1.

Competenţe privind cunoaşterea şi înţelegerea

Cunoaşterea principalelor forme şi modele de organizare şi evaluare a infrastructurilor fizice (hardware) şi logice
(software) ale sistemelor informationale moderne;

2. Competenţe în domeniul explicării şi interpretării

Cunoaşterea principalelor aspecte privind administrarea reţelelor de calculatoare de tip Intranet/Extranet/Internet;

3. Competenţe instrumental aplicative

Cunoaşterea şi aplicarea conceptelor şi instrumentelor de prelucrare a informaţiei, necesare pentru exploatarea

resurselor fizice şi logice ale sistemelor informatice moderne;

4. Competenţe atitudinale

Utilizarea instrumentelor predefinite (firmware) de organizare, exploatare şi administrare a datelor şi aplicaţiilor în

sistemele de operare locale şi de reţea (nivel minim operator/administrator).
 UNITATEA I

NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND PRELUCRAREA AUTOMATĂ A DATELOR

În acest capitol cititorul se întâlneşte cu o serie de noţiuni teoretice (data,

informaţie, decizie, sistem informaţional şi sistem informatic) fără de care nu se poate
înţelege restul cursului. Trebuie înţeles de la început că pentru a obţine informaţii
trebuie să dispunem de un volum corespunzător de date pe care să le prelucrăm după
criterii diferite, iar în urma procesului de prelucrare se obţine un volum de informaţii
suficient de mare pentru a fi folosit de conducerea unei societăţi comerciale.
Se lămuresc în continuare etapele procesului de prelucrare a datelor şi
noţiunile de sistem informaţional şi sistem informatic.
Ţinând seama de relaţia om – calculator se pune problema reflectării de
către calculator a datelor transmise de către om, deci se definesc codurile utilizate
pentru reflectarea datelor în memoria calculatorului.

1.1. Informaţie, dată, decizie. Clasificarea informaţiilor

Conducerea modernă a activităţii unei societăţi comerciale este de
neconceput fără a avea la bază un volum suficient de informaţii. Obţinerea acestora
la timp şi de o calitate superioară implică utilizarea pe scară largă a tehnicii
electronice de calcul. De calitatea informaţiilor cu care operează organele de
conducere şi de capacitatea de analiză a acestora depinde, în ultimă instanţă,
calitatea deciziilor luate pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii economice.
Se poate afirma că, din punctul de vedere al conducerii, informaţia
reprezintă purtătorul de noutate despre fenomenele şi procesele economice care se
desfăşoară în cadrul unei societăţi comerciale sau în afara acesteia, dar au legătură
cu ea şi care este folosită în activitatea de analiză şi decizie.
Informaţia este produsul unui şir întreg de prelucrări a datelor primare care
apar ca urmare a desfăşurării activităţii unei societăţi comerciale.
Schema simplificată a procesului de obţinere a informaţiilor poate fi
reprezentată astfel:

- stocare

Figura 1.1. Schema procesului de prelucrare a datelor

 CAPITOLUL I - Noţiuni de bază privind prelucrarea automată a datelor

În procesul de prelucrare are loc transformarea datelor într-o formă utilă, cu

un plus de cunoaştere.
Datele sunt şiruri de caractere (cifre, litere, simboluri, cuvinte) cu o
anumită semnificaţie. Ele constituie materia primă din care se obţin
informaţiile.
Datele, organizate într-o formă accesibilă, sunt introduse în sistemul
electronic de calcul în vederea prelucrării lor cu scopul de a obţine informaţii.
Din punct de vedere al procesului de prelucrare informaţia este rezultatul
unui proces de prelucrare a datelor, destinată utilizării în munca de conducere
şi decizie.
Privită în sens de cunoaştere, informaţia reprezintă o ştire, un semnal
care reflectă starea unui sistem sau a mediului în care acesta funcţionează şi
care aduce receptorului ei în plus de cunoaştere.
Deoarece informaţiile rezultă în urma procesului de prelucrare a datelor
putem spune că ele nu sunt altceva decât produsul finit al acestui proces.
Informaţiile se pot clasifica după diverse criterii după cum urmează:
a) după forma de exprimare a fenomenelor şi proceselor economice pe
care le reflectă, informaţiile pot fi: analogice, cantitative, calitative.
• informaţiile analogice caracterizează parametrii cu variaţie continuă din
cadrul proceselor tehnologice, cum ar fi: intensitatea, temperatura, presiunea, viteza etc.
• informaţiile cantitative sau numerice se obţin prin pre-lucrarea datelor
numerice referitoare la fenomenele sau procesele economice ce au loc în cadrul
unei societăţi comerciale. Ele se obţin pe bază de observaţie (cântărire, măsurare,
numărare) sau pe bază de calcule.
• informaţiile calitative sau nenumerice exprimă latura calitativă a
activităţii unei societăţi comerciale. Ele se obţin prin prelucrări succesive ale
informaţiilor cantitative, evidenţiind aspectele pozitive sau negative ale activităţii
economice. Se prezintă în general sub formă de rapoarte şi sunt utilizate de către
conducerea societăţii în activitatea de analiză şi decizie;
b) după situarea în timp a procesului sau fenomenului economic
reprezentat, informaţiile se pot grupa astfel: active, pasive şi previzionale.
• informaţiile active sau operative reprezintă procesele sau fenomenele
economice în momentul desfăşurării acestora. Ele sunt utilizate de către conducerea
societăţii pentru luarea unor decizii operative care să ducă la îmbunătăţirea imediată
a activităţii unei societăţi;
• informaţiile pasive (istorice) reflectă procesele şi fenomenele economice
care au avut loc într-o anumită perioadă de gestiune (lună, trimestru, semestru, an).
Aceste informaţii sunt folosite de către conducerea societăţii pentru a elabora, pe
baza unor analize economice temeinice, decizii care privesc activitatea viitoare;
 • informaţiile previzionale se referă la activitatea viitoare a unei societăţi
comerciale, ele obţinându-se pe baza informaţiilor pasive dar şi având la bază
perspectiva de dezvoltare a societăţii aprobată de către AGA. Ele sunt concretizate
în programe şi planuri care caracterizează activitatea viitoare a societăţii analizate;
c) după conţinutul lor informaţiile pot fi: elementare, complexe, sintetice.
• informaţiile elementare reflectă operaţii şi procese economice ce nu mai
pot fi descompuse;
• informaţiile complexe se obţin prin prelucrarea celor elementare şi
reflectă un proces sau fenomen economic în ansamblul său. Aceste informării sunt
redate sub formă de situaţii centralizatoare sau rapoarte prin care se reflectă o
anumită latură a activităţii economice pe o perioadă de timp;
• informaţiile sintetice se obţin prin prelucrări succesive ale celorlalte
două categorii de informaţii şi caracterizează activitatea societăţii pe o perioadă de
timp în ansamblul ei sub forma unor indicatori cum a fi: rentabilitatea, productivitatea
muncii, nivelul costurilor de producţie, etc.
d) după suportul informaţional utilizat pentru transmitere, informaţiile
pot fi: verbale, scrise sub forma unor situaţii de ieşire, grafice - prezentate sub formă
de imagini video sau pe hârtie, informaţii transmise sub formă de unde radio sau
magnetice, precum şi informaţii înregistrate, codificat, pe diferite medii materiale
(bandă magnetică, disc magnetic etc.) în scopul utili-zării acestora într-un nou
proces de prelucrare;
e) după domeniul de activitate la care se referă, informaţiile se pot grupa
astfel: tehnologice, tehnico-ştiinţifice şi economice.
• informaţiile tehnologice reflectă procesele de producţie fiind folosite de
către conducerea societăţii pentru dirijarea în continuare a acestor procese;
• informaţiile tehnico-ştiinţifice rezultă din prelucrarea datelor de
cercetare-dezvoltare şi sunt utilizate în acest domeniu pentru dezvoltarea activităţii
de cercetare tehnologică, dar în special pentru perfecţionarea activităţii de producţie;
• informaţiile economice reflectă latura economică a activităţii unei
societăţi comerciale, ele fiind utilizate de către conducerea acesteia în activitatea de
analiză şi decizie. Aceste informaţii se obţin prin prelucrări succesive de către
compartimentele din cadrul unei societăţi comerciale aflate pe diferite trepte
ierarhice. Astfel, la nivelul organelor operativ-executive (secţii, ateliere, depozite)
volumul informaţiilor este mai mare, dar ele sunt de o complexitate scăzută, ca apoi
prin prelucrări succesive la nivelul compartimentelor funcţionale, volumul acestora
să scadă, dar va creşte în complexitate, ele reflectând un proces economic sau o
latură a acestuia în totalitatea sa. Rezultă deci, că în cadrul unei societari
comerciale informaţiile circulă atât între diferite compartimente funcţionale aflate la
 CAPITOLUL I - Noţiuni de bază privind prelucrarea automată a datelor

acelaşi nivel ierarhic, cât şi între diferite verigi (puncte) ale organigramei pornind de
la organele operativ-executive către organele de conducere, formând fluxuri
informaţionale.
Fluxul informaţional reprezintă drumul parcurs de o informaţie din momentul
apariţiei unui fenomen sau proces economic şi până când, pe baza cunoaşterii lui de
către organele de conducere, se declanşează un alt fenomen sau proces economic.
La nivelul unei societăţi comerciale fluxurile informaţionale sunt de două tipuri:
a) fluxuri informaţionale interne care asigură circulaţia informaţiilor între
diferite structuri organizatorice sau între diferite compartimente ale structurii
organizatorice, fiind folosite de organele de conducere pentru fundamentarea
deciziilor. Aceste fluxuri informaţionale pot fi, la rândul lor orizontale şi verticale.
Fluxurile informaţionale orizontale asigură schimbul de informaţii între
compartimente funcţionale aflate la acelaşi nivel ierarhic.

Figura 1.2. Fluxuri informaţionale interne orizontale

Fluxurile informaţionale verticale asigură o circulaţie a in-formaţiilor de la

organele operativ-executive către organele de conducere (flux vertical ascendent)
care le folosesc pentru fundamentarea deciziilor sau de la organele de conducere
către organele operativ-executive (flux vertical descendent), în acest mod circulă
deciziile care sunt luate de către organele de conducere şi sunt transmise spre
executare organelor operativ-executive.
 Figura 1.3. Fluxuri informaţionale interne verticale

b) Fluxurile informaţionale externe care asigură circulaţia informaţiilor

fie între diferite societăţi comerciale, fie între acestea şi organele ierarhic superioare
şi în acest caz avem fluxuri informaţionale orizontale şi verticale.
Fluxurile informaţionale externe orizontale asigură circulaţia informaţiilor
între diferite societăţi comerciale determinate de relaţiile comerciale ce se stabilesc
între acestea pe baza contractelor de aprovizionare sau desfacere, precum şi de
relaţiile care se stabilesc între acestea şi băncile comerciale care le deservesc.

S.C. furni- Factura S.C. Dispo-zitie B.C.

zoare benefi- de plată
ciară

Figura 1.4. Flux informaţional extern orizontal

Fluxurile informaţionale externe verticale asigură circulaţia informaţiilor

de la societatea comercială către organele ierarhic superioare şi invers. Ca şi cele
interne, fluxurile informaţionale externe verticale pot fi, la rândul lor ascendente sau
descendente.
În flux vertical ascendent circulă informaţiile transmise de fiecare societate
comercială, sub forma indicatorilor sintetici, către organele ierarhic superioare care
la rândul lor fac operaţii de centralizare şi raportare.
În flux vertical descendent circulă deciziile luate de către organele superioare
care sunt transmise spre a fi executate de către fiecare societate comercială din
subordine.
 CAPITOLUL I - Noţiuni de bază privind prelucrarea automată a datelor

Figura 1.5. Fluxul informaţional extern vertical

Din cele prezentate rezultă că informaţiile au un rol determinant în procesul

de fundamentare a deciziilor, în realizarea unei conduceri eficiente a activităţii
societăţii comerciale.
Deoarece deciziile se iau pe baza unei analize atente a rezultatelor obţinute
de o societate comercială pe o anumită perioadă de timp, putem spune că acestea
(deciziile) nu sunt altceva decât nişte informaţii de comandă date către sistemul
condus. Pentru sistemul condus decizia are caracter obligatoriu, ea fiind transpusă
în practică în funcţie de indicaţiile organului de conducere.
Calitatea deciziilor depinde de calitatea informaţiilor care au stat la baza
elaborării lor. Din acest motiv, la nivelul condu-cerii unei societăţi comerciale trebuie
sa stea permanent, ca o preocupare de bază perfecţionarea sistemului
informaţional. O modalitate de realizare a acestui obiectiv o reprezintă utilizarea
sistemelor electronice de calcul în procesul de prelucrare a datelor.

1.2. Sistemul informaţional şi sistemul informatic

În cadrul unei întreprinderi, considerată ca un sistem (un ansamblu de
elemente materiale şi umane interconectate) se pot distinge trei subsisteme şi
anume: sistemul de conducere, sistemul informaţional şi sistemul condus sau
operaţional. Între aceste subsisteme există legături directe astfel că subsistemul
operaţional este acela care oferă volumul de date necesar prelucrării de către
subsistemul informaţional, iar acesta după ce prelucrează datele primite, transmite
mai departe subsistemului de conducere informaţii. Acestea sunt analizate şi în final
se iau decizii care apoi sunt transmise, pentru a fi executate sistemului operaţional
şi ciclul se repeta.
Deoarece orice subsistem este tratat în literatura de specialitate ca un
sistem de dimensiuni mai mici aparţinând unui sistem atotcuprinzător, în continuare
vom folosi pentru acesta termenul de sistem.
Deci putem spune că sistemul informaţional reprezintă un ansamblu de
mijloace şi metode de cunoaştere şi previziune necesare procesului de
conducere.
În sistemul informaţional se cuprinde ansamblul operaţiilor de culegere,
transmitere, înregistrare şi prelucrare a datelor în scopul obţinerii informaţiilor
necesare conducerii unei societăţi comerciale pentru analiză şi decizie.
Sistemul informaţional este grefat întotdeauna pe sistemul economic pe care-l
deserveşte şi care urmare este dependent de structura organizatorică a acestuia.
Un sistem informaţional cuprinde resurse materiale, umane şi
informaţionale, toate contribuind la realizarea obiectului general de obţinere a
informaţiilor.
Eficienţa conducerii oricărei activităţi economice depinde de asigurarea unui
volum de informaţii corecte, operative şi cuprinzătoare care să permită
caracterizarea activităţii în orice moment. Aceasta se poate realiza numai prin
utilizarea calcula-torului în procesul de prelucrare a datelor în scopul obţinerii de
informaţii. Când activitatea de prelucrare a datelor se realizează cu ajutorul
sistemelor electronice de calcul putem spune că s-a realizat un sistem informatic.
Sistemul informatic, ca parte a sistemului informaţional, se ocupă de
prelucrarea automată a datelor în scopul obţinerii unor informaţii calitativ superioare,
bine structurate şi într-un volum suficient de mare în funcţie de nevoile de informare
ale condu-cerii economice.
Sistemul informatic este un ansamblu structurat şi corelat de
proceduri şi echipamente electronice de calcul care permit culegerea,
transmiterea, prelucrarea şi stocarea date-lor şi a informaţiilor. El reprezintă
partea automatizată a sistemului informaţional.
Elementele componente ale unui sistem informatic sunt: baza tehnică,
sistemul de programe, baza de date, resursele umane şi cadrul organizatoric.
Baza tehnică sau HARDWARE-ul sistemului informatic este constituită din
totalitatea echipamentelor de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare a datelor şi
informaţiilor, în care locul central revine calculatorului electronic. Pentru realizarea
unui sistem informatic, pe lângă calculatorul electronic este necesar să existe şi
echipamente de culegere, transmitere şi stocare a datelor şi informaţiilor, precum şi
echipamente de teleprelucrare.
Sistemul de programe sau SOFTWARE-ul cuprinde ansamblul
programelor care asigură funcţionarea sistemului informatic în concordanţă cu
funcţiile şi obiectivele care i-au fost stabilite. Acesta cuprinde atât programele
sistemului de operare cât şi programele aplicative. Programele sistemului de
operare asigură buna funcţionare a sistemelor de echipamente, iar programele
aplicative asigură prelucrarea datelor în funcţie de cerinţele utilizatorilor.
Baza de date cuprinde colecţii de date stocate pe nişte medii materiale
(discuri magnetice, bandă magnetică etc.) capa-bile să le redea procesului de
prelucrare automată în funcţie de instrucţiunile conţinute în programele aplicative.
Resursele umane şi cadrul organizatoric cuprinde personalul de
specialitate şi cadrul necesar funcţionării sistemului informatic. Personalul de
specialitate include programatori, analişti de sistem, ingineri, operatori ş.a., iar
cadrul organizatoric este constituit din oficiul de calcul sau centrul de calcul cu
compartimentele lor implicate în funcţionarea sistemului informatic.

1.3. Etapele procesului de prelucrare automată a datelor

Procesul de prelucrare a datelor cu ajutorul calculatorului electronic
 CAPITOLUL I - Noţiuni de bază privind prelucrarea automată a datelor

cuprinde ansamblul operaţiilor de culegere, transmitere, înregistrare, selectare,

combinare, sortare, calculare, grupare şi stocare a datelor în vederea obţinerii de
informaţii.
Datele primare, apărute ca urmare a producerii unui fenomen sau proces
economic, pentru a deveni informaţii sunt supuse procesului de prelucrare.
Etapele procesului de prelucrare a datelor sunt:
a) Pregătirea datelor iniţiale pentru introducerea acestora în procesul de
prelucrare, presupune efectuarea unor operaţii manuale legate de: înscrierea datelor
în momentul şi la locul procedurii unui proces sau fenomen economic în nişte
documente (documente primare); verificarea corectitudinii datelor din docu-mente -
operaţie efectuată de persoane care au această competenţă; codificarea datelor -
operaţie ce constă în atribuirea unor coduri numerice sau alfanumerice datelor care
se exprimă prin cuvinte.
b) Transmiterea datelor către compartimentele specializate în prelucrări cu
ajutorul calculatorului. Pentru aceasta serviciile funcţionare din cadrul societăţii
comerciale aranjează documentele primare pe genuri de operaţii (sortare
sistematică) şi în ordine cronologică, după care le predă persoanelor care se ocupă
în continuare cu prelucrarea datelor sub forma pachetelor de documente.
c) Introducerea datelor în baza de date - activitate specifică sistemului
informatic, constă în preluarea datelor din documentele primare transmise de
serviciile funcţionare sub forma pachetelor de documente şi introducerea acestora în
memoria internă sau externă a sistemului electronic de calcul sub formă de colecţii
de date. Pentru culegerea şi înregistrarea corectă a datelor în colecţiile de date,
operatorul trebuie să aibă la dispoziţie o machetă cu structura datelor dintr-o colecţie
prin intermediul căreia, analistul de sistem, indică ordinea înregistrării datelor şi
numărul maxim de caractere prin care acestea se reprezintă. Astfel, operatorul
având această machetă va culege datele din documentele primare şi le va introduce
în memorie (internă sau externă) ţinând seama de ordinea indicată prin machetă şi
de spaţiul afectat fiecăreia. Această operaţie se execută pe baza unui program
aplicativ stocat anterior în memoria internă, folosind o tastatura şi un monitor pentru
culegerea şi transmiterea datelor către memoria internă şi o unitate periferică (de
disc magnetic, disc flexibil) cu rolul de a înregistra datele în colecţii de date pe
memoria externă la ieşirea din sistem.
d) Prelucrarea datelor se realizează în întregime de către sistemul
electronic de calcul pe baza unor programe aplicative adecvate, în cadrul acestei
etape se pot include următoarele operaţii:
• validarea datelor introduse în colecţiile de date. Operaţia constă în
verificarea corectitudinii datelor înregistrate din punctul de vedere al naturii lor
(numerice, alfabetice sau alfanumerice) şi al numărului de caractere prin care s-au
memorat şi se realizează pe baza unui program special ce se află în cadrul unui
program de creare a bazei de date;
• sortarea datelor dintr-o bază de date are ca obiectiv ordonarea datelor
în funcţie de necesităţile procesului de prelucrare. Criteriile după care se face
sortarea sunt de asemenea date printr-un program aplicativ de sortare;
• combinarea (interclasarea) datelor constă în unirea datelor din două
sau mai multe colecţii după criterii stabilite prin programul aplicativ;
• calcularea datelor, operaţie ce duce la efectuări de calcule aritmetice
sau logice asupra datelor supuse prelucrării pe baza unui program aplicativ în
vederea obţinerii de informaţii.
e) Redarea rezultatelor prelucrării (a informaţiilor) sub forma situaţiilor de
ieşire, situaţii care pot fi obţinute fie pe ecranul monitorului, fie la imprimantă prin
tipărirea acestora pe hârtie. Situaţiile de ieşire obţinute de la imprimantă sunt trans-
mise utilizatorilor în timp util pentru a le folosi în procesul de analiză şi decizie.
f) Stocarea datelor şi informaţiilor este operaţia finală a unui proces de
prelucrare automată a datelor şi este necesară pentru reluarea prelucrării după alte
criterii şi cerinţe. Ca atare, datele iniţiale înregistrate în colecţii de date sunt păstrate
sub forma bazelor de date sau a fişierelor, alături de datele care au rezultat dintr-un
proces de prelucrare dar care urmează să fie utilizate în alte procese de prelucrare
automată. Pentru aceasta, şi aceste date sunt înregistrate sub forma colecţiilor de
date în bazele de date.
Procesul de prelucrare automată a datelor este un proces complex la care
participă o serie de persoane specializate în activitatea de analiză şi proiectarea de
sisteme informatice, precum şi utilizatori neinformaticieni care exploatează bazele
de date pe baza programelor elaborate de informaticieni.
1.4. Sisteme de numeraţie şi coduri utilizate pentru reprezentarea datelor
Simbolurile utilizate pentru reprezentarea diferitelor numere poartă numele de
cifre, iar ansamblul regulilor de reprezentare a numerelor folosind cifrele constituie
un sistem de numeraţie.
În prelucrarea automată a datelor se folosesc următoarele sisteme de
numeraţie:

Baza Sistemul de numeraţie Simboluri utilizate

10 Zecimal 0,1,2,3,4,5,6,7,8,9
2 Binar 0,1
8 Octal 0,1,2,3,4,5,6,7
16 Hexazecimal 0, 1, 2,3,4,5,6,7,8,9, A,B,C,D,E,F

Sistemul de numeraţie zecimal este folosit de către om în prelucrarea

manuala a datelor precum şi în procesul de prelucrare automată a datelor în faza de
 CAPITOLUL I - Noţiuni de bază privind prelucrarea automată a datelor

introducere a datelor de la tastatură pentru a fi înregistrate în colecţii de date sau

pentru a fi prelucrate imediat de calculator, precum şi în faza de redare a rezultatelor
unui proces de prelucrare sub forma situaţiilor de ieşire obţinute la imprimantă.
Deoarece echipamentele electronice de calcul sunt construite pe principiul
circuitelor logice şi au ca elemente componente circuitele electronice care nu pot
avea decât două stări posibile (închis sau deschis) reprezentarea datelor în
memoria internă nu se poate face decât într-un sistem de numeraţie care sa
folosească doar două cifre. Acesta este sistemul de numeraţie binar - un sistem în
baza 2 şi care utilizează cifrele de O şi 1. Cele două cifre ale sistemului de
numeraţie binar poartă denumirea de biţi. O succesiune de 8 biţi consecutivi
formează un octet, acesta fiind folosit pentru prezentarea unui caracter în memoria
internă.
Orice simbol al sistemului de numeraţie zecimal poate fi transformat în binar
ca puteri ale bazei 2 astfel:

Reprezentare în binar Simbol

23 22 21 2° zecimal
0 0 0 0 0
0 0 0 1 1
0 0 1 0 2
0 0 1 1 3
0 1 0 0 4
0 1 0 1 5
0 1 1 0 6
0 1 1 1 7
1 0 0 0 8
1 0 0 1 9

Dacă introducerea datelor de la tastatură şi redarea rezultatelor unui proces

de prelucrare se realizează în sistemul de nume-raţie zecimal, iar memorarea
datelor precum şi efectuarea operaţiilor aritmetice asupra acestora se face în
sistemul de numeraţie binar se impune ca o necesitate transformarea datelor
din sistemul zecimal în binar (la intrare) şi din binar în zecimal (la ieşirea din
sistem). Aceste transformări se execută în mod automat, calculatorul dispunând
de componente specializate pentru aceste operaţii. Pentru a înţelege modul de
efectuare a acestor conversii este necesar să arătăm logica care a stat la baza
lor. Astfel, pentru a transforma un număr din baza 10 într-un număr în baza 2
(sau într-o altă bază 8, 16) se împarte numărul în baza 10 la valoarea 2 sau a celor
reprezentând alte baze (8, 16) reţinându-se câtul şi restul; câtul se împarte din nou la
valoarea bazei reţinându-se catul şi restul. Operaţia se repetă până ce catul este
mai mic decât valoarea bazei.
Numărul obţinut din aceste operaţii se formează pornind de la ultimul cât şi
apoi resturile luate în ordinea inversă apariţiei lor, astfel:

5910=111011(2)
59:2 = 29:2 = 14:2 = 7:2 = 3: 2 = 1
rest (1) rest (1) rest (O) rest (1) rest (1)
Transformarea unui număr din sistemul de numeraţie binar în sistemul de
numeraţie zecimal se poate realiza pe baza următoarelor formule:

n
N10 = ∑C ⋅ Bρ
p=0

în care:
N10 - numărul în baza 10
p - poziţia cifrei în cadrul numărului în baza 2
C - valoarea individuală a unei cifre
B - valoarea bazei (2,8,16)

EXEMPLU : 1110112 = N10

1.25+ 1.24+ 1.23+ 0.22+ 1.21 + 1.2°= 32 + 16 + 8 + 2 + l = 5910

Sistemul de numeraţie octal foloseşte opt cifre pentru reprezentarea

numerelor. Deoarece cifra 8 este rezultatul lui 23, rezultă ca orice simbol al
sistemului de numeraţie octal se poate reprezenta direct în binar pe lungimea de trei
biţi (22, 21, 2°), astfel:

Reprezentare în binar Simbol

22 21 2° octal
0 0 0 0
0 0 1 1
0 1 0 2
0 1 1 3
1 0 0 4
1 0 1 5
1 1 0 6
1 1 1 7
 CAPITOLUL I - Noţiuni de bază privind prelucrarea automată a datelor

Sistemul de numeraţie octal este utilizat pentru reprezentarea datelor de

către sistemele electronice de calcul folosind diverse coduri de reprezentare.
Sistemul de numeraţie hexazecimal în baza 16 foloseşte pentru
reprezentarea datelor cele zece simboluri cifrice ale sistemului de numeraţie zecimal
şi primele şase litere mari ale alfabetului.
Legătura dintre acest sistem de numeraţie şi cel binar este dată de faptul că
16 = 24 şi ca atare orice simbol al sistemului de numeraţie hexazecimal se poate
transforma direct în binar pe lungimea de 4 biţi, astfel:

Reprezentare în binar Simbol

23 22 21 2° hexazecimal
0 0 0 0 0
0 0 0 1 1
0 0 1 0 2
0 0 1 1 3
0 1 0 0 4
0 1 0 1 5
0 1 1 0 6
0 1 1 1 7
1 0 0 0 8
1 0 0 1 9
1 0 1 0 A(10)
1 0 1 1 B(10)
1 1 0 0 C(10)
1 1 0 1 D(10)
1 1 1 0 E(10)
1 1 1 1 F(10)

Sistemul de numeraţie hexazecimal este utilizat în tehnica electronică de

calcul pentru reprezentarea datelor pe memoriile externe sau interne folosind în
acest scop diverse coduri pentru reprezentarea datelor.
Apariţia acestor coduri este legată de necesitatea asigurării unei comunicaţii
cât mai simple şi rapide între om şi calculator, având în vedere că dacă primului îi
este specifică gândirea şi operarea în sistemul de numeraţie zecimal, celui deal
doilea îi este specifică (datorită caracteristicilor constructive) prelucrarea şi
memorarea datelor în sistemul de numeraţie binar sau derivatelor acestuia (octal şi
hexazecimal). În acest scop diferitele caractere utilizate de către om în scrierea
curentă (cifre, litere, semne speciale) pot fi reprezentate pe memoriile externe
(auxiliare) sau în memoria internă a unui calculator prin biţi de O şi 1.
 Modalitatea de combinare a simbolurilor de O şi l pentru reprezentarea
tuturor caracterelor din scrierea curentă poartă numele de codificare.
După natura caracterelor pe care le pot reprezenta codurile se pot grupa astfel:
• coduri numerice;
• coduri alfanumerice.
Codurile numerice specifice primelor generaţii de calculatoare care erau
concepute numai pentru prelucrări de date numerice erau utilizate pentru a
reprezenta cele zece simboluri ale sistemului de numeraţie zecimal. Dintre aceste
coduri cel mai utilizat este codul BCD (Binary Coded Decimal). Acesta este un cod
de patru biţi folosit pentru a reprezenta orice caracter din zecimal în binar.
Codurile alfanumerice permit reprezentarea oricărui caracter din scrierea
curentă pe memoriile externe sau în memoria internă a calculatoarelor prin biţi de O
şi 1. Dintre acestea cele mai utilizate sunt codul EBCDIC şi codul ASCII.
Codul EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code) este un cod
de 8 biţi şi ca atare foloseşte octetul pentru a reprezenta un caracter.
Pentru a reprezenta orice tip de caracter, octetul este structurat astfel:
• partea de bază (4 biţi) - utilizaţi pentru a arăta poziţia ocupată de un
caracter în cadrul grupei din care face parte;
• partea suplimentară (următorii 4 biţi) - arată grupa din care face
parte caracterul reprezentat.

octet

partea partea de bază

suplimentară

La baza reprezentării datelor în acest cod stă sistemul de numeraţie

hexazecimal (care permite reprezentarea oricărui caracter pe lungimea de 4 biţi).
Rezultă deci, că pentru a reprezenta un caracter din scrierea curentă codul
EBCDIC foloseşte două simboluri ale sistemului de numeraţie hexazecimal,
aşa cum rezultă din următorul tabel:

Partea Partea de bază

 CAPITOLUL I - Noţiuni de bază privind prelucrarea automată a datelor

suplimentară 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
F 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
C - A B C D E F G H I
D - J K L M N O P Q R
E - - S T U V W X Y Z

EXEMPLU:

F A C U L T A T E A

C6 C1 C3 E4 D3 E3 C1 E3 C5 C1

În memorie se reprezintă echivalentul acestor caractere hexazecimale în

binar, ocupând astfel un octet.

11000110

Tabela completă a codificării în EBCDIC este redată astfel:

Tabela codificării caracterelor alfanumerice şi speciale

Caracter Hex Cod în octet Ca Hex Cod în octet
racter
A CI 11000001
B C2 11000010 0 FO 11110000
C C3 11000011 1 F1 11110001
D C4 11000100 2 F2 11110010
E C5 11000101 3 F3 11110011
F C6 11000110 4 F4 11110100
G C7 11000111 5 F5 11110101
H C8 11001000 6 F6 11110110
 I C9 11001001 7 F7 11110111
8 F8 11111000
J Dl 11010001 9 F9 11111001
K D2 11010010
L D3 11010011 4B 01001011
M D4 11010100 < 4C 01001100
N D5 11010101 ( 4D 01001101
O D6 11010110 + 4E 01001110
P D7 11010111 $ 5B 01011011
Q D8 11011000 # 5C 01011100
R D9 11011001 / 61 01100001

S E2 11100010 , 6B 01101011
T E3 11100011 % 6C 01101100
U E4 11100100 6E 01101110
v E5 11100101
# 7B 01111011
w E6 11100110 > 7C 01111100
x E7 11100111 1 7D 01111101
Y E8 11111000 = 7E 01111110
Z E9 11101001 7F 01111111

Figura 1.6. Tabela codificării în codul EBCDIC

Codul ASCII:
Un alt cod alfanumeric utilizat, cu preponderenţă pentru reprezentarea
datelor în memoria internă a mini şi microcalculatoarelor este codul ASCII (American
Standard Code for Information Interchange). Acesta este un cod de 7 biţi, prin
intermediul cărora se pot reprezenta 128 de caractere (27), dintre care unele sunt
rezervate pentru scopuri tehnice speciale. Pentru reprezentarea unui caracter din
scrierea curentă se foloseşte şi în acest caz tot octetul, la care bitul cel mai din
stânga rămâne întotdeauna liber. Caracterele reprezentate în cadrul ASCII au la
bază sistemele de numeraţie octal sau hexazecimal aşa cum rezultă şi din următorul
tabel:

Caracter de Sisteme de numeraţie

reprezentat hexazecimal octal binar
A 41 101 1000001
B 42 102 1000010
 CAPITOLUL I - Noţiuni de bază privind prelucrarea automată a datelor

C 43 103 1000011
D 44 104 1000100
E 45 105 1000101
F 46 106 1000110
G 47 107 1000111
H 48 110 1001000
I 49 111 1001001
J 4A 112 1001010
K 4B 113 1001011
L 4C 114 1001100
M 4D 115 1001101
N 4E 116 1001110
O 4F 117 1001111
P 50 120 1010000
0 51 121 1010001
R 52 122 1010010
S 53 123 1010011
T 54 124 1010100
U 55 125 1010101
V 56 126 1010110
W 57 127 1010111
X 58 130 1011000
Y 59 131 1011001
Z 5A 132 1011010
0 30 060 0110000
1 31 061 0110001
2 32 062 0110010
3 33 063 0110011
4 34 064 0110100
5 35 065 0110101
6 36 066 0110110
7 37 067 0110111
8 38 070 0111000
9 39 071 0111001

Figura 1.7. Tabela codificării caracterelor în codul ASCII

În activitatea practică se utilizează tabele complete având codurile EBCDIC

şi ASCII, pa baza cărora se poate efectua descifrarea modului de reprezentare a
datelor de prelucrat şi a programelor aplicative în memoria calculatorului, mai ales în
situaţiile de incidenţe ca urmare a erorilor de programare sau de sistem.
 CAPITOLUL I - Noţiuni de bază privind prelucrarea automată a datelor

LISTA DE CUVINTE CHEIE

Data

Informaţie

Sistem informaţional

Sistem informatic

Hardware

Software

Coduri de reprezentare a datelor

Sisteme de numeraţie

EBCDIC

ASCII

BCD

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Ce înţelegeţi prin dată?

2. Dar prin informaţie?
3. Cum se clasifica informaţiile?
4. Ce înţelegeţi prin flux informaţional? De cate feluri este acesta?
5. Ce înţelegeţi prin decizie?
6. Ce este sistemul informaţional? Dar sistemul informatic? Care este mai
cuprinzător?
7. care sunt etapele procesului de prelucrare a datelor?
8. Ce înţelegeţi prin sistem de numeraţie? Care sunt principalele sisteme de
numeraţie utilizate în prelucrarea datelor?
9. Ce înţelegeţi prin coduri de reprezentare a datelor?
10. Care sunt principalele coduri utilizate?
11. Caracterizaţi fiecare cod de reprezentare a datelor.
Daca v-aţi însuşit toate aceste elemente puteţi trece mai departe. În caz
contrar reveniţi asupra acestui capitol pentru însuşirea informaţiilor necesare.

BIBLIOGRAFIE

o Maria Stănescu şi colectiv – „Bazele informaticii”, Ed. SECOREX,

Bucureşti, 1999, cap. I;
o Victoria Stanciu şi colectiv – „Informatica generala”, Ed. DUALTECH,
Bucureşti, 2001, cap. 1;
o Ilie Tamas şi colectiv – „Bazele informaticii”, Ed. InfoMega, Bucureşti,
2000, cap. I .
 UNITATEA II

ARHITECTURA SISTEMELOR ELECTRONICE DE CALCUL

După ce se defineşte noţiunea de sistem electronic de calcul şi care sunt

componentele acestuia, capitolul II al cursului are ca obiectiv major descrierea
structurii sistemului de echipamente în general şi în particular a structurii unui
microcalculator. Alături de descrierea componentelor fizice ale calculatoarelor, sunt
arătate şi funcţiile îndeplinite de către acestea în procesul de prelucrare a datelor,
arătându-se ca între componentele fizice ale unui sistem electronic de echipamente
se nasc trei fluxuri informaţionale: cel al instrucţiunilor, al datelor şi a comenzilor.
Astfel, ţinând seama de faptul că prelucrarea datelor se face pe baza unui program
aplicativ, instrucţiunile acestuia trebuie să se afle în memoria internă înainte de a
începe procesul de prelucrare propriu-zis. Pe baza acestor instrucţiuni, unitatea de
comandă şi control comandă celelalte componente pentru a introduce datele de la
unitatea periferică adecvată (de regulă din baza de date organizată pe hard-disc), în
memoria internă, pentru a efectua operaţii aritmetice sau logice asupra acestor date
(se execută de către unitatea aritmetico-logică) sau pentru a reda rezultatele
prelucrării (informaţiei) prin imprimarea acestora pe hârtie cu ajutorul unităţii
periferice adecvate (imprimanta).

2.1. Arhitectura generală a unui sistem electronic de calcul

Un sistem electronic de calcul reprezintă un ansamblu de resurse fizice
(echipamente) care împreună cu un sistem de programe (resurse logice)
realizează prelucrarea automată a datelor. Rezultă că orice sistem electronic de
calcul este alcătuit din două componente:

sistemul de echipamente (Hardware-ul);

sistemul de programe (Software-ul).
Sistemul de echipamente este format din totalitatea dispozitivelor care asigură
introducerea datelor în procesul de prelucrare, memorarea acestora, prelucrarea
propriu-zisă a datelor şi redarea informaţiilor obţinute din prelucrarea datelor.
Sistemul de programe reprezintă componenta logică şi cuprinde un
ansamblu de programe care asigură conducerea, supravegherea şi controlul
funcţionării corecte a resurselor fizice în procesul de prelucrare a datelor, precum şi
prelucrarea automată a datelor potrivit cerinţelor utilizatorilor. Astfel, se poate spune
că un sistem de programe este format dintr-un sistem de operare (setul de
programe care asigură funcţionarea corectă a sistemului de echipamente) şi din
programe aplicative pe baza cărora se realizează procesul de prelucrare efectivă a
datelor, ţinând seama de cerinţele impuse de utilizatori. Acestea, la rândul lor sunt
formate dintr-o mulţime de instrucţiuni (comenzi) date sistemului de echipamente,
scrise într-un limbaj de programare accesibil, în vederea efectuării operaţiilor de
prelucrare specifice fiecărei aplicaţii.
Realizarea oricărei lucrări aplicative presupune apelul la resursele fizice şi
logice ale unui sistem electronic de calcul.
Resursele fizice ale unui sistem electronic de calcul îndeplinesc următoarele
funcţii:
• funcţia de intrare-ieşire este realizată cu ajutorul unor unităţi periferice
adecvate care permit introducerea datelor de prelucrat şi a programelor pe baza
cărora se prelucrează datele în memoria internă, precum şi redarea rezultatelor
prelucrării prin imprimarea acestora pe hârtie pentru a fi utilizate în continuare de
către om, sau prin înregistrarea lor pe diverse medii materiale în vederea reutilizării
lor într-un alt proces de prelucrare;
• funcţia de memorare, realizată de către un dispozitiv special (memorie
internă) care are rolul de a memora datele de prelucrat şi programele aplicative
primite de la unităţile periferice de intrare, rezultatele parţiale sau totale obţinute
dintr-un proces de prelucrare precum şi unele componente ale sistemului de
operare;
• funcţia de comandă şi control - realizată de către o componentă fizică
specială (unitatea de comandă şi control) care asigură controlul permanent al
derulării procesului de prelucrare automată a datelor;
• funcţia de prelucrare - realizată de unitatea aritmetică - logică, resursă
fizică ce efectuează operaţii aritmetice sau logice asupra datelor pe care le primeşte
din memoria internă, operaţii ce sunt indicate prin programul aplicativ.
Unităţile materiale (fizice) care realizează aceste funcţii poartă numele de
unităţi funcţionale ale unui sistem de echipamente, ele formând, de fapt arhitectura
unui sistem electronic de calcul. Toate aceste unităţi se regrupează în două mari
componente şi anume:

unitatea centrală de prelucrare şi comandă;

unităţile de intrare-ieşire (periferice).
Structura unui sistem de echipamente poate fi redată prin schema din figura 2.1.
Unitatea centrală de prelucrare şi comandă formată din unitatea de comandă
şi control, memoria internă şi unitatea aritmetică - logică asigură memorarea datelor de
prelucrat şi a programelor aplicative, prelucrarea efectivă a datelor precum şi controlul
permanent al procesului de prelucrare a datelor.
Unitatea de comandă şi control este componenta cu rolul central în cadrul
configuraţiei unui sistem electronic de echipamente, îndeplinind următoarele funcţii:
• urmărirea executării unui program aplicativ;
• comanda celorlalte unităţi funcţionale (memorie internă, unitate aritmetică -
logică, unităţi periferice);
• comunicarea directă cu utilizatorul;
• măsurarea timpului;
 • decizie.
UNITATEA CENTRALĂ DE PRELUCRARE

UNITATEA DE COMANDA ŞI
CONTROL

UNITĂŢI
PERIFERICE DE
MEMORIA INTERNĂ
INTRARE /
IEŞIRE

UNITATEA ARITMETICO - LOGICĂ

Figura 2.l. Schema unităţilor funcţionale ale unui sistem electronic de echipamente

Memoria internă ca principală resursă a unui sistem electronic de

echipamente are rolul de a memora datele care sunt necesare efectuării unui ciclu
de prelucrare, rezultatele parţiale sau finale ale procesului de prelucrare precum şi
programul aplicativ pe baza căruia se prelucrează datele.
Din punct de vedere material, dispozitivele de memorare sunt realizate din
medii fizice capabile a avea două stări stabile. Fiecărei stări i se asociază o valoare
numerică de 0 sau l corespunzătoare celor două simboluri ale sistemului de
numeraţie binar.
Unitatea elementară de memorie, capabilă să reţină una din cele două
valori posibile se numeşte celulă binară.
Un grup ordonat de celule binare care poate fi exploatat printr-o singură
instrucţiune de intrare sau de ieşire a datelor poartă numele de locaţie de memorie
sau cuvânt de memorie.
Lungimea unui cuvânt de memorie este un multiplu de 8 biţi (l byte): 8, 16, 32,
64 biţi (depinde de modelul calculatorului).
O locaţie de memorie se identifică printr-o adresă (un număr de ordine care
se asociază în mod automat fiecărei locaţii de memorie). Numărul locaţiilor de
memorie adresabile reprezintă capacitatea memoriei. Aceasta se măsoară în
kiloocteţi (l KO = 210 octeţi); mega-octeţi (l MO = 210 KO) sau giga-octeţi (l GO = 210
MO).
Timpul de acces la memorie este intervalul de timp care separă cererea
unei date de obţinerea acesteia la locul prelucrării. Acesta se exprimă în
nanosecunde. Viteza de transfer a datelor se exprimă în mega-octeţi pe secundă.
Pentru a pune de acord viteza de transfer a diferitelor componente ale
sistemului de echipamente cu cea a memoriei interne se utilizează aşa numita
memorie cache care are un rol de tampon între memoria internă şi unitatea
aritmetică - logică. Capacitatea acestei memorii este mică dar este foarte rapidă,
având rolul de a stoca, pentru un timp limitat, datele de prelucrat sau părţi ale unui
program aplicativ.
După posibilitatea modificării conţinutului, memoria internă a calculatoarelor
electronice poate fi:
• memorie ROM (Read Only Memory) cu o capacitate mică (sub un mega-
octet), al cărei conţinut nu se pierde la întreruperea alimentării cu curent
electric, programată de către producătorii de calculatoare în vederea realizării
unor funcţii speciale (testarea şi iniţializarea sistemului de pornire);
• memorie EPROM (Erasable Programmable Read Only Memory) este o
memorie ce poate fi reprogramată. Conţinutul acestei memorii poate fi
modificat cu ajutorul unui programator de memorii.
• memoria RAM (Random Access Memory) ocupă cea mai mare parte a
memoriei interne, putând fi înregistrată şi citită, în această componentă a
memoriei interne se depun datele de prelucrat, rezultatele prelucrării şi
programele aplicative pe baza cărora se prelucrează datele.
Din punct de vedere al utilizatorilor, memoria internă se structurează în:
• memorie pentru stocarea unor programe ale sistemului de operare,
inaccesibilă utilizatorului;
• memorie pentru date şi programe aplicative, accesibilă utilizatorului.
Unitatea aritmetică - logică are cea mai mare complexitate tehnologică din
unitatea centrala, ea realizând prelucrarea propriu-zisă a datelor în conformitate cu
instrucţiunile din programul aplicativ.
Unităţile periferice ale unui sistem de echipamente realizează legătura
unităţii centrale cu mediul exterior, precum şi stocarea unui volum foarte mare de
date, sub forma fişierelor sau a bazelor date, care vor fi supuse procesului de
prelucrare după diverse criterii impuse de cerinţele utilizatorilor. În funcţie de rolul pe
care îl au în procesul de prelucrare automată a datelor, ele se pot clasifica astfel:
• unităţi periferice de intrare, având rolul de a citi datele stocate anterior în
fişiere sau baze de date, sau de a le capta şi colecta pentru a fi transmise memoriei
interne în vederea prelucrării acestora. Din această categorie fac parte: cititorul de
cartele perforate, cititorul de bandă perforată, tastatura, mouse, creionul optic,
scanner-ul, cititorul codului cu bare, captatorul de sunete etc.;
• unităţi periferice de ieşire au rolul de a reda informaţiile obţinute dintr-un
proces de prelucrare într-o formă înţeleasă de către om sau de a înregistra aceste
informaţii pe diferite medii materiale pentru a fi folosite într-un proces de prelucrare.
Redarea informaţiilor se poate realiza prin:

afişarea acestora folosind în acest scop ecranul monitoarelor;

imprimarea lor pe hârtie sub forma situaţiilor de ieşire. Acestea se pot obţine
cu ajutorul unor echipamente periferice adecvate numite imprimante (cu
ace, cu jet de cerneală, termice, laser);

imprimarea (scrierea) lor pe nişte medii materiale pentru a putea fi reutilizate
în altă procesare de prelucrare, în acest scop se pot utiliza unităţi periferice
cu rol de memorii auxiliare.
Unităţi periferice de memorare cu rolul de a stoca o cantitate foarte mare
de date, pe un timp nedeterminat, în vederea utilizării lor ulterioare în procese de
prelucrare a datelor. Aceste unităţi înregistrează, pe diverse medii materiale, atât
datele iniţiale (care nu au mai fost supuse unui proces de prelucrare) cât şi
rezultatele unui proces de prelucrare sub forma unor colecţii omogene de date. Cele
mai utilizate echipamente periferice cu rol de memorie externă (auxiliară) sunt:
unităţile de bandă magnetică; unităţile de discuri magnetice; unităţile de discuri
flexibile; unităţile de discuri optice. Acestea sunt dotate cu dispozitive speciale care
permit înregistrarea şi citirea datelor.
Legătura dintre unităţile periferice şi unitatea centrală este asigurată cu
ajutorul unor conductori electrici care vehiculează informaţii sub formă de impulsuri.
Deci, pentru integrarea unui echipament periferic într-un sistem de calcul este
necesară existenţa unei interfeţe care să asigure, pe de-o parte conectarea sa
electrică la unitatea centrală de prelucrare şi comandă, iar, pe de altă parte comanda
sa pentru a putea realiza o anumită acţiune. Unităţile periferice sunt legate atât de
memoria internă spre care transmite date şi instrucţiunile din programul aplicativ, sau
de la care primeşte informaţiile obţinute din prelucrarea datelor, precum şi de unitatea
de comandă şi control care transmite comenzi pentru a realiza o acţiune (citire de
date, înregistrare de informaţii).
Ansamblul perifericelor conectate la unitatea centrală reprezintă arhitectura
unui sistem electronic de calcul. Numărul şi tipul perifericelor ce pot fi conectate la
unitatea centrală constituie o opţiune a utilizatorului, fiind determinată de nevoile
sale de prelucrare.

