradrenalina, cu urmatoarele efecte : creste excitabilitatea cardiaca, forta si frecventa contractiilor inimiii; relaxeaza bronhiile si tractul digestiv, contracta sfincterele digestive; creste glicemia, produce anxietate, frica, stare de alerta. creste consumul de glucoza de care tesuturi, prin stimularea glicogenogenezei si lipogenezei (lipide formate din glucoza). Prin aceste efecte determina

113

114