2.2. Generaţii de calculatoare

Trecerea de la prelucrarea mecanică a datelor (operaţie realizată cu ajutorul
maşinilor de tabelat sau a unor maşini electrice de birou) la prelucrarea electronică a
însemnat un moment foarte important în istoria dezvoltării tehnicii de calcul. Acest
lucru s-a realizat la sfârşitul deceniului trei, începutul celui de-al patrulea deceniu al
secolului XX, când importante descoperiri ştiinţifice din domeniul matematicii, fizicii,
ingineriei electrice şi statisticii, făcute de universitari, au contribuit la apariţia primului
calculator electronic. Astfel, primul calculator electronic numeric ENIAC (Electronic
Numerical Integrator and Calculator) a fost construit de către John Manelily, fizician
la Universitatea din Pensylvania şi J. Prosper Eckert, inginer la aceeaşi universitate,
în anul 1946.
Din acest moment şi până în zilele noastre invenţiile din domeniul
tehnicii electronice de calcul au fost organizate în generaţii de
calculatoare electronice.
Evoluţia tehnicii electronice de calcul se poate divide în cinci generaţii
determinate, în principal de nivelul tehnologic, de modul de utilizare şi de limbajele
folosite în programare.
Prima generaţie (1938-1953) se caracterizează prin utilizarea tuburilor
electronice, fiind destinate calculelor ştiinţifice şi comerciale. Programarea acestora
se realiza în cod maşină dispunând în acest scop de aproximativ 100 de instrucţiuni
simple.
Generaţia a doua (1954-1963) caracterizată prin folosirea tranzistorilor
pentru realizarea de circuite logice fiind destinate în special pentru prelucrări
ştiinţifice. Programarea acestor calculatoare putea fi realizată fie într-un limbaj de
asamblare, fie utilizând limbaje evoluate (FORTRAN, ALGOL). Primul calculator cu
tranzistori a fost operaţional în anul 1954 (TRADIC), iar calculatorul IBM 1400 era
cel mai popular.
O caracteristică a acestei generaţii o constituie faptul că utilizatorii aveau la
dispoziţie un sistem de operare simplu care le permitea o exploatare secvenţială.
Cea de-a treia generaţie de calculatoare (1964-1973) se caracterizează prin:
folosirea circuitelor integrate; posibilităţi sporite de adresare a memoriei; utilizarea unor
dispozitive periferice diversificate care pot lucra în paralel; utilizarea unor sisteme de
operare complexe şi a unor limbaje de programare de nivel înalt, ce permit elaborarea
programelor aplicative într-un limbaj cât mai apropiat de vorbirea curentă în limba
engleză. În această perioadă firma IBM lansează pe piaţă calculatorul IBM 360.
A patra generaţie de calculatoare (1974 - începutul anilor 1990)
caracterizată prin folosirea circuitelor integrate pe scară largă şi foarte largă în
construirea calculatoarelor. Calculatoarele din această generaţie se caracterizează
prin: folosirea unor memorii interne de mare capacitate; posibilitatea utilizării mai
multor procesoare; folosirea limbajelor de programare neprocedurale care permit
gestionarea bazelor de date; dezvoltarea reţelelor locale de calculatoare şi chiar
tratarea informaţiilor şi a cunoştinţelor.
Generaţia a cincea (prezent şi viitorul apropiat) se caracterizează prin
utilizarea circuitelor integrate specializate în construcţia calculatoarelor; utilizarea
mai multor procesoare care pot lucra în paralel şi permit prelucrarea cunoştinţelor.

2.3. Clasificarea sistemelor electronice de calcul

Dată fiind varietatea mare sub care se prezintă sistemele electronice de
calcul s-a impus o clasificare a acestora ţinând seama de o serie de criterii printre
care: tipul unităţii centrale de prelucrare şi comandă; capacitatea de memorare (atât
a memoriei interne cât şi a celei externe); viteza de prelucrare; viteza de transfer a
datelor dintre memoria internă şi unităţile periferice; domeniul de folosire;
configuraţia unui sistem electronic de calcul; numărul utilizatorilor ce pot lucra
simultan la calculator; costul echipamentului etc.
Ţinând seama de toate aceste criterii, sistemele electronice de calcul se
grupează în patru clase după cum urmează: microcalculatoare, minicalculatoare,
calculatoare mainframe şi supercalculatoare.
Microcalculatoarele numite şi calculatoare personale sunt sisteme
electronice de calcul ce utilizează un microprocesor ca o componentă de bază a
unităţii centrale de prelucrare şi care pot fi utilizate la un moment dat de către o
singură persoană. Alte caracteristici ale microcalculatoarelor ar fi: o arhitectură
relativ simplă, capacitatea de memorare relativ mică (de la 640 KO la 64 MO) cu
posibilităţi de extindere; viteza de prelucrare de la 0,5 la 4 milioane de instrucţiuni pe
secundă (MIPS) cu tendinţă de creştere accentuată; posibilitatea de folosire a
microcalculatoarelor în reţea; cost relativ mic.
Minicalculatoarele sau calculatoare de capacitate medie sunt construite
după tehnologia clasică. Principalele caracteristici ale acestei clase de calculatoare
sunt: pot fi dotate cu unu sau două procesoare electronice, capacitatea memoriei
interne situată între l şi 5 MO iar cea a memoriei externe între 4 şi 64 MO; viteza de
prelucrare situată între l şi 10 milioane de instrucţiuni pe secundă; sunt dotate cu
unităţi de memorie externă rapide şi de mare capacitate (unităţi de discuri, de bandă
magnetică); permit lucru simultan a mai multor utilizatori, unitatea centrală putând fi
conectată cu mai multe terminale (între 5 şi 100).
Calculatoarele mainframe sunt sisteme electronice de calcul foarte
puternice, destinate să satisfacă cerinţele de prelucrare automată a datelor de la
mari organizaţii, amplasate într-un cadru ce poate fi controlat. Aceste calculatoare
se caracterizează prin : o unitate centrală foarte rapidă şi complexă, putând fi
formată din mai multe unităţi de prelucrare; capacitate foarte mare a memoriilor
interne şi externe; viteza de prelucrare foarte mare (de zeci şi sute de milioane de
instrucţiuni pe secundă); permit lucru simultan a sute şi chiar mii de utilizatori; cost
foarte ridicat.
Supercalculatoarele sunt sisteme electronice de calcul dotate cu resurse fizice
(hardware) şi logice (software) deosebite. Acestea pot fi utilizate în cercetarea ştiinţifică,
în industria de apărare, aeronautică şi spaţială. Un supercalculator poate efectua
bilioane de operării pe secundă. Costul lor este foarte, foarte mare.

2.4. Caracteristici tehnice şi de exploatare a microcalculatoarelor

Microcalculatoarele sunt sisteme electronice de calcul ce au evoluat foarte
rapid, ele având o istorie relativ recentă. Caracteristicile tehnice şi de exploatare,
domeniile de utilizare şi performanţele înregistrate permit gruparea acestora în:

microcalculatoare personale - familiale de tipul "home computer" (HC);

microcalculatoare profesionale (din generaţia veche) pe 8 biţi;

microcalculatoare personal profesionale (personal computer).
Microcalculatoarele personale au cunoscut un succes deosebit la sfârşitul
anilor '70, începuturile anilor '80 fiind destinate unor nevoi neprofesionale.
Capacitatea memoriei interne era mică (maxim 64 KO), iar unităţile periferice, nu
prea evoluate se limitau la unitatea de casetă magnetică ce utiliza o bandă
magnetică (asemănătoare unui casetofon obişnuit) cu două piste apte pentru
înregistrare, ecranul unui televizor color şi tastatură. Microcalculatoarele HC erau
utilizate în special pentru jocuri dar ele permiteau şi prelucrări de date folosind în
acest scop programe aplicative scrise într-un limbaj de programare evoluat (BASIC
sau PASCAL).
Microcalculatoarele profesionale pe 8 biţi au apărut prin anul 1974 având
la bază microprocesoare de tipul INTEL 8080. Aceste sisteme electronice de calcul
aveau următoarele caracteristici :

o memorie internă de minim 64 KO extinsă ulterior la 128,256 şi chiar 640
KO;

sistem de operare pe 8 biţi implementat pe un disc flexibil;

dispun de un sistem de magistrale separate;

s-au diversificat perifericele (cititoare de cartele perforate, cititoare de
bandă perforată, unitate de casetă magnetică, unitate de bandă magnetică,
unitate de discuri flexibile şi imprimantă);

viteza de prelucrare era de până la 0,1 milioane de instrucţiuni pe secundă.
La noi în ţară s-au construit şi utilizat microcalculatoare profesionale cum ar
fi Felix-M18; Felix-M18B; Felix-M118; Cub-Z; Junior etc. care au fost repede
înlocuite datorită apariţiei altor microcalculatoare mult mai performante.
Microcalculatoarele personal - profesionale sunt cele mai răspândite
sisteme electronice de calcul. Ideea care a stat la baza construirii acestora a fost
aceea de a elibera utilizatorul de dependenţa sa faţă de resursele de calcul oferite
de minicalculatoare sau de calculatoarele mainframe.
În cadrul acestei subclase de microcalculatoare cunoscute şi sub denumirea
de "Personal Computer" (PC) se deosebesc două tipuri de sisteme:

tipul IBM şi compatibile IBM;

tipul Apple/Macintosh;
Tipul de calculatore IBM sunt construite de către firma americană cu acelaşi
nume care a adoptat o arhitectură deschisă. Astfel, pentru construirea unui
microcalculator PC firma IBM a apelat la alte firme de la care a achiziţionat circuite
integrate, sisteme de operare, unităţi periferice etc., pe care le-a asamblat intr-un
sistem electronic de calcul foarte performant. Pornind de la experienţa firmei IBM
care devenise de altfel lideră mondială în construcţia de calculatoare, alte firme
producătoare de tehnică de calcul au adoptat şi chiar perfecţionat ideile tehnologice
ale acesteia, reuşind să producă microcalculatoare PC cu respectarea principiilor
constructive ale firmei IBM. Aceste microcalculatoare poartă numele de
microcalculatoare compatibile IBM-PC.
Spre deosebire de aceasta, firma Apple practică o arhitectură închisă pentru
producerea de microcalculatoare Macintosh, ceea ce presupune că cea mai mare
parte a componentelor acestui calculator să fie produse de firmă, iar dacă se
apelează şi la alţi producători, aceştia trebuie să se conformeze unor standarde
acceptate de firma mamă.
Cele două tipuri de microcalculatoare sunt în principiu incompatibile, în
prezent anumite arhitecturi de microprocesoare permit utilizarea simultană a
programelor PC şi Macintosh pe acelaşi calculator. De asemenea, marile firme
producătoare de soft standardizează programele din punct de vedere al
utilizatorului, atât pentru exploatarea pe microcalculatoare IBM cât şi pe Macintosh
existând nişte programe speciale de conversie a informaţiilor de pe un sistem pe
altul.
2.4.1 Arhitectura unui microcalculator IBM sau compatibil IBM
Configuraţia unui microcalculator păstrează în general arhitectura generală
a unui calculator. Astfel un microcalculator are următoarele componente fizice:

unitatea centrală de prelucrare şi comandă;

unităţile periferice;

magistrala de comunicaţie.
Unitatea centrală de prelucrare şi comandă realizează memorarea datelor
de prelucrat, a programelor aplicative pe baza cărora se prelucrează datele şi a
rezultatelor parţiale sau totale obţinute din prelucrare, prelucrarea propriu-zisă a
datelor, comanda şi controlul întregului sistem de echipamente. Pentru a realiza
aceste funcţii unitatea centrală de prelucrare şi comandă se compune la rândul ei
din: microprocesor şi memoria internă.
Un microcalculator PC este un sistem electronic de calcul construit în jurul
unui microprocesor care constituie componenta de bază a unităţii centrale de
prelucrare. Acesta conţine, la rândul său, două componente electronice de bază,
indisolubil, legate între ele din punct de vedere funcţional, şi anume: unitatea
aritmetică - logică şi unitatea de comandă şi control.
Din punct de vedere material, elementul de bază cu care lucrează un
microprocesor este registrul. Acesta nu este decât o mică memorie cu destinaţie
specială utilizată de către microprocesor într-un mod particular. Registrele reprezintă
un set de poziţii binare în care se pot stoca date (informaţii) pe timpul cât procesorul
lucrează cu ele.
Unitatea de comandă şi control are rolul de a analiza instrucţiunile dintr-
un program aplicativ aflat în derulare şi de a emite semnale de comandă către
celelalte echipamente, dirijând schimbul de date sau informaţii.
Unitatea aritmetică - logică este acea componentă a microprocesoarelor
care efectuează operaţiile aritmetice sau logice (dictate prin programul aplicativ)
asupra datelor primite din memoria internă, în acest scop unitatea aritmetică - logică
conţine două tipuri de circuite specializate în prelucrarea datelor şi anume:
dispozitive de lucru şi dispozitive de stocaj intermediar.
Dispozitivele de lucru sunt nişte registre care realizează operaţiile
aritmetice (adunare, scădere, înmulţire, împărţire) şi logice asupra datelor primite din
memoria internă.
Dispozitivele de stocaj intermediar sunt nişte circuite sub formă de
registre şi memorii specializate de capacitate mică, care permit, pentru fiecare
operaţie aritmetică reţinerea operanzilor (a datelor care intră în calcul) şi a
rezultatelor intermediare.
2.4.1.1. Microprocesorul
Microprocesoarele au evoluat foarte repede atât din punct de vedere al
tehnologiei de fabricaţie dar mai ales al performanţelor în exploatare. Astfel, primul
tip de microprocesoare realizat de către firma Intel pentru calculatoarele personale
IBM şi compatibile IBM a fost denumit Intel 8088. Caracteristicile de bază ale
acestor microprocesoare constau în: magistrala internă de date avea 16 biţi, în timp
ce magistrala externă era de 8 biţi. Diferenţa dintre cele două magistrale fiind
motivată de compatibilitatea magistralei externe cu unităţile periferice care erau
organizate de asemenea pe 8 biţi.
Punerea de acord a modului de organizare a celor două magistrale s-a
realizat în acea perioadă prin introducerea în fabricaţie a microprocesorului Intel
8086 (cele două magistrale erau de 16 biţi) dar fără un succes deosebit, datorită
faptului că unităţile periferice adecvate erau foarte scumpe. Aceste microprocesoare
(8088 şi 8086) erau cunoscute sub numele de XT (Extended Tehnology) şi au fost
lansate pe piaţă în anul 1978.
Microprocesorul INTEL 80286 lansat în anul 1984, a reprezentat un real
succes datorită vitezei de lucru ridicate, a organizării magistralelor de date pe 16 biţi
şi a posibilităţilor de adresare a memoriei interne. Cantitatea maximă de memorie ce
poate fi apelată de un microprocesor poartă numele de memorie maxim adresabilă.
Astfel, aceste microprocesoare aveau capacitatea de adresare a memoriei de peste
un mega-octet (dacă erau utilizate în mod real) sau de până la 16 mega-octeti (dacă
microcalculatorul era folosit în mod partajat). Aceste microprocesoare au fost
cunoscute sub denumirea de AT (Advanced Tehnology).
Microprocesorul INTEL 80386 lansat la numai doi ani după 80286 (1986)
s-a caracterizat prin: creşterea vitezei de prelucrare, magistrala de date organizată
pe 32 biţi, iar capacitatea de adresare a memoriei interne era de până la 4 GO.
Acest microprocesor permitea sistemului de operare, implementat pe
microcalculator să împartă memoria internă în blocuri de 640 KO, ceea ce permite
(aparent) rularea simultană a mai multor programe aplicative.
Microprocesul INTEL 80486 lansat pe piaţă în anul 1989 are magistrala de
date organizată pe 32 biţi viteza de prelucrare superioară (25-66 MHz) ceea ce
permite să prelucreze aproximativ 54 milioane de instrucţiuni pe secundă şi o
capacitate de adresare a memoriei interne de 64 GO. Acest microprocesor include în
fabricaţie şi o memorie cache de minim 8 KO, dar ele pot fi livrate şi cu memorii cache
64, 128, 256 KO. De asemenea microprocesorul INTEL 80486 include şi un
coprocesor matematic (un circuit specializat în efectuarea unor prelucrări specifice -
calcule matematice - ceea ce asigură o creştere considerabilă a vitezei de prelucrare
a datelor). Structura tehnologică a microprocesorului permite tratarea instrucţiunilor în
mod "pipeline" (fiecare instrucţiune se execută pe o frecvenţă de tact a ceasului
intern).
Microprocesorul PENTIUM (asimilat lui INTEL 80586) prezintă o arhitectură
superscalară ceea ce permite să se execute mai mult de o instrucţiune pe frecvenţă de
tact a ceasului intern. Aceasta presupune descompunerea unei instrucţiuni în mai multe
părţi numite microinstrucţiuni. Această arhitectură permite microprocesorului să preia
două instrucţiuni secvenţiale, să le descompună în microinstrucţiuni pe care apoi le
prelucrează, iar în final le reasamblează astfel încât la sfârşitul execuţiei lor să se
cunoască exact succesiunea lor corectă, respectând semantica programului aplicativ.
Rezultă, deci că microprocesorul PENTIUM prelucrează un volum dublu de instrucţiuni
faţă de INTEL 80486. Microprocesorul are o magistrală de date proiectată pe 64 de biţi,
iar cea de adrese de 32 biţi, execută instrucţiuni cu viteze cuprinse între 66 şi 200 MHz
şi este dotat cu o memorie cache de 16 KO.
Microprocesorul PENTIUMPRO (P6) sau INTEL 80686 s-a impus rapid pe
piaţa mondială, beneficiind de o arhitectură superscalară pe trei căi, ceea ce
presupune existenţa a trei unităţi de asamblare a instrucţiunilor care se pot prelucra
şi executa în paralel pe o frecvenţă de tact. Acesta are o magistrală de date mult
mărită (cuprinsă între 64 şi 256 biţi), magistrala de adrese a fost proiectată la 32 biţi;
viteza de adresare a memoriei este cuprinsă între 200 şi 233 MHz, iar memoria
cache este organizată pe două nivele (primar şi secundar). Cache-ul primar conţine
8 KO pentru date şi 8 KO pentru instrucţiuni, iar cel secundar are 256 KO legat la
procesor printr-o magistrală de 64 biţi care asigură transferul de date la viteza
impusă de microprocesoare.
Microprocesorul PENTIUM II asigură performanţe ridicate, indiferent dacă
aplicaţia rulată se numeşte Microsoft, Office sau pachete de programe profesionale.
Cu ajutorul lui se pot rula simultan mai multe programe. Este dotat cu o memorie
cache de mai mare capacitate ceea ce permite prelucrarea unui volum mai mare de
date pe unitatea de tact. Astfel cache-ul primar conţine 16 KO pentru date şi 16 KO
pentru instrucţiuni, iar cache-ul secundar (legat la procesor printr-o magistrală
dedicată prin care se vehiculează date şi instrucţiuni) este de 256 sau 512 KO.
Frecvenţele de funcţionare ale acestui microprocesor sunt: 266, 300, 330,
350 şi 400 MHz. O variantă a acestui microprocesor este INTEL CELEROM care
funcţionează pe următoarele frecvenţe:266, 300, 300A, 333 MHz.
Cercetările îndreptate în direcţia performantelor microcalculatoarelor au ca
efect creşterea vitezei de prelucrare a datelor concomitent cu mărirea volumului de
date ce pot fi prelucrate pe unitatea de timp.
Astfel, Pentium III a fost construit iniţial la frecvenţe cuprinse între 450 şi
600 MHz. Ulterior a fost modificată frecventa plăcii de bază la 133 MHz, tinzând
către 200 MHz, astfel procesorul urmând să atingă pragul de 1 GHz. Ca facilităţi ale
acestui procesor putem enumera:

lucrează cu memorie SDRAM – memorie RAM dinamica, care îşi
sincronizează semnalele la ceasul intern; mai nou, se lucrează opţional
cu memorie de tip DDRAM, o memorie mult mai rapidă în stocarea şi
transmiterea de comenzi;

foloseşte o tehnologie de 0,18 microni, având incorporate 28 milioane
de tranzistori, cu o frecvenţă a magistralei de 100 MHz, asigurând un
acces rapid la datele din memorie;

permite prelucrarea imaginilor tridimensionale şi video, recunoscând
chiar vocea umană.
Ultima generaţie de procesoare se opreşte la Pentium IV.
Prin arhitectura sa, prezintă o serie de avantaje faţă de predecesoarele lui.
Astfel, magistrala de sistem permite o rată de transfer înaltă între procesor şi
memoria internă (3200 MO/s); permite o execuţie dinamică avansată (un mod de
execuţie care împiedică procesorul să aibă stări de repaus).
2.4.1.2. Memoria internă a microcalculatoarelor
Memoria internă a unui microcalculator constituie cea de-a doua
componentă a unităţii centrale de prelucrare şi comandă. Unitatea de memorie
reprezintă un ansamblu format din medii de memorare (semiconductori, cristale de
siliciu etc.) şi circuite electronice care îi asigură o bună funcţionare.
După posibilitatea modificării conţinutului, memoria internă a
microcalculatoarelor poate fi de două tipuri:

memorie ROM (Read Only Memory);

memorie RAM (Random Access Memory).
Memoria ROM este formată dintr-un circuit integrat care conţine mai multe
registre de aceeaşi mărime. Conţinutul acestei memorii nu poate fi modificat, el fiind
programat de către constructorul de echipamente în vederea realizării unor funcţii
speciale (exemplu: testarea şi iniţializarea sistemului de pornire sau verificarea
principalelor componente fizice înaintea iniţializării sistemului de operare), în
această memorie se află programul BIOS rezident aici cu rolul de a controla
funcţionarea corectă a sistemului de echipamente şi un set de microprograme cu
rolul de a realiza o serie de funcţii simple utilizate frecvent.
Memoria ROM are o capacitate mică (sub un MO).
Se pot utiliza ca variante ale memoriei ROM:

memoria PROM (Programmable Read Only Memory) este o memorie
ce poate fi programată cu ajutorul unui dispozitiv special numit programator de
PROM;

memoria EPROM (Erasable Programmable Read Only Memory) este o
memorie ce poate fi ştearsă şi reprogramată de mai multe ori. Ştergerea se
realizează prin expunerea memoriei la lumina ultravioletă, iar programarea se face,
în condiţii speciale, cu ajutorul unui programator de memorii.
Memoria RAM formată dintr-un ansamblu de registre de aceeaşi mărime în
care se stochează datele de prelucrat, programul aplicativ pe baza căruia se
prelucrează datele, precum şi rezultatele obţinute din prelucrarea datelor. Tot în
memoria RAM se încarcă unele programe ale sistemului de operare care sunt
utilizate în timpul realizării unui proces de prelucrare (COMMAND.COM, CONFIG.
SYS) şi sunt aduse de pe discul sistem, sau rutine ale unor programe rezidente
aduse aici din memoria ROM. Datele şi informaţiile conţinute în memoria RAM se
distrug la întreruperea curentului electric, dar în mod curent ele se înlocuiesc cu
altele care au fost introduse în procesul de prelucrare, sau cu alte rezultate obţinute
din prelucrarea datelor.
Din punctul de vedere funcţional, memoria RAM poate fi completată cu:
Memoria cache (imediată) ce joacă rol de memorie tampon între
microprocesor şi memoria RAM, stocând pe timp limitat părţi din programul aplicativ
sau date mai des utilizate. Există două tipuri de memorie cache: cache-ul primar -
integrată pe microprocesor şi cache-ul secundar plasată între memoria RAM şi
microprocesor.
Memoria tampon pentru imprimantă utilizată pentru a regla viteza de
transfer a datelor din memoria internă (RAM) cu cea de tipărire a acestora la
imprimantă. Capacitatea acesteia este dependentă de tipul imprimantei, fiind
capabilă să reţină un caracter, o linie întreagă (132 caractere) sau chiar o pagină de
imprimantă.
Memoria video folosită pentru a permite reţinerea imaginii unui ecran sau a
unei linii de pe ecran ce urmează a fi transmisă memoriei interne sau invers.
2.4.1.3. Unităţile periferice ale unui microcalculator
Unităţile periferice sunt echipamente care au rolul de a asigura comunicarea
între om şi calculator (unitatea centrală de prelucrare şi comandă) pe de-o parte, iar
pe de altă parte au rolul de a stoca un volum foarte mare de date care să fie utilizate
în procesul de prelucrare ori de câte ori este nevoie. După funcţia de bază acestea
se pot clasifica în :
 A.) - unităţi periferice de intrare;
B.) - unităţi periferice de ieşire;
C.) - unităţi periferice cu rol de memorii auxiliare.
A. Unităţile periferice de intrare au rolul de a citi datele stocate în fişiere
sau baze de date pe medii materiale adecvate sau de a capta pentru a fi transmise
memoriei interne în vederea prelucrării lor. Din această categorie fac parte:
tastatura, mouse-ul, scanner-ul, creionul optic, captatorul de sunete, etc.
a) Tastatura ca unitate standard de intrare este dotată cu o serie de taste
alfanumerice şi de comandă necesare introducerii datelor, a programelor aplicative
sau a unor comenzi de operare.
Din punct de vedere al aranjării lor pe suprafaţa tastaturii, tastele se pot
grupa astfel :

blocul tastelor alfanumerice;

blocul tastelor funcţionale;

blocul tastelor de deplasare şi poziţionare;

blocul tastelor numerice.
Blocul tastelor alfanumerice corespunde în mare parte tastaturii unei
maşini de scris, în acest bloc se găsesc: taste alfabetice, taste bifuncţionale (cifre +
caractere speciale) şi taste de control şi validare. Acestea se află de o parte şi alta a
tastaturii alfabetice şi au rolul:
ENTER - de a introduce o dată o instrucţiune sau o comandă în memoria
interna;
BACKSPACE - şterge primul caracter din stânga;
SHIFT - apăsarea acestuia împreună cu o tastă alfabetică permite scrierea
cu majuscule a caracterului activat sau (în cazul tastelor funcţionale) activarea
caracterului de deasupra tastei;
CAPSLOOK - activată, permite introducerea cu majuscule a unui text;
TAB - permite deplasarea cursorului pe orizontală cu un anumit număr de
spaţii;
CTRL - tastă de control, se utilizează împreună cu alte taste cu rolul de a
defini o serie de comenzi;
ALT - se foloseşte, de asemenea împreună cu alte taste realizând unele
comenzi;
BLANK - tasta de spaţiu folosită în scrierea curentă.
Blocul tastelor funcţionale plasat deasupra tastelor alfanumerice cuprinde
tastele FI la F12. Aceste taste permit executarea unor funcţii predefinite care sunt
diferite de la un program la altul, în cazul rulării unui program, aceste funcţii sunt
afişate în partea inferioară a ecranului.
Blocul tastelor de deplasare şi poziţionare se află plasat în dreapta
tastelor alfanumerice şi cuprinde două grupe de taste şi anume: grupa tastelor de
deplasare (cu săgeţi direcţionale) cu ajutorul cărora se realizează deplasarea
cursorului într-un fişier de tip ASCII. Cea de-a doua grupă o reprezintă tastele de
poziţionare a cursorului într-un fişier de tip ASCII.
Principalele taste din această grupă au următoarea semnificaţie:
PgUp - permite deplasarea cursorului cu un ecran înapoi (către începutul
fişierului);
PgDn - deplasează cursorul cu un ecran înainte (către sfârşitul fişierului);
Home/End - poziţionează cursorul la începutul „Home” / sfârşitul „End” fişierului
activ;
Delete - permite ştergerea caracterului pe care este poziţionat cursorul;
Insert - creează spaţiu pe locul unde este poziţionat cursorul deplasând
celelalte caractere la dreapta. Este folosită pentru a permite
introducerea unui caracter lipsă dintr-un cuvânt.
Blocul tastelor numerice plasat în extremitatea dreaptă a tastaturii este
utilizat pentru introducerea mai uşoară a numerelor. Acest bloc conţine cele zece
caractere ale sistemului de numeraţie zecimal, o tastă pentru punctul zecimal,
precum şi taste pentru a indica operaţiile aritmetice de bază. în acest bloc se mai
află şi o tastă care permite introducerea datelor numerice în sistem (ENTER).
b) Mouse-ul este un dispozitiv periferic de intrare cu rolul de a completa
unele taste. El se prezintă ca un mic dispozitiv dotat cu două sau trei butoane care
se conectează la microcalculator printr-un cablu. Acest dispozitiv se mişcă pe o
suprafaţă plană antrenând astfel deplasarea cursorului pe ecranul monitorului. După
fixarea cursorului pe un obiect aflat pe ecran sau pe o funcţie se acţionează (simplu
sau dublu) unul din butoane, realizând astfel o anumită comandă.
c) Scanner-ul este de asemenea o unitate periferică de intrare, capabil să
transforme o informaţie analogică într-o informaţie digitală prin numerizare.
Informaţia analogică poate fi de tip text, grafică sau imagine. Imaginea scanată este
descompusă în puncte (între 100 şi 600 de puncte pe un inch) cu ajutorul unor
senzori. Aceştia sunt compuşi din semiconductori (de ordinul a câtorva mii) care
sunt sensibili la lumină.
Există scannere care au posibilitatea de a segmenta imaginea sursă, apoi
izolează fiecare literă (în cazul unei informaţii de tip text) convertind-o într-un
caracter. Acest caracter poate fi recunoscut fie prin compararea lui cu un set de
caracteristici, fie prin compararea rezultatului scanării cu un dicţionar, fie prin
asemănare.
B. Unităţile periferice de ieşire permit redarea la ieşirea din sistem a
informaţiilor prin imprimarea acestora pe hârtie sub forma situaţiilor de ieşire sau
prin vizualizarea lor pe ecranul monitoarelor. Rezultă deci că principalele unităţi
periferice sunt: imprimanta şi monitorul.
a) Imprimanta este unitatea periferică standard de ieşire, permiţând
redarea rezultatelor unui proces de prelucrare prin tipărirea acestora într-o formă
lizibilă omului. De asemenea cu ajutorul imprimantei se poate tipări conţinutul
oricărui fişier de tip text aflat pe o memorie auxiliară.
În funcţie de modul de memorare şi imprimare a caracterelor, imprimantele
se grupează astfel:

imprimante orientate pe caracter;

imprimante orientate pe linie;

imprimante orientate pe pagină.
Imprimantele orientate pe caracter sunt cele mai lente imprimante, ele
dispunând de o memorie tampon de mici dimensiuni ce permite reţinerea, la un
moment dat, a unui singur caracter care apoi se tipăreşte. Din această grupă fac parte:
imprimantele matriciale (cu ace) cu viteze de tipărire de aproximativ 100 linii pe
minut, cu o calitate de tipărire mediocră; imprimantele chimice cu o viteză de tipărire
de peste 100 de linii pe minut (pe o linie se pot tipări 132 caractere), calitatea de
tipărire este bună; imprimantele cu jet de cerneală prezintă o calitate foarte bună a
tipăririi; cu posibilităţi de utilizare a mai multor culori, iar viteza de tipărire creşte
simţitor, ajungând la câteva mii de linii pe minut; mai noi sunt imprimantele cu laser,
cu o calitate net superioară celor de dinainte.
Imprimantele orientate pe linii dispun de o memorie care le permite
reţinerea unei linii (132 de caractere) ce apoi este tipărită pe hârtie. Viteza de lucru a
acestor imprimante creşte mult, ea fiind cuprinsă între 600 şi 2200 de linii pe minut.
Imprimantele orientate pe pagină dispun de o memorie capabilă să reţină
conţinutul unei întregi pagini care apoi va fi tipărită. Viteza de tipărire a acestor
imprimante este de 4 – 12 pagini pe minut şi de o calitate superioară.
b) Monitorul este o altă unitate periferică ce poate fi utilizată pentru
vizualizarea pe ecran a informaţiilor obţinute dintr-un proces de prelucrare.
Deoarece acest dispozitiv periferic este utilizat şi pentru introducerea datelor în
procesul de prelucrare, a programelor aplicative şi a diverselor comenzi date
sistemului prin intermediul tastaturii, monitorul poate fi definit ca o unitate periferică
cu dublu rol sau unitate periferică de tip conversaţional. În scopul afişării datelor,
comenzilor, instrucţiunilor sau informaţiilor, monitorul foloseşte un ecran cu tub
catodic. Imaginea unu caracter este mai întâi stocată într-o memorie proprie (numită
memorie video) şi apoi este afişată pe ecran.
Pe un ecran se pot afişa maxim 24 de linii, fiecare linie având maxim 80 de
caractere (coloane).
C. Unităţi periferice cu rol de memorii auxiliare
Cele mai utilizate unităţi periferice din aceasta grupa sunt:
a) unităţi periferice de hard-disc-uri;
b) unităţi periferice de discuri flexibile;
c) unităţi de CD-ROM/DVD-ROM.
a) Unităţile de hard-disc-uri (discuri WINCHESTER) sunt unităţi periferice
cu rolul de a înregistra un volum foarte mare de date care sunt folosite în diverse
procese de prelucrare. Pentru aceasta se folosesc discurile magnetice organizate în
pachete. Numărul discurilor dintr-un pachet diferă de la un calculator la altul. Pentru
a fi utilizate discurile dintr-un pachet sunt fixate pe un ax central care le va permite o
mişcare de rotaţie a cărei viteză este de peste 3600 rotaţii/milisecundă.
Dispozitivul de înregistrare/citire este format dintr-un număr diferit de catete
(dependent de numărul pistelor active de pe fata unui disc).
Un microcalculator poate dispune de mai multe unităţi de hard-disc-uri.
Capacitatea totală a unei unităţi este cuprinsă între 4 – 100 GO (valori întâlnite şi la
hard-disc-urile de pe piaţa autohtonă). De reţinut, că se utilizează şi unităţi de hard-disc
cu o capacitate totală de până la 100 GO, cum este cazul celor folosite în marile unităţi
industriale, centre de cercetare, industria militară etc.
b) Unităţile de discuri flexibile (floppy-disc) sunt unităţi de memorie
auxiliara ce folosesc pentru înregistrarea/citirea datelor, discuri singulare de 3,50
inch. În general microcalculatoarele sunt dotate cu o unitate de floppy-disc denumită
unitatea A: foloseşte discuri de 3,50 inch, cu o capacitate de memorare de 1,44 MO.
Înregistrarea datelor pe discuri flexibile se face cu ajutorul unor capete de
înregistrare – redare pe piste concentrice în mod continuu sau cu spatii intre
înregistrări. Capacitatea de memorare a datelor este dependentă de tipul discului
utilizat.
c) Unităţile de CD-ROM/DVD-ROM sunt unităţi de memorie auxiliara dotate
cu dispozitive optice pentru înregistrarea/redarea datelor. Folosesc discuri singulare
cu un diametru de 12 inch şi o capacitate foarte mare de memorare (100GO –
700GO pe un disc). Aceste unităţi sunt folosite atât pentru memorarea datelor,
datorită capacităţii lor de memorare şi a ratei de transfer foarte ridicate (circa 1,2
MO/secunda), cât şi în echipamente multimedia. În cazul DVD-ROM-urilor exista un
plus de calitate, fapt subliniat şi de iniţialele DVD – „digital video disc”.
2.4.1.4. Magistrala de comunicaţie
Legăturile dintre procesorul electronic şi memoria internă, precum şi dintre
unitatea centrală de prelucrare şi comandă şi unităţile periferice se realizează prin
intermediul magistralei de comunicaţie (BUS). Aceasta este un traseu electronic
prin care se transmit semnale de la un echipament la altul.
Caracteristica de bază a magistralei o reprezintă lăţimea acestuia în funcţie
de care depinde numărul de caractere ce poate fi transmis simultan.
Microcalculatoarele au o magistrală organizată pe trei căi. Acestea sunt:
(a) magistrala de date;
(b) magistrala de adrese;
(c) magistrala de comenzi.
(a) Magistrala de date face legătura între microprocesor şi memoria internă
fiind formată dintr-un ansamblu de 8, 16, 32, 64 de linii paralele prin care se transmit
date către procesor sau se întorc date de la procesor (magistrala de date internă).
Ea poate realiza legătura dintre memoria internă şi unităţile periferice în sensul
transmiterii de date de la unităţile periferice la memoria internă sau invers.
Deci se poate rezuma că prin magistrala de date circulă: datele introduse în
memoria internă de la unităţile periferice, rezultatele intermediare obţinute din
procesul de prelucrare care se reţin în memoria internă până la sfârşitul unui proces
de prelucrare, rezultatele unui proces de prelucrare ce pleacă de la memoria internă
pentru a fi înregistrate pe un mediu material existent pe o unitate periferică de ieşire,
precum şi instrucţiunile (căutate de către unitatea de comandă şi control în memoria
internă) care privesc transferurile de date sau prelucrarea efectivă a acestora.
(b) Magistrala de adrese are rolul de a identifica adresele de memorie
de unde se extrag datele care trebuie transmise spre prelucrare, sau unde să
se depună rezultatele prelucrării datelor, ori de unde se extrag instrucţiunile
programului aplicativ referitoare la aceste operaţii.
(c) Magistrala de comenzi conduce semnale de control şi sincronizare ale
componentelor unităţii centrale de prelucrare şi comandă, transmiţând ordine
(comenzi) către alte unităţi ale microcalculatorului implicate în realizarea unei operaţii
indicate printr-o instrucţiune din programul aplicativ.
Unităţile periferice ale unui microcalculator sunt legate de magistrala de
comunicaţie şi respectiv de unitatea centrală de prelucrare prin intermediul unor
interfeţe. Acestea sunt circuite specializate care asigură controlul asupra datelor care
pleacă de la unităţile periferice către memoria internă sau se întorc de la memorie
către periferice. Fiecare unitate periferică este cuplată la unitatea centrală printr-un
circuit (interfaţă).
Schematic, arhitectura unui microcalculator poate fi reprezentată astfel:

Magistrala de comenzi UNITĂŢI

Microprocsor PERIFERICE
Magistrala de date

- monitor
MEMORIA Circuite - imprimantă
INTERNĂ specializate - tastatura
(interfaţa) - mouse
- scaner

Magistrala de adrese
Figura 2.2. Arhitectura generală a unui microcalculator
Din punct de vedere al utilizatorului, în funcţionarea unui microcalculator, pe
parcursul rulării unui program aplicativ, pot fi puse în evidenţă trei fluxuri
informaţionale care se desfăşoară între componentele sistemului (unităţi periferice,
memoria internă, unitatea de comandă şi control şi unitatea aritmetică-logică).
Acestea sunt:

fluxul instrucţiunilor;

fluxul comenzilor;

fluxul datelor.
Pentru a începe procesul de prelucrare a datelor, în memoria internă trebuie
să fie introduse: programul aplicativ şi un set de date ce vor fi imediat supuse
procesului de prelucrare, în continuare unitatea de comandă şi control extrage din
memoria internă câte o instrucţiune din programul aplicativ, o decodifică
determinând operaţia de executat. Dacă presupunem că este vorba de o operaţie de
calcul aritmetic, atunci unitatea de comandă şi control va stabili: tipul operaţiei
(adunare, scădere, înmulţire sau împărţire) şi operanzii (datele care intră în calcul),
în funcţie de aceste elemente U.C.C. va comanda memoriei interne să transmită
datele necesare calculului unităţii aritmetice-logice, iar acesteia transmite comanda
de a efectua operaţia stabilită prin program.
Unitatea aritmetică-logică va efectua operaţia indicată, iar rezultatul
prelucrării va fi transferat din nou memoriei interne fiind depus într-o zonă special
organizată.
Schematic, aceste fluxuri pot fi prezentate astfel:
3
2 1
U.C.C. Instrucţiuni
5 (prog. aplicativ)
7
Date de Intrare 4
6
U.A.L.
8 Rezultate 9

MICROPROCESOR M.I. U.P.

Figura 2.3. Schema fluxurilor informaţionale într-un microcalculator

Microcalculatoarele sunt sisteme electronice de calcul care permit accesul

unui singur utilizator la un moment dat. în acest sens ele sunt dotate cu sisteme de
operare adecvate pentru lucru în regim monoutilizator (MS-DOS, OS/1, OS/2,
WINDOWS '95, etc.). Ele pot fi folosite însă şi în reţele locale de calculatoare (mai
multe microcalculatoare interconectate prin intermediul unui sistem de comunicaţie).
În acest caz unul sau mai multe microcalculatoare au rol de file-server, iar celelalte
microcalculatoare au rolul de staţii de lucru. Calculatoarele care lucrează pe post de
file-server au caracteristici superioare din punct de vedere al resurselor fizice
(microprocesoare performante - INTEL 80486/80586 sau PENTIUM - memorie
RAM de capacitate mare - 32-64-128-256-512 MO (chiar şi 1 GO pentru noile
tehnologii DDRAM), hard-discuri de mare capacitate, cu viteze mari de
înregistrare/redare) şi logice (rulează sub sisteme de operare proprii - specifice
reţelelor locale de calculatoare care au structuri proprii privind formatarea şi
gestionarea discurilor, gestionarea şi alocarea resurselor, posibilităţi de protecţie a
datelor vehiculate şi de refacere a acestora în caz de accidente).
Staţiile de lucru sunt microcalculatoare legate în reţea care pot accesa
programele aplicative şi datele de prelucrat de pe file-server. Ele pot fi dotate cu
sisteme de operare proprii (ca în cazul calculatoarelor individuale) dar ele lucrează,
de obicei, sub sistemul de operare al reţelei.
Avantajele folosirii reţelelor de calculatoare sunt tratate pe larg într-un
capitol ulterior, dedicat reţelelor. Pe scurt ne putem referi la un raport calitate – preţ,
în sensul că necesarul minim de echipare al unei staţii de lucru din reţea este cu
mult redus în comparaţie cu cel folosit pentru un calculator personal, de birou sau
chiar un server de reţea. Se poate lucra pe oricare staţie de lucru din reţea, cu
condiţia ca resursele software să fie gestionate de un server, sub o reţea dedicată
naturii muncii prestate.
În prezent există o tendinţă strict pozitivă în ceea ce priveşte echiparea
sistemelor de calcul, la nivel hardware. Se folosesc componente şi tehnologii
sofisticate, fiabile, cu randamente substanţiale.

LISTA DE CUVINTE CHEIE

 Sistem electronic de calcul
 Sistem de echipamente
 Sistem de programe
 Unitate centrală de prelucrare şi comandă
 Unitate de comandă şi control
 Memoria internă
 Unitate aritmetico – logică
 Celula binară
 Locaţie de memorie
 Memorie ROM
 Memorie RAM
 Memorie EPROM
 Unităţi periferice
 Arhitectura sistemelor electronice de calcul
 Microcalculatoare
 Microprocesor
 Memorie PROM
 Memorie cache
 Memorie video
 Memorie tampon pentru imprimanta
 Unităţi de hard-disc
 Unităţi de floppy-disc
 Unităţi de CD-ROM/DVD-ROM
 Boxe
 Modem-uri
 Placa grafică
 Magistrala de comunicaţii
 Flux informaţional

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Ce înţelegeţi prin sistem electronic de calcul? Care sunt componentele şi

funcţiile acestuia?
2. Locul şi rolul memoriei interne. Componente.
3. Care sunt unităţile periferice de intrare? Funcţiile acestora.
4. Care sunt unităţile periferice de ieşire? Funcţiile acestora.
5. Care sunt unităţile periferice de memorie auxiliara? Funcţiile acestora.
6. Generaţiile de calculatoare.
7. Clasificarea sistemelor electronice de calcul.
8. Care este arhitectura unui microcalculator?
9. Tipuri de microprocesoare.
10. Memoria interna a unui microcalculator. Tipuri de memorie.
11. Unităţile periferice de intrare ale unui microcalculator. Caracterizaţi principalele
unităţi.
12. Unităţile periferice de ieşire ale unui microcalculator. Caracterizaţi principalele
unităţi.
13. Unităţile periferice cu rol de memorii auxiliare. Caracterizaţi principalele unităţi.
14. Magistrala de comunicaţie a microcalculatorului. Principalele căi de
comunicaţie.
15. Modalităţile de utilizare a microcalculatoarelor.
Daca v-aţi însuşit aceste elemente treceţi mai departe, în caz contrar
reveniţi asupra capitolului II.

BIBLIOGRAFIE
o Maria Stănescu şi colectiv – „Bazele informaticii”, Ed. SECOREX,
Bucureşti, 1999, cap. II;
o Ilie Tamas şi colectiv – „Bazele informaticii”, Ed. InfoMega,
Bucureşti, 2000, cap. II ;
o Victoria Stanciu şi colectiv – „Informatică generală”, Ed.
DUALTECH, Bucureşti, 2001, cap. 2.
 UNITATEA III

ORGANIZAREA ŞI REPREZENTAREA DATELOR ÎN PROCESUL DE

PRELUCRARE AUTOMATĂ

Rolul acestui capitol este de a descrie principalele suporturi materiale pe

care se înregistrează datele, constituite în fişiere sau baze de date, pentru a putea fi
citite de către unităţile periferice ale unui calculator şi a le introduce În procesul de
prelucrare. Ţinând seama de faptul ca unele informaţii obţinute dintr-un proces de
prelucrare pot fi reintroduse intr-un alt proces şi acestea trebuie înregistrate pe
suporturile de date.
S-au descris deci, principalele suporturi materiale de date utilizate pentru
înregistrarea datelor iniţiale şi a celor rezultate din prelucrări anterioare, modul cum
sunt organizate datele pe aceste suporturi (în fişiere sau baze de date) precum şi
posibilităţile de accesare a acestora.
În acest capitol se lămuresc o serie de noţiuni privind: memoria auxiliară,
înregistrare logică şi fizică, fişier, bază de date, formatarea logică şi fizică a
discurilor, metodele de organizare a fişierelor de date precum şi metodele de acces
la datele din fişiere.
De asemenea s-a definit noţiunea de bază de date şi s-a definit structura
acestuia prin intermediul dicţionarului de date.

3.1. Memoriile externe utilizate pentru stocarea datelor

Aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, memoria internă a unui sistem
electronic de calcul nu permite reţinerea unor cantităţi mari de date. Aceasta se
datorează în primul rând capacităţii ei limitate, cât şi faptului că la întreruperea
alimentării cu energie electrică a calculatorului, conţinutul memoriei pentru date
(memoria RAM) se pierde. Din aceste considerente şi ţinând seamă că în domeniul
economic se prelucrează un volum mare de date a apărut necesitatea înregistrării
acestora pe nişte suporturi materiale care au o capacitate foarte mare de memorare
şi sunt mai puţin costisitoare, numite memorii externe sau auxiliare.
Deci, se poate afirma că memoriile externe sunt medii fizice capabile să
înregistreze, să păstreze şi să redea la cerere, datele în vederea prelucrării lor
automate. Ele devin operaţionale prin intermediul echipamentelor periferice ale unui
sistem electronic de calcul pe care sunt montate. Fiecărui tip de memorie externă îi
corespunde un anumit echipament periferic (unitate de hard-disc - hard-disc; unitate
de floppy-disc - floppy-disc, etc.) cu ajutorul căruia datele sunt primite pentru a fi
înregistrate, sau sunt citite pentru a fi transmise memoriei interne în vederea
prelucrării lor.
Memoriile externe se pot clasifica după următoarele criterii:
INFORMATICĂ GENERALĂ
a) modul de utilizare în procesul de înregistrare a datelor.
Potrivit acestui criteriu memoriile externe pot fi memorii nereutilizabile
care permit înregistrarea datelor o singură dată, fără a exista posibilitatea modificării
sau ştergerii lor ulterioare (hârtia de imprimantă) şi memorii reutilizabile care permit
înregistrarea datelor cu posibilitatea ştergerii şi înlocuirii lor cu altele în funcţie de
cerinţele utilizatorilor (banda magnetică, discul magnetic, discul flexibil, discul optic).
b) viteza de transfer a datelor conduce la gruparea memoriilor externe în
memorii cu viteze mici de transfer a datelor între unităţile periferice şi memoria
internă (până la 10.000 caractere pe secundă) şi memorii a căror viteză de transfer
este de peste 500.000 de caractere secundă;
c) metodele de organizare a datelor pe suportul material grupează
memoriile externe în memorii cu organizare secvenţială a datelor, memorii cu
organizare indexat-secvenţială şi memorii cu organizare relativă a datelor;
d) posibilitatea de regăsire a înregistrărilor pe suportul material conduce la
gruparea memoriilor externe în memorii cu acces secvenţial, memorii cu acces
direct şi memorii cu acces dinamic la datele înregistrate;
e) modul de lucru în raport cu sistemul electronic de calcul permite gruparea
memoriilor externe în memorii care asigură introducerea datelor în procesul
de prelucrare automată, memorii care asigură înregistrarea informaţiilor
obţinute dintr-un proces de prelucrare automată şi memorii care sunt utilizate
atât pentru introducerea de date în prelucrare cât şi pentru înregistrarea
informaţiilor obţinute din prelucrarea datelor.
Criteriile de clasificare a memoriilor externe se pot sistematiza astfel:

Tipul de Mod de lucru Mod de utilizare Viteza de Mod de organizare Mod de access la
memorie în raport cu transfer a a datelor date
externă S.E.C datelor
Intr. Ieşire l/ e Ne- Re- Mare Secv. Dir. Rel. Secv Dir. Dinam.
(D) (E) reutili- utiliza- Mică
zabile bile.
Cartela * - - * - * - * - - * - -
perforată
Banda * - - * - * - * - - * - -
perforată
Hârtie de - * - * - * - * - - * - -
imprimantă
Banda - - * - * - * * - - * - -
magnetică
Hard discul - - * - * - * * * * * * *
Discul - - * - * - * * * * * * *
flexibil
CD-ROM - - * * - - * * * * * * *
DVD-ROM - - * * - - * * * * * * *

2
 CAPITOLUL III – Organizarea şi reprezentarea datelor în procesul de prelucrare automată

Figura 3.1 Clasificarea memoriilor externe

Deoarece nu toate suporturile materiale redate în tabel sunt utilizate în
procesul de înregistrare stocare şi redare a datelor (datorită faptului că sunt unităţi
lente şi de capacitate redusă), în continuare vom trata numai pe acelea care sunt
utilizate ca memorii externe pe microcalculatoarele IBM şi compatibile IBM.
3.1.1. Discul magnetic. Organizare fizică şi logică
Discul magnetic este o memorie externă de mare capacitate cu posibilitatea
de a permite accesul direct la datele înregistrate. Ca suport material el poate fi
confecţionat dintr-un material rigid (aliaje de aluminiu) sau flexibil (material plastic)
acoperit cu un strat magnetic pentru a permite înregistrarea sau citirea datelor.
Pe suprafaţa discului se află un număr diferit de piste concentrice apte
pentru înregistrarea datelor. Acestea la rândul lor sunt împărţite în sectoare
(operaţie ce se realizează cu ocazia iniţializării unui disc).
Discurile magnetice pot fi utilizate sub formă de pachete sau individual.
Pachetele de discuri sunt formate din mai multe discuri paralele, montate pe
un ax central care le asigură o mişcare de rotaţie. Numărul discurilor din pachet este
diferit (minim 2, maxim 11), cu dimensiuni cuprinse între 1,3 inch şi 5,25 inch.
Într-un pachet de discuri feţele laterale nu sunt utilizate pentru înregistrare
de date, ele având rol de protecţie a datelor din pachet. Ca atare se poate spune că
într-un pachet de discuri se utilizează între 2 şi 20 de feţe. înregistrarea sau citirea
datelor se realizează cu ajutorul unor capete de înregistrare/redare al căror număr
este dependent de numărul pistelor active de pe faţa unui disc. Aceste capete
permit poziţionarea în orice moment pe o anumită înregistrare care va fi citită şi
introdusă în memoria internă pentru a se prelucra datele cuprinse în ea.
Înregistrarea datelor într-un pachet de discuri se face pe cilindrii, ci nu pe
suprafaţa de disc. Cilindrii sunt formaţi din totalitatea pistelor unui pachet de discuri
egal depărtate de axul central. Deci, într-un pachet de discuri vor exista atâţia cilindrii
câte piste active sunt pe faţa unui disc, fiecare cilindru dispunând de atâtea
piste apte de înregistrare câte feţe active are un pachet de discuri (minim 2, maxim
20). Schematic un pachet de discuri poate fi reprezentat astfel:

3
INFORMATICĂ GENERALĂ
Figura 3.2. Structura fizică a unui pachet de discuri
Datele sunt înregistrate deci pe cilindrii, în cadrul acestora pe piste iar în
cadrul pistelor pe sectoare sub formă de mici porţiuni magnetizate. Datele sunt
structurate în înregistrări (articole) logice care pot fi memorate pe suportul material în
mod individual cu spaţii inter-înregistrări sau blocate, în acest caz trebuie să se ţină
seama de structura discurilor, care cere ca un bloc de înregistrări să ocupe un număr
întreg de sectoare. Partea utilă a blocului poartă numele de pagină. Blocurile de
înregistrări sunt separate tot prin intermediul unor spaţii neînregistrate care poartă
numele de GAP-uri. Numărul înregistrărilor logice dintr-un bloc se numeşte factor de
grupare.
Din cele prezentate rezultă că pentru a identifica o anumită înregistrare
trebuie să se cunoască cilindru, pista şi chiar sectorul unde aceasta a fost memorată
(o adresă triplă formată din numărul cilindrului, al pistei şi sectorului).
Hard-discurile sau discurile fixe folosite de microcalculatoare, sunt pachete
de discuri construite după tehnologia WINCHESTER. Aceasta presupune ca
pachetul de discuri împreună cu capetele de înregistrare/redare şi cu mecanismul
de antrenare să fie încasetate, formând o componentă numită HDA (Head Disk
Assembly). Viteza de rotaţie a unui astfel de pachet de discuri este cuprinsă între
3600 şi 7200 rotaţii pe minut. Un microcalculator dispune de mai multe unităţi de
hard-disc. Capacitatea de memorare a crescut foarte mult (de la 20-40 MO la
microcalculatoare XT până la peste 40 GO - în prezent). O altă caracteristică a
acestor pachete de discuri o reprezintă viteza de transfer a datelor (cantitatea de
date scrisă sau citită pe unitatea de timp). Aceasta a evoluat foarte rapid de la 102
KO/sec (la primele microcalculatoare XT), la aproximativ 10 MO (la cele mai rapide
unităţi de discuri folosite în prezent).
Hard-discurile, în principiu, vin formatate (iniţializate) de la firma
producătoare de echipamente. Se poate vorbi de o formatare fizică şi de o formatare
logică.
Prin formatarea fizică se definesc locaţiile fizice ale pistelor şi sectoarelor
aferente hard-discului, respectiv se marchează sectoarele pe pistă, se desemnează
spaţiul dintre sectoare şi intervalul dintre piste.
Prin formatarea logică se înţeleg operaţiile de stabilire a secţiunilor unde se
pot înregistra date sau programe ale sistemului de operare. La această formatare
hard-discul este împărţit în două zone: zona sistem şi zona de date.
Zona sistem cuprinde la rândul ei trei zone:

Zona BOOT - cuprinde un program scurt care determină începerea
încărcării sistemului de operare în componenta RAM a memoriei interne;

Zona FAT (File Alocation Table) - ţine evidenţa spaţiului ocupat pe disc
într-o tabelă de alocare. Unitatea de evidenţă este clusterul care conţine două sau
mai multe sectoare în funcţie de tipul discului. Clusterul este cea mai mică porţiune
de disc pe care sistemul de operare MS-DOS o poate aloca pentru un fişier. Pentru
4
 CAPITOLUL III – Organizarea şi reprezentarea datelor în procesul de prelucrare automată

înregistrarea unui fişier pe disc, sistemul de operare alocă mai multe unităţi contigue
(adiacente). Dacă pentru memorarea unui fişier pe disc nu se găsesc destule unităţi
de alocare contigue, atunci sistemul de operare va căuta alte unităţi de alocare
libere şi va înscrie aici datele care nu au putut fi înregistrate în spaţiul alocat iniţial.
Tabela FAT păstrează evidenţa modului în care au fost distribuite şi repertorizate
fişierele pe unităţile de alocare ale discului. Adresa primei unităţi de alocare pentru
un fişier de date se află într-un fişier de tip director. În poziţia din tabela aferentă
primei unităţi de alocare se află adresa celei de-a 2-a unităţi de alocare şi aşa mai
departe, până la ultima poziţie a ultimei unităţi de alocare. Aceasta conţine un cod
de sfârşit de fişier;

Zona ROOT.DIR (a directorului rădăcină) unde sunt cuprinse informaţii
despre fişierele care aparţin de directorul rădăcină. Aceste informaţii se referă la:
numele şi tipul fişierelor, spaţiul ocupat, data şi ora la care au fost create sau
actualizate.
Zona pentru date ocupă cel mai mare spaţiu pe un hard-disc, aici
înregistrându-se fişierele create de utilizatori. Numărul şi dimensiunea fişierelor din
această zonă nu sunt limitate decât de capacitatea ei. Sistemele de operare
instalate pe microcalculatoare lucrează cu următoarele noţiuni:
 disc fizic - dispozitivele fizice care compun hard-discul inclusiv carcasa,
componentele electronice ş.a.;
 partiţie - o porţiune a hard-discului care funcţionează ca o singură unitate;
 partiţie primară - o porţiune a hard-discului care a fost marcată de sistemul
de operare astfel încât să poată fi folosită pentru iniţializarea sistemului.
Sistemul de operare MS-DOS acceptă o singură partiţie primară, iar
sistemul WINDOWS NT între l şi 4 partiţii primare;
 partiţie extinsă - o porţiune a hard-discului de pe care nu se poate face
iniţializarea sistemului, dar care poate fi împărţită în mai multe discuri logice.
Pe un hard-disc există o partiţie extinsă care poate fi împărţită în mai multe
discuri logice;
 disc logic - o secţiune sau o porţiune a unui hard-disc care funcţionează ca
o unitate de sine stătătoare;
 set de volume - porţiuni de spaţiu nefolosit de pe hard-discuri colectate
într-o singură unitate şi formatată ca o unitate de disc. Setul de volume
permite o utilizare mai eficientă a spaţiului disponibil pe hard-discuri.
Microcalculatoarele folosesc în afară de discurile organizate în pachete
(hard-discuri - HDD) şi discuri singulare denumite discuri flexibile sau floppy-disk-uri.
Din punctul de vedere al dimensiunilor fizice, acestea s-au găsit în două variante (de
5,25 inch şi 3,5 inch). În prezent microcalculatoarele folosesc doar discuri flexibile
de 3,15 inch.
Un disc flexibil se caracterizează prin:
• numărul feţelor active - astfel, aceste discuri pot avea o singură faţă aptă
5
INFORMATICĂ GENERALĂ
pentru înregistrare (simplă faţa - single side) sau ambele feţe pot fi utilizate pentru
înregistrare de date (dubla faţa - double side). în prezent toate discurile flexibile se
utilizează pe dublă faţă;
• densitatea de înregistrare a datelor. Sunt discuri flexibile care permit
înregistrarea datelor în simplă densitate (Single Density), care permit metoda de
înregistrare magnetică a datelor, în dublă densitate (Double Density - DD)
particulele magnetice au o granulaţie mai mică şi mai fină; înaltă densitate (High
Density - HD) cu particule magnetice foarte mici şi densitate extinsă (Extended
Density - ED). Densitatea indică numărul de caractere ce poate fi înregistrat pe un
inch.
La discurile flexibile se poate vorbi de două tipuri de densitate: o densitate
lineară care reflectă cantitatea de date (exprimată în număr de caractere) ce poate fi
memorată pe o pistă, şi o densitate longitudinală care indică numărul de piste ce pot
fi înregistrate pe un disc;
• capacitatea unui floppy-disk - indică volumul maxim de date ce poate fi
memorat. Aceasta se stabileşte la formatarea discului unde se formează numărul de
piste, numărul de sectoare pe o pistă şi densitatea de înregistrare. Acest parametru
poate fi cuprins între 360 KO şi 2,88 MO (la discurile de 3,50 inch cu dublă faţă,
înaltă densitate).
Înregistrarea datelor pe aceste memorii externe se face pe piste
concentrice, iar în cadrul acestora pe sectoare pe fiecare faţă a discului sub formă
de înregistrări logice continue sau cu spaţii inter-înregistrări. Pentru aceasta pe o
faţă de disc pot exista între 80 de piste concentrice apte pentru înregistrare, iar
fiecare pistă poate conţine un număr de sectoare. Acesta se stabileşte la formatarea
discului şi poate fi cuprins între 9 - 99. Implicit, o pistă are 9 sectoare dar se pot
formata discuri şi cu un alt număr de sectoare (15, 18, 36).
Principalele caracteristici ale discurilor flexibile pot fi redate sintetic în
următorul tabel:

Capacitate
Caracteristici
720 KO 1,44 MO 2,88 MO
Dimensiune fizică 3,5 inch 3,5 inch 33 inch
Nr. de feţe active 2 2 2
Densitatea de înreg. DD HD ED
Nr. de piste active 80 80 80
Nr.sectoare / pistă 9 18 36
Nr.de octeţi/sector 512 512 512

6
 CAPITOLUL III – Organizarea şi reprezentarea datelor în procesul de prelucrare automată

Figura 3.3. Caracteristicile tehnice ale discurilor flexibile

Microcalculatoarele de construcţie mai recentă mai pot utiliza pentru

înregistrarea şi stocarea datelor pe lângă tipurile de discuri descrise şi discurile
optice. Acestea sunt printre cele mai performante medii fizice de stocare a datelor.
Suportul fizic de date este un disc singular cu un diametru de 12 inch unde
datele sunt înregistrate sub forma unor amprente nealterabile care apoi pot fi citite
printr-un sistem optic cu fascicul laser.
Dintre discurile optice cel mai utilizat suport este CD-ROM (Compact Disk
Read Only Memory). Acesta este un suport material cu acces direct la date, dar
care odată înregistrat nu mai poate fi şters sau actualizat. Compact discul este
format din trei straturi suprapuse din care numai cel din mijloc este purtător de date,
celelalte având rol de protecţie.
Înregistrarea datelor se face sub forma unor amprente definite irevocabil ca
nişte adâncituri sau ridicături mici încrustate pe suportul de date. Aceste amprente
sunt citite de raze laser.
Capacitatea de memorare a unui CD-ROM este de circa 650 MO, dar prin
tehnologii speciale poate fi multiplicată de maxim 10 ori.
Microcalculatoarele mai pot utiliza şi alte tipuri de discuri magnetice cum ar fi :
• Discul ZBP - o dischetă de 3,5 inch cu o capacitate de memorare a
datelor cuprinsă între 25-100 MO şi o viteză de transfer a datelor între 150 KO şi 1,5
MO/secundă;
• Discul interschimbabil (SYQUEST) - o alternativă a discurilor ZIP
produse de firma Omega. Acestea lucrează ca un pachet de discuri cu posibilitatea
de a înlocui un disc cu altul. Capacitatea acestor discuri poate fi până la 200 MO;
• Discul floptical - un suport amovibil care având dimensiunile unui disc
flexibil de 3,50 inch permite înregistrarea unui volum foarte mare de date (40-100
MO) pe 755 de piste. Fiecare pistă este împărţită în 27 de sectoare a câte 512
octeţi. Pentru înregistrarea/redarea datelor foloseşte un procedeu optic de
poziţionare a capetelor de citire/scriere,
DVD-ROM (Digital Versatile Disk) este un mediu optic de mare capacitate,
viteza şi densitate de înregistrare a datelor care tinde să înlocuiască CD-ROM-ul,
mai ales pentru microcalculatoare de mare performanta.
DVD-ROM-ul utilizează un disc de 5,25 inch, gravat mult mai fin decât CD-
ROM-ul, ceea ce îi permite o densitate de aproximativ 7,5 ori mai mare.
Viteza de rotaţie a discului nu este superioara CD-ROM-ului, dar rata de
transfer a datelor este În jur de 2 MO/sec.
Discul DVD-ROM exista şi În versiune dubla fata, având o capacitate de
stocare a datelor de 9,4 GO fata de 4,7 GO folosit pe o singura fata.

7
INFORMATICĂ GENERALĂ
3.1.2. Banda magnetică
Banda magnetică este un suport material care permite înregistrarea unui
volum foarte mare de date.
Microcalculatoarele nu folosesc în mod curent banda magnetică ca
memorie externă, utilizând-o numai pentru crearea copiilor de siguranţă (back-up),
fiind suporturi ieftine şi de mare capacitate.
Benzile magnetice se prezintă sub formă de role (bobine) sau sub formă de
casetă.
Înregistrarea datelor pe bandă poate fi organizată în înregistrări individuale sau în
blocuri de înregistrări, în ambele cazuri separate de spaţii neînregistrate numite GAP-uri.
Densitatea de înregistrare a datelor este mare (10.000 - 68.000 biţi pe un inch), la un
moment dat pe lăţime de suport reprezentându-se un singur caracter.
Inconvenientul utilizării benzii magnetice în procesul de prelucrare (de citire
şi transmitere a datelor spre prelucrare) este dat de faptul că citirea se realizează
secvenţial (în ordinea transpunerii datelor pe bandă), ceea ce într-o prelucrare
selectivă a datelor s-ar pierde timp cu citirea acelor înregistrări care nu interesează
procesul de prelucrare.
Datorită faptului că au o capacitate foarte mare de înregistrare (minim 40
MO, maxim 13 GO) şi de asemenea o densitate mare de memorare a datelor,
banda magnetică poate fi folosită cu uşurinţă pentru crearea copiilor de siguranţă,
înlocuind pentru aceasta utilizarea a numeroase discuri flexibile. Pentru a fi
prelucrate datele păstrate pe benzi magnetice sunt transpuse pe un suport direct
adresabil (hard-disc sau disc flexibil) cu ajutorul unor programe speciale.

3.2. Organizarea datelor în fişiere şi baze de date

3.2.1. Noţiunea de fişier, înregistrare logică şi înregistrare fizică
Aşa cum am arătat mai înainte, datele, înainte de a intra într-un proces de
prelucrare, sunt înregistrate şi păstrate pe suporturile materiale sub formă de fişiere
sau sub formă de baze de date. Deci, fişierul reprezintă un ansamblu organizat de
date omogene din punct de vedere al naturii şi al criteriilor de prelucrare,
înregistrate pe suporturi materiale adecvate, pentru a putea fi utilizate în procesul de
prelucrare automată.
Orice fişier de date este văzut sub două aspecte: unul logic - care constă în
definirea explicită a înregistrărilor (articolelor logice) şi altul fizic care se referă la
descrierea datelor aşa cum sunt ele înregistrate pe suportul material.
Sub aspect logic un fişier este format din înregistrări (articole) logice.
Înregistrarea logică este constituită dintr-o grupare de câmpuri de date
compatibile, ce poate fi recunoscută şi tratată ca o entitate în cadrul fişierului.
Câmpul de date este o grupare de caractere ce constituie o secvenţă bine
definită în cadrul unei înregistrări logice. După conţinutul lor, câmpurile de date pot

8
 CAPITOLUL III – Organizarea şi reprezentarea datelor în procesul de prelucrare automată

fi: câmpuri grupate şi câmpuri de date elementare. Câmpurile de date grupate conţin
la rândul lor alte câmpuri de date (grupate sau elementare) prin care se reprezintă în
cadrul unei înregistrări logice (câmpul "Document" este format din câmpurile
elementare "Număr" şi "Fel" şi din câmpul de grup "Data"). Spre deosebire de
acestea, câmpurile de date elementare nu mai conţin alte subdiviziuni, ele fiind
formate din caractere. După natura caracterelor prin care se exprimă câmpurile de
date elementare pot fi; alfabetice (A), alfanumerice (aN), de tip dată calendaristică
(D) şi numerice (N), într-un program aplicativ datele se descriu la nivel elementar
prin intermediul unor identificatori care să definească cât mai sugestiv numele
câmpului, natura caracterelor (A, aN, D, N) precum şi numărul de caractere din care
este format câmpul descris.
Caracterul este elementul de bază - indivizibil - al datelor dintr-un fişier, el
fiind reprezentat printr-o literă, cifră sau semn special.
Totalitatea valorilor atribuite la un moment dat tuturor câmpurilor elementare
din structura unei înregistrări logice formează o realizare. La o singură instrucţiune
de intrare sau de ieşire se citeşte sau se memorează de pe sau pe suportul material
o singură realizare. Un fişier de date este format dintr-o mulţime de realizări,
realizări care cuprind date omogene structurate după anumite criterii.
Structura unei înregistrări logice poate fi redată astfel:

ÎNREGISTRARE LOGICĂ

DOCUMENT COD COD DENUMI- U.M. CANTITATE PREŢ

NR FEL DATA GEST MAT RE MATERI- UNITAR
AL
zi luna An factu- recep-
rată ţionată
N(6) A(20) D(2) D(2) D(2) αN(3) N(4) A(15) αN(4) N(5) N(5) N(6)
0122 Factura 20 02 99 M50 1011 POPLIN M 75000 74750 85000

Aviz
1015 exped. 25 02 02 M50 1021 SATEN M 50000 50000 155000

realizare
Figura 3.4. Structura şi conţinutul unei înregistrări logice

Dimensiunea unei înregistrări logice este dată de numărul de câmpuri şi de

dimensiunea fiecărui câmp din structura acestuia. Astfel dacă adunăm numărul de
caractere al tuturor câmpurilor din structura înregistrării logice descrisă mai sus, vom
observa că aceasta are dimensiunea de 74 de caractere.
Sub aspect fizic fişierul se defineşte în funcţie de modul în care realizările
se găsesc înregistrate pe suportul material, înregistrarea datelor pe memoriile

9
INFORMATICĂ GENERALĂ
externe se poate efectua prin reprezentarea realizărilor în mod individual cu spaţiu
între realizări (formatul neblocat) sau prin gruparea mai multor realizări după care se
lasă spaţiu liber (format blocat).
Reprezentarea datelor în format neblocat presupune constituirea unei
realizări de înregistrare logică în memoria RAM (prin introducerea datelor de la
tastatură) a unui sistem electronic de calcul şi apoi scrierea acestei realizări pe
suport material (de regulă pe hard-disc). în acest mod pe suportul material fiecare
realizare este memorată în ordinea introducerii acesteia în memoria RAM, formând
înregistrări fizice, înregistrările fizice se despart prin spaţii neînregistrate numite
GAP-uri. Dimensiunea unei înregistrări fizice este egală cu dimensiunea unei
realizări de înregistrare logică.

Figura 3.5. Reprezentarea datelor în format neblocat

Reprezentarea datelor în format blocat presupune alipirea a două sau mai

multe realizări de înregistrare logică într-un bloc de înregistrări (bloc fizic de date sau
înregistrare fizică). Operaţia de blocare a realizărilor de înregistrări logice are loc în
memoria internă, iar dimensiunea zonei în care se construieşte înregistrarea fizică
este definită prin program. Numărul realizărilor de înregistrări logice dintr-un bloc
poartă numele de factor de blocare şi acesta se specifică prin program.

10
 CAPITOLUL III – Organizarea şi reprezentarea datelor în procesul de prelucrare automată

Figura 3.6. Reprezentarea datelor în format blocat

În acest caz, printr-o singură instrucţiune de citire se transferă de pe

suportul material în memoria internă conţinutul unui bloc fizic de date, fiind memorat
într-o componentă numită buffer de intrare. De aici fiecare realizare de înregistrare
logică este transferată în zona articol intrare şi apoi datele sunt supuse procesului
de prelucrare. Numai după ce se termină de prelucrat toate datele din realizările
cuprinse în blocul fizic de date se face apel din nou la periferic pentru a introduce un
nou bloc de date. Se poate afirma că procedeul de grupare a realizărilor de
înregistrări logice în blocuri fizice de date este mai eficient decât cel neblocat
deoarece se scurtează timpul de apel la periferic (prin reducerea numărului de cereri
de citire) şi se consumă mai eficient suportul material deoarece spaţiile
neînregistrate sunt mai rare.
În scopul identificării şi delimitării fişierelor de date acestea mai conţin, în
afara realizărilor de înregistrări logice o serie de înregistrări speciale denumite
etichete. Astfel pot exista:
 etichete de fişiere - sunt înregistrări speciale, cu dimensiunea de maxim 80
de caractere, care preced şi urmează realizările dintr-un fişier;
 etichete de volum - utilizate în situaţia unor fişiere de mare volum care se
întind pe mai multe volume de memorie externă. Ele sunt înregistrări
speciale prin care se precizează începutul şi sfârşitul unui volum de
memorie externă.
3.2.2. Metode de organizare a datelor în fişiere
La orice sistem electronic de calcul există anumite metode standard de
organizare a datelor în fişiere pentru care producătorul pune la dispoziţia
utilizatorului o componentă software care oferă facilităţi de realizare a operaţiilor de
gestiune a fişierelor.
Principalele operaţii de gestiune a fişierelor sunt:
• crearea fişierelor de date - operaţie prin care datele structurate în
realizări de înregistrări logice sunt memorate pe suportul material;

11
INFORMATICĂ GENERALĂ
• actualizarea fişierelor de date - constă dintr-o serie de operaţii ce se
efectuează asupra unui fişier de date existent pe suportul material cum ar fi:
adăugarea de noi realizări; modificarea conţinutului unor câmpuri din cadrul
realizărilor deja existente în fişier; ştergerea unor realizări de înregistrări logice care
nu mai interesează procesul de prelucrare a datelor;
• consultarea unui fişier de date - este operaţia de citire a realizărilor de
înregistrare logică în vederea introducerii datelor în memoria internă pentru a fi
prelucrate în funcţie de instrucţiunile programului aplicativ activ.
Colecţia de realizări de înregistrare logică ce formează un fişier poate fi
memorată pe suportul material respectând anumite criterii de organizare care sunt
dependente de:
 tipul suportului material (memoriei externe) utilizat cu caracteristicile
specifice de înregistrare şi consultare a datelor;
 sistemul electronic de calcul.
Organizarea realizărilor de înregistrare logică pe memoria externă are drept
scop regăsirea cât mai rapidă a fiecărei realizări în vederea citirii şi transmiterii ei
către memoria internă, cu asigurarea unor condiţii de protecţie şi securitate a
datelor.
În evoluţia tehnicilor de organizare a datelor în fişiere s-au cristalizat mai
multe metode care se pot grupa astfel :
 metode de bază: secvenţială, secvenţial-indexată şi relativă (selectivă,
directă);
 metode intermediare: secvenţial-partiţională, secvenţial-partiţională cu
înlănţuire şi nedefinită.
 metode evoluate: multi-indexată, multi-listă şi inversă.
În acest paragraf ne vom ocupa numai de metodele de bază pentru
organizarea datelor în fişiere.
3.2.2.1. Metoda secvenţială de organizare a datelor
Această metodă este admisă de orice suport material, unitatea de acces
fiind realizarea de înregistrare logică.
La crearea fişierelor de date realizările de înregistrare logică sunt memorate
pe suportul material unele după altele fără o ordine prestabilită sau într-o ordine
stabilită anterior.
Consultarea unui astfel de fişier nu se poate realiza decât în acces
secvenţial (prin citirea în ordinea înregistrării a tuturor realizărilor din fişier până ce
se va găsi acea realizare care interesează procesul de prelucrare). Această
realizare este identificată prin valoarea atribuită unui câmp din structura înregistrării
logice. Rezultă că într-o consultare selectivă a datelor dintr-un fişier organizat
secvenţial se pierde timp cu parcurgerea acelor realizări care nu interesează
procesul de prelucrare.

12
 CAPITOLUL III – Organizarea şi reprezentarea datelor în procesul de prelucrare automată

Metoda de organizare secvenţială se recomandă pentru acele fişiere care

au un coeficient de consultare mare şi un coeficient de actualizare mic.
3.2.2.2. Metoda de organizare indexat-secvenţială
Este accesibilă numai de memoriile externe direct adresabile (discurile
magnetice de orice tip).
Această metodă îmbunătăţeşte performanţele metodei secvenţiale prin
introducerea unui element suplimentar numit cheie de acces. Aceasta nu este
decât un câmp din cadrul structurii înregistrării logice care trebuie să ia valori unice
pentru fiecare realizare din cadrul unui fişier (cod-mat, cod-produs etc.). Cu ajutorul
acestei chei se determină locul pe care-1 ocupă o realizare în cadrul unui fişier de
date.
La crearea unui fişier cu organizare indexat-secventială se defineşte
obligatoriu, prin program o cheie primară (un câmp din cadrul înregistrării logice cu
valori unice în cadrul fişierului) şi opţional se pot defini şi alte câmpuri drept chei
secundare (maxim 255 de chei secundare). Datele din documentele primare vor fi
înregistrate sub formă de realizări pe suportul material, ţinând seama de structura
înregistrării logice şi de ordinea strict crescătoare a valorii cheii primare de indexare.
Valorile cheii primare sunt trecute într-o tabelă de indecşi. Aceasta trebuie
să cuprindă pentru fiecare realizare de înregistrare logică două rubrici: 1) - valoarea
câmpului definit drept cheie de indexare şi 2) - adresa fizică (numărul cilindrului, a
pistei şi sectorului) unde se realizează înregistrarea logică.
Tabela de indecşi este generată de către o componentă a sistemului de
operare (sistemul de gestiune a fişierelor) şi este memorată pe acelaşi volum de
disc (pe aceeaşi dischetă) cu fişierul de date creat.
La exploatarea unui fişier cu organizare indexat-secvenţială se consultă la
început tabela de indecşi pentru a determina adresa unei realizări şi apoi se citeşte
realizarea identificată, introducându-se în memoria internă. Pentru a exemplifica
această metodă de organizare se consideră necesar crearea fişierului "Produse" cu
următoarea structură a unei înregistrări logice: CODGEST-αN(4); CODPROD-N(5);
DENPROD-A(20); UM-αN(4); CANTIT-N(5); PRETUNIT-N(6).

13
INFORMATICĂ GENERALĂ

Tabela de
indecsi

Figura 3.7. Fişier cu organizare indexat-secvenţială cu o cheie primară

Cheia primară este dată de câmpul CODPROD.

Această metodă de organizare se recomandă pentru fişierele cu date
permanente care au un coeficient mic de consultare, dar au un coeficient mare de
actualizare şi pentru care realizările de înregistrare logică au valori unice pentru
anumite câmpuri (fişiere de personal, de materiale, de produse etc.).
3.2.2.3. Metoda relativă de organizare a fişierelor de date
Această metodă este admisă numai de memoriile externe direct adresabile,
unitatea de acces fiind realizarea de înregistrare logică.
Metoda relativă organizează fişierul de date într-un număr de zone de
dimensiune fixă rezervate pe suportul material, cărora li se atribuie un număr de
ordine şi în care urmează să se memoreze realizările de înregistrare logică.
Numărul de ordine al fiecărei zone (celule) reprezintă cheia relativă a
realizării şi indică poziţia fiecărei realizări faţă de prima realizare din fişier care este
memorată în zona unu. Această cheie este folosită la consultarea fişierelor de date
pentru a identifica o realizare de înregistrare logică ce poate fi citită şi transmisă
memoriei interne pentru a prelucra datele.
Într-un fişier există zone rezervate pentru toate valorile cuprinse în intervalul
specificat de utilizator sau determinat în funcţie de spaţiul alocat unui fişier.
Deoarece, la crearea unui fişier numărul de realizări este mai mic decât numărul
zonelor create, există posibilitatea ca unele zone să rămână neocupate, în aceste
zone se pot introduce noi realizări care apar ulterior creării fişierului, prin operaţia de
actualizare a acestuia, fără a mai deranja ordinea în care au fost memorate la
început realizările de înregistrare logică.

14
 CAPITOLUL III – Organizarea şi reprezentarea datelor în procesul de prelucrare automată

pista 0

piste ………………………
…
pista 2
.
.
.
.

pista 9

Figura 3.8. Fişier cu organizare relativă

3.2.3. Metode de acces la datele din fişiere
Exploatarea datelor organizate în fişiere presupune elaborarea unor
programe aplicative prin intermediul cărora datele sunt citite şi transmise memoriei
interne şi apoi supuse procesului de prelucrare automată.
Accesul la realizările existente într-un fişier de date reprezintă tehnica prin
care acestea se regăsesc pe suportul material. El este dependent de metodele de
organizare a fişierelor de date.
Principalele metode de acces la datele organizate în fişiere sunt:
 accesul secvenţial;
 accesul direct (aleator);
 accesul dinamic.
Accesul secvenţial presupune citirea realizărilor de înregistrare logică în
ordinea în care acestea au fost memorate pe suportul de date în cadrul unui fişier.
Metoda fiind admisă de orice memorie externă şi de orice metodă de organizare a
fişierelor de date, este o metodă de acces la date lentă deoarece se pierde timp cu
citirea acelor realizări care nu interesează procesul de prelucrare. Ea este eficientă
numai într-o prelucrare secvenţială a datelor (toate datele din fişier sunt supuse
procesului de prelucrare în ordinea înregistrării lor pe suportul material).
Accesul direct este tehnica prin care regăsirea şi citirea unei realizări se
face fără a mai fi necesară parcurgerea în secvenţă a celor care o preced, ci printr-o
adresare directă a fiecărei realizări sau bloc de realizări. Această metodă este
permisă numai la memoriile externe direct adresabile şi numai în situaţia în care
fişierele de date au fost organizate indexat-secvenţial sau după metoda relativă.
Accesul dinamic este admis numai la memoriile externe direct adresabile
pentru fişierele organizate după metoda relativă sau indexat-secvenţială. în acest
caz regăsirea unei anumite realizări de înregistrare logică se face direct în funcţie de

15
INFORMATICĂ GENERALĂ
adresa relativă a acesteia în cadrul fişierului sau în funcţie de valoarea cheii de
indexare, iar celelalte realizări se citesc în acces secvenţial. Această metodă se
utilizează cu performanţe superioare atunci când, din cadrul unui fişier de date este
supus procesului de prelucrare numai un grup de realizări de înregistrare logică.
3.2.4. Organizarea datelor în baze de date. Concepte utilizate
Metodele şi tehnicile de organizare a datelor în procesul de prelucrare
automată au cunoscut o evoluţie continuă determinată pe de o parte de evoluţia
sistemelor electronice de calcul, iar pe de altă parte de creşterea volumului de date
ce trebuie prelucrate cu ajutorul calculatorului.
În aceste condiţii organizarea datelor în fişiere nu mai corespunde datorită:
 caracterului separat (izolat) al datelor organizate în fişiere;
 dependenţei programelor aplicative faţă de datele din fişierul supus
prelucrării. Structura unei înregistrări logice trebuie descrisă în programul
aplicativ, iar modificarea acestei structuri duce la introducerea de corecturi
în programul pe baza căruia se prelucrează datele;
 dificultăţii reprezentării unor obiecte complexe folosind lucru cu fişiere;
 dificultatea întâmpinată în prelucrări "ad-hoc", neprevăzute de la început.
În condiţiile acoperirii nevoilor de informare, din ce în ce mai mari a
organelor manageriale, a apărut necesitatea prelucrării cât mai complexe şi
interdependente a datelor organizate în colecţii de date. Deci, a apărut necesitatea
de a stabili legături între colecţiile de date dar chiar şi în cadrul aceleiaşi colecţii de
date (între realizările acestora). Astfel, treptat conceptul de fişier a fost înlocuit cu cel
de bază de date.
Baza de date reprezintă un sistem de colecţii de date între care există o
interdependenţă logică multiplă potrivit unor relaţii prestabilite cu ocazia definirii
structurii datelor, destinat satisfacerii celor mai diverse solicitări din partea unor
grupe diferite de utilizatori.
Folosirea bazelor de date în procesul de prelucrare automată prezintă o
serie de avantaje printre care amintim :
 realizează integrarea datelor din mai multe colecţii într-un tot comun care
poate fi exploatat de toţi utilizatorii pentru toate aplicaţiile;
 face posibilă independenţa programelor aplicative faţă de datele de bază;
 permite o prelucrare rapidă a datelor fără a avea un program special;
 oferă posibilitatea unui acces concurent al utilizatorilor la baza de date;
 sporeşte securitatea datelor împotriva accesului neautorizat şi a distrugerilor
accidentale.
O bază de date conţine, pe lângă date şi descrierea propriei sale structuri.
Această descriere se face prin intermediul dicţionarului de date care face posibilă
realizarea independenţei programelor aplicative faţă de structura datelor. Fiecare
colecţie de date este descrisă în acest dicţionar conform structurii stabilite anterior

16
 CAPITOLUL III – Organizarea şi reprezentarea datelor în procesul de prelucrare automată

prin intermediul câmpurilor din care este formată. La nivel elementar fiecare câmp
se identifică prin:
a) Numele câmpului - un identificator cât mai sugestiv atribuit fiecărui
câmp format din maxim 10 caractere;
b) Tipul câmpului - indică natura caracterelor prin care se reprezintă un
câmp. Astfel, un câmp poate fi de tip:

CHARACTER (C) - câmp de tip şir de caractere format din litere, cifre,
caractere speciale şi spaţiu. Lungimea maximă a câmpului este de 254
caractere;

NUMERIC (N) - câmp numeric - format din cifrele sistemului de numeraţie
zecimal plus semnele "+" şi "-"; lungimea maxima este de 20 caractere;

DATE (D) - câmp de tip dată calendaristică reprezentat pe 8 caractere
(format implicit LL/ZZ/AA);

LOGICAL (L) - câmp logic reprezentat printr-un singur caracter alfabetic "T"
sau "F" (Y sau N);

MEMO (M) - câmp de tip variabilă de memorie implicit se reprezintă prin 10
caractere.
c) Lungimea câmpului - indică numărul maxim de caractere prin care se
reprezintă un câmp. În activitatea de gestionare a bazelor de date se foloseşte
următoarea terminologie :
 relaţie - este o tabelă bidimensională formată de rânduri (linii) şi coloane.
Relaţiile abordate sunt finite chiar dacă numărul de coloane din care sunt
constituite poate fi infinit;
 tuplu - este o linie (un rând) dintr-o tabelă (o realizare);
 caracteristică - reprezintă numele unei coloane din structura tabelei;
 cheie - una sau mai multe caracteristici cu ajutorul cărora se identifică un
tuplu (o realizare ) dintr-o tabelă;
 cheie primară - cheia care permite identificarea fiecărui tuplu într-o tabelă;
 cheie secundară - cheia care permite identificarea unui grup de tupluri ce au
aceleaşi caracteristici;
 domeniu - mulţimea valorilor unei caracteristici (mulţimea datelor pe o
coloană).
Pentru a exemplifica această terminologie dăm următorul exemplu :

17
INFORMATICĂ GENERALĂ

Tabela (colectia) PERSONAL

Figura 3.9. Terminologia utilizată în lucru BD

Un sistem informatic cu bază de date este format, pe lângă baza de date

propriu-zisă şi din hardware, software şi utilizatori.
Hardware-ul presupune ca un sistem electronic de echipamente să fie
prevăzut cu unităţi de memorie externă de mare capacitate, direct adresabile care
să poată stoca baza de date şi care să poată fi cuplate la o reţea de calculatoare
sau la microcalculatoare independente.
Software-ul este un sistem de programe de gestiune şi de aplicaţie care
asigură descrierea structurii bazei de date, manipularea datelor (crearea,
actualizarea şi interogarea bazei de date), controlul şi autorizarea accesului la baza
de date, precum şi asigurarea integrităţii şi securităţii bazei de date. Acest sistem de
programe este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de SGBD
(System de Gestion de Base de Donne - în franceză) sau DBMS (Data Base
management System - în engleză). Din punct de vedere al performanţelor un SGBD
se situează la nivelul unui sistem de operare şi ca atare el este format din: nucleul
sistemului (monitor, monitor de înlănţuire, supervizor), programe traducătoare
(compilatoare), programe utilitare şi programe de aplicaţii.
Utilizatorii unei baze de date care se împart în trei categorii:
a) administratorul bazei de date - responsabil cu gestionarea şi punerea în
lucru a bazei de date, precum şi buna funcţionare a SGBD-ului. Funcţia de
administrator este îndeplinită de către o persoană sau grup de persoane cu
următoarele sarcini:
 proiectarea bazei de date;
 îmbunătăţirea permanentă şi extinderea bazei de date;
 asigurarea securităţii şi integrităţii datelor,
b) programatorii de aplicaţii - persoane care realizează programele
aplicative şi efectuează unele prelucrări de date;
c) utilizatorii finali - persoane care exploatează sistemul inclusiv programele
18
 CAPITOLUL III – Organizarea şi reprezentarea datelor în procesul de prelucrare automată

aplicative.
Utilizatorii au acces la datele din baze, folosind sistemul de meniuri,
comenzi lansate de la tastatură, sau programe aplicative scrise într-un limbaj de
manipulare a datelor.

LISTA CUVINTELOR CHEIE

memorie externă
Bandă magnetică

hard-disc
GAP

pachet de discuri
Fişier

pistă
Înregistrare logică

cilindru
Înregistrare fizică

sector
Factor de blocare

formatare disc
Tabel de indecşi

zona BOOT
Cheie primară

zona FAT
Cheie secundară

zona ROOT.DIR
Acces la date

discuri floppy
Acces secvenţial

simplă densitate
Acces direct

dublă densitate
Acces dinamic

înaltă densitate
Baza de date

densitate extinsă
Dicţionarul de date

CD-ROM
Relaţie

DVD-ROM
Tuplu

Discul ZIP
Caracteristica

Discul interschimbabil
Domeniu

Discul flopical

19
INFORMATICĂ GENERALĂ
ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Ce sunt memoriile externe? Cum se clasifică acestea?

2. Caracterizaţi hard-disc-urile organizate În pachete.
3. Ce înţelegeţi prin formatarea unui disc? De cate feluri este acesta şi ce se
realizează la formatare?
4. Caracterizaţi discurile flexibile. Sub ce dimensiuni se găsesc şi ce capacităţi
de înmagazinare pot avea?
5. Ce alte discuri mai pot fi utilizate ca memorii auxiliare? Caracterizaţi-le.
6. În ce scop este folosită banda magnetică de către microcalculatoare?
7. Cum sunt înregistrate datele pe banda magnetică?
8. Ce înţelegeţi prin fişier? Care este structura unui fişier de date ?
9. Care sunt formatele de reprezentare a datelor? Descrieţi-le.
10. Care sunt operaţiile de gestiune a fişierelor? Caracterizaţi-le.
11. Care sunt metodele de organizare a datelor În fişiere? Caracterizaţi-le.
12. Care sunt metodele de acces la datele unui fişier? Caracterizaţi-le.
13. Ce înţelegeţi prin baza de date?
14. Ce conţine dicţionarul de date?
15. Prin ce se caracterizează un câmp din structura unei colecţii de date?
16. Care sunt componentele unui sistem informatic cu baze de date?
Caracterizaţi-le.
17. Care sunt utilizatorii unei baze de date?

Dacă aţi ştiut să răspundeţi la aceste întrebări puteţi trece mai departe. În
caz contrar, reveniţi asupra acestui capitol.

BIBLIOGRAFIE

o Gh. Popa şi colectiv – Baze de date ACCESS, Ed. CISON, Bucureşti,

2000, cap. I;
o Maria Stanescu şi colectiv – Bazele informaticii, Ed. SECOREX,
Bucureşti, 1999, cap. III;
o Victoria Stanciu şi colectiv – Informatica generala, Ed. DUAL TECH,
Bucureşti, 2001, cap. 2, paragraf 2.6 şi 2.7;
o Tamas Ilie şi colectiv – Sisteme de gestiune a bazelor de date, Ed.
CISON, Bucureşti, 2000, cap. I;
o Tamas Ilie şi colectiv – Bazele informaticii, Ed. InfoMedia, Bucureşti,
2000, cap. III.

20
 UNITATEA IV

SISTEME DE OPERARE

În acest capitol ne-am propus să tratăm partea de software a unui sistem

electronic de calcul, în general cu dezvoltarea componentei acesteia şi anume
sistemul de operare. Astfel, după ce s-a definit local sistemul operare în cadrul unui
sistem electronic de calcul, în primul paragraf s-a făcut o caracterizare în general a
componentelor unui sistem de operare. Apoi s-a tratat, pe scurt, modurile de
exploatare a sistemelor de operare (monoutilizator, multiutilizator şi multi-tasking).
S-a trecut, în continuare la descrierea principalelor sisteme de operare care
se găsesc implementate pe microcalculatoare.
Deşi destul de vechi, sistemul de operare MS-DOS mai este totuşi utilizat,
motiv pentru care am început cu acest sistem. După ce am arătat care sunt
componentele acestuia, s-a descris modul de organizare şi specificare a fişierelor,
scoţând în evidenta structura arborescenta a acestora şi modalităţile de atribuire de
nume şi de apelare a fişierelor.
Au fost tratate, în continuare, principalele comenzi ale acestui sistem de
operare, fiecare fiind urmata de exemplu de utilizare. Ţinând seama de faptul că
datele de prelucrat (în majoritatea cazurilor) sunt citite din fişier şi nu introduse de la
tastatura, iar rezultatele prelucrării sunt înregistrate în alte fişiere sau sunt redate la
imprimantă s-a tratat aici şi problema redirectării introducerilor de date (intrărilor)
sau a ieşirilor de informaţii.
Următorul sistem de operare, descris pe larg în acest capitol este sistemul
Windows 98. După o scurta prezentare generala a sistemului, am descris pe larg
(pe etape) procesul de instalare şi lansare în lucru a acestui sistem de operare. În
continuare s-au tratat noţiunile fundamentale ale sistemului, ca de exemplu:
suprafaţa de lucru (desktop-ul), ferestre, tipuri de ferestre (cu explicarea
principalelor componente ale unei ferestre), meniuri (cu posibilităţile de acţionare a
diverselor meniuri şi submeniuri), pictograme, shortcut-uri.
Ţinând seama de faptul ca la aceasta disciplina studentul învaţă să
folosească calculatorul, am ales din marea varietate de programe utilitare ale lui
Windows 98, doar trei dintre ele, pe care le-am dezvoltat; şi anume: Windows
EXPLORER – pentru gestionarea de directoare şi fişiere; WordPad – pentru
crearea, actualizarea, salvarea şi tipărirea fişierelor de tip document; Paint – pentru
a executa desene şi grafica, care pot fi salvate în fişiere de tip BMP şi apoi utilizate
în diferite fişiere text.
În finalul prezentării acestui sistem de operare s-a tratat folosirea unităţilor
de integrare în reţea a sistemului de operare Windows 98.
Cel de-al treilea sistem de operare tratat în acest capitol este sistemul
LINUX în versiunea Red Hat 7.2. Şi aici s-au parcurs aceiaşi paşi ca la prezentarea
sistemului Windows 98, în sensul că s-a realizat mai întâi o caracterizare generală
a acestuia, scoţând în evidenţă facilităţile oferite utilizatorilor, iar apoi (pe etape) s-a
descris modul de instalare şi lansare în lucru a sistemului LINUX.
S-au tratat apoi componentele principale ale acestui sistem de operare
(nucleu, sistemul de fişiere şi shel-ul sistemului) scoţându-se în evidenta funcţiile şi
structura acestora.
În continuare s-a tratat structura de arbore a directoarelor şi fişierelor,
evidenţiindu-se funcţiile acestora şi modul de protecţie.
Şi în acest paragraf s-au arătat care sunt principalele elemente ale sistemului:
ecran (suprafaţa de lucru), ecranul virtual (ferestre de aplicaţii), componentele unei
ferestre de aplicaţii, pagini.
Fiind un sistem de operare gratuit, sistemul LINUX, ca de altfel şi Windows
98, permite schimbul de date cu sistemul de operare MS-DOS şi chiar cu Windows.
Şi la acest sistem de operare din multitudinea de programe utilitare s-au
ales doar trei, pentru a fi prezentate : X Windows – pentru gestionarea de directoare
şi fişiere; AbiWord – pentru editarea de texte; Gnumeric – pentru editarea de tabele
şi calcul tabelar.

4.1. Caracterizarea generală şi funcţiile unui sistem de operare

Aşa cum s-a arătat la capitolul II, sistemul de operare este o componentă a
sistemului de programe (a resursei logice) a unui sistem electronic de calcul.
Sistemele electronice de calcul sunt furnizate de către firma constructoare
de echipamente cu sisteme de operare proprii, adaptate la arhitectura specifică
acestora. Acest sistem de operare primit împreună cu calculatorul poartă numele de
sistem standard de referinţă. Pornind de la acest sistem, utilizatorii îşi creează
propriul sistem de operare, ţinând seama de tipul aplicaţiilor la care va fi utilizat
calculatorul şi îl încarcă pe un disc magnetic (disc sistem). Acesta este utilizat în
continuare în exploatarea sistemului electronic de calcul, în timpul exploatării,
sistemul de operare creat poate fi modificat în funcţie de schimbarea configuraţiei
fizice a sistemului electronic de calcul şi în funcţie de extinderea ariei de activităţi la
care va fi utilizat calculatorul.
Schematic, locul pe care îl ocupă un sistem de operare în cadrul unui sistem
electronic de calcul poate fi redat astfel:
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Figura 4.1. Locul unui sistem de operare în cadrul unui sistem electronic de calcul

Se poate afirma că sistemul de operare reprezintă o componentă a sistemului de

programe al unui sistem electronic de calcul, fiind format dintr-un set de programe care
asigură alocarea şi controlul tuturor resurselor sistemului, precum şi o serie de funcţii
pentru creşterea performanţelor în exploatarea calculatorului electronic.
Un sistem de operare, adaptat la o configuraţie specifică utilizatorului,
realizează următoarele funcţii:

asigură o structură internă a instrucţiunilor unui program aplicativ plecând de la
o structură externă a acestora (scrise de utilizator într-un limbaj de programare);

oferă posibilitatea de identificare şi localizare a erorilor de sintaxă ce pot să
apară la scrierea unui program aplicativ şi explicitarea acestora pentru utilizator;

pune la dispoziţia utilizatorilor programe speciale cu rolul de a pregăti
programele aplicative pentru a fi date în exploatare;

lansează şi controlează execuţia unui program aplicativ;

generează instrucţiuni de intrare (citire) şi de ieşire (scriere) plecând de la
descrierea lor în cod extern;

oferă posibilitatea de adresare simbolică a perifericelor în termenii unui limbaj
de programare şi asigurarea corespondenţei între adresele simbolice şi cele
reale (fizice) ale acestora stabilite prin construcţie;

efectuează alocarea dinamică sau statică a memoriei, utilizând mecanismele
hardware de protecţie a memoriei;

tratează, prin programe speciale, întreruperile generate de mecanismele
hardware;

permite generarea sistemului de operare al utilizatorului, cu ajutorul unui
program special;

permite comunicarea sistemului cu utilizatorul prin intermediul unor comenzi date de
la tastatură. Astfel, fiecare comandă este recunoscută de către un program special
(interpretor de comenzi) care o analizează şi apoi declanşează operaţiile cerute de
utilizator activând alte componente ale sistemului de operare.
Sistemele de operare, în evoluţia lor au suferit multiple perfecţionări
determinate atât de progresele marcate de tehnicile constructive hardware, cât şi de
cerinţele impuse de domeniile de utilizare ale sistemelor electronice de calcul.
Dependenţa sistemelor de operare de arhitectura sistemelor electronice de
calcul au condus la clasificarea acestora în funcţie de clasa, subclasa şi tipul
echipamentelor pe care se implementează. Astfel, pentru microcalculatoare se pot
enumera următoarele sisteme (în mod evolutiv): SFDX; CP/M; DOS (MS-DOS; IBM-
DOS; PC-DOS); OS/1; OS/2; UNIX; WINDOWS 3.1; WINDOWS '95; WINDOWS 98;
Windows 2000; Windows NT; LINUX.
Având în vedere funcţiile şi importanţa lor în cadrul gestionării resurselor,
componentele unui sistem de operare se pot grupa astfel:

- monitor
- programe de comandă şi
A) Programe de bază control
- programe pentru operaţii cu
periferice şi teleprelucrare
- programe de serviciu

B) Programe traducătoare - asambloare

- macroasambloare
- interpretoare
- compilatoare
Sistem de
operare
- program de gestionare a
C) Programe utilitare fişierelor
- generatoare de tabele
- editoare de texte
- programe de comunicaţie

D) Sisteme de lucru cu - SGBD dBASE (II, III, III+,

colecţii de date IV)
- SGBD FOXPRO
- SGBD ORACLE
- SGBD PARADOX etc.
Figura 4.2. Structura unui sistem de operare
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

A) Programele de bază (nucleul sistemului de operare) asigură gestionarea

resurselor sistemului electronic de calcul în timpul exploatării.
Programul monitor este componenta cea mai complexă a unui sistem de
operare, rezident total sau parţial în memoria internă. El coordonează execuţia
programelor aplicative, controlează planificarea unităţii centrale, alocarea
memoriei interne, asignarea perifericelor şi servirea cererilor de intrare sau de ieşire.
Printr-o componentă a sa, monitorul asigură încărcarea în memoria internă a altor
componente ale sistemului de operare nerezidente (existente pe discul sistem), în
momentul solicitării acestora prin comenzi date de utilizatori sau prin instrucţiunile
programului aplicativ.
Programul de comandă şi control oferă posibilităţi de automatizare a
comenzilor utilizator, micşorând astfel timpul de răspuns. Utilizatorii pot să
folosească aceste componente (procesare de comenzi indirecte etc.) pentru a crea
proceduri constituite în fişiere de comenzi vizând anumite lucrări complexe care pot
fi exploatate frecvent.
Programele pentru operaţii cu perifericele şi teleprelucrarea au în
vedere asigurarea operaţiilor de intrare (citire) sau de ieşire (imprimare); tratarea
întreruperilor şi protecţia fişierelor de date şi a programelor aplicative.
Orice sistem de operare are în structura sa programe care realizează
controlul operaţiilor de intrare/ieşire, asigurând totodată şi controlul întreruperilor în
executarea acestor operaţii atunci când perifericul solicitat este ocupat.
Exploatarea sistemelor electronice de calcul în regim de multi-tasking este
facilitată de sistemul de gestiune a fişierelor care asigură utilizatorilor lucru cu fişiere
de date la nivel logic (accesul la înregistrarea logică) şi la nivel fizic (accesul la
datele necesare unei operaţii de intrare sau de ieşire).
Principalele funcţii ale sistemului de gestiune a fişierelor sunt: protecţia şi
identificarea volumelor şi a fişierelor prin operaţii de deschidere şi închidere a
acestora; asigurarea accesului la datele din fişier.
Programele de serviciu permit utilizatorului să folosească eficient resursele
fizice şi logice ale sistemului electronic de calcul la executarea de aplicaţii. În
această categorie se includ programe ca: bibliotecarul, editorul de legături,
generatorul de sistem etc.
Bibliotecarul este un program care asigură gestionarea bibliotecii de sistem
sau a fişierului de sistem precum şi a fişierelor utilizator. El creează printr-o
procedură biblioteca sistem în momentul generării sistemului de operare. De
asemenea bibliotecarul permite reţinerea programelor aplicative în oricare din fazele
premergătoare execuţiei lor (sursă, obiect, direct-executabil).
Editorul de legături - o componentă a sistemului de operare cu rolul de a
crea un program aplicativ în format direct-executabil, pornind de la imaginea lui în
format obiect.
Generatorul de sistem este un program al sistemului de operare cu
ajutorul căruia utilizatorii generează propriul lor sistem de operare compatibil cu
configuraţia hardware de care dispun, şi luând în considerare opţiunile domeniului
de utilizare.
B) Programele traducătoare - componente ale sistemului de operare cu
rolul de a transforma instrucţiunile dîntr-un program aplicativ scrise într-un limbaj de
programare în codul intern al calculatorului. În această grupă se includ programele:

asambloare;

macroasambloare;

interpretoare;

compilatoare;
Programul asamblor are rolul de a traduce programele aplicative din
limbajul de asamblare (în care au fost scrise) în limbajul înţeles de calculator (în
codul intern al calculatorului). El este o componentă a sistemului de operare cel mai
legat de configuraţia sistemului electronic de calcul., fiind orientat pe limbaj-maşină.
Programul macroasamblor permite utilizatorului să folosească în
activitatea de programare macroinstrucţiuni pentru a genera în programele sursă,
secvenţe de program care într-un limbaj obişnuit ar necesita mai mulţi paşi. El
interpretează macroinstrucţiunile şi le plasează în programul sursă, asamblându-le
în format executabil.
Programul interpretor permite trecerea fiecărei instrucţiuni din format
sursă în format obiect şi executarea acesteia după care trece la următoarea
instrucţiune. Acest program fiind specific lucrului on-line, este propriu limbajelor de
programare de tip conversaţional (BASIC, LISP etc.)
Programul compilator este specific limbajelor de programare evoluate. El
asigură traducerea programelor aplicative, scrise în limbaje de programare evoluate
(FORTRAN, COBOL, TURBOPASCAL etc.), din format sursă în format obiect,
furnizând totodată şi o listă cu erorile de sintaxă comise la scrierea programelor.
Programele obţinute de la compilare se pot reţine în această formă pentru ca
ulterior, prin efectuarea legăturilor între modulele obiect, să se realizeze formatul
direct executabil al acestora.
C) Programele utilitare sunt componentele sistemului de operare care s-au
dezvoltat şi diversificat cel mai mult. Ele sunt chemate în lucru de către utilizatori
prin comenzi introduse de la tastatură. Acestea diferă de la un sistem la altul prin
forma comenzilor şi a detaliilor ce trebuie specificate prîntr-o comandă.
D) Sistemele de lucru cu colecţii de date. în cadrul acestei componente a
unui sistem de operare sunt cuprinse în general sistemele de gestiune a fişierelor şi
sistemele de gestiune a bazelor de date (SGBD) cum ar fi : dBASE, SOCRATE,
ORACLE, FOXPRO, ACCESS etc.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

4.2. Moduri de exploatare a sistemelor de operare

Din punct de vedere al utilizatorului se disting trei moduri de exploatare
pentru sistemele de operare:

mono-utilizator;

multi-utilizator;

multi-tasking.
Exploatarea unui sistem de operare în regim mono-utilizator presupune
executarea la un moment dat a unui singur program aplicativ, utilizând, în timpul
derulării programului, toate resursele sistemului.
În regim multi-utilizator sistemul de operare permite mai multor utilizatori
să folosească aceleaşi resurse ale sistemului electronic de calcul. În acest caz se
pot distinge trei cazuri:
• sistemul multi-utilizator care funcţionează cu un program comun. În
această situaţie sistemul de operare are rolul de a asigura accesul concurent la
date, precum şi securitatea datelor partajate între mai mulţi utilizatori;
• sistemul multi-utilizator - multi-tasking, în care caz sistemul de operare
trebuie să asigure protecţia datelor fiecărui utilizator şi repartizarea echitabilă a
resurselor sistemului electronic de calcul între diverşi utilizatori;
• sistemul multi-utilizator - multi-prelucrări întâlnit în cazul în care sistemul
electronic de calcul dispune de mai multe unităţi de prelucrare care posedă o
anumită independenţă. În această situaţie mai multe programe aplicative se pot
derula pe unităţi relativ autonome.
În regimul multi-tasking sistemul de operare partajează resursele
sistemului electronic de calcul între mai multe programe aplicative ce se derulează
în acelaşi timp. În acest caz există un program prioritar care se execută în timp real,
iar celelalte programe (aflate şi ele în memoria internă) sunt executate în aşa numiţii
timpi morţi care apar în timpul derulării programului principal.

4.3. Organizarea şi specificarea fişierelor în sistemele de operare

Memorarea unui fişier se face într-un director care aparţine de directorul
rădăcină.
Directorul reprezintă un spaţiu rezervat pe o unitate de disc unde se pot
înregistra fişiere sau noduri ale altor structuri arborescente. Rezultă că directoarele
au o structură de arbore formată dintr-un director rădăcină şi o serie de alte directoare.
Directorul rădăcină se creează automat cu ocazia formatării discului fiind specificat
prin back-slash ("\") sau ("/"), în funcţie de sistemul de operare sub care se lucrează în
cadrul acestuia utilizatorii îşi creează directoare pentru a organiza cât mai eficient
activitatea unei societăţi comerciale. Astfel, se pot crea directoare la nivelul fiecărui
compartiment funcţional şi în cadrul acestora, directoare pe principalele activităţi
(operaţii) desfăşurate;
 MARKET CONTAB FIN PERSONAL

Figura 4.3. Structura de arbore a directoarelor

În afară de directorul rădăcină toate celelalte directoare din structura de

arbore poartă numele de subdirectoare. La creare, fiecărui subdirector i se
atribuie un nume, format dintr-un şir de 8 caractere alfanumerice iar sistemul îi
atribuie automat extensia "DIR". Numărul caracterelor din şir variază în funcţie de
sistemul de operare sub care se lucrează (maxim 8 caractere dacă se lucrează sub
sistemele de operare MS-DOS sau UNIX şi maxim 255 dacă se lucrează sub
sistemele de operare WINDOWS sau LINUX). Fiecare subdirector din structură
poate conţine, la rândul său alte subdirectoare sau fişiere. Fişierele pot fi definite
prin acelaşi nume dar nu în cadrul aceluiaşi director.
Directorul în care utilizatorul lucrează la un moment dat poartă numele de
director curent, în acest director se pot crea alte subdirectoare sau fişiere sau se
pot executa alte operaţii cu fişierele (copiere, redenumire, concatenare, modificare
conţinut, căutarea unui text, ştergere de fişiere etc.). La lansarea în lucru a
sistemului de operare directorul rădăcină este considerat director curent. Directorul
imediat superior directorului curent în structura de arbore a directoarelor poartă
numele de director părinte. Exemplu directorul "CONTAB" este directorul părinte al
directorului "MAT".
Pentru a lucra într-un subdirector din cadrul directorului rădăcină trebuie să
se specifice drumul (calea) de urmat de la directorul rădăcină până la subdirectorul
în care se va lucra. Această cale este formată dintr-o secvenţă de subdirectoare
separate prin caracterul "\" sau "/" sau în funcţie de sistemul de operare instalat pe
calculator. În cale se specifică numele tuturor subdirectoarelor care duc la directorul
în care se va lucra.

EXEMPLU:
Dacă se doreşte să se lucreze în subdirectorul OBVINV atunci calea va fi:
C:\CONTAB\OBINV.
Unitatea de disc (în cazul nostru C:) se va specifica în cale numai dacă se
doreşte căutarea unui fişier sau subdirector care nu se află pe aceeaşi unitate de
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

disc cu cea în care se lucrează la un moment dat. Dacă într-o cale se specifică şi un
nume de fişier acesta se desparte de ultimul subdirector tot prin caracterul "\" sau
"/".
Fişierele care se creează în cadrul unui director sunt specificate printr-un
nume şi o extensie compusă din 1-3 caractere alfabetice.
Numele unui fişier este format din caractere alfanumerice din care se exclud
următoarele caractere:
", \, /, :, >, <, +, =, ;, [, ]
Numărul maxim de caractere acceptat pentru numele unui fişier este cuprins
între 8, la sistemul de operare MS-DOS şî UNIX şi 255 la Windows şi Linux.
Extensia fişierului indică tipul acestuia şi se desparte de nume printr-un
punct (nume.ext). Astfel, putem folosi drept extensii: COM, EXE, BAT - pentru fişiere
ale sistemului de operare de tip executabile; TXT - pentru fişiere de tip text; DOC -
pentru fişiere de tip document; DAT - pentru fişiere de date; PRG - pentru fişiere de
programe aplicative scrise într-un limbaj de manipulare a datelor etc.
Numele fişierului împreună cu extensia poartă denumirea de specificator de
fişier.
Specificatorul de fişier poate fi folosit şi pentru a defini mai multe fişiere care
au unul sau mai multe caractere comune la nume sau extensie. În acest caz se pot
utiliza simbolurile :
? - cu rolul de a înlocui un caracter cu orice alt caracter;
* - cu rolul de a înlocui toate caracterele care urmează cu orice alte caractere.
Aceste simboluri pot înlocui numai o parte a numelui sau extensiei sau tot
specificatorul de fişier.

EXEMPLU:
• PRO ?.DAT - se apelează toate fişierele de tip DAT al căror nume începe
cu grupul de litere "PRO" a patra literă putând să fie orice;
• P*.DAT - se apelează toate fişierele de tip DAT care au la nume prima
literă "P" celelalte putând să fie formate din orice caractere alfanumerice;
• *.TXT - se apelează toate fişierele de tip TXT;
• PROD. * - se apelează toate fişierele al căror nume este "PROD" indiferent
de tipul acestora;
• * . * - se apelează toate fişierele din subdirectorul curent, indiferent de tipul
acestora.

4.4. Sistemul de operare WINDOWS 98

4.4.1. Prezentare generală
În acest subcapitol ne propunem să facem o prezentare cât mai compactă,
dar absolut relevantă şi foarte la obiect a ceea ce reprezintă sistemul de operare
WINDOWS 98.
Pentru început însă, vom trece în revistă predecesorii sistemului WINDOWS
98, mai exact variantele de WINDOWS apărute înainte de 1998. Acestea sunt:

Microsoft Windows 3.x (prin aceasta referindu-ne la versiunile 3.0 şi 3.1
ale lui Windows);

Microsoft Windows for Workgroups 3.11;

Microsoft NT 3.51 (cu variantele pentru Server şi Workstation);

Microsoft Windows 95 (versiunile originală şi second edition).
Deşi are alt număr de versiune, Windows 98 nu este chiar atât de diferit de
Windows 95. Interfaţa cu utilizatorul a rămas, practic, aceeaşi, adăugându-se numai
câteva modificări la partea estetică. Nu ne propunem să trasăm o linie comparativă
între cele două variante Windows 98 şi Windows 95, însă vom puncta doar câteva
din îmbunătăţirile aduse de noul sistem de operare, ca un up-grade la ceea ce
există în versiunea de Windows 95.
Windows 98 este focalizat pe Internet – caracteristicile nou adăugate permit
partajarea conexiunii Internet, simplifică cumpărarea on-line şi fac conexiunile dial-
up şi VPN mai uşor de configurat şi mai sigure. În plus, cu Microsoft Internet
Explorer 5.01, utilizatorii se pot bucura de tehnologii de navigare de calitate.
Caracteristicile îmbunătăţite şi potenţialul superior, precum şi
compatibilitatea lui Windows 98 vor duce la simplificarea utilizării şi în acelaşi timp
se poate beneficia de caracteristici multimedia îmbunătăţite.
Excelent pentru jocuri – suportul pentru MMX, AGP şi DirecctX API asigură
grafica 3-D cea mai rapidă pentru jocuri. Suportul pentru DVD şi standardele USB şi
IEEE 1394 permit utilizatorilor sa se bucure cu uşurinţă de ultimele jocuri şi
periferice Plug and Play.
Îmbunătăţiri remarcabile ale sistemului – pornirea aplicaţiei este cu 36% mai
rapidă decât în versiunea Windows 95.
Ar mai fi de adăugat, că Windows 98 a apărut de-a lungul timpului în doua
variante: Windows 98 şi Windows 98 Second Edition, aceasta din urmă fiind o
variantă îmbunătăţită şi mult mai stabilă decât cea clasică.
4.4.2. Instalarea şi lansarea în lucru a sistemului de operare Windows 98
Pentru a putea fi instalat pe un microcalculator sistemul de operare
Windows 98 are nevoie de un minim necesar de resurse fizice :

procesor 100 MHz;

hard disc 315 MO liber + 75 MO pentru back-up;

memorie RAM 24 MO;

unitate CD-ROM;

unitate de floppy-disc;

o placă grafică Super VGA.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Pregătirea calculatorului înainte de instalare

Pentru ca totul să decurgă normal pe parcursul instalării lui Windows 98,
este recomandată efectuarea unor operaţii, înaintea lansării programului de
instalare. Putem veni cu adăugarea că unele din programele rulate înainte de
instalare, le putem accesa, fără a fi considerat un lucru eronat, şi în timpul instalării
propriu-zise.
În primul rând, este bine să se facă o verificare a integrităţii informaţiilor pe
hard-disk folosind un program utilitar numit ScanDisk (prezent începând cu
sistemele MS-DOS 6.2x). Eventualele erori semnalate trebuie rezolvate înaintea
începerii instalării sistemului de operare Windows 98. De asemenea, este utilă
defragmen-tarea discului, operaţie prin care se asigură o repartizare mai bună a
informaţiei pe disc şi implicit, o creştere a performanţelor sistemului. Pentru această
operaţie se poate folosi programul utilitar defrag (prezent şi el începând cu sistemele
MS-DOS 6.2x). Nu în ultimul rând, trebuie să se verifice dacă există suficient spaţiu
liber pe hard-disk, conform datelor evidenţiate la începutul acestui capitol.
Execuţia programului de instalare
Foarte important este de ştiut de la bun început, că execuţia programului de
instalare poate rula în doua moduri, de pe suport floppy-disk sau direct de pe suport
CD-ROM. Întregul proces de instalare a sistemului de operare Windows 98 este
structurat în trei etape, fiecare încheindu-se cu o repornire a calculatorului.
Prima etapă coincide cu pregătirea, alegerea programelor şi componentelor
de lucru şi instalarea/copierea propriu-zisă a fişierelor necesare pentru a rula
Windows 98.
A doua etapă coincide cu setarea unor componente hardware şi de sistem,
cum ar fi acceptarea drepturilor cu privire la convenţia încheiata între firma Microsoft
şi utilizator, introducerea codului “serial number” care vine împreună cu CD-ROM-ul.
A treia etapă coincide cu finalul procesului de instalare, adică instalarea
fiecărei componente sau program, grupuri de programe, drivere necesare etc., prin
intermediul interfeţei sistemului instalat – Windows.
Etapa I
Pentru instalarea sistemului Windows 98, se introduce prima dischetă de
instalare din distribuţia Windows 98 în unitatea de dischete corespunzătoare şi se
lansează comanda a:\setup. Programul de instalare va solicita succesiv
introducerea în unitatea de dischete a celorlalte dischete de instalare. Se
procedează analog în cazul distribuţiei pe CD-ROM, indicându-se litera
corespunzătoare drive-ului de CD, de exemplu d:\setup.
Programul de instalare a sistemului Windows 98 se poate lansa fie din MS-
DOS, fie din Windows sau Windows for Workgroups (daca o versiune precedenta a
acestora este instalată). Se recomanda lansarea sa de sub Windows, cu observaţia
că este necesară în prealabil oprirea tuturor aplicaţiilor aflate în execuţie. Lansarea
programului de instalare sub Windows mai are avantajul că facilitează preluarea de
către Windows 98 a parametrilor de instalare a aplicaţiilor Windows de pe disc şi
astfel nu mai este necesară reinstalarea acestora sub Windows 98.
La pornirea efectivă a calculatorului, după testul de memorie şi după ce se
afişează lista device-urilor, se trece la instalarea propriu-zisă. Pentru început, vom
alege modul de pornire a programului de instalare dintr-o listă de opţiuni: - boot-are
(încărcare a sistemului) cu sau fără suport CD-ROM (Start computer with CD-ROM
support/Start computer without CD-ROM support/ View the help file) – se va alege
varianta cu suport CD-ROM, şi se va activa opţiunea Start computer with CD-ROM
support.
Preparing to start your computer - la acest pas se face automat o verificare
a integrităţii informaţiei de pe disc, se caută driver-ele necesare.
După aceasta „pregătire” se va alege suportul după care se va face
încărcarea programelor/fişierelor care ajută la rularea programului de instalare. Nu
trebuie să uităm nici o clipă, că programul de instalare se afla doar pe suportul CD-
ROM şi nicidecum pe suport floppy-disk; doar încărcarea programului în sine se
poate face cu ajutorul aşa-ziselor dischete sistem/dischete de boot (acestea conţin
programe/fişiere care au rolul de a încărca un sistem de operare). Ca urmare, vom
alege discul d:\ (tastând comanda d: şi apăsând tasta ENTER), după care vom
tasta comanda setup, <d:\setup>, urmând apoi ca sistemul să pregătească pornirea
instalării după ce execută o ultimă verificare, de rutină, asupra sistemului hardware,
precum şi o scanare a suprafeţei de lucru cu ajutorul programului utilitar Scandisk.
Se va face un listing, în care se specifică rezultatul scandisk-ului, iar dacă nu se
găsesc erori de nici un fel se poate merge mai departe. Abia acum putem spune că
începe instalarea sistemului de operare Windows 98. Ce urmează de acum înainte,
până la etapa a doua de instalare, este doar o înşiruire de operaţii de alegere a
componentelor de lucru, programelor utilitare şi copierea lor efectivă.
De subliniat este faptul că, sistemul de operare Windows 98, după ce a
efectuat recunoaşterea componentelor hardware ale calculatorului, face o estimare
a timpului de lucru, adică de la început şi până la instalarea completa. De remarcat
ar mai fi poate grafica programului de instalare pusă la dispoziţie utilizatorului; în
partea din ştanga a ecranului vom avea în permanenţă informaţii despre timpul
rămas până la finalizarea procesului de instalare al sistemului de operare, iar în
partea dreaptă a ecranului vor defila ferestre în care sunt specificate date despre
ceea ce se întâmplă şi ceea ce oferă programul de instalare în fiecare moment.
Pentru a continua instalarea se alege opţiunea CONTINUE din fereastra de
comunicare din partea dreaptă a ecranului.
˚În momentul imediat următor programul de instalare cere directorul în care
sa fie instalat sistemul Windows 98. Dacă exista deja o versiune de Windows
instalată, se recomandă indicarea directorului acesteia ca director pentru Windows
98. În acest caz, programul de instalare va oferi posibilitatea de salvare a sistemului
şi a configuraţiei curente pentru a putea face, în caz de nevoie, o dezinstalare a
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

sistemului Windows 98 şi revenirea la sistemul precedent. Ţinând cont de faptul că,

în cazul nostru, instalarea sistemului de operare se face pe un hard-disk fără un alt
sistem de operare preinstalat, vom alege varianta implicită de instalare, respectiv
c:\windows.
˚Pasul următor consta în alegerea tipului de instalare dorit:
*Typical – instalare completă în funcţie de configuraţia hardware a calculatorului;
această modalitate de instalare este cea recomandată pentru utilizatorul fără
cunoştinţe temeinice şi fără mari pretenţii în ceea ce priveşte aplicaţiile efectuate
ulterior sub sistemul de operare Windows 98;
*Portable – instalare specifica calculatoarelor portabile;
*Compact – instalare fără anumite facilităţi consumatoare de memorie; instalare
minimală;
*Custom – instalare personalizată; se recomandă numai în cazul unor configurări
speciale făcute de un specialist sau în cazul în care o încercare prealabilă de
instalare typical a eşuat (în general datorită unor blocări a sistemului în încercarea
de a detecta configuraţia hardware a calculatorului).
Această ultimă modalitate de instalare, în speţă Custom, va fi cea tratată în
continuare.
Deci, cu ajutorul mouse-ului se alege opţiunea Custom şi se continuă
instalarea activând comanda NEXT.
˚ SELECT COMPONENTS.
Alegând modalitatea de instalare Custom, la acest pas utilizatorului i se
oferă posibilitatea de a alege programele care se doresc a fi încărcate sub Windows
98. Exemplificăm în continuare întregul pachet de programe utilitare ale lui Windows
98, aşa cum sunt grupate în programul de instalare:

MENIU PROGRAME SPAŢIU

OCUPAT [MB]
Accesibility Options 0.4
Tools 4.2
Accessories Briefcase 0.0
Calculator 0.2
Desktop Wallpaper 0.7
Document Templates 0.4
Games 0.6
Imaging 4.2
Mouse Pointers 0.0
Paint 1.1
Quick View 4.7
Screen Savers 1.3
Windows Scripting Host 0.4
 Word Pad 1.3
Address Book 1.5
Communications Dial-Up ATM Support 0.0
Dial-Up Networking 1.0
Dial-Up Server 0.1
Direct Cable Connection 0.4
Hyper Terminal 0.8
Microsoft Chat 2,5 3.1
Net Meeting 4.3
Phone Dialer 0.2
Virtual Private Networking 0.1
Desktop Themes 31.7
Internet Tools Internet Connection Sharing 0.9
Microsoft Wallet 2.9
Personal Web Server 0.2
Web Publishing Wizard 1.1
Web Based Enterprise Management 6.4
Multilanguage Baltic 4.3
Support Central European 4.6
Cyrillic 4.4
Greek 4.3
Turkish 4.2
Multimedia Audio Compression 0.2
CD Player 0.2
Macromedia Shockware 3.1
Macromedia Shockware Flash 0.2
Multimedia Sound Schemes 6.5
Sample Sounds 0.6
Sound Recorder 0.2
Video Compression 0.5
Volume Control 0.2
Online Service America Online 0.2
AT&T WorldNet Service 0.2
CompuServe 0.1
Prodigy Internet 0.8
Outlook Express 4.7
System Tools Backup 4.6
Character Map 0.1
Clipboard Viewer 0.1
Disk Compression Tools 2.2
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Drive Converter (FAT 32) 0.4

Group Policies 0.1
Net Watcher 0.2
System Monitor 0.2
System Resource Meter 0.1
Web TV for Wave Top Data Broadcasting 23.9
Windows Web TV for Windows 42.1

La sfârşitul acestei liste de opţiuni programul de instalare face o însumare a

spaţiului pe hard-disk, ocupat cu programele alese pentru încărcare, odată cu
Windows 98, precum şi informaţii despre spaţiul rămas neocupat.
*Space neded by Setup: 404,4 MB
*Space availeble on disk: ……MB
Se alege comanda NEXT, iar instalarea poate continua.
Etapa II
Se iniţializează instalarea propriu-zisă a programelor din kit-ul de instalare.
˚IDENTIFICATION.
Acest pas constă în identificarea calculatorului de lucru. Va apărea o
fereastră de dialog în care va trebui să specificăm câteva elemente, cum ar fi:
numele calculatorului, grupul de calculatoare din care face parte şi o scurtă
descriere a calculatorului:
*Computer name : Statia 25
*Workgroup : uitm
*Computer description : Pentium III
Vom alege comanda NEXT pentru a continua instalarea.
˚COMPUTER SETTINGS.
Acest pas se referă la configurarea calculatorului din punct de vedere
hardware. Va apărea un tabel în care sunt specificate unele elemente
hardware/software şi tipul fiecăruia dintre acestea, ca de exemplu: tipul tastaturii,
tipul setării regionale, tipul monitorului etc. Este de preferat să nu se intervină
asupra acestor setări decât în cazul în care urmaţi nişte setări de înainte ştiute, ori
dacă sunteţi în prezenţa unui specialist. Se continuă instalarea prin tastarea
comenzii NEXT.
˚ESTABLISHING YOUR LOCATION.
Această pagină oferă posibilitatea stabilirii de către utilizator a locaţiei din
punct de vedere geografic, în scopul de a facilita anumite informaţii. Din lista destul
de largă de opţiuni se va căuta ROMÂNIA. Se continuă cu NEXT.
˚CREATING START UP DISK.
Următorul pas ne duce tot mai aproape de finalizarea instalării, adică de
copierea efectivă a fişierelor sistemului de operare Windows 98. Ceea ce s-a
realizat până în acest moment nu este altceva decât selectarea programelor ce vor
fi rulate de către Windows 98 la fiecare încărcare a sistemului, precum şi a unor
informaţii şi drivere pentru elementele hardware din componenta calculatorului.
Esenţa acestui pas este, în sine, un ajutor oferit de sistem pentru a păstra o copie
minimală a programului de instalare cu ajutorul căreia se poate interveni asupra
sistemului ori de câte ori este nevoie, sau în cazul în care se doreşte o nouă
instalare a sistemului de operare. Se oferă, astfel, posibilitatea de a crea o dischetă
sistem, aşa numita discheta de boot sau START UP DISK; opţiunile pe care le avem
la dispoziţie sunt:
*Click OK to continue
*Click Cancel to skip creating a start up disk
Presupunând că nu avem nevoie de această dischetă sistem, vom alege a
doua opţiune, respectiv Click Cancel to skip creating a start up disk, după care se
alege comanda NEXT.
˚START COPYING FILES.
Astfel am ajuns în faza în care se poate face copierea fişierelor. Se alege
comanda NEXT şi va începe copierea propriu-zisă a fişierelor.
După ce se face copierea fişierelor, programul de instalare va cere
repornirea calculatorului, lucru care se va efectua, conform cronometrului afişat, în
15 secunde; repornirea se poate face, forţată, adică manual, alegând comanda
RESTART.
La reîncărcarea sistemului apare mesajul GETTING READY TO RUN
WINDOWS FOR THE FIRST TIME, ceea ce înseamnă că porneşte Windows 98
pentru prima oară, însă doar într-o prezentare minimală, fără a fi făcută o
configurare finală. Următoarea fereastră de comunicare cu utilizatorul este USER
INFORMATION şi se referă la înregistrarea numelui utilizatorului şi a companiei de
care aparţine calculatorul:
*Name : xxx
*Company : uitm
Cu ajutatul comenzii NEXT se trece la un pas foarte important LICENSE
AGREEMENT – termenii contractului, cu care, se presupune, trebuie să fim de
acord. Apoi se cere introducerea numărului serial în fereastra WINDOWS
PRODUCT KEY. Se găsesc cinci căsuţe care se vor completa fiecare cu grupuri de
cinci caractere (cifre şi/sau numere). Acest cod serial se găseşte pe ambalajul CD-
ROM-ului ce conţine programul de instalare.
Următoarea fereastră de comunicare încheie un nou ciclu de setări a
sistemului de operare. Se alege comanda FINISH, se trece la o nouă setare a
componentelor hardware, fereastră ce poartă denumirea de SETTING UP
HARDWARE cu opţiunile pentru Plug&play şi Hardware detection, după care se va
cere o noua repornire a calculatorului.
A treia repornire a sistemului este premergătoare ultimei etape din procesul
de instalare şi durează doar câteva minute. Fereastra de comunicare cu utilizatorul
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

poartă denumirea SETTING UP HARDWARE şi realizează o configurare finală a

sistemului de operare Windows 98. Elementele componente ale setării finale sunt:
- Time zone: setarea datei în zona geografică aleasă;
- Control panel: program pentru setările generale ale sistemului de operare
Windows 98;
- Programs on the Start Meniu: lista de programe ce pot fi accesate din
meniul START;
- Windows Hel: program care conţine un sistem de indicaţii şi informaţii
pentru toate comenzile şi operaţiile oferite, foarte bine pus la punct;
- MS-DOS program settings: setările pentru accesul la sistemul de operare
MS-DOS;
- Tuning up Application Start;
- Web TV for Windows;
- Wave Top Data Broadcasting;
- System Configuration.
Se cere apoi ultima repornire a sistemului de operare. După repornire se
face o nouă verificare şi instalare a driver-elor pentru componentele hardware, după
care putem spune că sistemul de operare Windows 98 este instalat aproape
complet.
Etapa III
Din acest moment putem spune că sistemul de operare Windows 98 a fost
instalat, dar nu în totalitate. Urmează să alegem toate driver-ele necesare şi să
operam ultimele setări în vederea funcţionarii în condiţii optime a întregului sistem
de calcul.
4.4.3. Instalarea în sistem a programelor aplicative
Aşa cum am arătat şi la paragraful anterior, sistemul de operare Windows
98 oferă prin programul de instalare un pachet de programe utilitare; acestea pot fi
instalate, evident dacă se doreşte utilizarea lor. Pe parcursul acestui curs ne vom
opri asupra a doua programe utilitare de baza ale lui Windows 98, şi anume
WordPad şi Paint.
Aceste programe aplicative pot fi instalate odată cu rularea programului de
instalare al sistemului de operare (mai exact în prima etapă de instalare, atunci când
putem alege programele dorite dintr-o listă pusă la dispoziţie de programul de
instalare), ori în timpul lucrului sub Windows 98, adică după ce sistemul de operare
este instalat definitiv.
Sub Windows 98, programele WordPad şi Paint se găsesc în meniul START
(în partea stânga jos a desktop-ului/ monitorului) – PROGRAMS – ACCESSORIES
– WORDPAD/PAINT.
Instalarea acestora, în cazul în care aceasta nu s-a efectuat în timpul rulării
programului de instalare a sistemului de operare, se face în felul următor:
 - se accesează meniul START – SETTINGS – CONTROL PANEL –
ADD/REMOVE PROGRAMS – fereastra WINDOWS SETUP – ACCESSORIES –
după care se bifează pentru activare WORDPAD/PAINT. Întreaga operaţie se
termină cu validarea finală, apăsând butonul APPLY, respectiv OK.
4.4.4. Noţiuni fundamentale ale sistemului de operare Widows 98
Windows 98 cuprinde programe care permit gestionarea tuturor
componentelor hardware şi software ale calculatorului pe care se rulează: ecran,
tastatură, imprimante, mouse, extensii pentru reţea (plăci de reţea), hardware
special pentru multimedia, memorie, fişiere, aplicaţii etc. Windows 98 tratează toate
acestea unitar, într-un mediu complet grafic, foarte sugestiv şi uşor de utilizat.
Pentru a înţelege mai bine ceea ce vom dezbate în continuare vom insista
pentru început asupra unor noţiuni specifice sistemului de operare Windows
începând cu versiunea 95.

clic stânga – apăsarea şi eliberarea butonului stâng al mouse-ului;

clic dreapta – apăsarea şi apoi eliberarea butonului drept al mouse-ului;

dublu clic – două clicuri de mouse care se succed la un interval foarte
mic de timp;

glisare – deplasarea mouse-ului cu un buton ţinut apăsat.
Şi pentru că tot am pomenit de termenul „glisare”, putem vorbi despre
terminologia „drag and drop”, care reprezintă acelaşi lucru. Terminologia „drag and drop”
este consacrată în lumea interfeţelor grafice utilizator. Termenul indică „apucarea” unui
obiect cu mouse-ul şi „tragerea” lui până într-o anumita poziţie în care îl „lasă să cadă”.
Suprafaţa de lucru din Windows 98
Ecranul principal din Windows 98 reprezintă suprafaţa de lucru (desktop).
Utilizatorul poate configura suprafaţa de lucru în diverse moduri, inclusiv prin
integrarea browser-ului Internet Explorer pentru afişarea tuturor elementelor
suprafeţei de lucru în modul Web. Principalele elemente ale suprafeţei de lucru vor fi
enumerate şi definite în cele ce urmează.
4.4.4.1. Desktop-ul
Sistemul de operare Windows 98 consideră ecranul calculatorului ca fiind o
masă de lucru, un birou - pentru care vom păstra termenul englezesc desktop -
spaţiu în care obiectele existente pot fi mutate, şterse sau se pot aduce altele noi.
Aceste obiecte sunt ferestre (windows) sau mici desene, figuri însoţite de un text
scurt afişat sub acestea pentru care vom păstra de asemenea terminologia engleză
icon-uri - pictograme. Atât ferestrele cât şi pictogramele sunt de mai multe tipuri.
După instalarea sistemului Windows 98, desktop-ul conţine un număr redus de
obiecte grafice, ceea ce permite utilizatorilor începători sa îşi concentreze atenţia
asupra următoarelor elemente esenţiale:

Bara de taskuri (taskbar): conţine butonul Start care permite lansarea
rapidă în execuţie a unor programe şi deschiderea rapidă a documentelor
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

utilizate mai recent. Bara de taskuri conţine, de asemenea, câte un buton

pentru fiecare aplicaţie activă (task - de unde îi vine şi numele); ea se află în
partea inferioară a suprafeţei de lucru;

My Computer: permite vizualizarea într-o manieră logică a elementelor
calculatorului (discuri locale, discuri de reţea, imprimante etc.) şi apare ca o
pictogramă în partea stânga-sus a ecranului;

Network Neighborhood: permite navigarea în reţeaua locală din care face
parte calculatorul; este tot o pictogramă şi se găseşte în partea de stânga-
sus a ecranului;

Recycle Bin: permite utilizatorilor să recupereze fişierele şterse sau să
depună fişierele pe care nu le mai utilizează (fişiere şterse) – de asemenea
se prezintă ca o pictogramă în partea stânga a ecranului.
4.4.4.2. Ferestre. Tipuri de ferestre
Ferestrele aplicaţiilor (application windows) – orice aplicaţie deschisă are
propria ei fereastră, care poate avea dimensiuni variabile şi care poate fi ascunsă pe
bara de taskuri a suprafeţei de lucru.
Deşi majoritatea elementelor interfeţei cu utilizatorul sunt obiecte de tip
fereastră, cei mai mulţi privesc numai principala suprafaţă de afişare a aplicaţiilor ca
fiind o fereastră. Această fereastră este formată din diferite elemente care îi oferă
utilizatorului un control total asupra aplicaţiei. Principalele componente ale unei
ferestre de lucru sunt:
- Butonul meniului System (system meniu) – (1). Este situat în coltul din
stânga-sus al fiecărei ferestre. Acest meniu este util în cazul în care se
foloseşte tastatura, el cuprinzând comenzi care permit redimensionarea,
deplasarea şi închiderea ferestrelor. Forma lui depinde de aplicaţia care
este lansată în fereastra respectivă, reprezentând de fapt, în miniatură,
icon-ul acelei aplicaţii.
 Figura 4.4 Fereastra de aplicaţii
- Bara de titlu (title bar) – (2.) Pe bara de titlu este afişată denumirea
aplicaţiei împreună cu denumirea documentului deschis. Puteţi muta
fereastra trăgând de bara ei de titlu cu ajutorul mouse-ului. Fereastra
poate fi şi maximizată sau readusă la dimensiunile anterioare prin dublu
clic pe bara ei de titlu. De asemenea, dacă la un moment dat există mai
multe ferestre deschise atunci fereastra activă se distinge de celelalte
prin faptul ca bara sa de titlu este afişată într-o altă culoare sau cu altă
intensitate decât celelalte.
- Titlul ferestrei (window title) – (3.) Este afişat în bara de titlu a ferestrei
şi, în funcţie de tipul ferestrei, poate fi numele unei aplicaţii, al unui
document sau al unei componente a sistemului.
- Bara de meniuri/instrumente (menu bar/tool bar) – (4./13.) Asigură
accesul la comenzile prin care pot fi controlate aplicaţiile sub Windows
98. Majoritatea aplicaţiilor au cel puţin meniurile File, Edit şi Help. Alte
meniuri standard – cum ar fi Tools, Format şi Window – pot fi necesare
pentru a respecta liniile de design pentru interfeţe ale aplicaţiilor sub
Windows 98. 11
- Bare de defilare – (5.) Cu ajutorul acestora se poate afişa orice parte a
fişierelor prea mari pentru a încăpea în întregime în fereastră.
- Chenarul ferestrei (window border). Încadrează aplicaţia şi o
delimitează de alte elemente de pe suprafaţa de lucru. Prin tragerea
marginilor chenarului cu ajutorul mouse-ului puteţi redimensiona
fereastra, dacă aplicaţia permite acest lucru.
- Zona client (client area). Este suprafaţa în care aplicaţia îşi afişează
elementele proprii. Adesea, zona client conţine o fereastră de afişare –
o fereastră fără bară de titlu, chenar, controale sau alte obiecte grafice
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

– în care sunt afişate datele native ale aplicaţiei. De exemplu, un

program editor de text poate avea în zona client o fereastră de afişare
în care apare documentul aflat în lucru.
- Butonul de minimizare (minimize button) – (7.) Permite utilizatorului să
ascundă aplicaţia pe bara de taskuri. Se găseşte în partea dreapta-sus
a paginii de lucru şi este evidenţiat prîntr-un dreptunghi cu o linie
orizontală în partea inferioară.
- Butonul de revenire/restaurare (restore button) – (8.) Permite
readucerea ferestrei la dimensiunile anterioare.
- Butonul de maximizare (maximize button) – (6.) Permite utilizatorului să
mărească până la dimensiunile maxime, ceea ce înseamnă, de regulă,
acoperirea totală a ecranului. Se găseşte în partea dreapta-sus a
paginii de lucru şi este evidenţiat printr-o succesiune de două pătraţele.
- Butonul de închidere – (9.) Acest buton permite închiderea ferestrei.
Spre deosebire de minimizare, închiderea ferestrelor de aplicaţie şi a
celor de navigare / explorare presupune şi terminarea execuţiei
aplicaţiei, respectiv terminarea navigării. Efectul selectării acestui buton
coincide cu efectul selectării unei opţiuni EXIT dintr-unul din meniurile
aplicaţiei.
- Bordura ferestrei – (10.) Este banda subţire care delimitează fereastra.
- Coltul ferestrei – (11.) Cele patru colţuri ale ferestrei. Permit
redimensionarea ferestrei în direcţie orizontală şi verticală în acelaşi
timp.
- Punctul de inserare – (12.) Indică poziţia curentă în document.
Marchează locul în care se va insera text sau desen în momentul în
care se tastează sau se desenează.
- Bara de stare – (14.) Ultima linie a ferestrei, zona în care se afişează
informaţii despre starea aplicaţiei.
Tipuri de ferestre
Windows 98 lucrează cu cinci tipuri de ferestre: ferestre de navigare,
ferestre de explorare, ferestre de aplicaţie, ferestre de document şi ferestre de
dialog.
Ferestrele de navigare afişează conţinutul unei componente a sistemului
Windows 98. Aceste ferestre conţin o bară de titlu, în care este înscris numele
componentei al cărei conţinut este vizualizat în interiorul ferestrei, urmată de un
meniu orizontal care conţine nume de submeniuri. De reţinut că toate ferestrele de
navigare au un acelaşi meniu.
Ferestrele de explorare permit o vizualizare a conţinutului unei componente
a sistemului Windows 98 într-o formă mai avansată. Ele sunt asemănătoare cu
ferestrele de navigare în ceea ce priveşte titlul, în sensul că acesta se modifică în
funcţie de componenta selectată. Meniul ferestrelor de explorare diferă de meniul
ferestrelor de navigare printr-o opţiune suplimentară: Tools.
Ferestrele de aplicaţie conţin aplicaţiile în curs de execuţie. Aceste ferestre
au înscris în bara de titlu numele aplicaţiei şi, de obicei, au şi un meniu orizontal
care conţine nume de submeniuri. Ferestrele de aplicaţie se pot situa oriunde pe
suprafaţa desktop-ului.
Ferestrele de document sunt ferestre secundare care apar în interiorul
ferestrelor de aplicaţie. Aceste ferestre au acelaşi meniu orizontal ca şi fereastra de
aplicaţie căreia îi aparţin, deci comenzile din submeniuri se aplică atât aplicaţiei cât
şi documentului. Ferestrele de document au o bară de titlu proprie, dar în cazul în
care se redimensionează astfel încât să ocupe întreaga fereastră de aplicaţie, bara
de titlu a aplicaţiei va cuprinde numele aplicaţiei urmat de numele documentului sau
invers.
Ferestre de dialog. Marea majoritate a acestor ferestre de dialog propun
anumite opţiuni care trebuie selectate înaintea execuţiei unor comenzi, cer
introducerea unor date de către utilizator, afişează mesaje de avertisment înainte de
efectuarea unor operaţii, afişează mesaje care explică de ce anumite operaţii nu pot
fi executate.
Defilarea conţinutului unei ferestre
Ferestrele pot să aibă aşa-numitele bare de defilare. Acestea permit
vizualizarea textului sau a graficii care depăşeşte marginile ferestrei. Elementele
unei bare de defilare sunt următoarele:

săgeata de defilare;

cursor de defilare;

bara de defilare.
Pentru aplicaţiile Windows 98, dimensiunea cursorului de defilare reflecta
dimensiunea porţiunii vizibile în fereastră în raport cu dimensiunea totala a textului
sau a imaginii vizualizate în fereastra.
Tehnicile folosite pentru defilare sunt diferite după cum se utilizează mouse-
ul sau tastatura.
Defilarea conţinutului unei ferestre cu mouse-ul este reprezentata prin paşii
următori:

Defilarea unei linii Clic pe una dintre săgeţile de defilare

Defilarea unui ecran Clic deasupra sau dedesubtul cursorului
de defilare (pentru bara verticală)
respectiv în stânga sau în dreapta
cursorului (pentru bara orizontală)
Defilare continuă Prin ţinerea apăsată a butonului din
stânga al mouse-ului, având cursorul de
mouse poziţionat pe una din săgeţile de
defilare
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Defilare până la o poziţie Se glisează cursorul de defilare în

dorita sus/jos sau spre stânga/dreapta până
când se atinge poziţia dorită după care
se eliberează butonul mouse-ului. Dacă,
de exemplu, se doreşte afişarea zonei
de mijloc a textului se glisează cursorul
de defilare până la mijlocul barei de
defilare

Defilarea conţinutului unei ferestre folosind tastatura este reprezentata prin

paşii următori:

Defilarea unei linii în sus sau în jos
Defilarea unei ferestre în sus sau în jos
Defilarea unei ferestre în stânga sau în
dreapta
Defilarea până la începutul liniei
Defilarea până la sfârşitul liniei
Defilarea până la începutul
documentului
Defilarea până la sfârşitul
documentului
Se folosesc tastele SUS sau JOS
Se folosesc tastele PgUp sau PgDown
Se foloseşte una dintre combinaţiile de
taste CTRL+PgUp sau CTRL+PgDown
Se foloseşte tasta HOME
Se foloseşte tasta END
Se foloseşte combinaţia de taste
CTRL+HOME
Se foloseşte combinaţia de taste
CTRL+END

Închiderea unei ferestre

Terminarea unei aplicaţii sau închiderea unui document se face simplu
închizând fereastra corespunzătoare.
Închiderea unei ferestre se poate face în următoarele moduri:

selectând comanda Exit din meniul File al aplicaţiei (sau o comanda
similara)

selectând comanda Close din meniul System al ferestrei;

tastând combinaţia de taste CTRL+F4 pentru ferestre de document,
respectiv ALT+F4 pentru celelalte tipuri de ferestre;

printr-un dublu clic pe butonul meniului System al ferestrei;
4.4.4.3. Meniuri
Toate comenzile Windows 98 sunt cuprinse în sistemul de meniuri. Fiecare
aplicaţie are un meniu orizontal numit în engleză pulldown adică un meniu în care
unele opţiuni corespund unui alt meniu vertical. Pe lângă acest meniu, orice aplicaţie
are în coltul din stânga sus al ferestrei sale un buton cu ajutorul căruia se activează
meniul System. Windows 98 permite utilizatorilor mai avansaţi să execute operaţiile
mai des folosite într-un timp mai scurt, punându-le la dispoziţie un meniu care le
conţine. Acest meniu îl vom numi meniu contextual. Meniul contextual conţine
opţiuni care depind de tipul obiectului căruia îi corespunde. Una dintre opţiuni este
foarte des utilizată de către utilizatorii avansaţi: Properties. Aceasta permite
modificarea foarte rapidă a caracteristicilor unui obiect din Windows 98.
Activarea unui meniu
Activarea unui meniu se poate face fie utilizând mouse-ul cu un clic pe
numele meniului, fie folosind tastatura (cu tasta ALT sau cu tasta F10 se activează
bara de meniuri, pe urmă cu tastele STÂNGA sau DREAPTA se selectează meniul
dorit şi se apasă ENTER). Dacă numele meniurilor au litere subliniate atunci aceste
meniuri pot fi activate prin apăsarea combinaţiei de taste ALT + litera subliniată.
Meniul Start se activează cu un clic pe butonul Start sau cu combinaţia de taste
CTRL+ESC. Meniul contextual al unui obiect se activează cu un clic dreapta de
mouse deasupra obiectului dorit sau apăsând combinaţia de taste SHIFT+F10,
având ca element curent obiectul dorit.
Putem da ca exemplu meniul File (Fişier – pentru meniul în limba romana)
al unei ferestre de navigare.
Dezactivarea unui meniu se face printr-un clic de mouse undeva în
exteriorul acestui meniu sau prin apăsarea uneia dintre tastele ALT sau F10. Cu
tasta ESC se dezactivează meniul vertical rămânând activă bara de meniu.
Selectarea unei opţiuni dintr-un meniu
Elementele care apar într-un meniu sunt în general comenzi, dar pot fi şi
caracteristici ale textelor sau elementelor grafice (de exemplu stilul de scriere cu
caractere îngroşate sau stilul de scriere centrat), o listă de ferestre sau de fişiere
deschise, sau nume de alte meniuri numite meniuri în cascadă, meniuri care conţin,
la rândul lor, alte comenzi. După ce este activat un meniu, o opţiune din cadrul lui se
poate selecta printr-un clic de mouse pe aceasta sau prin folosirea tastelor de
navigare SUS sau JOS pentru marcarea elementului dorit şi a tastei ENTER pentru
selecţie. În cazul în care opţiunea de selectat are o literă subliniata atunci pentru
selectare este suficient sa se tasteze aceasta litera. În cazul unui meniu contextual,
opţiunea care este îngroşată este cea implicită, adică se execută atunci când se
acţionează un dublu clic de mouse deasupra obiectului sau se apasă tasta ENTER
după ce, în prealabil, s-a selectat obiectul respectiv.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Figura 4.5. Meniul FILE al unei ferestre de navigare

Convenţiile folosite de Windows 98 pentru descrierea opţiunilor cuprinse în

meniuri sunt prezentate în lista următoare:
1. Opţiune scrisă cu gri - Comanda nu este disponibila pentru aplicaţie.
2. După opţiune urmează semnul „...” - atrage după sine apariţia unei
ferestre de dialog care propune anumite opţiuni. Aceste opţiuni trebuie selectate
înaintea executării comenzii.
3. Marcajul „” în stânga numelui opţiunii - indică faptul că această comandă
este activă. Selectarea comenzii funcţionează ca un comutator: o selecţie o activează şi
deci va apărea marcajul, iar următoarea selecţie o dezactivează provocând dispariţia
marcajului.
4. Combinaţie de taste care apare în dreapta numelui opţiunii - permite
selectarea opţiunii fără activarea prealabila a meniului în care apare.
5. Un triunghi în dreapta numelui opţiunii - conduce la derularea unui alt
meniu de comenzi (meniuri în cascadă).
Meniul butonului START
 Figura 4.6. Meniul butonului START

Butonul Start permite lansarea în execuţie a unor aplicaţii. Selectarea

acestui buton are ca efect afişarea unui meniu vertical. Opţiunile acestui meniu sunt
prezentate pe scurt în continuare:
Opţiunea Shut Down permite oprirea/repornirea/intrarea în modul de
aşteptare a lui Windows 98. Aceasta opţiune este urmată de trei puncte, deci
selectarea ei provoacă afişarea unei ferestre de dialog în care i se cere utilizatorului
să precizeze care este modul (scopul) în care doreşte să oprească sistemul
Windows 98, să-l repornească, să-l menţină într-o stare de lucru ori să-l
repornească în modul MS-DOS.

Figura 4.7. Structura ferestrei de opţiuni SHUT DOWN

 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Opţiunea Run permite lansarea în execuţie a unei aplicaţii sau deschiderea

unui folder. Aceasta opţiune înlocuieşte opţiunea Run din meniul File al lui Program
Manager din Windows 3.1x.

Figura 4.8. Structura ferestrei de opţiuni RUN

Opţiunea Help are ca efect lansarea în execuţie a aplicaţiei Help a lui

Windows 98.
Programul HELP oferă indicaţii şi informaţii referitoare la toate comenzile şi
operaţiile întâlnite; este un sistem foarte bine pus la punct, cu o interfaţă simplificată
şi foarte prietenoasă.
Sistemul HELP al sistemului de operare Windows 98 se evidenţiază în
anumite moduri:

informaţii despre modul în care utilizatorul poate să facă o anumită
operaţie pot fi aflate folosind aplicaţia Help;

unele ferestre de dialog au în bara de titlu un buton care conţine un
semn de întrebare. Un clic pe acest buton urmat de un clic pe un
element oarecare din fereastra are ca efect apariţia unui dreptunghi cu
un text referitor la semnificaţia şi rolul elementului respectiv în cadrul
ferestrei de dialog;

meniurile contextuale ale unor obiecte conţin o opţiune What’s this? A
cărei selectare are acelaşi efect ca şi butonul cu semn de întrebare;

dacă cursorul de mouse întârzie câteva secunde deasupra unui buton
dintr-o bara de instrumente, sistemul de operare Windows 98 ştie să
afişeze numele butonului.
 Figura 4.9. Structura ferestrei HELP

Opţiunea Find permite utilizatorului să caute anumite fişiere sau foldere.

Criteriile de căutare sunt mai complexe decât cele cu care eventual utilizatorii sunt
obişnuiţi din Windows 3.1x sau Windows 95.
- Find Files or Folders: comanda de căutare a fişierelor sau directoarelor
(folder-elor)
- Find Computer: comandă de căutare a unor staţii de lucru în interiorul
unei reţele/domeniu de reţea
- Find On the Internet: comandă de căutare a unei pagini pe INTERNET
- Find People: comandă de căutare a unui utilizator într-o reţea/domeniu
de reţea sau chiar pe INTERNET
- Find Utilizare Microsoft Outlook: comanda de căutare a obiectelor în
interiorul programului Microsoft Outlook, program dedicat utilizării de e-
mail.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Figura 4.10. Structura ferestrei de opţiuni FIND

Opţiunea Settings se foloseşte pentru a lansa în execuţie unele aplicaţii

care sunt utile la setarea unor opţiuni ale sistemului. Se permite lansarea în execuţie
a următoarelor aplicaţii:

Control Panel: utilitarul folosit de sistemul Windows, în general, pentru
setările de baza ale întregului sistem de operare;

Printers: permite instalarea şi setarea imprimantelor;

Taskbar & Start Meniu: permite personalizarea barei de taskuri şi a
meniului Start;

Folder Options: permite personalizarea directoarelor (forma, vizualizare etc.);

Active Desktop: permite personalizarea Desktop-ului;

Windows Update: utilitar pentru up-grade (o îmbunătăţire) a listei de setări.

Figura 4.11. Structura ferestrei de opţiuni SETTINGS – CONTROL PANEL

Submeniul Documents conţine o legătură directă la directorul „My
Documets”, director destinat stocării de fişiere, precum şi lista ultimelor 15
documente accesate. El oferă un acces rapid la acestea, selectarea unui document
având ca efect lansarea în execuţie a aplicaţiei care corespunde documentului,
urmată de deschiderea documentului. Pentru sistemele de operare mai puternice,
accesul la documentele care apar în submeniul Documents se poate face, chiar
dacă ele au fost mutate într-o alta zona de pe acelaşi hard-disc, după ce au fost
accesate de la vechea adresa.

Figura 4.12. Structura meniului START - DOCUMENTS

Submeniul Favorites permite efectuarea de legături rapide cu unele aplicaţii
dorite, în general aplicaţii pentru INTERNET.

Figura 4.13. Structura meniului START - FAVORITES

Submeniul Programs permite utilizatorilor să lanseze rapid aplicaţii. El este
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

echivalentul aplicaţiei Program Manager din Windows 3.1x. Activând acest

submeniu vom avea acces direct la lista de programe instalate sub Windows 98.

Figura 4.14. Structura meniului START - PROGRAMS

Meniul System

Figura 4.15. Structura meniului SYSTEM

Ferestrele de navigare/explorare, de aplicaţii sau de documente, ca şi

anumite ferestre de dialog sunt dotate cu un meniu System.
Pentru deschiderea meniului System al ferestrelor este suficient un clic pe
butonul asociat acestui meniu (icon-ul din coltul stânga-sus al ferestrelor). Folosind
tastatura, pentru ferestrele de aplicaţii sau ferestrele de dialog se foloseşte
combinaţia ALT+SPACE, iar pentru ferestrele de document se foloseşte ALT+(-).
Windows 98 oferă şi alte moduri de a deschide meniul System al unei
ferestre: meniul contextual al barei de titlu al ferestrei şi meniul contextual al
butonului din bara de taskuri, corespunzător aplicaţiei, sunt identice cu meniul
System al aplicaţiei.
Meniul System diferă de la caz la caz: aplicaţiile Windows 98 au un anumit
meniu, diferit de meniul System al aplicaţiilor MS-DOS şi diferit de meniul System
al ferestrelor de dialog.
În continuare prezentam lista de comenzi ce completează meniul System:

Restore: reface o fereastră la dimensiunea anterioară, deci o fereastră
care a fost maximizată sau minimizată. Este analoagă cu utilizarea
butonului „Restaurare”

Move: Permite deplasarea ferestrei într-o altă poziţie, folosind tastatura

Size: Permite redimensionarea ferestrei, folosind tastatura

Minimize: Prin aceasta comandă, o fereastră se poate minimiza. Are
acelaşi efect ca şi un clic pe butonul Minimizare al ferestrei

Maximize: Redimensionează fereastra până la dimensiunea maximă pe
care o poate atinge. Are acelaşi efect ca şi un clic pe butonul
Maximizare al ferestrei;

Close: Închide fereastra sau fereastra de dialog. Are acelaşi rol ca şi
butonul închidere al ferestrei.
4.4.4.4. Directoare (Foldere). Structura de directoare
O noţiune centrală în utilizarea interfeţei grafice a sistemului Windows 98
este cea de director (folder). Un director poate fi văzut ca o grupare de obiecte
diferite. Aceste obiecte pot fi fişiere, documente, aplicaţii sau alte directoare.
Directoarele sunt reprezentate pe ecran cu ajutorul unor icon-uri de culoare galbenă
sau ca ferestre de navigare sau explorare a conţinutului lor. Noţiunea de director
(folder) înlocuieşte noţiunea de grup de aplicaţii din Windows 3.1x. Bineînţeles, ea
este mult mai cuprinzătoare decât noţiunea de grup de aplicaţii.
Desktop-ul poate să fie văzut şi el ca un folder.
Structura de directoare
Structura ierarhica cu privire la noţiunea de „director” (folder) poate fi
reprezentată astfel:

Director Subdirector Fişier

Figura 4.16. Structura ierarhica a noţiunii de director – fişier

Cu alte cuvinte, un director poate să conţină subdirectoare şi/sau fişiere.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Subdirectoarele pot conţine la rândul lor fişiere şi se pot numi directoare pentru alte
subdirectoare pe care le are în componenta; acestea la rândul lor pot conţine fişiere
şi pot deveni directoare pentru alte subdirectoare (vezi structura de arbore a
directoarelor la sistemul de operare MS-DOS).
4.4.4.5. Pictograme (Icon-uri)
Pictograma (Icon-ul) este o reprezentare grafică a unor elemente cu care
operează Windows 98, un desen însoţit de un text afişat sub acest desen. În
Windows 98 există două tipuri de pictograme, după cum acestea reprezintă:

un director, deci există pictograme (icon-uri) de folder;

un program, deci avem pictograme (icon-uri) de program.
Utilizatorii care au folosit Windows 3.1x vor observa faptul că nu mai exista
pictograme (icon-uri) de document.
De obicei pictogramele arată ca un dosar galben, având eventual nişte
desene pe el, dar ele pot să arate şi altfel, în funcţie de tipul directorului. Un dublu
clic pe pictograma unui director are ca efect deschiderea unei ferestre de navigare
pentru conţinutul directorului corespunzător.
Pictogramele (icon-urile) de programe reprezintă aplicaţii care pot fi lansate
în execuţie. Ele se pot afla pe desktop sau în alte foldere. Un dublu clic pe un icon
de aplicaţie are ca efect lansarea în execuţie a aplicaţiei corespunzătoare.
Redenumirea pictogramelor (icon-urilor)
Unele pictograme pot să îşi modifice titlul. Această operaţie se poate face în
două moduri:

selectând opţiunea Rename (daca este disponibilă) din meniul
contextual al pictogramei respective, sau

se face curent pictograma respectivă şi se mai acţionează un clic
stânga de mouse pe titlul pictogramei; după aceasta fiind posibila
modificarea titlului. Exemple de pictograme

1. pictograme de folder; 2. pictograme de aplicaţie.

Figura 4.17. Evidenţierea pictogramelor într-o fereastră de lucru
Copierea şi mutarea pictogramelor (icon-urilor)
 În general, pictogramele sunt grupate în directoare. Utilizând mouse-ul, ele
pot fi glisate pe suprafaţa desktop-ului. Rezultatul acestei operaţii depinde de tipul
pictogramei şi de destinaţie.
Dacă operaţia de glisare se face folosind butonul drept al mouse-ului, atunci
va apărea un meniu cu operaţiile posibile (un fel de meniu contextual al operaţiei de
glisare). Utilizatorul poate să îşi aleagă operaţia dorită. O anumită opţiune din meniu
este scrisă cu litere îngroşate, aceasta fiind opţiunea implicită. Operaţia implicită
este cea care se execută atunci când glisarea se face cu butonul stâng.
Câteva utilizări posibile ale acestui mecanism sunt:

copierea sau mutarea de fişiere sau directoare;
Daca se glisează pictograma unui fişier sau director într-un alt director aflat
pe acelaşi disc, fişierul sau directorul va fi mutat la noua destinaţie. Dacă destinaţia
este un director aflat pe un alt disc, operaţia care va avea loc va fi de copiere.
Se pot utiliza şi tastele în timpul glisării, pentru copiere/mutare de fişiere:

pentru mutare, se ţine apăsată tasta SHIFT

pentru copiere, se ţine apăsată tasta CTRL

listarea unui fişier se poate lansa glisând pictograma fişierului pe
pictograma imprimantei dorite;

ştergerea unui fişier sau a unui director se poate face glisând
pictograma lui pe pictograma lui Recycle Bin (semnificaţia este ca
elementul ales se muta în Recycle Bin).
La „tragerea” pictogramelor cu ajutorul mouse-ului, pictograma iniţială
rămâne pe loc, iar cursorul de mouse va fi însoţit de o copie a formei pictogramei.
Aceasta şi în funcţie de operaţia care se face cu pictograma (mutare sau copiere).
Astfel, la copiere, cursorul de mouse va fi însoţit de un mic semn de plus. La mutare,
cursorul de mouse nu va fi însoţit de nimic în plus.
Aranjarea pictograme (icon-urilor)
Pictogramele (icon-urile) pot fi aranjate pe suprafaţa pe care se afla
(desktop, fereastra de navigare, fereastra de explorare) folosind mouse-ul. Aceasta
posibilitate nu este foarte productivă. Windows 98 oferă câteva posibilităţi de
aranjare a pictogramelor prin intermediul meniului contextual al suprafeţei
respective.
Prin aranjarea pictogramelor, ele sunt aliniate unele sub altele începând din
coltul stânga sus, trecând eventual pe altă coloana. Astfel, opţiunea Arrange Icons
din meniul contextual al desktop-ului sau al directorului vizualizat într-o fereastră de
navigare sau de explorare are ca efect derularea unui meniu, ale cărui opţiuni permit
definirea unor opţiuni de aranjare, după cum urmează:

by Name - în acest caz pictogramele sunt enumerate în ordine
alfabetică după nume;

by Type - în acest caz pictogramele sunt enumerate în ordine
alfabetică după tip;
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

by Size - în acest caz pictogramele sunt enumerate în ordine

crescătoare după dimensiune;

by Date - în acest caz pictogramele sunt enumerate în ordine
crescătoare după data la care au fost create;

Auto Arrange - dacă se selectează această opţiune, pictogramele vor fi
aranjate automat la fiecare modificare a poziţiei unuia dintre ele (în
general, la alterarea organizării pictogramele).
Opţiunea Line up Icons din meniul contextual are ca efect alinierea
pictogramele pe suprafaţa pe care se afla. Aceasta înseamnă că se păstrează pe
cât posibil aranjarea actuală, doar că se aliniază pe orizontală şi pe verticală.
4.4.4.6. Shortcut-uri
Shortcut-urile reprezintă un instrument foarte puternic introdus începând cu
varianta Windows 95 pentru creşterea eficienţei în utilizarea sistemului (traducerea
termenului „shortcut” ar fi cea de „scurtătură”, „cale mai rapidă”). Utilizatorul poate
crea shortcut-uri la orice obiect, cum ar fi fişier, program, director, unitate de disc şi
le poate plasa oriunde în interfaţa utilizator (pe desktop sau într-un alt director) sau
într-o aplicaţie. Shortcut-urile sunt reprezentate prin nişte pictograme care au în
colţul stânga jos o săgeată mică. Un dublu clic pe pictograma de shortcut are
acelaşi efect cu un dublu clic pe pictograma care corespunde aceluiaşi obiect ca şi
shortcut-ul.

Figura 4.18. Fereastră de comunicare pentru crearea de shortcut-uri

 Pentru a crea un shortcut există mai multe posibilităţi:

se selectează obiectul dorit şi se selectează opţiunea Create Shortcut din
meniul File al ferestrei de navigare în care se află obiectul;

se selectează opţiunea Create Shortcut din meniul contextual al obiectului
pentru care se doreşte crearea unui shortcut;

se glisează pictograma obiectului (folosind butonul stâng al mouse-ului)
până la locul unde se doreşte crearea shortcut-ului în timp ce se apasă
tastele CTRL+SHIFT;

se glisează obiectul cu butonul drept al mouse-ului până la locul unde se
doreşte crearea shortcut-ului şi se selectează opţiunea Create Shortcut(s)
Here din meniul care va apărea.
La glisarea pictogramei cu ajutorul mouse-ului, pentru operaţia de creare de
shortcut, cursorul de mouse va fi însoţit de o mica săgeată.
Ştergerea unui shortcut nu va afecta în nici un fel obiectul căruia îi
corespunde, se va şterge doar referinţa la obiect.
Pentru a şterge un shortcut se selectează pictograma corespunzătoare şi se
apasă tasta DEL, sau se selectează opţiunea Delete din meniul contextual al
obiectului sau se glisează pictograma de shortcut pe pictograma Recycle Bin.
Shortcut-urile se pot dovedi utile în următoarele situaţii:

Shortcut-uri în folderul de programe;
Acestea înlocuiesc pictogramele de programe din grupurile programelor din
Program Manager al sistemului Windows 3.1x. Ele reprezintă de fapt fişierele
executabile din sistemul de fişiere. În sistemul Windows 98, pictogramele care apar
în meniul Programs al butonului Start apar ca şi shortcut-uri în directorul Programs.
Adăugarea sau ştergerea unui shortcut din directorul Programs este echivalentă cu
adăugarea, respectiv ştergerea lor din meniul Programs.

Shortcut-uri pe desktop;
Utilizatorii avansaţi pot crea shortcut-uri la fişierele, programele, unităţile de
disc şi directoarele cele mai utilizate pe desktop.

Shortcut-uri incorporate în aplicaţii.
4.4.4.7. Revenirea asupra unor operaţii. Directorul Recycle Bin
De multe ori utilizatorul realizează ca tocmai a făcut o operaţie pe care nu
era cazul să o facă: a şters un fişier, la mutat, l-a copiat sau l-a redenumit din
greşeală. Windows 98 îi permite utilizatorului să revină asupra ultimei sau ultimelor
operaţii de acest fel făcute. Aceasta se poate face folosind opţiunea Undo din
meniul Edit al oricărei ferestre. Unele meniuri contextuale conţin şi ele o opţiune
Undo.
Unele aplicaţii Windows (editoare de texte sau editoare de obiecte grafice)
au şi ele aceasta facilitate. Combinaţiei de taste ALT+BACKSPACE îi este atribuita
de obicei aceasta facilitate.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

O altă facilitate Windows de a reface operaţii greşite se referă la

recuperarea fişierelor sau a altor obiecte (de exemplu
shortcut-uri) şterse. Pentru aceasta se foloseşte directorul Recycle Bin.
Fişierele şterse în Windows 98 şi fişierele şterse din ferestrele de dialog ale
sistemului sunt mutate în directorul Recycle Bin. Numai fişierele aflate pe acelaşi
disc cu folderul Recycle Bin vor fi mutate aici.
Utilizatorul poate şterge elemente din Recycle Bin, le poate muta în alte
locuri sau le poate restaura folosind opţiunea Restore din meniul File. Trebuie ştiut
faptul ca fişierele din Recycle Bin ocupă spaţiu pe disc (evident), deci, dacă este
nevoie de spaţiu pe disc, se poate goli acest director, selectând opţiunea Empty
Recycle Bin din meniul File sau din meniul contextual al icon-ului Recycle Bin.
Caracteristicile acestei facilităţi pot fi vizualizate şi modificate folosind
fereastra de dialog Recycle Bin Properties care apare ca urmare a selectării opţiunii
Properties din meniul contextual al pictogramei Recycle Bin. Caracteristicile care pot
fi setate în această fereastră sunt:

afişarea sau, respectiv neafişarea unei ferestre de dialog care cere
confirmarea operaţiei de ştergere a unui fişier sau director;

ştergerea fişierelor de pe disc fără a le muta în Recycle Bin, respectiv
folosirea lui Recycle Bin, făcând astfel posibilă recuperarea fişierelor în
viitor.
Aceste caracteristici pot să fie aceleasi pentru toate discurile (locale) sau pot
să fie diferite pentru fiecare disc. Se poate remarca faptul ca nu este posibila
crearea unui director Recycle Bin pe discurile care nu sunt locale (discuri din reţea).

Figura 4.19.Fereastra RECYCLE BIN

 4.4.5. Gestiunea fişierelor şi a directoarelor. Windows EXPLORER
După cum am arătat într-un subcapitol anterior, în Windows 98 fişierele sunt
grupate în directoare de fişiere (foldere de fişiere). Un director de fişiere este
simbolizat printr-o pictogramă. El este plasat într-un alt director, care poate fi
director de fişiere sau director sistem (de exemplu, desktop-ul).
Pentru a vizualiza conţinutul unui director de fişiere, se deschide o fereastră
de navigare în acel director, printr-un dublu clic pe pictograma directorului.
Ca urmare, directorul poate conţine subdirectoare şi fişiere. Subdirectorul
poate conţine fişiere sau alte subdirectoare, pentru care el devine director.
Important în ceea ce priveşte fişierele este faptul ca numele de fişiere nu
mai sunt restrânse la lungimea de opt caractere numele plus trei caractere extensia.
Începând chiar cu varianta de Windows 95, numele unui fişier poate să fie lung de
până la 255 de caractere şi poate să conţină spatii. Aplicaţiile MS-DOS şi cele scrise
pentru versiunile anterioare de Windows, însă, nu suportă aceasta facilitate, deci ele
vor trunchia aceste nume la opt plus trei caractere.
În paragrafele următoare vom sistematiza modalităţile de a realiza unele
operaţii uzuale asupra fişierelor. Ne vom opri asupra operaţiilor de creare de director
(folder), selectarea mai multor fişiere sau directoare, mutarea, copierea, ştergerea şi
redenumirea de fişiere şi directoare, ştergerea unui fişier sau director şi modificarea
atributelor unui fişier.
Programul Windows Explorer a luat naştere începând cu versiunea de
Windows 95, în urma îmbunătăţirii programului File Manager din versiunile 3.x,
oferind posibilitatea de căutare şi regăsire a resurselor disponibile la un moment dat
(resurse locale sau de reţea); în acelaşi timp permite efectuarea unor operaţii
diverse cu directoare (foldere) şi/sau fişiere – mutare, copiere, ştergere etc.
Lansarea în execuţie se realizează astfel:

fie apelând meniul START, opţiunea PROGRAMS;

fie selectând EXPLORE din meniul contextual, apelat prin click dreapta cu
ajutorul mouse-ului pe butonul START, ori pe pictograma „My computer”.

Figura 4.20. Fereastra WINDOWS EXPLORER

 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

După cum se poate observa, fereastra de lucru EXPLORER este împărţită

în două panouri, care au legătură între ele:

panoul din stânga – reprezintă o imagine ierarhizată a componentelor
structurale ale sistemului de operare (desktop, unităţi de disc, dosare);

panoul din dreapta – va afişa conţinutul oricărui element selectat în
panoul din partea stânga.
În altă ordine de idei, panoul din stânga cuprinde dosare care, pe lângă
nume, pot fi marcate cu semnul „+”, ceea ce indică faptul că ele conţin o structură de
tip arborescent director – subdirector – fişier, şi putem vizualiza conţinutul acestora
în fereastra din dreapta ecranului EXPLORER, sau cu semnul „-”, ceea ce indica
faptul ca ele sunt parte dintr-o structură de tipul amintit mai sus şi se pot „restrânge”
către nivelul superior.
În situaţia în care se selectează un director care conţine şi fişiere, acestea
vor fi afişate în partea dreapta a panoului Explorer. Dacă se doreşte aflarea mai
multor informaţii despre aceste fişiere (nume, tip, dimensiune, data creării sau
modificării), atunci din meniul View se alege opţiunea Details.
Acelaşi meniu permite şi: afişarea barei de instrumente (Toolbar) sau a
barei de stare (Status Bar); vizualizarea directoarelor şi a fişierelor sub forma de
lista (List). De asemenea, este posibila ordonarea pictogramelor după diferite criterii
(nume, tip, dimensiune, data creării sau modificării) prin intermediul opţiunii Arrange
Icons din meniul View; prin Refresh se va reface formatul standard al ferestrei
Explorer, în sensul ca se restabileşte structura curenta a directorului respectiv.
4.4.5.1. Crearea fişierelor şi a directoarelor
Pentru crearea unui director avem la dispoziţie două cai, fie folosind utilitarul
EXPLORER, fie folosind accesul la structura logica a resurselor pe hard-disk, adică
accesând pictograma de pe desktop intitulata „My computer” – C:\ … . Mai pe scurt,
pentru crearea unui director, se parcurg următorii paşi:

se deschide directorul (folder-ul) în care se doreşte crearea unui alt
director; acesta poate fi şi desktop-ul;

din meniul File sau din meniul contextual al ferestrei de navigare
(respectiv din meniul contextual al desktop-ului, dacă se doreşte
crearea unui nou director în desktop) se selectează opţiunea New şi pe
urmă se selectează Folder din noul meniu;

sistemul creează o nouă pictogramă cu titlul New Folder şi îi permite
utilizatorului să îi modifice titlul, după care se validează acţionând tasta
ENTER.
 Figura 4.21. Crearea de directoare cu ajutorul meniului FILE – NEW - FOLDER
4.4.5.2. Selectarea fişierelor sau a directoarelor
Pentru a selecta un fişier sau un director, se dă un clic de mouse pe
pictograma lui sau se folosesc tastele de direcţie până la obţinerea efectului dorit.
Dacă se doreşte selectarea mai multor fişiere, se acţionează mouse-ul şi tastele de
direcţie împreună cu tastele SHIFT sau CTRL, după cum se doreşte selectarea unui
grup compact de fişiere sau directoare sau a unui grup necompact.
Dacă se doreşte efectuarea unei operaţii cu elementele selectate în acest
mod, operaţia se selectează din meniul File sau din meniul contextual obţinut printr-
un clic dreapta de mouse sau prin apăsarea combinaţiei de taste SHIFT+F10.
Pentru selectarea unui grup compact de fişiere şi directoare se poate folosi
şi numai mouse-ul: se marchează, prin glisare, un dreptunghi care conţine toate
pictogramele elementelor dorite. Marcarea va începe printr-un clic într-un colt al
dreptunghiului (care se afla intre pictograme) şi mişcarea mouse-ului spre coltul
opus ţinând butonul stâng apăsat. În momentul eliberării butonului de mouse,
marcarea se încheie. Dacă se doreşte ca după selectare să apară imediat meniul
contextual pentru a selecta o operaţie, atunci marcarea se face în acelaşi mod, doar
ca se foloseşte butonul drept al mouse-ului.
Când se lucrează cu Windows Explorer operaţia cea mai des întâlnită este selecţia;
aceasta se bazează pe tehnica „drag and drop” şi tine seama de cel puţin două reguli:

când vorbim de o selecţie contigua (numele de selectat sunt secvenţiale) se
execută clic pe primul nume din lista de selectat, se apasă tasta SHIFT
şi se execută clic pe ultimul nume, după care se dezactivează tasta SHIFT;

când selecţia este necontigua (numele sunt dispersate) se execută clic
pe primul nume din listă, se apasă tasta CTRL şi apoi se execută clic pe
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

alte nume de fişiere (dosare).

Meniul Edit conţine două comenzi care pot fi folosite pentru marcarea de
fişiere. Prima dintre ele este Select All, care se foloseşte pentru a marca toate
fişierele şi directoarele vizibile în fereastra de navigare curenta. Comanda Invert
Selection se foloseşte pentru a selecta toate fişierele şi directoarele din fereastra de
navigare curenta care nu sunt selectate. Elementele care sunt selectate vor fi
deselectate. Aceasta opţiune are ca efect, deci, inversarea selecţiei curente.
4.4.5.3. Mutarea şi copierea fişierelor şi a directoarelor
Exista mai multe modalităţi de a muta sau copia fişiere sau directoare. Ele
se înscriu într-o manieră unitară de a trata aceste operaţii în sistemul Windows 98.
Aici vom sistematiza aceste modalităţi, urmând ca utilizatorul să o aleagă pe cea
care se potriveşte cel mai bine situaţiei particulare sau preferinţelor. Astfel, pentru a
muta sau copia un fişier sau director sau un grup de fişiere şi/sau directoare,
acestea se selectează, după care:

se poate utiliza mouse-ul prin glisare spre destinaţie, eventual utilizând şi
tastele SHIFT sau CTRL sau glisarea cu butonul dreapta al mouse-ului, sau

se selectează din meniul contextual sau din meniul Edit al ferestrei de
navigare sau explorare opţiunea Copy (pentru copiere) sau Cut (pentru
mutare), urmata de selectarea în directorul destinaţie a comenzii Paste din
acelaşi meniu EDIT;

se foloseşte meniul Send To pentru a copia fişiere sau foldere în directoare
prezente aici. Meniul Send To poate fi personalizat astfel încât să conţină
directoare cele mai utilizate.
Pentru a adăuga elemente noi sau pentru a şterge unele elemente din
meniul Send To, trebuie cunoscut faptul ca acest meniu se constituie ca un sub-
director în directorul-ul Windows. Se deschide acest director şi se creează noi
elemente în el sau se şterg unele existente.
4.4.5.4. Redenumirea directoarelor şi a fişierelor
Pentru redenumirea unui fişier sau director se utilizează maniera uzuala de
a modifica titlul unei pictograme: selectând elementul care va fi redenumit şi
selectând opţiunea Rename din meniul File al ferestrei de navigare sau de
explorare, sau din meniul contextual al elementului. O cale mai rapidă de a
redenumi un fişier sau director este prin selectarea lui urmata de un clic de mouse
pe titlul pictogramei. În continuare titlul se poate modifica. O a treia cale de
redenumire a unui fişier sau a unui director este selectarea lui urmata de apăsarea
tastei F2.
4.4.5.5. Ştergerea unui fişier sau director
Pentru a şterge un fişier sau un director sau un grup de fişiere şi/sau
directoare, acestea se selectează, după care se selectează Delete din meniul File
al ferestrei de navigare sau din meniul contextual, sau se apasă tasta DEL.
Dacă ştergerea unui fişier reprezintă de fapt mutarea lui în Recycle Bin (este
deselectată opţiunea Do not move files to the Recycle Bin din fereastra de dialog
Recycle Bin Properties), elementele selectate vor fi mutate în Recycle Bin, permiţând
astfel recuperarea lor în viitor. Recuperarea fişierelor sau a directoarelor şterse din
greşeală se poate face şi folosind opţiunea Undo Delete care poate fi selectata din
meniul File sau meniul contextual al ferestrei de navigare.
Dacă este selectată opţiunea Display Delete Confirmation Dialog din
fereastra de dialog Recycle Bin Properties, după selectarea comenzii de ştergere va
apărea o fereastra de dialog care cere utilizatorului confirmarea ştergerii. În cazul în care
utilizatorul răspunde ca nu mai doreşte ştergerea, aceasta nu va mai avea loc.
4.4.5.6. Modificarea atributelor unui fişier
Pentru a modifica, vizualiza şi modifica atributele unui fişier sau ale unui director
(folder de fişiere) se selectează comanda Properties din meniul File al ferestrei de
navigare care îl conţine, din meniul contextual al icon-ului fişierului sau folder-ului de
fişiere respectiv sau din meniul contextual al unui shortcut la fişierul sau folder-ul de
fişiere respectiv. Se va deschide fereastra Properties a elementului respectiv.
Fereastra de proprietăţi corespunzătoare unui fişier sau folder de fişiere poate
să aibă una sau mai multe pagini, în funcţie de tipul fişierului. Ne vom opri
deocamdată la pagina General care conţine atributele fişierului, sub forma unor cutii
de selectare. Atributele posibile sunt Read-only, Archive, Hidden şi System, cărora
le corespund respectiv cutiile de selectare cu acelaşi nume. Cutiile de selectare care
sunt selectate indică atributele care sunt setate pentru fişier. Pentru a modifica
atributele fişierului, se selectează sau se deselectează cutiile de selectare
corespunzătoare.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Figura 4.22. Fereastra PROPERTIES a unui fişier

4.4.5.7. Căutarea unui fişier într-un director
Windows 98 are posibilitatea de a căuta fişiere sau directoare de fişiere care
au anumite proprietăţi şi să le afişeze într-o fereastră. Pentru aceasta se foloseşte
comanda Files or Folders din submeniul Find al meniului Start. Selectarea acestei
comenzi va avea ca efect afişarea ferestrei de dialog Find. Această fereastră de
dialog are trei pagini, care permit introducerea criteriului de căutare. Fata de
versiunile precedente ale sistemului Windows, căutarea de fişiere în Windows 98, ca
şi versiunea de Windows 95 de altfel, se poate face după nişte criterii mai complexe.

Figura 4.23. Structura ferestrei de căutare FIND

 În pagina Name&Location se introduce numele fişierului sau fişierelor
căutate sau doar o porţiune din nume. De exemplu, dacă se introduce doar litera „a”,
se vor căuta fişierele care conţin în nume litera „a”. Acest nume poate să reprezinte
o specificare generică a mai multor fişiere. Dacă se indică numele vid, acesta va
reprezenta orice fişier, ca şi cum s-ar folosi specificarea *.*. Tot în această pagină
se introduce locul unde se va face căutarea. Acesta poate să fie introdus de către
utilizator, selectat din lista derulantă Look în sau selectat din fereastra Browse
obţinută prin selectarea butonului de comanda Browse. De asemenea, căutarea
poate să se restrângă la directorul precizat sau poate să se extindă şi în
subdirectoarele acestuia. Aceasta din urmă se specifică prin selectarea cutiei de
selectare Include subfolders.
Pagina Date Modified permite o căutare mai amănunţită. Aici se precizează
data creării sau modificării fişierelor căutate. Astfel, selectarea opţiunii All files nu
impune nici o constrângere asupra datei fişierelor care se caută. Opţiunea Find all
files created or modified permite precizarea cerinţelor referitoare la data fişierelor:

create sau modificate într-un anumit interval de timp;

create sau modificate în ultimele luni (se precizează numărul acestora);

create sau modificate în ultimele zile (se precizează numărul acestora).
Pagina Advanced a ferestrei de dialog Find permite o noua căutare
amănunţită folosind şi alte criterii. Aici se poate preciza un anumit text care să apară
în fişierele căutate. Vor fi selectate doar fişierele care conţin acest text.
La căutarea textului respectiv se poate face diferenţa între literele mari şi
literele mici la comparare, dacă se selectează opţiunea Case sensitive din meniul
Options al ferestrei de dialog Find.
Un alt criteriu de căutare care poate fi selectat aici se referă la dimensiunea
fişierului. Astfel, se poate cere căutarea fişierelor care au o dimensiune minimă
precizată sau a fişierelor care au o dimensiune maximă precizată.
În momentul în care sunt precizate toate criteriile de căutare, se poate
comanda începerea căutării prin selectarea butonului de comanda Find Now.
În continuare, fereastra de dialog Find se va extinde în jos, rezultatele
căutării fiind enumerate în lista din aceasta zona inferioara. Aceasta listă are un
meniu contextual din care se poate selecta formatul de afişare. Căutarea se poate
opri în orice moment selectând butonul de comanda Stop. Dacă se doreşte
ştergerea rezultatelor căutării şi reluarea căutării, se selectează butonul New
Search. Se poate modifica criteriul de căutare, iar căutarea propriu zisă va începe
după selectarea butonului Find Now.
Criteriul de căutare şi rezultatele unei căutări pot fi salvate pentru o utilizare
ulterioara. Dacă se doreşte salvarea rezultatelor, se selectează opţiunea Save
Results din meniul Options al ferestrei. Dacă se doreşte salvarea doar a criteriului
de căutare, se deselectează această opţiune. Salvarea propriu-zisă se face folosind
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

comanda Save Search din meniul File al ferestrei Find.

În continuare, va fi creat pe desktop o pictogramă reprezentând rezultatele
căutării sau doar criteriul de căutare. Cu un dublu clic pe acesta pictograma se
poate relua căutarea sau se pot actualiza rezultatele căutării folosind butonul Find
Now.
4.4.6. Utilizarea programului WORD-PAD
Aplicaţia WordPad este versiunea mult îmbunătăţită oferită începând cu
versiunea Windows 95 în locul aplicaţiei Write din Windows 3.1x.. Chiar dacă nu
este un editor de documente de talia lui Word for Windows, WordPad face editarea
de documente nu prea complexe foarte uşoară.
Aplicaţia WordPad utilizează noul stil care se întâlneşte peste tot în
Windows 98 pentru ferestre de dialog de deschidere de fişiere, salvare şi tipărire.
Toate acestea permit utilizatorilor să folosească nume lungi de fişiere.
Ca server şi client de OLE, WordPad oferă o integrare uşoară cu alte
aplicaţii Windows 98 care suporta tehnologia OLE.
WordPad utilizează acelaşi format de fişier ca şi Microsoft Word for
Windows versiunea 6, dar poate citi şi scrie şi în format RTF (Rich Text Format) şi
text şi poate citi fişiere Write (WRI).
WordPad poate fi uşor integrat cu Microsoft Exchange pentru a permite
utilizatorilor să trimită fişiere direct din WordPad folosind poşta electronică sau fax-
ul.
Programul WordPad este lansat în lucru activând meniul START –
Programs – Accessories – WordPad. Fereastra de aplicaţie care apare are
următoarea structură:
 Figura 4.24. Structura ferestrei de lucru a editorului de text WORDPAD

4.4.6.1. Crearea unui document nou

Pentru a crea un nou document în WordPad se selectează comanda New
din meniul File al aplicaţiei. În continuare trebuie ales tipul de document dorit dintr-o
listă: Word 6, Rich Text (RTF) sau Text. După selectarea butonului OK, se va
deschide o fereastră de document pentru introducerea textului. Nu este posibil să fie
simultan în editare mai multe documente.
4.4.6.2. Salvarea unui document
Pentru salvarea unui document, WordPad oferă două posibilităţi. Prima
dintre ele este selectarea comenzii Save As din meniul File. Aceasta va determina
afişarea ferestrei de dialog Save As.
În această fereastră de dialog, utilizatorul mai are încă o dată posibilitatea
să aleagă tipul documentului, din lista derulanta Save as type. În lista care ocupă
cea mai mare parte a ferestrei se alege directorul în care se doreşte salvarea. Dacă
utilizatorul doreşte să salveze documentul într-un director inexistent, el poate să
creeze acest director, folosind comenzi din meniul contextual al listei de directoare şi
fişiere. După introducerea numelui noului fişier în zona File name şi selectarea
butonului OK, documentul este salvat şi a primit numele specificat. Dacă se doreşte
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

renunţarea la salvare, se selectează butonul Cancel.

O a doua modalitate de salvare este prin folosirea comenzii Save din meniul
File al aplicaţiei WordPad. În acest caz nu apare nici o fereastră de dialog, salvarea
făcându-se imediat. O excepţie este atunci când documentul care se salvează cu
Save nu are nume (a fost creat un document nou, care acum se salvează pentru
prima data). În acest caz operaţia care va avea loc va fi de fapt Save as.
4.4.6.3. Deschiderea unui document
Deschiderea unui document existent în vederea editării se face folosind
comanda Open din meniul File al aplicaţiei WordPad. În urma selectării acestei
comenzi se va afişa fereastra de dialog Open. Această fereastra de dialog se
aseamănă puţin cu fereastra de dialog Save As. Dacă se cunoaşte numele exact al
fişierului care se doreşte să se deschidă, se introduce în zona File name şi se
selectează butonul Open.
Fişierul poate să fie căutat în directoarele din lista prezentata în fereastră, în
maniera cunoscută, iar în momentul în care este găsit, prin selectarea lui, numele lui
va fi introdus în mod automat în zona File name. Lista derulantă Files of type poate
fi folosită pentru a preciza care este tipul fişierelor al căror nume să fie afişat în
fereastră
Dacă se doreşte renunţarea la deschiderea unui fişier şi închiderea ferestrei
de dialog, se selectează butonul Cancel.
4.4.6.4. Editarea şi formatarea unui document
Editarea unui document este operaţia de introducere de text, de imagini şi
modificarea lui. Pentru mărirea productivităţii operaţiei de editare se pot folosi
comenzile din meniul Edit. Pentru cele mai uzuale operaţii exista combinaţii de taste
care pot să fie folosite. Majoritatea operaţiilor sunt cunoscute. Operaţia Find se
foloseşte pentru a căuta un anumit text în document. Operaţia Replace se foloseşte
pentru a înlocui un anumit text din document cu un alt text.
Poziţionarea în document pe o anumita poziţie se poate face cu ajutorul
mouse-ului sau cu ajutorul tastelor de direcţie, eventual combinate cu tasta CTRL.
Tot pentru deplasarea în document se pot folosi tastele END, HOME, PgUp,
PgDown.
Selectarea unei porţiuni din document se face cel mai simplu cu mouse-ul:
se plasează cursorul de mouse la începutul zonei, se apasă butonul stâng şi se
glisează până la sfârşitul zonei.
Cu tastatura, se utilizează tastele de deplasare în document împreuna cu
tasta SHIFT. Exista şi alte modalităţi de selectare care utilizează zona liberă din
partea stânga a ferestrei, în acelaşi mod ca şi la Write.
Prin formatarea unui document se înţelege definirea caracterelor şi
aranjarea paragrafelor. Formatarea caracterelor se face folosind fereastra de dialog
Font. Pentru a deschide această fereastră se selectează comanda Font din meniul
Format. În această fereastră se selectează tipul fontului şi caracteristicile care se
vor folosi pentru textul selectat (eventual) sau pentru a scrie în continuare.
Astfel, se selectează tipul fontului din lista Font, se selectează stilul
caracterelor din lista Font style şi dimensiunea caracterelor din lista Size.
În zona Sample se poate previzualiza modul în care va arata textul cu
aceste setări. Alte caracteristici care mai pot fi definite în această fereastră sunt
culoarea scrisului (din lista derulantă Color), dacă este o linie peste caractere (prin
marcarea cutiei de selectare Strikeout) sau dacă sunt subliniate (marcând cutia de
selectare Underline).
Caracteristicile unui paragraf pot fi definite folosind fereastra de dialog
Paragraph.
În această fereastră se defineşte distanţa textului din paragraf faţă de
marginea stânga a documentului, distanţa textului faţă de marginea din dreapta a
documentului şi poziţia primei linii faţă de restul liniilor din paragraf.
Valorile setate în câmpurile Left şi Right definesc poziţiile capetelor ruler-
ului. O altă caracteristică a paragrafului este alinierea. Aceasta se selectează din
lista derulanta Alignment şi poate lua una dintre următoarele valori: Left (aliniat la
stânga), Right (aliniat la dreapta) sau Center (centrat).
Un paragraf poate să înceapă cu un punct (Bullet). Pentru aceasta se
selectează opţiunea Bullet Style din meniul Format.
Într-un document WordPad se pot introduce câmpuri speciale care conţin
data sau ora. Acestea se actualizează la fiecare listare sau previzualizare înainte de
listare. Pentru a introduce astfel de câmpuri se foloseşte comanda Date and Time
din meniul Insert. Opţiunea Object din acelaşi meniu permite introducerea în
document de obiecte de diferite tipuri, folosind tehnici OLE.
4.4.6.5. Listarea unui document
Listarea la imprimantă a unui document se face folosind comanda Print din
meniul File al aplicaţiei WordPad.
Listarea nu reprezintă altceva decât o vizualizare a documentului în
întregime, sau tipărirea acestuia.
Înainte de listare se poate face o previzualizare a modului în care va arata
documentul pe hârtie. Pentru aceasta se selectează comanda Print Preview din
meniul File. Sunt scoase în evidenţă marginile hârtiei şi se pot vedea şi pe urma
corecta paginile care au porţiuni mari goale. Redarea aspectului documentului pe
hârtie nu este prea fidelă, alte editoare de texte mai profesionale sunt mult mai
performante în aceasta privinţă. Totuşi, se creează o imagine despre erorile de
aranjare în pagină.
Dacă aranjarea în pagină nu este bună, aceasta se poate modifica şi prin
setarea paginii. Pentru aceasta se selectează comanda Page Setup din meniul File.
Ca urmare va apărea fereastra de dialog Page Setup.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

În această fereastră se poate selecta dimensiunea hârtiei pe care se va face

listarea (din lista derulanta Size), modul de alimentare cu hârtie (din lista derulanta
Source), orientarea paginii (selectând opţiunea dorita dintre Portrait şi Landscape
– imagine pe verticala şi orizontala) şi marginile hârtiei pe care nu se scrie text
(zonele de text din grupul Margins).
Dacă se doreşte setarea imprimantei, se selectează butonul Printer, noua
fereastră de dialog fiind deja cunoscută.
Lăţimea textului definită aici induce lăţimea maximă a ruler-ului.
Închiderea ferestrei cu salvarea setărilor făcute se face selectând butonul
OK. Dacă, dimpotrivă, se doreşte renunţarea la aceste modificări, se selectează
butonul Cancel.
4.4.7. Utilizarea programului PAINT
Ca şi WordPad, Paint este o aplicaţie introdusă odată cu Windows 95, pe 32
de biţi. El înlocuieşte corespondentul lui din Windows 3.1x, Paintbrush.
Paint este server şi client de OLE şi suporta interfaţa MAPI, putând fi
integrat cu Microsoft Exchange pentru a trimite imagini prin poştă electronică sau ca
mesaje de fax.
Combinarea aplicaţiilor Paint şi WordPad permite utilizatorilor începători să
vadă modul de interacţiune a două aplicaţii scrise pe 32 de biţi pentru Windows 98.
Apelarea acestui program se face prin activarea meniului START – Programs –
Accessories – Paint. Fereastra de aplicaţie ce apare, are următorul aspect:

Figura 4.25. Structura ferestrei de lucru a editorului de imagine PAINT

4.4.7.1. Opţiunile aplicaţiei Paint
Utilizând aplicaţia Paint, se pot crea desene simple sau complexe, în alb-
negru sau color. Spre deosebire de celelalte aplicaţii din folderul Accessories,
Paint utilizează ambele butoane ale mouse-ului.
Pentru o parcurgere mai uşoară a descrierii acestei aplicaţii, când se va face
referinţă la butonul din stânga, acesta nu se va mai specifica, fiind subînţeles, iar
când se va face referinţă la cel din dreapta, se va specifica explicit acest buton.
 Realizarea de desene cu ajutorul aplicaţiei Paint este mult mai uşoară cu
ajutorul mouse-ului, mod de lucru asupra căruia vom insista şi noi. Dacă totuşi doriţi
să folosiţi tastatura sau nu aveţi la dispoziţie un mouse, atunci va trebui să folosiţi
următorul tabel de corespondenţe:

Comanda Mouse Combinaţia echivalentă de taste

Clic sau apăsare buton stânga INS
Clic sau apăsare buton dreapta DEL
Clic dublu buton stânga F9 + INS
Clic dublu buton dreapta F9 + DEL
Mişcare de mouse cu butonul stâng ţinut INS – o tasta de direcţie
apăsat

Trebuie menţionat însă faptul că, pentru a obţine acelaşi efect cu ajutorul
tastelor din tabelul anterior, va trebui făcută o poziţionare prealabilă pe ecran a
obiectului grafic.
Pentru a lansa aplicaţia Paint, se va selecta icon-ul corespunzător (o paletă
de desen şi o pensulă) din folderul Accessories.
4.4.7.2. Elementele ferestrei Paint
În continuare vom prezenta elementele ferestrei de aplicaţii Paint:

Suprafaţa de desenare Suprafaţa în care se pot crea desenele proprii.

Mărimea acestei zone depinde de placa video
existenta. Dacă nu există suficientă memorie
disponibilă pentru a crea un desen de mărimea
acestei suprafeţe de desen, atunci va apărea în
colţul din stânga-sus al ferestrei Paint o suprafaţă de
desenare mai mică. Pentru a putea utiliza o
suprafaţă de desenare mai mare trebuie eliberată o
parte a memoriei alocate pentru alte task-uri
rezidente, înaintea lansării acestei aplicaţii. Mărimea
suprafeţei de desenare poate fi modificată folosind
comanda Image Attributes din meniul Options.
Zona cu instrumente Conţine instrumente ce ajută la crearea desenului
grafice dorit, furnizând facilităţi de desenare, umplere,
stropire, ştergere, introducere de text şi selectare a
unor zone pe suprafaţa de desenare.
Paleta Conţine culorile şi modelele disponibile pentru fondul
suprafeţei de desenare şi pentru instrumentele
grafice.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Zona cu informaţii Conţine anumite mărimi care caracterizează tipul

specifice instrumentului grafic curent. Acestea sunt grosimea
(pentru linii), scara de mărime a imaginii, modelul de
umplere, etc.
Cursorul Indică în ce punct de pe suprafaţa de desenare vor
apărea obiectele grafice alese (din zona cu
instrumente de mai sus), în momentul începerii
desenării. De asemenea, dacă cursorul se află în
afara suprafeţei de desenare, el indică zona şi
obiectul curent ales. În interiorul suprafeţei de
desenare, forma cursorului depinde de instrumentul
grafic ales, iar în afara acestei zone el apare
întotdeauna ca o săgeată.

Dacă se utilizează tastatura, atunci cu tastele TAB şi SHIFT+TAB se poate

alege o alta componenta din cele de mai sus ca şi zona curenta a ferestrei Paint.
Suprafaţa de desenare are o dimensiune implicită stabilită la lansarea
aplicaţiei Paint. Aceasta poate fi mărită prin eliminarea din fereastra aplicaţiei Paint
a zonei cu instrumente grafice, a zonei cu grosimile liniilor şi a paletei. Pentru
aceasta, se va utiliza meniul View din care se vor selecta sau deselecta opţiunile
Text Box, Color Box, Status Bar sau Text Toolbar.
Dimensiunea suprafeţei de desenare mai poate fi modificata utilizând
comanda Atributes din meniul Image. Prin aceasta se activează o fereastră în care
se poate indica dimensiunea imaginii În diferite unităţi de măsură şi faptul că
imaginea este alb-negru sau color. Dacă aceste setări vor fi confirmate, acestea vor
fi folosite la fiecare noua lansare a aplicatiei Paint.
Specificarea incorectă a acestor atribute poate duce la distorsiuni în listarea
imaginii. Dacă se creează un desen care este mai mare decât suprafaţa de
desenare, atunci, pentru a putea vizualiza orice porţiune a desenului, se pot utiliza
barele de defilare sau următoarele combinaţii de taste:

Combinaţia de Semnificaţia (mişcare)

taste
O tastă direcţională În jurul desenului
Home În zona superioară a desenului
End În zona inferioară a desenului
PgUp Un ecran în sus
PgDn Un ecran în jos
 SHIFT + O linie în sus
SHIFT + O linie în jos
SHIFT + O coloana la stânga
SHIFT + O coloana la dreapta
SHIFT + Home În colţul stânga – sus al desenului
SHIFT + End În colţul dreapta – jos al desenului
SHIFT + PgUp Un ecran la stânga
SHIFT + PgDn Un ecran la dreapta

Pentru a vedea în întregime un desen mai mare decât suprafaţa de

desenare, se poate renunţa la întreaga fereastra Paint, cu excepţia suprafeţei de
desenare ce va ocupa în acest caz tot ecranul, cu ajutorul opţiunii View Bitmap din
meniul View sau prin scalarea imaginii, utilizând submeniul Zoom al meniului View.
Folosind comanda View Bitmap din meniul View se obţine după cum s-a
precizat şi mai sus o reprezentare a desenului pe întreg ecranul (atât cât încape din
desen dacă acesta depăşeşte şi dimensiunile ecranului). În această fază este
imposibilă orice editare a desenului, iar ieşirea se va face apăsând o tastă oarecare
sau printr-un clic de mouse.
4.4.7.3. Crearea şi editarea unui desen în Paint
Pentru a crea un desen trebuie parcurşi următorii paşi: stabilirea unei culori
pentru fond (background color), a unei culori pentru desenare (foreground color), a
unui instrument de desenare şi a caracteristicilor acestuia (dacă este cazul), urmată
de desenarea propriu-zisă şi editarea desenului.
Culorile de fond şi de desenare se pot schimba în orice moment în timpul
editării desenului, obţinându-se prin aceasta efecte speciale cu ajutorul
instrumentelor din zona cu instrumente sau cu ajutorul comenzilor ce folosesc
culoarea fondului la desenare (de exemplu pentru crearea de umbre în jurul
diferitelor obiecte). Culoarea pentru fondul întregului desen se poate schimba doar
la începerea unui nou desen, deci prin folosirea, după selectarea culorii dorite, a
comenzii New din meniul File. Culorile de fond şi de desenare se selectează din
paleta ferestrei Paint.
Culorile implicite la lansarea aplicaţiei Paint sunt alb pentru fond şi respectiv
negru pentru culoarea de desenare.
Selectarea acestor culori se poate face mai departe cu ajutorul mouse-ului
printr-un clic pe culoarea dorită pentru desenare şi respectiv printr-un clic al
butonului din dreapta pe culoarea dorita pentru fond. Selectările făcute se vor
reflecta în zona cu culorile curente situată în partea stângă a paletei.
Selectarea instrumentului de desenare se face printr-un clic de mouse pe
instrumentul dorit sau utilizând tastele, cu TAB pentru a fixa ca şi curenta zonă cu
instrumente grafice, apoi folosind tastele direcţionale se va muta cursorul pe
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

instrumentul dorit, iar în final apăsând tasta INS selectarea va fi terminată.

Dacă s-a făcut o greşeala în timpul desenării, se poate folosi comanda
Undo din meniul Edit sau tasta Backspace pentru a face corecţii simple. Aceste
comenzi sunt efective doar până când se efectuează unul dintre următoarele lucruri:
se selectează un instrument grafic, se foloseşte bara de defilare, se comută
utilizatorul într-o altă aplicaţie sau se redimensionează fereastra. De aceea, pentru a
se proteja o inserare de obiect grafic, dacă aceasta este satisfăcătoare, atunci se va
utiliza în mod explicit una din cele 4 comenzi de mai sus (de exemplu se va
reselecta instrumentul grafic cu care s-a lucrat). Comanda Undo va şterge tot ce a
fost desenat cu ultimul instrument selectat.
Comanda Backspace se referă de asemenea numai la ceea ce a fost
desenat cu ultimul instrument selectat şi permite ştergerea parţială a acestor obiecte
grafice. La apăsarea acestei taste, cursorul se schimba într-un pătrat a cărui mărime
depinde de grosimea de desenare curenta, patrat ce are în interior un X. Pentru
ştergere se mişcă mouse-ul cu butonul stâng apăsat peste porţiunea ce se doreşte
a fi ştearsă şi în final se eliberează butonul. Apoi se poate continua desenarea cu
instrumentul grafic curent.
Pentru a insera un text în desen trebuie parcurşi următorii paşi: stabilirea
unei culori pentru text (foreground color), a unei culori pentru umbra textului
(background color) dacă se inserează un text umbrit (shadowed), stabilirea
instrumentului text ca şi instrument de desenare, poziţionarea pe suprafaţa de
desenare şi introducerea efectiva a textului şi editarea textului. În urma poziţionării
pe ecran şi pe parcursul editării textului, vom avea pe ecran o mică fereastră din
care se poate alege tipul, dimensiunea şi stilul fontului. Terminarea editării textului
se indică prin selectarea altui instrument grafic. Textele odată introduse nu se pot
modifica ulterior. Dacă modificarea este totuşi necesară, se poate şterge şi apoi
reinsera textul în desen.
Primele doua icon-uri din zona instrumentelor grafice sunt de fapt
instrumente de decupare a unor zone din ecran asupra cărora se pot efectua
anumite operaţii ulterioare, cum ar fi ştergerea, deplasarea în altă poziţie, copierea
în clipboard. Decupările pot fi neregulate sau dreptunghiulare.
Pentru decupare, se va deplasa mouse-ul în interiorul suprafeţei de
desenare şi se va apăsa butonul stâng acolo unde se doreşte începerea decupării.
Apoi se va mişca mouse-ul cu butonul apăsat până când zona dorită va fi
înconjurată cu o linie punctată şi atunci se va elibera butonul mouse-ului. Anularea
decupării făcute se face printr-un clic de mouse oriunde pe suprafaţa de desenare.
Al treilea instrument se comportă ca o gumă cu ajutorul căreia se pot şterge
zone din imagine cu ajutorul culorii de fond curente. Grosimea „gumei” se poate
alege din zona de informaţii anexe.
Instrumentul următor permite înlocuirea culorii din zona asupra căreia se dă
un clic de mouse cu culoarea de desenare curentă. Înlocuirea se va face asupra
întregii zone continue ocupate de culoarea de înlocuit.
Al cincilea instrument permite setarea culorii curente nu din paleta ci prin
indicarea unui punct din desen a cărui culoare dorim să o folosim în continuare.
Instrumentul alăturat lui, sub formă de lupă, permite marcarea şi apoi
redimensionarea unei zone din desen, pentru a putea fi editată mai uşor.
Urmează apoi instrumentele propriu-zise: creionul, pensula, spray-ul şi
textul. Sub acestea se găsesc figurile geometrice ce pot fi utilizate la crearea şi
editarea unui desen.
Folosind facilităţile clipboard-ului, se pot decupa zone dintr-un desen editat
cu Paint pentru a fi puse în clipboard şi apoi inserate în alte aplicaţii (de exemplu în
anumite editoare de texte), sau se pot insera într-un desen editat cu Paint imagini
din alte aplicaţii Windows. Operaţiile cu clipboard-ul se pot comanda din meniul Edit.
Pentru copierea unei zone decupate în altă poziţie în cadrul aceluiaşi desen editat
cu Paint, se va deplasa zona decupată cu ajutorul mouse-ului având butonul stânga
al acestuia apăsat (ca şi în cazul mutării zonei decupate) şi apăsând în plus şi tasta
CTRL.
Decupările se pot salva în fişiere separate folosind comanda Copy To din
meniul Edit în urma căreia va apărea o fereastră de dialog. În aceasta se va
introduce numele fişierului în care va fi salvată decuparea şi formatul acestuia (în
zona Save File As Type), iar apoi se va acţiona butonul OK.
Inserarea într-o imagine a unor fişiere produse tot cu Paint se realizează cu
ajutorul comenzii Paste From din meniul Edit. Dacă imaginea în curs de editare
este alb-negru, atunci aplicaţia Paint va face conversia automata în alb-negru a
imaginii din fişier.
4.4.7.4. Salvarea fişierelor create în Paint
Desenele realizate în Paint pot fi salvate doar ca fişiere bitmap (extensia
BMP), în mai multe variante, în funcţie de numărul de culori utilizate şi de modul
video curent. Se observa ca fata de aplicaţia Paintbrush din versiunile precedente
de Windows, a dispărut formatul PCX ca opţiune de salvare a imaginilor în fişiere.
Acest format continuă să fie suportat la încărcarea unor imagini din fişiere. Salvarea
imaginii realizate într-un fişier se realizează prin comenzile Save sau Save As din
meniul File urmate de specificarea numelui şi formatului fişierului. Deschiderea unui
fişier se executa folosind comanda Open din meniul File urmată de specificarea
numelui şi tipului fişierului.
4.4.8. Apelarea programelor utilitare prin comenzi date de la tastatură
Sistemele de operare Windows, începând cu versiunea 98, permit şi lucru
cu comenzi date de la tastatură.
Pentru a putea lucra cu astfel de comenzi se au în vedere următorii paşi:
- se accesează butonul START, se alege opţiunea PROGRAMS, iar din lista
culisantă se alege aplicaţia/ programul MS-DOS Prompt (pentru versiunea
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

98)/Command Prompt (cele apărute ulterior versiunii 98).

La accesarea acestui program utilitar apare prompter-ul de sistem care este
format din C:\Windows>, în care:
C: indica unitatea locala de disc (hard-disc);
\ indica directorul rădăcină;
Windows indica sistemul sub care se lucrează.
Prompter-ul se încheie întotdeauna cu semnul ">". Acesta poate închide
între unitatea de disc, directorul rădăcină şi o serie de subdirectoare până la
directorul în care se lucrează, astfel C:\StiinteEc\An1\gr2>.
În momentul în care pe ecran a apărut prompter-ul de sistem se pot lansa
comenzi de la tastatură.
Deoarece comenzile sunt introduse sub sistemul de operare MS-DOS, la
apelarea directoarelor şi fişierelor trebuie să se tina seama de faptul ca numele
acestora nu poate depăşi 8 caractere alfanumerice.
Orice comanda are o sintaxa proprie formată din:
 numele comenzii – un singur cuvânt ce apare în sintaxa scris cu
majuscule şi care indica operaţia ce urmează a se executa;
 parametrii comenzii – opţionale sau obligatorii şi care indică o serie de
detalii pentru realizarea comenzii.
Numele comenzii şi parametrii se pot introduce de la tastatura cu litere mari,
mici sau combinate. Numele comenzii se desparte de parametrii printr-un spaţiu.
Într-o comanda care acceptă introducerea unui nume de fişier se poate
introduce, înaintea acestuia şi o cale de directoare care să ducă la fişierul indicat.
O comandă introdusă de la tastatură devine operaţională numai după
acţionarea tastei ENTER. Comanda poate fi abandonată dacă se acţionează
concomitent tastele CTRL şi C.
După rolul pe care-l îndeplinesc comenzile date sub MS-DOS se pot grupa
astfel:
 comenzi pentru gestionarea directoarelor;
 comenzi pentru gestionarea fişierelor;
 comenzi pentru lucru cu unităţile de disc;
 alte comenzi.
4.4.8.1. Comenzi pentru gestionarea directoarelor
Comanda CHDIR (CD)
Se utilizează pentru schimbarea directorului curent ca un alt director care se
află pe aceeaşi unitate de disc sau pe o altă unitate.
Sintaxa comenzii:
CHDIR (CD) [d:][cale] în care:
d : - indică unitatea de disc pe care s-a creat directorul ce urmează a se
apela; cale - secvenţa de directoare separate prin "\" care preced directorul apelat
 Noul director poate fi apelat printr-o cale de acces absolută, plecând de la
unitatea de disc şi directorul rădăcină (C:\CONTAB\MAT), sau printr-o cale relativă
în care caz se porneşte din directorul curent.

EXEMPLE: C:\>CD D:\STUDENT\GR5\DAN

- caută pe unitatea de disc D: în calea STUDENT\GR5, subdirectorul DAN;

C:\STUDENT>CD GR5\DAN
- fiind în directorul student se apelează subdirectorul DAN care devine director
curent;
C:\STUDENT\GR5\DAN>CD..
- are rolul de a trece din directorul curent în directorul părinte care devine acum
director curent.
C:\STUDENT\GR5\DAN>CD\
- se trece din directorul curent în directorul rădăcină

Comanda DELTREE - Comandă folosită pentru a şterge nemijlocit un

director cu tot ce aparţine de acesta.
Sintaxa:
[d:][cale] DELTREE [/Y][d:] cale
unde: /Y - realizează ştergerea fără a cere permisiunea utilizatorului. Implicit la
această comandă pe ecran apare un mesaj prin care se cere permisiunea
utilizatorului pentru a şterge o structură

EXEMPLU: C:\GRUPA5>DELTREE /Y ANA

Comanda DIR are rolul de a lista conţinutul unui director specificat prin cale
sau a directorului curent. La listarea conţinutului unui director pe ecran vor apare în
coloane distincte următoarele informaţii: numele fişierului (directorului), tipul
acestuia, spaţiul ocupat pe disc - exprimat în număr de caractere (octeţi); data la
care a fost creat sau actualizat. La sfârşitul acestei liste se face o recapitulare
indicându-se numărul total de fişiere, spaţiul total ocupat de acestea, precum şi
spaţiul rămas liber. Aceasta este o afişare de detaliu. Spre deosebire de aceasta la
o afişare condensată, pe ecran va apare pe cinci coloane numai numele fişierelor şi
extensia acestora, iar la subdirectoare extensia este trecută în paranteză dreaptă.
Sintaxa comenzii:
DIR [d:] [cale] [nume fişier.ext] [/P] [/W] [/S] [/B] [/L] [/A:lista atribute] [/O:
ordinea listării]
/P - permite listarea conţinutului cu stoparea listării la umplerea unui
ecran. Pentru continuare se acţionează orice tastă;
/W - realizează o listare condensată a conţinutului unui director;
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

/S - afişează conţinutul directorului curent şi al subdirectoarelor acestuia;

/B - afişează o listă cu numele fişierelor şi subdirectoarele aferente
directorului curent fără alte informaţii;
/L - conţinutul directorului curent se listează cu litere mici;
/A: atribuite - afişează informaţii numai despre acele fişiere care au atribute
specificate în lista de atribute.
Ca atribute se folosesc:
R = protejat la scriere;
H = fişier invizibil (ascuns);
S = fişier sistem;
A = fişier nearhivat;
D = fişier de tip director;
-D = fişiere conţinute de directorul curent,
În lista de atribute nu se admit spaţii libere. Dacă prin comandă parametrul
"/A:" este dat fără o listă de atribute atunci pe ecran se afişează informaţii despre
toate fişierele şi directoarele care se află în directorul curent.
/O: ordine listare - permite specificarea ordinii în care se vor lista subdirectoarele şi
fişierele directorului curent. Acest parametru poate avea următoarele valori:
N - în ordinea alfabetică a numelui;
-N - în ordinea invers alfabetică a numelui;
E - în ordinea alfabetică după extensie;
-E - în ordine invers alfabetică a extensiei;
D - în ordinea datei la care s-au creat (de la cea mai veche către cea mai
nouă);
-D - în ordinea datei de la cea mai nouă la cea mai veche;
S - în ordinea crescătoare a spaţiului ocupat pe disc;
-S - în ordinea descrescătoare a spaţiului ocupat pe disc;
G - listează în ordine directoarele şi apoi fişierele;
-G - listează mai întâi fişierele şi apoi directoarele.
Dacă acest parametru nu este utilizat, listarea conţinutului directorului curent
se face în ordinea memorării acestuia pe disc, iar dacă parametru este utilizat fără a
indica o ordine se vor afişa directoarele şi apoi fişierele în ordinea alfabetică a
numelui.

EXEMPLE:
C:\ >CD STUDENT\GRUPA5\ANA
C:\STUDENT\GRUPA5\ANA>DIR /P permite afişarea la nivelul de pagină a
tuturor fişierelor existente în directorul ANA;
C:\STUDENT\GRUPA5\ANA>DIR /P /A: - D /O:N afişează conţinutul
directorului curent în mod paginat fişierele fiind ordonate alfabetic după nume;
 C:\STUDENT\GRUPA5\ANA>DIR /W realizează o afişare condensată a
conţinutului directorului curent;
C:\STUDENT\GRUPA5\ANA>DIR MAT.DAT afişează informaţii despre
fişierul indicat prin comandă ca: numele şi extensia acestuia, spaţiul ocupat pe disc
exprimat în număr de caractere, data şi ora la care a fost creat sau actualizat.

Comanda MKDIR (MD) este utilizată pentru a crea un director pe o

unitate de disc.
Sintaxa:
MKDIR (MD) [d:][cale]\nume director
Directorul poate fi creat din directorul rădăcină sau din directorul curent. În
primul caz în comandă trebuie să se indice calea de directoare în care se va crea
noul director.
C:\>MD STUDENT\GRUPA1\DAN creează dir. "DAN" în calea indicată
STUDENT\GRUPA1
C:\ >CD STUDENT\GRUPA1
C:\STUDENT\GRUPAl>MD DAN creează directorul DAN din directorul
curent "GRUPA1".

Comanda RMDIR (RD) are rolul de a şterge un director de pe discul

specificat sau de pe cel implicit.
Sintaxa:
RMDIR (RD) [d:][cale]
Pentru ca un director să poată fi şters trebuie să fie gol. Deci, înainte de a
da comanda de ştergere trebuie să se şteargă toate fişierele şi subdirectoarele ce
aparţin de acel director.
Printr-o comandă se poate şterge un singur director. Comanda poate fi dată
din directorul rădăcină sau din directorul părinte.

EXEMPLE:
C:\>RD STUDENT\GRUPA2\IOANA şterge directorul "IOANA" numai dacă
acesta este vid.
C:\>CD STUDENT\GRUPA2
C:\STUDENT\GRUPA2> RD IOANA - cu acelaşi efect dar comanda a fost
dată din directorul părinte "GRUPA2" în care se află subdirectorul "IOANA".
4.4.8.2. Comenzi pentru gestionarea fişierelor
Comanda COPY permite copierea unuia sau mai multe fişiere dintr-un
director în altul, de pe o unitate de disc pe altă sau realizează operaţia de
concatenare a două sau mai multe fişiere sub un singur nume. Comanda COPY
poate fi utilizată şi pentru crearea de fişiere de tip TXT fără a mai utiliza un program
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

special al sistemului de operare (EDIT, WORDSTAR).

Sintaxa:
a) Pentru copierea de fişiere:
COPY[/A][/B][d:][cale]nume-fişier-l[.ext][/A][/B] sau = [d:][cale]nume-
fişier2[.ext][/A][/B][/V]
b) Pentru concatenarea fişierelor:
COPY[/A][/B][d:][cale]nume-fişier-l[.ext][/A][/B] [+[d:][cale]nume-fişier-2[.ext]
[/A][/B] …][d:][cale]numefişier-r[.ext]
c) Pentru crearea fişierelor de tip text: COPY CON nume-fişier.ext
în care :
/A - fişierul este tratat ca unul de tip ASCII (TXT)
/B - tratează fişierul ca fiind un fişier în binar;
/V - permite verificarea datelor după copiere.
nume-fişier-1 - indică numele fişierului sursă;
nume-fişier-2 - indică numele fişierului destinaţie în forma a), iar în forma b) ambele
sunt fişiere sursă care urmează a se concatena
nume fişier-r - indică numele fişierului rezultat din concatenare.

EXEMPLE:
• Copierea unui fişier dintr-un director în altul, comanda fiind dată din directorul
rădăcină:
C:\>COPY\GRUPA2\DAN\MAT.DAT = \GRUPA\ION
• Comanda dată din directorul curent cu schimbarea numelui la destinaţie:
C:\GRUPA2>COPY DAN\MAT.DAT = \ION\MATERIAL.DAT
• Copierea unui fişier de pe un disc local pe un disc flexibil cu verificarea copierii
datelor:
C:\GRUPA1\DANA>COPY PRODUS.DOC = B: /V
• Pentru copierea mai multor fişiere la nume-fişier-1 se poate utiliza un specificator
global de fişiere :
C:\GRUPA1\IOANA>COPY *.TXT = B: /V
• Concatenarea a două fişiere de tip TXT:
C:\GRUPA10\GABY>COPY FIS1.TXT + FIS2.TXT = FIS3.TXT
• sau
C:\GRUPA10\GABY>COPY FIS1.TXT + FIS2.TXT.
În primul caz în urma concatenării a rezultat un alt fişier (FIS3.TXT), iar în al
doilea caz FIS2.TXT s-a adăugat la sfârşitul fişierului FIS1.TXT, rezultatul a fost
depus în fişierul FIsi.TXT.
• Crearea de la tastatură a unui fişier de tip text:
C:\GRUPA7\MARIA>COPY CON CONTAB.TXT
La lansarea acestei comenzi (acţionarea tastei ENTER) sistemul intră în
regim de editare permiţând introducerea de text. După ce s-a introdus întregul
conţinut pentru salvarea acestuia într-un fişier cu numele dat prin comandă se
acţionează concomitent tastele CTRL+Z (F6) şi se revine la prompter-ul sistem.

Comanda DEL are rolul de a şterge unul sau mai multe fişiere aflate în
directorul curent sau în directorul specificat prin cale.
Sintaxa:
DEL [d:][cale] nume-fişier.ext[/P]
unde:
/P - cere confirmarea de la utilizator a operaţiei de ştergere.
în nume-fişier se acceptă utilizarea caracterelor "*" şi " ?" pentru a defini grupuri de
fişiere sau toate fişierele existente într-un director.

EXEMPLE:
• Ştergerea unui fişier existent în directorul curent
C:\GRUPA8\IVONA>DEL PERS.DAT /P
• Ştergerea unui grup de fişiere aflate în directorul specificat prin cale
C:\>DEL \GRUPA6\DAN\*.DAT /P
• Ştergerea întregului conţinut al directorului curent
C:\GRUPA6\DAN>DEL *.*
În acelaşi scop se poate utiliza comanda ERASE care are aceeaşi sintaxă
ca şi comanda DEL.

Comanda RENAME (REN) este o comandă internă utilizată pentru a

schimba numele unui fişier cu un alt nume. După această operaţie, vechiul nume al
fişierului nu se mai găseşte în directorul specificat.
Sintaxa:
REN[AME][d:][cale] nume-fişier- vechi [.ext] nume-fişier-nou[.ext]

EXEMPLE:
• Schimbarea numelui unui fişier aflat în directorul curent
C:\GRUPA2\DAN>RENAME STUD.TXT STUDENT.TXT
• Schimbarea extensiei unui grup de fişiere aflat pe o alta unitate de disc şi într-un
director specificat prin cale
C:\>RENAME D:\GRUPA11\IOANA\*.TXT *.DAT
Comanda TYPE este o comandă internă cu rolul de a afişa pe ecranul
monitorului, la un moment dat conţinutul unui singur fişier de tip text.
Sintaxa:
TYPE[d:][cale] nume-fişier[.ext]

EXEMPLU:
C:\GRUPA2\ION>TYPE STUD.TXT
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Comanda ATTRIB este o comandă utilizată pentru a modifica sau afişa

atributele fişierelor.
Sintaxa:
[d:][cale] ATTRIB [+R/-R] [+A/-A] [d:] [cale] nume-fişier [.ext] [/S]
în care: +R - protejează unul sau mai multe fişiere la scriere (în fişierele indicate
prin comandă nu se mai pot adăuga sau modifica date);
-R - permite deprotejarea fişierelor pentru scriere;
+A - poziţionarea pe l a bitului de arhivare;
-A - anularea bitului de arhivare;
/S - permite extinderea efectului comenzii şi asupra fişierelor care se află
memorate într-un subdirector ce aparţine de directorul specificat prin comandă.

EXEMPLE:
• Protejarea la scriere a unui fişier existent în directorul curent
C:\GRUPA4\NAD Y>ATTRIB +R MAT.DAT
• Protejarea la scriere şi poziţionarea pe l a bitului de arhivare a tuturor fişierelor
aflate în directorul specificat prin cale şi a celor care se află în subdirectoarele ce
aparţin de acest director.
C:\>ATTRIB +R+A CONTAB\MAT\*.* /S

Comanda BACKUP - este utilizată pentru a crea copii de siguranţă pentru

fişierele de pe discul local sau de pe cel al reţelei.
Copiile de siguranţă se creează pe discuri flexibile pentru a nu pierde datele
stocate pe discurile locale în cazul unor accidente. Această operaţie poate fi
realizată cu comanda BACKUP sau cu comenzile REPLACE şi XCOPY.
În timp ce ultimele două comenzi folosesc un singur disc flexibil pentru
stocarea datelor, comanda BACKUP permite împărţirea datelor de pe discul local pe
mai multe discuri flexibile, fiind utilizată pentru crearea de copii de siguranţă pentru
fişiere de dimensiuni foarte mari. Prin această comandă se realizează şi formatarea
discurilor flexibile înainte de a începe operaţia de copiere.
Sintaxa:
[d:][cale]BACKUP [d:][cale] nume-fişier-sursă [.ext|[[d:][cale] nume-fişier-
destinaţie][opţiuni]
Ca opţiuni se pot folosi:
/S - extinde efectul comenzii şi asupra fişierelor care se află în subdirectoarele
care aparţin directorului curent;
/M - copiază numai acele fişiere care au fost modificate după ce s-a făcut
ultima copie de siguranţă;
/A - fişierele copiate se adaugă la destinaţie celor existente;
/D:data - se copiază numai acele fişiere care au fost create sau modificate la data
specificată;
EXEMPLU:
Copierea pe discul destinaţie (unitatea A:) a tuturor fişierelor care au fost
create după 01.03.2003
C:\GRUPA7\DANA>BACKUP *.* A: /S /D:03-01-2003

Comanda FIND este o comandă care realizează căutarea unui şir de

caractere specificat prin comandă într-un fişier de tip text şi afişarea pe ecran a
valorii şirului sau a textului exceptând şirul căutat.
Sintaxa:
[d:][cale] FIND [/V][/C][/N] "şir" [d:][cale] nume-fişier [.ext]
în care :
/V - permite afişarea liniilor care nu conţin şirul căutat;
/C - permite afişarea pe ecran numai a numărului liniilor unde s-a găsit şirul
specificat;
/N - afişează la începutul fiecărei linii un număr ce reprezintă poziţia relativă a liniei
în cadrul fişierului.

EXEMPLU:
Căutarea în fişierul DOCUMENT.TXT care se află în directorul curent al
textului "acte de plată" cu afişarea acestuia pe ecran.
C:\GRUPA6\VALY>FIND "acte de plată" DOCUMENT.TXT

Comanda MORE - realizează citirea datelor dintr-un fişier sau de la

echipamentul standard de intrare şi afişarea acestora la echipamentul standard de
ieşire cu efectuarea de pauze la umplerea unui ecran. Pentru a trece la următoarea
pagină se acţionează orice tastă.
Comanda se utilizează întotdeauna cu redirectarea intrării într-un fişier sau
preia ieşirea dintr-o altă comandă.

EXEMPLU:
Afişarea conţinutului fişierului DOCUMENT.TXT ştiind că el are mai multe
pagini se poate realiza astfel :
C:\GRUPA6\VALY>MORE<DOCUMENT.TXT sau
C:\GRUPA6\VALY>TYPE DOCUMENT.TXT !MORE

Comanda MOVE - ce permite mutarea fişierelor dintr-un director în altul

precum şi schimbarea numelui unui director.
Sintaxa:
[d:][cale] MOVE [d:][cale] nume-fişier-sursă [.ext] [[d:] [cale] nume-fişier-
destinaţie] [/Y]
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

/Y - permite suprapunerea fişierelor care se mută peste cele existente în directorul

destinaţie fără a cere permisiunea utilizatorului.
Dacă prin comandă nu se specifică destinaţia (unitatea de disc, calea de
directoare şi numele fişierelor) atunci fişierele din directorul curent se vor muta în
unitatea curentă în directorul rădăcină.

EXEMPLE:
Mutarea tuturor fişierelor de tip DAT din directorul curent în directorul DAN
aflat pe unitatea de disc B :
C:\GRUPA5\IOANA>MOVE *.DAT B:\DAN
• Schimbarea numelui directorului IOANA cu directorul LAURA care se află în
directorul GRUPA5
C:\GRUPA5>MOVE IOANA LAURA

Comanda PRINT - are rolul de a tipări la imprimanta locală conţinutul unui

fişier în timp ce utilizatorul poate folosi calculatorul pentru alte operaţii. Prin
comanda PRINŢ fişierele se constituie într-o coadă de aşteptare în ordinea înscrierii
lor în comandă sau în ordinea în care acestea au fost memorate în cadrul
directorului curent. După listarea unui fişier se face automat avans la o nouă pagină.
Sintaxa:
[d:][cale]PRINT [opţiuni][[d:][cale] nume-fişier.ext
Ca opţiuni se pot folosi :
/D: disp - specifică dispozitivul de listare (implicit acesta este PRN);
/Q: nrfis - specifică numărul maxim de fişiere din coada de aşteptare (implicit este
10, numărul maxim este de 32 de fişiere);
/B: dim - precizează mărimea zonei tampon utilizată (cu cât această dimensiune
este mai mare cu atât imprimanta va fi mai rapidă).

EXEMPLE:
• Tipărirea unui fişier din directorul curent
C:\GRUPA2\ANA>PRINT PRODUS.TXT
• Tipărirea a 12 fişiere de tip program ce se află în directorul VALY de pe unitatea de
disc A :
C:\>PRINT A:/Q:12 *.PRG
Comanda RESTORE - comandă utilizată pentru a încărca pe discul local, în
directorul indicat prin comandă fişierele care au fost încărcate pe disc flexibil printr-o
comandă BACKUP.
Sintaxa :
[d:][cale]RESTORE specificator- sursă specificator-destinaţie [opţiuni]
unde :
- specifîcator-sursă - indică unitatea de disc flexibil şi directorul de unde se
vor copia fişierele;
- specifîcator-destinaţie - indică unitatea locală de disc, calea de directoare în care
se vor copia fişierele.
Ca opţiuni se folosesc:
/S - permite şi restaurarea fişierelor ce aparţin de subdirectoarele directorului
specificat la destinaţie;
/P - cere permisiunea utilizatorului de a înlocui un fişier ce este protejat la scriere
sau care a fost modificat după ce s-a creat copia de siguranţă;
/W - permite restaurarea numai a acelor fişiere care au fost modificate de la
crearea copiei de siguranţă;
/N - permite restaurarea numai a fişierelor care nu se găsesc pe discul destinaţie,
în directorul specificat.

EXEMPLU:
• Restaurarea tuturor fişierelor de pe discul B: pe discul local în directorul specificat
prin cale, pe discul de destinaţie:
C:\>RESTORE B: *.* C:\GRUPA2\DAN

Comanda SORT - comandă utilizată pentru a ordona datele unui fişier după
anumite criterii. Prin această comandă, datele din fişierul specificat sau de la
unitatea standard de intrare sunt citite, ordonate şi apoi scrise în noua structură la
echipamentul standard de ieşire sau într-un nou fişier.
Sintaxa:
[d:][cale] SORT [/R][/+N] <fişier-sursă> [fişier-destinatie]
unde :
/R - permite sortarea în ordine descrescătoare (implicit sortarea se face
crescător);
/+N - permite începerea sortării din coloana al cărui număr este indicat prin N.
Dacă acest parametru nu se specifică sortarea începe din coloana 1

EXEMPLE:
• Ordonarea fişierului PROD.DAT cu afişarea rezultatului pe ecran
C:\GRUPA2\DAN>SORT<PROD.DAT
• Sortarea fişierului invers crescător începând din coloana 15 cu depunerea
rezultatului într-un alt fişier
C:\GRUPA2\DAN>SORT /R/+15<PROD.DAT> SPROD.DAT
Comanda XCOPY - are rolul de a copia selectiv, grupuri de fişiere care pot
include şi subdirectoare de pe o unitate de disc pe alta sau dintr-un director în altul.
Sintaxa:
[d:][cale] XCOPY [d:][cale] nume-fişier_sursă [.ext] [[d:][cale] nume-fişier
destinaţie [.ext][opţiuni]
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Ca opţiuni se utilizează:
/A - permite copierea numai a acelor fişiere care au bitul de arhivare
poziţionat pe 1. Valoarea bitului nu se modifică;
/D: dată - permite copierea numai a acelor fişiere care au fost create sau actualizate
după data specificată;
/M - copiază numai acele fişiere care au bitul de arhivare poziţionat pe 1.
Valoarea bitului se anulează;
/E - permite crearea de subdirectoare goale la destinaţie;
/S - permite copierea din directorul sursă şi a subdirectoarelor care conţin
fişiere;
/P - cere permisiunea utilizatorului pentru a crea un fişier la destinaţie;
/V - permite verificarea operaţiei de copiere;
/W - permite afişarea unui mesaj la începutul execuţiei comenzii prin care se cere
schimbarea discurilor.

EXEMPLE:
• Se copiază conţinutul directorului curent de pe unitatea locală pe un disc flexibil din
unitatea A:
C:\GRUPA2\ANA>XCOPY *.* = A: /S /D:03-15-2003
• Pentru copierea fişierelor dintr-un director în altul
C:\>XCOPY GRUPA2\ANA *.* = GRUPA2\ANY

4.4.8.3. Comenzi pentru lucru cu unităţile de disc

Comanda CHKDSK - este utilizată pentru a verifica integritatea structurii
logice a unui disc sau pentru a determina gradul de fragmentare a unui fişier.
Sintaxa:
[d:][cale] CHKDSK [d:][cale] nume-fişier [.ext][/F][/V]
în care:
/F - permite corectarea erorilor găsite. Implicit, sistemul detectează erorile dar nu le
corectează;
/V - permite afişarea numelui fiecărui fişier, aflat în directorul specificat prin cale în
momentul verificării.
Comanda este utilizată pentru a verifica starea unui disc şi pentru a repara
structura acestuia în caz că s-au constatat defecte (erori logice).
Dacă în comandă apare un nume de cale, de directoare sau un nume de
fişiere atunci se va afişa pe ecran şi numărul de zone continue ocupate pe disc de
fişiere.
EXEMPLU:
Verificarea integrităţii discului local C: cu afişarea numărului de zone
ocupate de fişierul PROD.DAT
C:\GRUPA3\ANA> CHKDSK PROD.DAT
 Comanda DEFRAG - este utilizată pentru a optimiza spaţiul ocupat pe disc.
Este utilizată de obicei după o operaţie de copiere a unui fişier pe o altă unitate de
disc. Cu această ocazie fişierul poate fi memorat în diverse secţiuni în scopul
utilizării cât mai eficiente a suportului de date, dar această fragmentare a fişierului
are efecte negative la exploatarea acestuia (se îngreunează accesul la date). Din
acest motiv este necesară o operaţie de aducere la loc a tuturor segmentelor unui
fişier. Operaţia poartă numele de defragmentare.
Sintaxa:
[d:][cale] DEFRAG [d:][opţiuni]
Ca opţiuni se utilizează:
/U - realizează asamblarea fragmentelor unui fişier dar cu spaţii goale între fişiere;
/S - permite introducerea unui criteriu de ordonare a fişierelor pe unitatea de disc.
Printre criteriile de sortare pot fi utilizate :
N sau -N - sortarea fişierelor după nume;
E sau -E - sortarea fişierelor după extensie;
D sau -D - sortarea fişierelor după data creării sau a ultimei actualizări;
S sau -S - sortarea se face după spaţiul ocupat pe disc;
Criteriul de sortare nu afectează ordinea fizică a fişierelor pe disc, ci numai
ordinea în care acestea sunt organizate în tabela de alocare a fişierelor (FĂT) şi
sunt afişate pe ecran printr-o comandă DIR.

Comanda DISKCOMP - comandă care permite să compare conţinutul a

două discuri flexibile.
Pentru a se putea compara două discuri flexibile acestea trebuie formatate
la aceeaşi capacitate (cu acelaşi număr de piste şi sectoare).
Comanda este utilizată după o comandă DISKCOPY.
Sintaxa:
[[d:][cale] DISKCOMP [d]:[d2:][/l][/8]
în care:
/l - realizează compararea discurilor pe o singură faţă;
/8 - compară conţinutul celor două discuri numai pentru primele 8 sectoare de pe
o pistă.
La această comandă se compară cele două discuri, pistă cu pistă şi în caz
de eroare (conţinut neidentic) se va afişa pe ecran un mesaj corespunzător.
Dacă nici unul din cei doi parametrii nu sunt utilizaţi în comandă atunci se
execută o comparare cu o singură unitate de disc.
EXEMPLU:
C:\>DISKCOMP A: B: /l - compară discul de pe unitatea A: cu cel de pe
unitatea B: pe o singură faţă.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Comanda DISKCOPY - este utilizată pentru a copia conţinutul unui disc

flexibil pe un alt disc flexibil. Dacă discul destinaţie nu a fost formatat anterior
operaţia se poate realiza la lansarea acestei comenzi.
Sintaxa:
[d:][cale] DISKCOPY [dl:][d2:][opţiuni]
Ca opţiuni se pot folosi :
/l - copiază doar o faţă a discului sursă;
/V - efectuează o verificare a corectitudinii memorării datelor la destinaţie (operaţie
ce poate fi efectuată prin comanda DISKCOMP)
Dacă prin comandă nu se indică cele două unităţi de disc sistemul cere
introducerea acestora în mod interactiv.
Dacă cele două unităţi de disc sunt specificate prin aceeaşi literă, copierea
se va face folosind o singură unitate de disc, solicitându-se în acest caz utilizatorului
să introducă pe rând cele două discuri.

EXEMPLE:
C:\>DISKCOPY A: B: /V - conţinutul unui disc se copiază pe alt disc folosind
aceeaşi unitate cu verificarea copierii la destinaţie.

Comanda FDISK - este utilizată pentru formatarea hard-discului (împărţirea

acestuia în mai multe discuri logice numite partiţii). Orice partiţie a discului se
comportă ca o unitate de disc independentă.
Împărţirea discului fizic în partiţii (discuri logice) oferă posibilitatea ca două
sau mai multe sisteme de operare să coexiste pe acelaşi disc. De asemenea
partiţionarea poate fi folosită şi pentru a separa sistemul de programe (sistemul de
operare + programele aplicative) de fişierele de date.
Pe un hard-disc pot apare trei tipuri de partiţii :
• o partiţie MS-DOS primară în care se memorează sistemul de operare;
• o partiţie MS-DOS extinsă - care poate să conţină până la 23 de unităţi logice - are
o prezenţă opţională;
• una sau mai multe partiţii străine - apar numai atunci când este utilizat şi un alt
sistem de operare în afară de MS-DOS.
La punerea calculatorului sub tensiune, cel mult o partiţie este activă.
Aceasta trebuie să fie cea primară pentru a permite lansarea în lucru a sistemului de
operare.
Sintaxa:
FDISK
Comanda FORMAT - comandă externă ce permite formatarea unui disc
flexibil.
Sintaxa:
[d:][cale] FORMAT [d:][opţiuni]
 Ca opţiuni se utilizează:
/S - copiază fişierele IO.SYS, MSDOS.SYS şi COMMAND.COM pe discul
care se formatează de pe discul implicit;
/B - permite formatarea discului cu 8 sectoare pe pistă şi rezervarea
unui spaţiu pentru fişierele IO.SYS şi MSDOS.SYS fără a le memora;
/V - permite introducerea unei etichete de volum;
/U - permite o formatare rapidă care poate fi ulterior anulată;
/T: piste - se precizează numărul de piste de pe faţa unui disc;
/N: sectoare - precizează numărul de sectoare pe o pistă;
/F: capacitate - permite includerea capacităţii la care va fi formatat discul;
/l - discul este formatat pentru o utilizare pe simplă faţă;
/8 - formatează un disc la 8 sectoare pe o pistă.
Prin operaţia de formatare a unui disc flexibil se iniţializează discul la un
format acceptat de către sistemul de operare, se analizează întregul disc pentru a
detecta pistele defecte, se creează şi se iniţializează directorul rădăcină, tabela de
alocare a fişierelor şi programul încărcător al sistemului.
Cu această comandă se pot formata atât discurile noi dar şi cele utilizate în
care caz vechiul conţinut se pierde.
Opţiunile indicate prin sintaxă pot fi folosite în funcţie de tipul discului.

EXEMPLE:
C:\>FORMAT B: /F: 1,44 /S /V - se formatează un disc de 3,5 inch la o
capacitate de 1,44 MO cu încărcarea fişierelor IO.SYS, MSDOS.SYS şi
COMMAND.COM şi cu posibilitatea de a introduce o etichetă de volum.
C:\>FORMAT B: /T:80 /N: 15 /S - discul este formatat cu 80 de piste pe o
faţă, fiecare pistă fiind împărţită în 15 sectoare.

Comanda UNFORMAT – este utilizată pentru a restaura structura logică a

unui disc care a fost formatat printr-o operaţie de "formatare rapidă".
Sintaxa:
UNFORMAT d: [opţiuni]; UNFORMAT/PARTN
Ca opţiuni se utilizează:
/P - cu rolul de a trimite rezultatul operaţiei de restaurare la imprimantă.
/L - permite listarea fişierelor şi directoarelor care au fost găsite pe hard-disc.
Opţiunea /PARTN permite restaurarea tabelei de partiţii a unui hard-disc.
4.4.9. Redirectări şi filtre
Pentru sistemul de operare MS-DOS unitatea standard de intrare este
tastatura, iar unitatea standard de ieşire este ecranul monitorului.
Sistemul oferă însă posibilitatea de a schimba unitatea de intrare sau de
ieşire cu un alt dispozitiv periferic. Operaţia prin care o comandă unitatea standard
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

de intrare sau de ieşire se schimbă cu un alt dispozitiv periferic poartă numele de

redirectare.
Redirectarea poate fi de două tipuri :

redirectarea intrării specificată prin semnul "<" urmat de numele fişierului
din care se iau datele de intrare;

redirectarea ieşirii specificată de semnul ">" urmat de numele
dispozitivului periferic sau al fişierului unde se vor memora datele de ieşire
indicate printr-o comandă. Se poate utiliza şi semnul "»" (dublu mai mare) în
situaţia în care se doreşte ca ieşirea unei comenzi să fie adăugată la
sfârşitul unui fişier deja existent.

EXEMPLE:
• Sortarea unui fişier de date existent pe discul implicit cu afişarea rezultatului
sortării pe ecran.
C:\GRUPA5\ANA>SORT<PROD.DAT
• Dacă în urma sortării rezultatul va fi depus într-un nou fişier ce va fi memorat pe
disc în directorul curent atunci :
C:\GRUPA5\ANA>SORT<PROD.DAT>SPROD.DAT
• Tipărirea, la imprimanta locală a unui fişier existent în directorul curent, cu ajutorul
comenzii TYPE
C:\GRUPA5\ANA>TYPE SPROD.DAT>PRN

Sistemul de operare MS-DOS permite de asemenea ca unele comenzi să

se înlănţuie (ieşirea unei comenzi cuplată la intrarea altei comenzi). Aceste comenzi
poartă numele de filtre. Sistemul dispune de trei comenzi-filtru. Acestea sunt:
SORT, FIND şi MORE. Ele pot funcţiona atât ca nişte comenzi de sine stătătoare
dar pot fi folosite şi împreună cu alte comenzi de la care preiau ieşirea. Caracterul
prin care se precizează înlănţuirea unei comenzi cu alta este "l" (pipe).

EXEMPLE:
• Afişarea conţinutului fişierului PROD.DAT care se află în directorul curent şi apoi
sortarea acestuia începând din coloana 10 cu depunerea rezultatului în fişierul
SPROD.DAT:
C:\GRUPA5\ANA>TYPE PROD.DAT SORT/+10>SPROD.DAT
• Afişarea conţinutului fişierului SPROD.DAT format din mai multe pagini cu
posibilitatea stopării listării la umplerea unui ecran.
C:\GRUPA5\ANA>TYPE SPROD.DAT MORE
4.4.10. Folosirea unităţilor de disc locale
Unităţile de disc locale pot fi unităţi de dischete locale sau unităţi de hard-
disk-uri locale. Meniul contextual al unei unităţi de disc local conţine, în plus fata de
comenzile cunoscute, următoarele comenzi:

Sharing - se foloseşte pentru a vizualiza sau modifica opţiunile de partajare
a discului;

Format - se foloseşte pentru a formata discul local corespunzător;

Copy Disk - apare doar în meniul contextual al unei unităţi de dischete şi
permite copierea unei dischete.
Fereastra de proprietăţi a unei unităţi de disc local se poate afişa selectând
comanda Properties din meniul contextual al unităţii de disc local respective.
Aceasta are trei pagini. Pagina General conţine eticheta de volum şi permite
modificarea ei. Pagina Tools permite realizarea unor operaţii cu discul local
respectiv. Pagina Sharing apare şi la selectarea comenzii omonime din meniul
contextual al unităţii de disc locale şi permite vizualizarea şi modificarea
proprietăţilor de partajare ale discului.
4.4.10.1. Partajarea unui disc local
Prin partajarea unui disc local, acesta se face disponibil altor utilizatori din
reţea. Pentru a putea partaja un disc local, este necesar ca în prealabil să fie setat
serviciul de partajare a discurilor, din configurarea reţelei. Pentru a partaja un disc
local, se selectează comanda Sharing din meniul contextual al discului (sau din
meniul File al ferestrei de navigare sau de explorare care conţine discul local sau un
shortcut pentru el) sau se selectează pagina Sharing din fereastra de proprietăţi a
discului respectiv. Numele ferestrei conţine eticheta de volum a discului C.
Dacă nu se doreşte ca discul C să poată fi accesat de pe alte calculatoare
din reţea, se selectează cutia de opţiuni Not shared.
Prin selectarea cutiei de opţiuni Shared as, discul este făcut vizibil altor
utilizatori din reţea. În zona Share Name se va introduce numele de partajare al
discului local. Zona Comment poate să conţină un comentariu care să ajute ceilalţi
utilizatori din reţea să identifice mai uşor despre ce resursa partajată este vorba.
Ceilalţi utilizatori din reţea pot să aibă acces limitat la această resursă, eventual pe
baza unei parole, acces nelimitat la acest disc (din nou, eventual pe baza unei
parole) sau acces la disc dependent de o parola pe care o cunoaşte.
Astfel, un alt utilizator poate avea acces Read Only la acest disc, prin
selectarea cutiei de opţiuni corespunzătoare.
Dacă se doreşte, acest tip de acces poate fi restrâns doar la acei utilizatori
care cunosc o parolă (care se introduce în zona de text Read Only Password).
O alta posibilitate este permiterea accesului nelimitat la disc (read/write),
prin selectarea cutiei de opţiuni Full.
În acest caz, se poate specifica o parolă în zona de text Full Access
Password.
Dacă se selectează cutia de opţiuni Depends on Password, acei utilizatori
care cunosc doar parola introdusă în zona de text Read Only Password vor avea
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

acces doar pentru citire, pe când utilizatorii care cunosc parola introdusă în zona de
text Full Access Password vor avea acces atât pentru citire cât şi pentru scriere.
Prin partajarea unui disc local, toate directoarele de pe el sunt partajate. În
meniul local al unui director exista opţiunea Sharing care se foloseşte pentru a
partaja doar un director, în cazul în care nici unul dintre parinti nu este partajat.
Selectarea opţiunii Not Shared pentru un director care este deja partajat
datorită unui părinte nu are efectul de a ascunde directorul respectiv de alţi utilizatori
din reţea.
4.4.10.2. Verificarea unui disc local
Verificarea existenţei unor erori pe un disc local (hard-disc sau discheta) se
face folosind aplicaţia ScanDisk. Pentru a o lansa în execuţie, se selectează
comanda ScanDisk din submeniul System Tools al submeniului Accessories al
submeniului Programs al meniului Start.
O alta modalitate de a lansa în execuţie această aplicaţie este utilizând
pagina Tools a ferestrei de proprietăţi a unui disc local. Zona Error checking
status din această fereastră conţine un text care precizează de cât timp nu s-a mai
verificat integritatea structurii fizice şi logice a discului respectiv. Selectarea
butonului de comandă Check Now are ca efect lansarea în execuţie a aplicaţiei
ScanDisk.
Aceasta aplicaţie este similară cu varianta ei în mod text (comanda scandisk
din MS-DOS), deci nu o prezentam aici, ea fiind uşor de utilizat. Este indicat să se
facă această operaţie atunci când s-a oprit calculatorul fără a da în prealabil
comanda Shut down (de exemplu, s-a întrerupt curentul).
4.4.10.3. Crearea copiilor de siguranţă
Windows 98 conţine programul Backup de realizare a unei copii de
siguranţă a unor fişiere de pe disc. Copia de siguranţă se poate realiza pe dischete,
pe benzi sau pe alte calculatoare din reţea. Instalarea obişnuită a sistemului
Windows 98 nu instalează şi această componentă, dar ea poate fi instalată în orice
moment folosind opţiunea Add/Remove Programs din Control Panel.
Pentru a lansa în execuţie aplicaţia Backup se selectează comanda
corespunzătoare din meniul System Tools (acelaşi care conţine şi comanda
ScanDisk) sau se deschide fereastra de proprietăţi a unui disc local, se selectează
pagina Tools şi se selectează butonul de comandă Backup Now. Zona Backup
Status din această pagină conţine un text referitor la timpul trecut de când nu s-a
creat nici o copie de siguranţă a discului.
Pentru a afla detalii privitoare la modul de utilizare a aplicaţiei Backup, se
poate consulta meniul Help al acestei aplicaţii.
4.4.10.4. Defragmentarea discului
Prin crearea şi ştergerea continuă de fişiere pe un disc local, spaţiul ocupat
pe acesta nu mai este contiguu, ci este fragmentat. Fragmentarea unui disc scade
performanţele de utilizare a lui. Este o idee bună defragmentarea periodica a
discurilor locale.
MS-DOS conţine programul defrag care realizează acest lucru.
Corespunzător, Windows 98 are o versiune a acestui program, numită Disk
Defragmenter. Pentru a lansa în execuţie această aplicaţie, se selectează comanda
corespunzătoare din meniul System Tools (acelaşi care conţine aplicaţiile
ScanDisk şi Backup) sau se deschide fereastra de proprietăţi a unui disc local, se
selectează pagina Tools, după care se selectează butonul de comandă
Defragment Now. Zona Defragmentation Status conţine informaţii referitoare la
intervalul de timp care a trecut de la ultima defragmentare.
4.4.10.5. Formatarea discurilor
Prin formatarea unui disc local se şterg informaţiile de pe acesta, se înscriu
informaţii despre structura de directoare şi se verifică zonele defecte de pe el. Discul
local pe care este instalat Windows 98 nu poate fi formatat din Windows 98.
Probabil va întrebaţi, de ce? Răspunsul este simplu. Comanda cu ajutorul căreia se
face formatarea este format, comandă care ştie să execute o operaţie pentru un
oricare alt disc, mai puţin cel pe care este instalat sistemul de operare, al cărei
componentă este. Cu alte cuvinte, dacă Windows 98 este instalat pe discul c:\
putem formata orice alt disc sau partiţie de disc (d:\, e:\, …, dacă există, evident). De
asemenea, sub sistemul de operare Windows 98 putem formata şi conţinutul unui
floppy-disk.
Dacă ţinem seamă de faptul că Windows 98 oferă şi posibilitatea de a utiliza
sistemul MS-DOS, prin intermediului utilitarului MS-DOS Prompt, accesabil din
meniul Start – Programs - MS-DOS Prompt, putem face precizarea ca operaţia de
formatare poate fi lansată şi din fereastra MS-DOS Prompt, prin intermediul liniilor
de comenzi (c:\>format x:).
De reţinut, că putem face formatarea discului c:\ doar sub MS-DOS, prin
intermediul unei dischete sistem.
Vom prezenta în continuare modul în care se realizează operaţia de
formatare a unei dischete. În Windows 98 formatarea unei dischete se face
selectând comanda Format din meniul contextual al unei unităţi de dischetă sau din
meniul File al unei ferestre de navigare care conţine şi un icon pentru unitatea de
disc.
Se va deschide fereastra de dialog Format. În această fereastră de dialog
se vor preciza parametrii formatării. Din lista derulantă Capacity se selectează
capacitatea la care se doreşte formatarea dischetei. Aceasta depinde de tipul unităţii
de dischetă. Din zona Format type se selectează tipul formatării. Opţiunea Quick
(erase) se foloseşte atunci când se doreşte formatarea rapidă a unei dischete care
a mai fost formatată. Este o operaţie similară cu ştergerea dischetei, nemaifăcându-
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

se o reevaluare a sectoarelor defecte. Opţiunea Full se foloseşte dacă se doreşte

formatarea propriu-zisă a dischetei, adică ştergerea ei şi verificarea sectoarelor,
urmată de marcarea celor defecte. Opţiunea Copy system files only se foloseşte
dacă se doreşte doar copierea fişierelor sistem MS-DOS. Este similară cu comanda
sys din MS-DOS. Dacă se doreşte atribuirea unei etichete de volum dischetei nou
formatate, se deselectează cutia de selectare No label şi se introduce eticheta de
volum în zona Label.
Se pot formata atât discuri noi, cât şi discuri utilizate (în acest caz, vechiul
conţinut de informaţie se pierde).
4.4.10.6. Copierea conţinutului unei dischete
Prin intermediul comenzii Copy Disk din meniul contextual al icon-ului unei
dischete se poate face o copie fizică a unei dischete. Selectarea comenzii Copy
Disk are ca efect afişarea ferestrei de dialog Copy Disk
4.4.10.7. Modificarea etichetei de volum
Pentru a modifica eticheta de volum a unui disc, se deschide fereastra de
proprietăţi discului respectiv şi în pagina General se modifică eticheta de volum
afişată în zona Label. Pentru a vizualiza sau modifica eticheta de volum a unei
dischete, aceasta trebuie să fie introdusă în unitate.
4.4.11. Posibilităţi de integrare într-o reţea din Windows 98
Aceasta secţiune va introduce câteva definiţii şi termeni utilizaţi pentru
componentele hardware şi software care asigura conectarea şi buna funcţionare în
reţea a unui calculator.
4.4.11.1. Arhitectura componentei de reţea din Windows 98
Principalele trăsături ale arhitecturii de reţea a sistemului de operare
Windows 98 sunt următoarele:

componenta de reţea a sistemului Windows 98 este alcătuită dintr-un număr
de device drivere virtuale (VxD) scrise pentru arhitectură pe 32 de biţi a
sistemului, acestea pot fi încărcate dinamic şi sunt foarte performante.
Pentru ca VxD-urile se executa la ringul 0 (cel mai privilegiat - aplicaţiile
obişnuite rulându-se la ringul 3) în mod protejat, operaţiile I/O cu reţeaua se
execută de la 50 până la de 200 de ori mai rapid decât la primele versiuni
de Windows. Driverele lui Windows 3.1 care se rulează în mod real
efectuează un mare număr de comutări între modul real şi modul protejat.

funcţionând exclusiv în mod protejat şi folosind interfeţe bine stabilite
componenta de reţea din Windows 98 este mult mai robusta. Vechile
drivere pentru reţea care funcţionau în mod real puteau foarte uşor să
ajungă la conflicte pentru memoria necesara sau pentru întreruperile
folosite. Cum alocarea resurselor hardware este arbitrată de Windows 98
driverele de reţea native nu mai au aceasta problema.

componenta de reţea din Windows 98 este foarte modulară. Ea include trei
interfeţe importante care asigura compunerea modulara a driverelor,
protocoalelor şi aplicaţiilor: Network Provider Interface (NPI) care permite
realizarea suportului concurent pentru mai multe servere de reţea,
Installable File System (IFS) care permite suportarea simultana a mai
multor tipuri de sisteme de fişiere precum şi o versiune noua (3.1) pentru
Network Driver Interface Specification (NDIS 3.1) care aduce în plus un
important suport pentru Plug and Play.

sistemul Windows 98 oferă suportul cel mai avansat pentru mai multe tipuri
de reţele. Se afirma uneori despre acest sistem de operare ca este clientul
de reţea „ideal”. Windows 98 poate fi simultan client pentru reţele Microsoft
şi Novell Netware. De fapt, arhitectura de reţea a sistemului Windows 98
permite coexistenta a până la zece clienţi de reţea cu condiţia ca aceştia să
folosească suportul nativ Windows 98 (să fie scrişi pe 32 de biţi şi să se
ruleze în mod protejat - să fie VxD-uri);

componenta Protocol Manager a lui Windows 98 permite încărcarea
simultană a mai multor protocoale de transport. Windows 98 oferă, în
versiunea standard, suportul pentru stivele de protocoale IPX/SPX, TCP/IP
şi NetBEUI.

toate componentele de reţea din Windows 98 au fost scrise pentru a
suporta modul de operare dinamic Plug and Play.
Interfaţa Network Provider (NPI)
Un element important care contribuie foarte mult la modularitatea şi
generalitatea arhitecturii de reţea este interfaţa NP (Network Provider). Această
interfaţă se adresează producătorilor de servere de reţea şi permite integrarea
uşoară a suportului pentru aceste servere în Windows 98 (prin suport se înţelege
aici posibilitatea ca Windows 98 să fie client la serverele respective).
Cea mai importanta calitate a NPI - din punct de vedere al unui utilizator -
este faptul ca permite ca toate reţelele suportate să fie accesate şi gestionate
folosind o unica interfaţa utilizator prin intermediul aplicaţiei Network
Neighborhood. Practic, NPI maschează serviciile de reţea oferite de fiecare tip de
reţea pentru componenta de interfaţa utilizator din Windows 98.
Din punct de vedere structural Network Provider Interface este compusă din
două nivele:

o interfaţă de programare (un API) pentru suportul de reţea

suporturile de reţea (NP - Network Provider) propriu-zise.
Interfaţa de programare pentru suportul de reţea este un set unic de apeluri
utilizate de Windows 98 pentru a obţine servicii de reţea cum ar fi căutarea unor
informaţii pe servere de reţea, conectarea şi deconectarea de anumite servere de
reţea, adăugarea unui job de listare într-un server de imprimare dintr-o anumita
reţea. Aceste apeluri sunt transmise mai departe celuilalt strat, adică suporturilor de
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

reţea propriu-zise (NP). Nivelul NP oferă efectiv serviciile de reţea cerute de

diversele componente ale sistemului de operare.
Exemplul cel mai semnificativ pentru modul de abstractizare şi de unificare
oferit de NPI este sistemul de login din Windows 98. Fiecare Network Provider oferă
o singura fereastra de dialog pentru a permite intrarea (login-ul) pe serverul de reţea
corespunzător, designul ferestrei depinzând de cerinţele de securitate specifice
serverului.
Concluzionând, Windows 98 oferă o interfaţa unica pentru serviciul de login
pe un server de reţea, iar acest lucru este realizat prin folosirea interfeţei Network
Provider (NPI).
Interfaţa IFS
Interfaţa Installable File System din Windows 98 este o mulţime bine
definita de apeluri care sunt folosite pentru a implementa în sistemul de operare
orice sistem de fişiere (de exemplu VFAT care este un sistem de fişiere pe 32 de biţi
sau CDFS, sistemul de fişiere specific CD-ROM-urilor).
Pentru componenta de reţea a sistemului Windows 98, interfaţa IFS este
folosita pentru implementarea de redirectori de reţea. Funcţionarea unui redirector
reţea poate fi înţeleasă mai bine pe un exemplu: deschiderea unui fişier de pe un
server din reţea. Pentru deschiderea unui astfel de fişier, un utilizator de Windows
98 acţionează un dublu-clic pe iconul corespunzător. Interfaţa grafică a lui Windows
98 determină faptul că iconul corespunde unei legături de reţea şi nu unui fişier local
şi transmite numele de fişier interfeţei Network Provider. Aceasta restabileşte, dacă
e cazul, legătura cu serverul de reţea şi apoi transmite cererea de deschidere către
redirectorul de reţea adecvat. Redirectorul de reţea transforma cererea de
deschidere de fişier într-o cerere formatată corespunzător serverului de reţea pe
care o transmite în jos nivelului de reţea prin interfaţa NDIS iar în sus, către NPI şi
interfaţa grafică se transmite un handle pentru fişierul deschis.
Redirectorii furnizaţi de Microsoft pentru clienţii de reţele Microsoft şi
Netware sunt implementaţi amândoi folosind interfaţa IFS.
4.4.11.2. Integrarea în reţele Microsoft
Un PC ce rulează sistemul de operare Windows 98 se integrează perfect în
reţelele Microsoft. Componenta de reţea din Windows 98 cuprinde un client scris pe
32 de biţi pentru reţele Microsoft şi oferă de asemenea şi serviciile de tip peer-to-
peer incluse deja de la versiunea Windows for Workgroups.
4.4.11.3. Clientul reţelei
Caracteristicile principale ale clientului pentru reţele Microsoft oferit de
sistemul Windows 98 sunt următoarele:

robusteţe;

o implementare care nu utilizează deloc memorie convenţională;

reconectare automată la reţea;

un mecanism avansat de caching la nivelul clientului;

compatibilitate cu standardul Plug and Play;

integrarea completă în interfaţa grafică orientată obiect a sistemului
Windows 98;

independenţă de protocolul de reţea folosit.
Clientul pentru reţele Microsoft este implementat ca o colecţie de
componente scrise în întregime pe 32 de biţi, funcţionând exclusiv în mod protejat.
Driverele NDIS, redirectorul de reţea şi componenta Network Provider sunt scrise ca
VxD-uri şi deci, oferă o performanta foarte buna. Toate aceste componente au fost
special rescrise pentru a funcţiona corect şi cu bune performante într-un sistem care
oferă un multitasking preemptiv.
Clientul suporta facilităţile introduse odată cu Windows 95 cum ar fi numele
lungi de fişiere, Plug and Play şi se integrează foarte bine în interfaţa grafică a lui
Windows 98 prin intermediul interfeţei NP.
Clientul pentru reţele Microsoft poate folosi ca protocol de transport oricare
dintre stivele de protocoale IPX/SPX, TCP/IP sau NetBEUI.
Clientul poate comunica cu sisteme ce rulează Windows for Workgroups,
Windows NT Advanced Server sau Workstation, LAN Manager şi LAN Manager for
UNIX.
4.4.11.4. Servicii de tip peer-to-peer
Windows 98 include acelaşi tip de servicii peer-to-peer ca şi Windows 95
sau Windows for Workgroups: partajarea de fişiere şi de imprimante.
Securitatea pentru acest nivel de servicii se realizează printr-o parola
ataşată unui director partajat sau unei imprimante partajate.
Serviciile de tip peer-to-peer pot fi administrate şi de la distanţă folosind
aplicaţia Net Watcher. Un administrator de reţea poate monitoriza conexiunile la
orice resursă oferită spre partajare de Windows 98, poate deconecta utilizatorii de
astfel de resurse sau să schimbe drepturile de acces pentru anumiţi utilizatori.
4.4.11.5. Integrarea în sistemul de operare Netware
Windows 98 oferă mai multe variante de integrare în reţele Netware. Cea
mai performanta varianta este, poate parea surprinzător, clientul Microsoft pentru
conectare la servere Novell Netware. O alta posibilitate de conectare la reţele Novell
Netware este de a utiliza clienţii oferiţi chiar de firma Novell dar care, până în acest
moment, nu sunt integraţi perfect în arhitectura pe 32 de biţi a sistemului Windows
98. Microsoft oferă suportul necesar utilizării acestor clienţi nativi Novell pentru a
permite o trecere lină spre utilizarea noilor facilităţi oferite de Windows 98.
Clientul Microsoft pentru reţele Novell Netware este scris ca VxD şi este
mult mai performant decât versiunile native Novell care sunt scrise în mod real. Pe
lângă performante net superioare clienţilor ce funcţionează în mod real, clientul
Microsoft oferă o robusteţe sporită şi nu consumă deloc memorie convenţională
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

pentru a funcţiona.
4.4.11.6. Configurarea componentelor de reţea
Pentru configurarea componentei de reţea din Windows 98 exista aplicaţia
Network din directorul Control Panel sau se activează meniul contextul al
pictogramei Network Neighborhood.
Fereastra aplicaţiei Network Setup are trei pagini: Configuration,
Identification şi Access Control. Pagina afişată implicit este pagina Configuration
care permite efectuarea operaţiilor de configurare a subsistemelor componentei de
reţea. În partea superioara a paginii Configuration este prezentata configuraţia
curenta a PC-ului adică acele componente de reţea care sunt instalate. În partea de
mijloc a paginii Configuration este lista derulanta de opţiuni Primary Network Logon.
Aceasta cuprinde implicit opţiunea Windows Logon iar pentru cazuri mai rare exista
opţiunea Client for Microsoft Networks.
În cazul în care ar fi instalat şi clientul pentru reţele Novell Netware s-ar mai
adăuga opţiunea Client for Novell Netware Networks.
Prin acţionarea butonului File and Printer Sharing se va deschide o
fereastra de dialog în care se poate alege dacă se doreşte sau nu partajarea
fişierelor sau a imprimantelor calculatorului cu alte calculatoare din reţea.
Ultima zona din pagina Configuration a ferestrei Network Setup este un text
care da informaţii despre elementul curent al ferestrei.
Prin selectarea butonului Identification în fereastra Network Setup se va
afişa o pagina prin intermediul căreia se permite afişarea şi, eventual, modificarea
informaţiilor despre calculator şi grupul de lucru din care face parte calculatorul. Se
mai poate indica şi o scurta descriere a calculatorului, descriere care este accesibilă
prin intermediul unor aplicaţii de management a reţelei.
Noţiunea de grup de lucru şi numele calculatorului care-l va identifica în
reţea sunt introduse pentru prima dată de Windows for Workgroups cu ajutorul
căruia se poate realiza o reţea de tip punct la punct.
Cea de-a treia pagină a ferestrei Network Setup, Access Control permite
stabilirea tipului de acces la resursele calculatorului. Exista două tipuri de control al
accesului la resursele partajate:

la nivel de resursă partajată;

la nivel de utilizator sau de grup de utilizatori (utilizatori sau grupuri
furnizate de serverele de reţea la care este ataşat calculatorul).
Primul tip de control se exercită prin stabilirea unor parole la nivelul fiecărei
resurse partajate (fişier, folder, imprimantă).
Cel de-al doilea tip presupune existenţa unor drepturi de acces distincte
pentru fiecare utilizator sau grup de utilizatori.
În zona de text „Obtain list of users and groups from” se va introduce
numele serverului de reţea de unde să se ia aceşti utilizatori sau grupuri de
utilizatori (servere Novell Netware sau Windows NT). Cele două tipuri de control al
accesului se exclud reciproc.
Exista trei tipuri de operaţii de configurare şi corespunzător fiecărei operaţii
exista un buton în zona mediană a ferestrei Network Setup, pagina Configuration:

Add;

Remove;

Properties.
Prin acţionarea butonului Add se poate adaugă o componentă de reţea, prin
acţionarea butonului Remove se dezinstalează o componentă de reţea iar cu
ajutorul butonului Properties se pot configura acele componente de reţea care
permit o astfel de operaţie.
Aceste operaţii se pot aplica la patru clase de componente de reţea care pot
fi configurate cu ajutorul aplicaţiei Network Setup:

plăcile de reţea şi driverele acestora;

protocoalele de reţea;

serviciile de reţea;

clienţii de reţea.
4.4.11.7. Configurarea plăcilor de reţea
În primul rând trebuie menţionat suportul impresionant pentru plăci de reţea
oferit de Windows 98, care este livrat împreună cu o multitudine de drivere native
(drivere virtuale pe 32 de biţi) pentru plăci de reţea care provin de la toţi marii
producători de astfel de plăci, ca de exemplu: SMC, 3COM, IBM, HP etc.
Pentru aceste tipuri de plăci de reţea, Windows 98 oferă atât drivere virtuale
pe 32 de biţi cat şi drivere NDIS şi ODI pe 16 biţi.
După adăugarea unei noi plăci de reţea în calculator, dacă aceasta este una
dintre cele suportate, Windows 95 o va detecta şi va instala driverul nativ pe 32 de
biţi. Operaţia se poate face şi de către utilizator astfel: se selectează butonul Add şi
din fereastra de dialog care se va afişa se alege Adapter şi apoi din nou butonul
Add.
Se va afişa acum fereastra de dialog care conţine lista producătorilor de
plăci de reţea (în partea stângă) şi lista plăcilor de reţea pentru producătorul selectat
(în dreapta). Dacă tipul de placă dorit sau producătorul nu exista în lista se poate
selecta butonul Have Disk pentru a încărca driverele specifice de pe discheta ce
însoţeşte placa de reţea. După alegerea producătorului şi tipului plăcii dorite se
selectează butonul OK iar Windows 98 va instala driverul dorit. Implicit se instalează
driverul virtual scris pe 32 de biţi pentru placa aleasa, pentru ca este cel mai
performant şi mai robust în funcţionare.
Dezinstalarea unui driver pentru o placa de reţea se poate face simplu,
selectând din fereastra Network Setup driverul dorit şi acţionând apoi butonul
Remove.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

Atât operaţia de instalare cat şi cea de dezinstalare necesita apoi o

reiniţializare a lui Windows 98, pentru a se putea opera modificările din configurare.
Se poate urmări faptul ca după instalarea unei noi plăci de reţea şi a
driverului acesteia, dacă erau instalate protocoale de reţea se va face automat
corelarea acestor protocoale de noul driver. Similar la dezinstalarea unui driver de
placă toate legările de protocoale se şterg.
Driverele de plăci de reţea pot fi configurate folosind butonul Properties din
fereastra Network Setup. Exista patru tipuri de proprietăţi ale unui driver de reţea:

tipul driverului;

legăturile stabilite intre driver şi stivele de protocoale de reţea instalate
în sistem;

proprietăţi avansate ale driverului;

resursele folosite de driver.
Fiecărui tip de proprietate ii corespunde o pagină a ferestrei care arata
proprietăţile driverului de reţea.
Prima pagina este pagina Driver Type şi arata modul de funcţionare a
driver-ului, în mod virtual sau real, pe 32 sau 16 biţi.
Pagina Bindings arată lista protocoalelor de reţea care pot utiliza această
placă de reţea pentru a comunica. Arhitectura modulară a componentei de reţea din
Windows 98 permite utilizarea simultană, pe o aceeaşi placă de reţea a mai multor
stive de protocoale de reţea. Prin selectarea sau deselectarea cutiei de selectare din
dreptul unei stive de protocoale, se poate lega sau dezlega stiva de protocoale de
driverul care se configurează.
Pagina Advanced cuprinde anumite proprietăţi mai deosebite şi specifice
unei anumite plăci de reţea.
Pagina Resources conţine informaţii despre resursele folosite de driverul
plăcii de reţea: IRQ, I/O Address şi DMA Channel, precum şi o fereastra în care
suntem informaţi dacă există sau nu conflicte în sistem. Nu este recomandată
modificarea acestor valori (în unele cazuri nici nu este posibilă).
4.4.11.8. Configurarea protocoalelor de reţea
Windows 98 oferă o varietate de protocoale de reţea suportate, protocoale
care pot proveni de la diverşi producători de software de reţea. Cele mai importante
protocoale cu care lucrează Windows 98 sunt: ATM Call Manager, ATM LAN
Emulation Client, Fast Infrared Protocol, IPX/SPX-compatible Protocol, Microsoft 32-
bit DLC, Microsoft DLC, NetBEUI, TCP/IP, WAN Support for ATM, Winsock2 ATM
Service Provider.
Pentru adăugarea unui protocol se selectează butonul Add din fereastra
Network Setup, în care trebuie selectată opţiunea Protocol şi acţionat butonul Add.
Se va afişa fereastra Select Network Protocol din care se poate alege protocolul
dorit.
 Dezinstalarea unui protocol se va face selectând protocolul din configuraţia
curentă şi apoi acţionând butonul Remove.
Partea mai interesantă legată de protocoalele de reţea este configurarea lor.
Prin selectarea unui protocol instalat şi acţionarea butonului Properties se va
deschide o fereastră de dialog cu mai multe pagini. Stivele de protocoale care nu
provin de la Microsoft nu au prea multe proprietăţi parametrabile. Cele patru
protocoale oferite de Microsoft însă, se pot configura până la un nivel foarte fin.
Toate cele patru protocoale oferite de Microsoft dispun de paginile de
configurare Bindings şi Advanced iar anumite protocoale au şi alte pagini pentru
configurarea altor parametri. Pagina Bindings cuprinde legăturile protocolului cu
Clienţii suportaţi care îl folosesc pentru transmisia în reţea.
Un protocol poate fi folosit de unul, doi sau nici unul dintre cei doi clienţi din
Windows 98. Pagina Bindings cuprinde parametri de-ai protocolului împreună cu
valorile acestora şi o cutie de selectare pentru a putea stabili protocolul ca fiind
protocolul utilizat implicit. Evident, un singur protocol poate fi declarat protocol
implicit la un moment dat.
Protocoalele Microsoft DLC şi NetBEUI nu au decât aceste două pagini
menţionate anterior iar protocolul IPX/SPX mai are o pagina care permite setarea
informaţiilor despre utilizarea protocolului NETBIOS peste IPX/SPX.
Protocolul TCP/IP în implementarea lui Microsoft are mai multe pagini
suplimentare pentru configurare.
Pagina IP Address permite indicarea unei adrese IP şi a unei măşti de
reţea pentru calculator În reţeaua TCP/IP din care face parte sau se poate încerca
obţinerea automata a unei adrese IP. Microsoft a implementat două protocoale care
ajută la configurarea automată a unui calculator pentru a funcţiona în Internet şi
anume WINS (Windows Internet Naming Service) şi DHCP (Dynamic Host
Configuration Protocol).
De fapt, pentru configurarea lui WINS există o pagină specială numită WINS
Configuration, în aceasta putând fi indicat serverul primar şi secundar WINS şi
dacă să se utilizeze sau nu protocolul DHCP.
Pagina Gateway permite indicarea gateway-urilor ce pot fi folosite la rutarea
pachetelor în Internet. Mai există o pagină care permite configurarea serviciului DNS
(Domain Name Service).
Este demn de reţinut faptul că toate configurările protocolului TCP/IP (ca şi
de fapt ale întregului sistem Windows 98) se pot realiza folosind o interfaţă grafică,
uşor de înţeles şi de utilizat, prin contrast cu configurarea acestuia în sistemele de
operare de tip UNIX.
4.4.11.9. Configurarea serviciilor de reţea
Pentru instalarea unui serviciu de reţea se selectează butonul Add din
fereastra aplicaţiei Network Setup şi din fereastra de dialog care se va afişa se
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

alege opţiunea Service şi din nou butonul Add. Se poate observa că există numai
două tipuri de servicii de reţea: partajarea fişierelor şi a imprimantelor pentru reţele
Microsoft şi pentru reţele Novell Netware. Trebuie reţinut că opţiunile Microsoft şi
Novell se exclud reciproc.
Dezinstalarea unui serviciu de reţea se poate face simplu, selectând din
fereastra Network Setup serviciul dorit şi acţionând apoi butonul Remove.
Serviciile de reţea pot fi configurate în acelaşi mod cu driverele de placa şi
protocoalele de reţea prin utilizarea butonului Properties din fereastra aplicaţiei
Network Setup.
Configurarea clienţilor de reţea
Instalarea şi dezinstalarea clienţilor de reţea - clientul pentru reţele Microsoft
şi clientul pentru reţele Novell Netware - se face absolut similar cu operaţiile
descrise pentru serviciile de reţea (vezi secţiunea precedenta). De notat faptul că
instalarea unui client atrage după sine, automat, instalarea şi legarea protocoalelor
potrivite pentru acestea.
Prin selectarea butonului Properties pentru clientul de reţea Microsoft se va
afişa o fereastra în care se poate indica sau nu, un server Windows NT pe care să
se facă conectarea sistemului. Dacă să ales conectarea la acest server, atunci la
pornirea lui Windows 98 se va afişa fereastra de dialog care va cere numele de
utilizator şi parola de sub Windows NT. A doua proprietate ce poate fi setata din
aceasta fereastra este modul de conectare la reţea la pornirea sistemului. Prima
variantă, care este şi cea implicită, presupune o conectare rapidă care va face
reconectarea unităţilor de reţea la primul apel pentru acestea. A doua variantă cere
componentei de reţea să stabilească legături stabile pentru unităţile de reţea încă de
la pornirea sistemului.
Fereastra pentru setarea proprietăţilor clientului de reţea Novell Netware
este similară şi permite indicarea numelui serverului Netware şi a literei care să fie
asignate acestui server.

4.5 Sistemul de operare LINUX RED HAT 7.2

4.5.1 Caracterizare generală
Sistemul de operare LINUX reprezintă cea mai mare colecţie de software
gratuit care exista în acest moment. Este un sistem foarte puternic care conţine o
colecţie de programe utilitare foarte mare.
Acest sistem a apărut iniţial ca un proiect al unui student de la universitatea
Helsinki- Linus Torvalds. El a adunat o mare cantitate de software disponibil în mod
public, pe care a folosit-o pentru a-şi crea propriul sistem de operare.
Deoarece o mare parte a lucrării sale s-a bazat pe o clonă a sistemului de
operare UNIX- denumita MINUX, Linus Toevalds şi-a botezat noul sau sistem de
operare “LINUX”.
 Prima versiune a acestui sistem 0.01 a început să lucreze în iulie 1991, iar
prima versiune utilizabila 0.02 a fost lansata pe 5 octombrie 1991. De atunci
numărul celor care au lucrat şi lucrează la îmbunătăţirea sistemului de operare
LINUX a crescut în mod impresionant.
Multe din componentele acestui sistem de operare (compilatoare, utilitare)
provin de la Fundaţia de Software gratuit. Această instituţie a fost fondată de către
Richard Stallman în anul 1982 cu scopul de a promova crearea, distribuirea şi
utilizarea de software gratuit. În acest sens, Fundaţia a iniţiat proiectul GNU cu
scopul de a produce un site de sisteme de operare asemănătoare sistemului UNIX.
Dezvoltarea sistemului de operare LINUX se datorează faptului ca
programele utilitate au fost create de către persoanele care aveau nevoie ca un
program să facă un anumit lucru. Ei aveau nevoie de un program şi l-au scris. Deci,
se poate afirma că cei care au contribuit la dezvoltarea acestui sistem de operare s-
au orientat după propriile necesităţi. Astfel a apărut un set foarte mare de programe
utilitare care satisfac toate cerinţele utilizatorilor ( de la cei care utilizează
calculatorul personal până la cei care utilizează reţelele de calculatoare).
Pornind de la primele versiuni ale sistemului de operare experţi în software
şi-au creat versiuni proprii pe care apoi le distribuie. Cele mai cunoscute versiuni
sunt următoarele: DEBIAN, SOLCKWARE, MANDRAKE şi Red Hat, fiecare la
rândul ei poate fi găsită în mai multe variante.
Cea mai utilizată versiune (atât pe calculatoare independente cât şi în reţele
de calculatoare) este versiunea Red Hat. O asemenea versiune conţine peste 900
de pachete de programe organizate în mai multe grupe în funcţie de rolul lor. Cea
mai completă versiune Rea Hat este 7.2 prezentă în mai multe variante printre care:

varianta “Download” este alcătuită din peste 1000 pachete de
programe, dar este oferita fără nici un suport tehnic din partea
producătorilor;

varianta “standard”- destinată staţiilor de lucru, beneficiază de un suport
îmbunătăţit pentru dispozitive hardware, mecanisme de securitate
deosebite şi de pachete de programe pentru instrumente grafice.
Totodată, această variantă prezintă şi o serie de avantaje pentru
administratorii de reţea şi inginerii de sistem, aceştia beneficiind de un
set complet de limbaje de programare printre care: C, C++, FORTRAN,
Perl, Phython, Tel, tehnologii web populare, servere de web, ftp, etc.
Aceasta varianta poseda un ghid de instalare şi un manual de
iniţializare în utilizarea sistemului.

varianta “Profesional” este disponibilă la Romsym Data şi este
concepută pentru severe.
Sistemul de operare LINUX Red Hat suportă o gamă largă de protocoale şi
fişiere permiţând integrarea în reţele eterogene, dispune de un suport pentru
comunicarea cu sistemul de operare WINDOWS şi aduce unelte grafice pentru
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

creşterea uşurinţei în administrare ca: utilitare pentru configurarea accesului la

reţeaua locala şi INTERNET, programe pentru gestiunea utilizatorilor şi pentru
testarea şi diagnosticarea componentelor hardware. De asemenea trebuie arătat
faptul că principalele servicii de reţea pot fi configurate prin intermediul unor interfeţe
grafice.
La sfârşitul secolului XX sistemul de operare LINUX era folosit de peste
4.560.000 de utilizatori, în ultimi ani numărul acestora crescând exponenţial.
Pentru o caracterizare sumară am putea spune că sistemul LINUX prezintă
următoarele avantaje:

dispune de un sistem de poştă electronică capabil să gestioneze sute
de mii de mesaje

rulează pe componente hardware ieftine, este gratuit şi simplu;

creează un server de Internet foarte bun;

dispune de un server Word Wide Web, iar funcţiile pentru reţea sunt
sigure şi stabile;

sporeşte securitatea datelor;

este un sistem de operare robust şi uşor depanabil.
Echipamentele necesare pentru încărcarea şi lansarea în lucru a
sistemului de operare LINUX sunt dependente de modul în care acesta este folosit.
Astfel, dacă sistemul este utilizat pe un calculator independent, se
utilizează resursele hardware ale acestuia. Obligatoriu este însă ca acesta să
dispună de un subsistem pentru efectuarea copiilor de siguranţă.
Dacă sistemul este folosit pe reţele locale de calculatoare pentru firme
mici, este nevoie ca serverul să aibă un spaţiu pe hard-disc cuprins intre 1şi 2 GO.
În cazul în care sete necesar să se elaboreze cataloage, documentaţie tehnică sau
altfel de documente, atunci şi necesarul de spaţiu pe hadr-disc creşte. De
asemenea, este nevoie de un monitor de cel puţin 18 inch şi de o placă video
corespunzătoare pentru o rezoluţie de 1024 x 768.
În situaţia în care reţeaua firmei se cuplează la Internet, este necesar şi un
modem ISDN sau o placa de reţea acceptate de sistem.
În sfârşit, este nevoie şi de un subsistem de bandă magnetică necesar
pentru efectuarea copiilor de siguranţă.
Dacă sistemul este utilizat într-o reţea locală de calculatoare de
dimensiune mare este nevoie de mai mult spaţiu pe disc. Se recomandă utilizarea
mai multor unităţi mici de disc decât a uneia foarte mari.
Sistemul de operare LINUX dispune de tehnologia RAID care poate
accelera accesul la discuri. Această metodă duce la creşterea vitezei de executare a
operaţiilor de intrate/ieşire şi măreşte gradul de securitate a datelor.
Pentru servere este nevoie de un subsistem grafic de bună calitate (cel
puţin pentru serverul principal) şi de un subsistem X WINDOW - ale cărui utilitare
sunt folosite pentru configurarea şi administrarea reţelei.
 Este nevoie de una sau mai multe plăci de reţea şi de un subsistem pentru
efectuarea copiilor de siguranţă de mare capacitate, organizat cu benzi magnetice.
În cazul în care sistemul este folosit în instituţii educaţionale este nevoie
de: o placa video care să accepte o rezoluţie de 800 X 600 şi 256 de culori; un
monitor de cel puţin 17 inch; de un sistem multimedia; de un subsistem pentru
efectuarea copiilor de siguranţă.
În toate cazurile, sistemul de operare LINUX necesită cel puţin două
partiţii pe disc:

partiţia pentru memoria virtuală (swap) - căreia trebuie să i se aloce cel
puţin 30 MO;

partiţia pentru sistemul de fişiere, căreia trebuie să i se aloce cel puţin
200 MO.
Un sistem LINUX complet are nevoie de un spaţiu de până la 400 MO
numai pentru nucleu şi utilitare. În plus trebuie să se aloce spaţiu pentru directoarele
utilizatorilor şi pentru aplicaţii.
4.5.2. Instalarea şi lansarea în lucru a sistemului de operare LINUX RED
HAT 7.2
Pentru instalarea sistemului se pot folosi două metode:
a) conceperea unui plan de instalare
b) instalarea sistemului fără un plan prestabilit.
Deoarece cea de-a doua metodă este oarecum riscantă, se preferă prima
metodă.
Procesul de planificare constă în parcurgerea câtorva operaţii care trebuie
efectuate cu anumite scopuri, ca de exemplu:

se face un inventar al sistemului hardware pentru a fi convinşi că acesta
permite instalarea sistemului de operare LINUX;

se stabileşte modul de partiţionare a hard-disc-ului, ţinând seama de
faptul că sistemul necesită cel puţin două partiţii pe disc: una de minim
30MO destinată memoriei virtuale SWAP şi cea de-a doua de minim
200MO pentru sistemul de fişiere;

se aleg pachetele de programe din cadrul sistemului (din cele 900 de
pachete existente) care urmează să facă parte din sistemul de opere
care se va instala;

se alege opţiunea de încărcare a sistemului: încărcarea de pe o
discheta; prin folosirea unui program de încărcare (LILO – LInux
LOader sau GRUB), care oferă o interfaţa grafica foarte prietenoasa)
sau sub sistemul de operare MS-DOS.
Pentru instalarea sistemului de operare LINUX versiunea Red Hat, se
parcurg în ordine următoarele etape:
1. efectuarea unei copii de siguranţă a datelor existente pe hard-disk;
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

2. divizarea partiţiei MS-DOS, în cazul în care sistemul LINUX se instalează

pe o partiţie DOS existenta;
3. încărcarea sistemului de operare de pe CD-ROM (aşa cum este el livrat);
4. instalarea software-ului dorit (a pachetelor de programe considerate a fi
necesare);
5. configurarea sistemului de operare.
În cazul instalării unui nou produs software, deci şi în situaţia noastră, este
recomandat ca înainte de a începe procesul de instalare să se salveze datele
existente pe hard-disk. Pentru aceasta se utilizează un disc flexibil (discheta) gol, pe
care, după ce a fost formatat, se copiază conţinutul fişierelor de pe hard-disk. În
acest scop se aplică comenzile:
C:\DOS>FORMAT A:/S
C:\DOS>COPY FDISK.EXE A:
C:\DOS>COPY FORMAT.COM A:
Astfel, discheta va putea fi folosita în caz de nevoie pentru a formata hard-
disk-ul şi pentru a instala pe acesta sistemul de operare MS-DOS.
Dacă sistemul de operare utilizat pe calculatorul personal este o versiune a
sistemului WINDOWS, şi în acest caz este necesară o copie de siguranţă a datelor
importante.
De asemenea, indiferent de sistemul de operare existent pe calculator este
necesar să se verifice care unitate de stocare a informaţiei este setată pentru CD-
ROM (sistemul de operare LINUX fiind livrat doar pe CD-ROM).
În cazul ca sistemul nu dispune de posibilitatea de a încărca sistemul de
operare de pe CD-ROM pe hard-disk, exista posibilitatea de a crea o dischetă în
acest scop (discheta de boot). Pentru aceasta se introduce discheta în unitatea
pentru floppy-disc (A:), CD-ROM-ul cu LINUX în unitatea CD-ROM (D:), şi se va
lansa automat o fereastră din care se selectează comanda:
<create boot diskette>
După un mesaj de atenţionare va fi lansat programul utilitar <RewWrite> cu
ajutorul căruia se va crea discheta. Pentru aceasta se execută „clic” pe butonul din
câmpul <Image file> şi se selectează fişierul <cdrom.img> care se află în directorul
„/images” de pe unitatea de disc pentru CD-ROM. În continuare se va executa „clic”
pe butonul <Write> şi se va transfera imaginea de boot pe dischetă.
Este necesar, de asemenea, ca înainte de începerea instalării sistemului de
operare să se realizeze operaţia de scanare a discului (în care scop se utilizează
comanda <scandisk> şi cea de defragmentare prin utilizarea comenzii <defrag>.
Acest lucru este necesar pentru a folosi spaţiul liber de pe partiţia MS-DOS sau
WINDOWS la instalarea sistemului LINUX.
În continuare pentru instalarea sistemului de operare LINUX se parcurg
următorii paşi:
1. se introduce CD-ROM-ul sau discheta de pornire în unitatea periferică adecvată şi
se porneşte calculatorul. La monitor va fi afişat un „ecran de întâmpinare” din care
se va alege metoda de instalare dorită:

prin intermediul unei interfeţe grafice, în car caz este nevoie de o
memorie RAM de minim 64MO şi o placă grafică care să permită o
rezoluţie de 800x600 în 16 biţi;

lowres – care va porni programul de instalare în modul 640x480;

nofb;

modul text care permite realizarea aceloraşi setări ca şi interfaţa grafică
dar cu creşterea vitezei de instalare;

modul expert – folosit în special de cei care au experienţă în instalarea
sistemelor de operare, realizează un control absolut al procesului de
instalare.
Pentru începători se alege opţiunea implicită (interfaţă grafică) prin
acţionarea tastei <ENTER> şi automat se va încărca Kernel-ul sistemului şi o serie
de drivere necesare diferitelor componente hardware de care dispune calculatorul.
După aceasta va porni programul de instalare a sistemului de operare
LINUX Red Hat 7.2 denumit ANACONDA. Acesta va detecta tipul plăcii grafice, a
monitorului şi al mouse-ului cu care este înzestrat calculatorul.
Apoi, după un ecran introductiv Welcome to Red Hat Linux 7.2 !, se trece în
primul meniu al interfeţei grafice Language care dă posibilitatea de a alege limba în
care se va desfăşura în continuare dialogul cu programul ANACONDA. La
selectarea acestui meniu pe ecran va apare o listă de 15 limbi de circulaţie
internaţională, printre care engleza, franceza, germana etc. După alegerea limbii şi
acţionarea butonului <OK> va fi afişat „License Agreement”, fereastră din care se
selectează opţiunea <Accept>. Se mai recomanda la instalare, prin intermediul altor
ferestre de comunicare, stabilirea unor parametri hardware, mai exact alegerea
driver-elor pentru tastatura şi mouse. Fereastra Keyboard Configuration oferă
posibilitatea de a alege unul din standardele de configurare pentru tastatura:
Model/Layout/Dead Keys. Fereastra Mouse Configuration oferă posibilitatea de a
alege unul din standardele de configurare pentru mouse: Model/Port/Device.
Fereastra următoare Welcome te invită să parcurgi procesul efectiv de instalare.
2. Următoarea fereastră va apare la activarea celei de-a doua opţiuni pentru a
selecta clasa de instalare. Pentru începători se recomandă ca din această fereastră
să se aleagă opţiunea „Recommended”.
3. Următoarea opţiune Install Options oferă posibilitatea de a alege tipul de instalare
dorit pentru sistemul de operare:
 Workstation: instalare optimă pe staţii de lucru;
 Server: instalare completă pentru servere de aplicaţii;
 Laptop: instalare pentru calculatoare portabile;
 Custom: instalare recomandată utilizatorilor cu experienţă; oferă
utilizatorului posibilitatea de a-şi alege singur opţiunile de instalare.
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

4. După alegerea tipului de instalare se face o nouă verificare şi o pregătire pentru

structurarea spaţiului pe hard-disk.
5. La pasul următor Choosing Your Partitioning Strategy – Disk Partitioning Setup se
face selecţia pentru a alege locul unde va fi instalat sistemul. Exista posibilitatea de
a se utiliza spaţiul existent, de a micşora o partiţie Windows existentă creând astfel
spaţiu pentru partiţia LINUX, de a crea manual o partiţie LINUX pe hard-disk
(Custom Disk Partitioning). Opţiunile pentru partiţionare sunt:
 Have the installer automatically partition for you;
 Manually partition with Disk Druid;
 Manually partition with fdisk (experts only)
Used fdisk – „Select dive to run fdisk on hde”;
Partitions – Disk Setup.
Dacă se doreşte o partiţionare manuală, se vor alege opţiunile 2 sau 3, în
speţă folosirea utilitarului Disk Druid sau fdisk (de preferat acesta din urma).
Instalarea continuă cu fereastra Boot Loader Installation/ Configuration,
pregătirea pentru configurarea şi instalarea pachetelor de programe. Din lista
opţiunilor alegem varianta GRUB, ca variantă optimă pentru încărcarea sistemului:
 Use GRUB as the boot loader
 Use LILO as the boot loader
 Do not install a boot loader
Alegând programul GRUB pentru instalare vom putea insista asupra unor
configurări mai amănunţite: vom stabili, mai exact, o parolă pentru programul de
boot şi o protecţie a sistemului împotriva viruşilor:
GRUB: Password/Boot Loader Password Configuration
 Password: …
 Confirm: ….
Firewall Configuration
Select Security Level : High/Medium/No firewall
 Use default firewall
 Custom : DHCP/SSH/Telnet/WWW(http)/Mail(SMTP)/FTP
6. Fereastra următoare Instal Boot Loader Recorder face referiri directe la procesul
de instalare, prin stabilirea partiţiei, tipului acesteia (ex. ext3) şi a sectorului de boot,
prin setarea modulelor (ex. modulul Kernel) şi a etichetelor de boot (ex. Boot label).
 /dev/hdc Master Boot Record (MBR)
 /dev/hdc1 First sector of boot partition
Kernel parameters : ………
Force use of LBA32 (not normally required)
Partition: /dev/hdc1 Type: ext3

Default boot image

Boot label : Red hat Linux
7. Următorul pas constă în setarea limbii pentru interfaţa sistemului de operare
LINUX (fereastra Language Support Selection) şi a zonei geografice (fereastra Time
Zone Selection).
8. După încheierea procesului, urmează un moment foarte important şi anume
selectarea parolei de root. Fereastra poartă numele Account Configuration.
Utilizatorul denumit „root” este administratorul sistemului, aceasta se defineşte în
mod automat în timpul instalării sistemului de operare, a cărui parolă este folosită
ulterior pentru a intra în sistemul LINUX instalat în scopul efectuării de modificări.
Această operaţie este structurată în doi timpi:
Stabilirea parolei pentru administrator - Enter a password for the root user
(administrator) of this system:
 Root password: …
 Confirm: ………..
 Administratorul and MultimediaSupport
 Netware Support
 Dial-Up Support
 Messaging and Web Tools
 Graphics and Image Manipulation
 News Server
 NFS File Server
 Anonymous FTP Server
 SQL Database Server
 Web Server
 Router/Firewall
 DNS Name Server
 Network managed Workstation
 Authoring and Publishing
 Emacs
 Utilities
 Legacy Application Support
 Software Development
 Kernel Development
 Windows Compatibility/Interoperability
 Games and Entertainment
 Everything
Select individual packages Total install size: 830M
După ce se aleg pachetele, prin bifarea cu mouse-ul în căsuţa din stânga
fiecărui pachet, sistemul stabileşte spaţiul total pe care îl vor ocupa respectivele
pachete de programe pe hard-disk. În cele din urmă, după ce s-a încheiat procesul
de selectare a pachetelor se acţionează butonul <OK> şi începe instalarea.
10. În cazul în care calculatorul este prevăzut cu un modem sau este conectat în
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

reţea se selectează opţiunea de <configure networking>, iar din fereastra care apare
se alege opţiunea <nomal modem connection> şi se confirmă alegerea activând
butonul <OK>. În continuare se selectează portul la care este conectat modemul şi
se confirmă cu <OK>.
11. Următorul pas constă în selectarea monitorului şi a plăcii grafice (opţiunea
„Graphic Interface (X) Configuration”). Programul de instalare determină automat
tipul plăcii grafice şi posibilităţile de lucru ale monitorului (Monitor Selection). Tot cu
aceasta opţiune se pot selecta rezoluţia şi adâncimea de culoare care vor fi utilizate
în interfaţa grafica (Custom X Configuration). Dacă imaginea de test este afişată
corect confirmaţi cu „YES”. Pe ecran va apărea o ultimă fereastră prin care se
confirmă încheierea cu succes a operaţiei de instalare.
Pentru lansarea în lucru a sistemului de operare LINUX, dacă acesta a fost
instalat sub sistemul Windows, fiecare având o partiţie pe hard-disk, va trebui să se
aleagă care sistem va fi lansat.
12. De reţinut că, înainte să se facă instalarea propriu-zisă a pachetelor de
programe, sistemul va face o nouă scanare a hard-disk-ului în scopul eliminării de
bad-uri de pe suprafaţa sa, verifică formatarea partiţiei de boot şi va crea o imagine
cu ceea ce urmează a fi instalat. Fereastra se numeşte About to install.
Installing packages: scanează de bad-uri
 Formatting/file system
 Transferring install image to hard drive
 Setting Up RPM
 Preparing to install
 Performing post install configuration
13. Un pas foarte important în procesul instalării îl reprezintă crearea dischetei de sistem
(Boot disk Creation), dischetă care conţine un pachet de fişiere care ajuta la încărcarea
sistemului în anumite momente când sistemul nu funcţionează în condiţii normale.
Pentru lansarea în lucru a sistemului de operare, în memoria internă trebuie
să se afle, cel puţin, componentele de bază ale sistemului ( nucleul). În acest scop
se utilizează programele LILO (LInux LOader) sau GRUB. Programul LILO
(componenta a sistemului LINUX) afişează pe ecran un mesaj de întâmpinare, iar în
continuare încarcă în memoria internă nucleul sistemului.
Primul proces pe care îl lansează nucleul este procesul “init “care citeşte
fişierul “inittab“ aflat în directorul /etc şi iniţializează sistemul pe baza celor găsite în
acest fişier.
Pentru a decide ce activitate să execute, procesul “init“ utilizează conceptul
de “nivel de rulare “. Cu cât nivelul de rulare este mai înalt (ia valori de la 1 la 6 ), cu
atât va rula mai multe programe. Astfel, nivelul 1 rulează programe în sistem
monoutilizator, iar nivelul 4 rulează programe în sistem multiutlizator.
Programul “init“ preia din fişierul “inittab“ informaţii despre ceea ce trebuie
făcut pentru fiecare nivel de rulare şi nivelul utilizat la iniţializare.
 După iniţializarea sistemului, pentru a putea intra în sistem, utilizatorul
trebuie să-şi introducă numele şi parola. Dacă cele doua fac cuplu, sesiunea de
lucru este deschisă şi dacă se lucrează în mod comanda pe ecran apare prompterul
de sistem în următoarea structură:
[root@pc root]# în cazul administratorului de sistem, sau
[user@pc user]# în cazul celorlalţi utilizatori.
La incheierea sesiunii de lucru, pentru a evita distrugerea sistemului de
fişiere, se iese din sistem folosind comanda:
[root@pc root]# /sbin/halt, iar pentru a reiniţializa sistemul deschizând o
nouă sesiune de lucru se dă comanda:
[root@pc root]# /sbin/reboot.
În acelaşi scop se pot utiliza tastele: <CTRL>, <ALT>, <DEL>, acţionate
concomitent.
4.5.3. Structura sistemului de operare LINUX RED HAT 7.2
Ca şi sistemul de operare UNIX , din care se trage, sistemul LINUX este
structurat pe trei componente şi anume:

Nucleul (Kernel-ul) sistemului de operare;

Sistemul de programe;

Shel-ul sistemului.
Nucleul este partea centrală care asigura servicii către programele aplicative
pentru gestiunea memoriei, a intrărilor, a ieşirilor, a proceselor şi a timpului.
Prin proces se înţelege un program în stare de execuţie.
Funcţiile nucleului sunt:
a) gestiunea memoriei - prin alocarea şi eliberarea memoriei interne pentru
procesele aflate în execuţie;
b) gestiunea dispozitivelor periferice - permiţând proceselor un acces
controlat la acestea;
c) gestionarea fişierelor prin operaţii de alocare sau eliberare a memoriei
auxiliare (externe) pentru stocarea şi regăsirea datelor, prin structurarea sistemului
de fişiere într-un mod flexibil, uşor de utilizat şi protejarea fişierelor de date împotriva
distrugerilor şi a acceselor ilegale;
d) gestionarea proceselor, efectuând controlul execuţiei acestora prin
implementarea unor comenzi de creare, terminare, suspendare şi comunicare intre
procese, precum şi planificarea proceselor pentru execuţie conform unei politici de
timp partajat;
Nucleul sistemului LINUX este alcătuit din următoarele componente:

subsistemul de control al operaţiilor de intrare/ieşire care controlează modul
de lucru cu unităţile periferice ale calculatorului, alocă spaţiu pentru fişiere,
gestionează spaţiul liber pe hard-disc, controlează accesul la fişiere etc.

subsistemul de control al proceselor - realizează planificarea şi
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

sincronizarea între procese, precum şi gestionarea memoriei interne;

interfaţa cu hardware-ul - realizează tratarea întreruperilor şi comunicarea
directă cu componentele fizice ale sistemului electronic de calcul.
Sistemul de fişiere cuprinde ansamblul pachetelor de programe care
realizează o arie foarte largă de aplicaţii. Sistemul LINUX dispune de cca. 900 de
pachete de programe acoperind o multitudine de aplicaţii.
Shell-ul sistemului de operare LINUX sau interpretorul de comenzi, asigură
interfaţa între om şi sistem. Schematic, structura sistemului de operare LINUX se
prezintă astfel:
Subsistemul de control al operaţiilor
de I/E
Nucleul
Subsistemul de control al proceselor
(KERNEL-ul)
Interfaţa cu hardware

Sistemul X Window
Programe translatoare
Sisteme de prelucrare a textului
S.O. LINUX
Sisteme de grafică
Sistemul de Sisteme multimedia
fişiere Sisteme de comunicaţie în reţele locale

Sisteme de comunicaţie pe INTERNET

Instrumente de lucru pentru programatori

Shell-ul
Instrumente de birotică
sistemului

Figura 4.26. Sistemul de fişiere şi formatul acestora

În accepţiunea sistemului de operare LINUX, un fişier este format dintr-o

succesiune de linii, fiecare linie fiind formată dintr-o succesiune de caractere.
Fişierele sunt organizate într-o structură arborescentă formată din: directorul
rădăcină (root), directoare, subdirectoare şi fişiere.
Directoarele şi subdirectoarele conţin informaţii pentru găsirea fişierelor.
Structura ierarhic arborescentă în care se găseşte sistemul de fişiere
poate fi redată astfel:
 ROOT („ / ”)

.automat BIN BOOT DEV ETC LIB MNT NET OLD USR

DOC INFO MAN SRC LIB BIN USERS

GAMES USERS 1 …………………... USERS N

FIS1.TEX FIS2.HTML FIS3.DVI

Figura 4.27. Structura arborescentă a fişierelor

Această structură conţine o serie de directoare şi subdirectoare specifice,

printre care cele mai utilizate sunt:
 .automat - director utilizat pentru configurarea automata a sistemului de
operare LINUX;
 /bin- director în care se găsesc principalele comenzi ale sistemului;
 /boot- acest director conţine un program scurt ce permite crearea
dischetei de boot;
 /dev- director ce conţine fişierele speciale;
 /etc- directorul conţine o serie de fişiere şi subdirectoare care realizează
diverse operaţii (configurare-sysconfig; lucru în reţea-networks; parolele
utilizatorilor- passworf, s.a.);
 /lib- tine biblioteca de sistem;
 /mnt- ţine evidenţa subdirectoarelor în care se vor monta dispozitivele
periferice (cdrom ISO 9660; fstab, s.a.);
 /usr- conţine o serie de subdirectoare care oferă informaţii asupra
sistemului de operare LINUX (/doc; /info; /man);
 /scr- conţine documentaţia despre modulele (componentele) nucleului
sistemului;
 /lib- tine evidenta bibliotecii de programe;
 /bin- conţine o serie de programe executabile (games, tex, dvi, etc);
 /uesrs- directoare utilizator.
Fiecare utilizator se identifică printr-un nume şi o parolă. În aceste
directoare utilizatorii îşi pot crea alte subdirectoare sau îşi depun fişierele create, în
funcţie de spaţiul alocat la crearea directoarelor şi de mărimea fiecărui fişier
exprimată în număr de caractere.
Ţinând seama de această structură arborescentă putem spune că sistemul
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

de operare LINUX recunoaşte următoarele tipuri de fişiere:

fişiere director;

fişiere obişnuite;

fişiere speciale.
Fişierele director asigură structura arborescentă, având ca director rădăcină
- directorul root (“/”).
Reprezentarea internă a unui fişier (obişnuit) este specificată prin “inodul”
asociat acestuia care conţine atât poziţia pe disc a unui fişier de date, cât şi o serie
de alte informaţii referitoare la: proprietarul fişierului, drepturile de acces ale acestuia
şi data ultimului acces la fişier sau a ultimei actualizări a acestuia.
Fiecare “inod” (informational node) are asociat un număr de ordine care
desemnează, în mod unic, numele intern al fişierului. Directoarele conţin o tabelă de
traducere al numelui extern al fiecărui fişier în număr de ordine prin care se
identifică un fişier.
Fişierele obişnuite - din punct de vedere al sistemului de operare LINUX
sunt considerate o zonă bine delimitată pe hard-disc, identificate printr-un
specificator şi în care urmează să se introducă date. Blocurile fizice de date ale
fişierelor se pot crea ca zone contigue sau necontigue de date, ele fiind identificate
prin intermediul unei tabele de alocare a fişierelor.
Specificatorul unui fişier este format dintr-un nume (sistemul LINUX accepta
nume lungi de fişiere - formate din maxim 255 de caractere) şi o extensie (formata
din 1 la 4 caractere). În specificatorul de fişier se pot utiliza şi caracterele “?” şi “*”
pentru a desemna nume globale de fişiere cu care se pot lucra la un moment dat.
Pentru a lucra cu un fişier trebuie să se specifice calea de directoare în care
acesta este memorat. Directoarele din cale se despart prin semnul “/”; ultimul
director din cale se desparte de fişierul căutat tot prin “/”.

EXEMPLU:
/usr/users/users1/fis1.tex
Fişierele speciale se găsesc în directorul „/dev” şi se utilizează pentru a trata
dispozitivele periferice ale unui calculator ca nişte fişiere. Din punct de vedere al
utilizatorului nu există diferenţe între a lucra cu un fişier obişnuit sau a lucra cu un
fişier special.
Fişierele speciale realizează legătura cu funcţiile programului de comandă
aferente perifericelor care le-au fost asociate.
Inodurile acestor fişiere conţin două grupe de caractere:
- un grup major - indică tipul dispozitivului periferic (lp – imprimanta paralelă);
- un grup minor - precizează numărul de ordine al dispozitivului periferic (se
utilizează atunci când la un calculator se pot cupla mai multe unităţi periferice de
acelaşi tip (lp1, lp2, lp3 - indicând inodurile pentru imprimanta paralelă).
Redăm în continuare un tabel al inodurilor principalelor fişiere speciale
utilizate de sistemul de operare LINUX:

FIŞIERE SPECIALE | DESCRIERE

___________________ |_______________________________________________
/dev/hda | Primul disc IDE- în întregime
/dev/hda1 | Partiţia 1 de pe prima unitate de disc IDE
/dev/hda2… | Partiţia 2 de pe prima unitate de disc IDE şi următoarele
/dev/hdb | A doua unitate de disc IDE- în întregime
/dev/hdb1 | Partiţia 1 de pe a doua unitate de disc IDE
/dev/hdb2… | Partiţia 2 şi următoarele de pe a doua unitate de disc IDE
/dev/sda | Prima unitate de disc SCSI- în întregime
/dev/sda1… | Prima partiţie şi următoarele de pe unitatea de disc SCSI
/dev/cua0 | Imprimanta seriala 0 (COM1- în MS-DOS )
/dev/cua1 | Imprimanta seriala 1 ( COM2- în MS-DOS)
/dev/cua2 | Imprimanta seriala 2 (COM3- în MS-DOS)
/dev/cua3 | Imprimanta seriala 3 ( COM4- în MS-DOS)
/dev/lp0 | Imprimanta paralela 0 (LPT1- în MS-DOS)
/dev/lp1 | Imprimanta paralela 1 (LPT2 în MS-DOS)
/dev/ lp2 | Imprimanta paralela 2 ( LPT3 în MS-DOS)
/dev/scr0 | Unitatea de disc CD-ROM SCSI
/mnt/cdrom ISO 9660 | Unitate de CD-ROM. Tipul discului este dat de specificaţia
ISO (International Standard Organization)
/dev/st0 | Unitatea de banda magnetica SCSI nr. 0
/dev/st1… | Unitatea de banda magnetica SCSI nr.1 şi următoarele

4.5.4. Protecţia fişierelor şi drepturile de acces

Sistemul de operare LINUX fiind un sistem multiacces se pune problema
protejării datelor din fişiere de un eventual acces neautorizat.
Fiecărui tip de fişier i se asociază nişte indicatori care simbolizează
drepturile de acces ale utilizatorilor.
Pentru directoare şi fişiere exista trei categorii de utilizatori:

proprietarul - este cel care a creat directorul şi fişierele. Administratorul de
sistem poate acorda şi altor utilizatori statutul de proprietar asupra unor
directoare şi fişiere pe care nu le-a creat personal, folosind în acest sens o
comanda speciala;

grupul de utilizatori - mai mulţi utilizatori (salariaţi unui compartiment
funcţional dintr-o societate comercială) sunt proprietarii directoarelor şi
fişierelor create pentru acest grup;
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

ceilalţi utilizatori - reprezintă mulţimea utilizatorilor care pot lucra sub

sistemul de operare LINUX.
Pe baza numelui dat prin LOGIN, sistemul determină drepturile de acces şi
validează sau inhibă acţiunile utilizatorilor, punând astfel în practică mecanismul de
protecţie.
Pentru fiecare categorie de utilizatori, drepturile de acces se stabilesc la
crearea directorului, dar ele pot fi modificate ulterior de către administratorul de
sistem.
Sistemul de operare LINUX dispune de posibilităţi de protecţie a datelor prin
realizarea unui control al accesului la directoare şi fişiere. Astfel, există următoarele
drepturi de acces:
a) Pentru directoare:

read (r) - permite utilizatorului să deschidă şi să citească conţinutul unui
director;

write (w) - permite utilizatorului să creeze sau să şteargă un fişier de tip
director;

execute (x) - permite utilizatorului să caute un director pe baza
specificării unei cai de acces.
b) Pentru fişiere:

read (r) - permite utilizatorului să afişeze conţinutul unui fişier;

write (w) - permite utilizatorului să modifice conţinutul unui fişier;

execute (e) - permite încărcarea în memoria internă şi lansarea în
execuţie a unui program obiect (program ce a fost elaborat pe baza
structurii fişierului), citirea şi lansarea în execuţie a unui fişier de
comenzi Shell.
Interzicerea drepturilor de modificare şi de execuţie pentru un director
reprezintă o protecţie împotriva acelor utilizatori care vor să folosească neautorizat
un fişier ce aparţine de acel director.
4.5.5. Elementele de bază ale sistemului de operare LINUX RED HAT 7.2
Sistemul de operare LINUX dispune de un program foarte complex denumit
X WINDOW utilizat atât pentru configurarea monitoarelor cât şi a plăcii video. Acest
program monitorizează toate operaţiile care se execută sub sistemul de operare
LINUX, indicând printr-un grafic care se afişează pe ecran, media încărcării curente
a sistemului.
X WINDOW este un sistem foarte puternic, având la baza următoarele
elemente:
a) Ecranul - este ceea ce se vede la monitor. La lansarea în lucru a
acestui sistem (folosind comanda “startx”) apare un ecran iniţial împărţit
în două părţi: partea stângă a acestuia este destinată ferestrei de
comenzi unde utilizatorul poate să introducă comenzi de la tastatură, iar
 partea dreaptă este destinată programului “control panel” cu cele trei
meniuri: File, Moduls şi Help. Pe verticală, în această parte, sunt afişate
pictogramele:

File System Configuration;

Package management;

Serch Help System;

Kernel Daemon Configuration.
b) Ecranul virtual - reprezintă locul în care programele desenează ferestre.
Dimensiunea ecranului virtual poate fi mai mică, mai mare sau egală cu cea
a ecranului fizic.
c) Pagini - reprezintă ecrane virtuale suplimentare, create de sistem.
Cele mai utilizate ferestre sunt cele de aplicaţii (apar la chemarea în lucru a
unui program al sistemului de operare LINUX). Principalele elemente ale unei
ferestre sunt:
1. Butonul “Meniul ferestrei” - afişează un meniu cu opţiuni specifice
ferestrei;
2. Butonul “Minimizare” - transforma fereastra într-o pictogramă;
3. Butonul “Maximizare “- desfăşoară fereastra pentru a umple tot spaţiu
disponibil al ecranului;
4. Bara de titlu - se află în partea de sus a ferestrei, în care se afişează
numele aplicaţiei (a programului) lansat în lucru (starwrite 3.1-
programul este un procesor de texte componenta a pachetului
StarOffice);
5. Bara de meniuri - afişează o listă de meniuri disponibile (File, Edit,
Wiew, Insert, Format, Data, Tools, Window - sunt meniuri ale unui
program de calcul tabelar). La activarea unui meniu apar comenzile
specifice aplicaţiei;
6. Bara de defilare - cu ajutorul căreia se pot afişa fişiere al cărui conţinut
depăşeşte un ecran;
7. Corpul ferestrei - locul în care se dau comenzi, se introduce text sau se
fac alte operaţii în funcţie de rolul programului chemat în lucru;
8. Bara de task-uri - locul unde se afişează informaţii despre starea
aplicaţiei (se mai numeşte şi bara de stare). Pe această bară, în
extremitatea stângă, se află butonul <Start> cu ajutorul căruia se aleg, în
continuare, operaţiile de executat.
Sistemul de operare LINUX dispune de o serie de programe pentru
gestionarea ferestrelor, printre care:
1. fvwm2-95 – Free Window Manager Version2 - este o reminiscenţă a
sistemului de operare WINDOWS ’95;
2. fvwm – Free Window Manager - acest program a fost proiectat să fie
asemănător unui alt program existent, numit Motif;
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

3. twm – Trivial Window Manager este un program vechi fără capacitate

de ecran virtual;
4. olwm – Open Look Window Manager, este un sistem de ferestre realizat
de Sun Microsystem pentru a concura programul Motif.
În afară de acestea pe Internet la diverse adrese se pot găsi şi alte
programe de gestionarea ferestrelor dar acestea trebuie cumpărate.
4.5.6. Întâlnirea dintre LINUX şi MS-DOS
Sistemul de operare LINUX conţine o serie de instrumente şi caracteristici
înglobate care permit schimbul de date cu discurile MS-DOS. De asemenea dispune
şi de un set de programe care permit rularea programelor MS-DOS în LINUX, astfel
se poate beneficia de avantajele ambelor sisteme de programe.
Sistemul LINUX dispune de un set de comenzi care au fost proiectate să
lucreze cu discuri MS-DOS. Acestea se numesc comenzi “m” deoarece încep cu
această litera. Multe dintre acestea seamănă cu comenzile MS-DOS echivalente.
Următorul tabel reda comenzile LINUX şi echivalentul lor în MS-DOS :

COMENZI LINUX ECHIVALENTUL

în M S- D O S
mttrib ATTRIB
mcd CD
mcheck CHKDSK/SCANDISK
mcopy COPY
mdel DEL
mdeltree DELTREE
mdir DIR
mformat FORMAT
mlabel LABEL
mmd MD
mmove MOVE
mrd RD
mren RENAME
mtype TYPE

În cazul sistemelor de fişiere se ridică o problemă legată de numele

acestora. Astfel, în sistemul de operare MS-DOS numele unui fişier este limitat la
opt caractere plus trei pentru extensie, iar în sistemul LINUX numele unui fişier
poate fi format din maxim 255 de caractere plus extensia din 1 - 4 caractere. În
cazul copierii pe o discheta MS-DOS a unor fişiere din LINUX numele acestora va fi
trunchiat. Pentru a le readuce la numele lor iniţial, sistemul LINUX foloseşte
comanda <mkmanifest> care creează un fişier script cu rolul de a readuce numele
trunchiate la numele iniţiale.
Comenzile “m“ nu funcţionează numai cu discuri flexibile (dischete) dar şi cu
discuri hard şi chiar cu partiţii MS-DOS.
Se poate afirma că sistemul de operare LINUX poate rula şi programe din
sistemul de operare WINDOWS. Astfel, există un pachet de programe denumit
Windows Compatibility Interoperability, robust şi complet din punct de vedere al
caracteristicilor care permit acest lucru.
4.5.7. Sistemul X Window
X Window este un sistem de ferestre cu suport transparent pentru aplicaţiile
de reţea. El este disponibil în mai multe variante, unele gratuite, altele comerciale.
Pentru versiunea Red Hat Linux 7.2 avem parte de serverul Xfree86 4.1.0,
bazat pe sistemul X11R6.3.
Exista doua posibilităţi prin care se poate rula sistemul X Window sub Linux:

pornire automata la încărcarea sistemului;

lansarea de la prompt-ul unui shell a comenzii „startx”.
Prima variantă – X Window porneste automat de fiecare dată când se
încarcă sistemul de operare Linux – se foloseşte unul din următoarele programe:
xdm (X Display manager), kdm (KDE Display Manager), respectiv gdm (GDOME
Display Manager).
Aceste programe oferă o modalitate grafică de log-are în sistem, fiecare
prezentând anumite particularităţi legate de aspectul grafic şi funcţionalitate. În mod
normal aceste programe sunt pornite automat în momentul încărcării sistemului de
operare. Fiecare oferă o fereastră în care trebuie să se introducă numele unui cont
de utilizator şi parola. Opţional, se poate alege managerul de ferestre care se
doreşte a fi folosit în sesiunea de lucru curenta.
A doua variantă – lansarea de la prompt-ul unui shell a comenzii „startx” –
reprezintă de fapt un front-end al programului „xinit”, program ce realizează
iniţializarea sistemului X Window.
4.5.7.1. Configurarea X Window
Majoritatea setărilor legate de X Window se găsesc în fişierul
„/etc/X11/XF86Config-4” (sau „/etc/X11/XF86Config”, în funcţie de versiunea
folosită).
Pentru configurarea sistemului X Window se foloseşte un program auxiliar
numit „Xconfigurator”.
Se tastează la prompt-ul unui shell comanda „Xconfigurator” şi se deschide o
fereastră cu titlu de mesaj introductiv. În continuare, Xconfigurator va încerca să
detecteze tipul plăcii video de care dispune staţia de lucru. Rezultatul va fi afişat în
câteva momente; mai exact tipul server-ului X şi driver-ul pe care-l va folosi. Dacă
autodetectarea nu a fost posibilă, ni se prezintă o listă de peste 700 de tipuri de
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

plăci grafice, din care o vom alege manual pe cea corectă. La fel se va alege şi tipul
server-ului pe care dorim să-l folosim.
În continuare, alegem tipul monitorului, dacă nu va fi autodetectat şi în cazul
în care el se va găsi în lista ce va prezentată. Dacă tipul monitorului folosit nu se află
în această listă, alegem varianta Custom şi vom introduce manual parametrii cei mai
importanţi, adică frecventele de împrospătare pe orizontală şi pe verticală.
Următoarea fereastră ne cere să introducem dimensiunea memoriei de pe
placa video; valorile dintre care se va face alegerea variază între 256 KO şi 64 MO.
Ultimele date care trebuie introduse se referă la modurile grafice care se
doresc a fi utilizate, adică rezoluţia şi adâncimea de culoare. De reţinut, că se pot
alege mai multe rezoluţii, dar o singură adâncime de culoare. În momentul în care
se rulează mediul X Window, se poate comuta între diferitele rezoluţii selectate
folosind combinaţiile de taste CTRL-ALT-+ şi CTRL-ALT--.
Ultimul pas consta în testarea acestei configuraţii. Ecranul va „clipi” de
câteva ori şi, dacă setările sunt corecte, se va putea observa interfaţa X afişând o
fereastra de confirmare, iar mai apoi ni se va cere să specificăm modul în care
dorim să pornim sistemul Linux: grafic (adică folosind un display manager) sau în
mod text (în acest caz se rulează X Window folosind comanda „startx”).
Dacă, în final, dorim să revenim asupra setărilor generale, putem apela la
un alt program auxiliar numit „xvidtune”. Mai exact, se lansează comanda „vidtune”
de la prompt, şi se intervine asupra setării detaliilor legate de aspectul interfeţei
grafice. Se pot regla astfel diferiţi parametrii şi se pot realiza diferite operaţii, cum ar
fi:

mutarea display-ului în cele patru direcţii, folosind butoanele Left, Right,
Up şi Down;

modificarea dimensiunilor display-ului prin intermediul butoanelor Wider,
Narrower, Shorter şi Taller;

testarea configuraţiei dorite (Test), aplicarea modificărilor (Apply),
revenirea la setările anterioare (Restore), obţinerea configuraţiei curente
(Fetch) etc.
4.5.8. Pachetul de programe StarOffice
Dintre aplicaţiile office existente în varianta pentru Linux, StarOffice este cea
mai reuşită. Programele din pachetul StarOffice prezintă compatibilitate cu aplicaţiile
din pachetul de programe Microsoft Office.
Avantaje:

este un pachet de programe gratuit, cu excepţia variantei comerciale;

prezintă toate calităţile unui produs de tip office;

poate rula pe mai multe platforme – din acest punct de vedere este mai
avantajos decât oricare alt pachet office;

poate fi o alternativă la produsele de acelaşi tip (Microsoft sau non-
 Microsoft);

respectă convenţia Sun de compatibilitate cu celelalte standarde: se pot
importa, edita, ţipari şi exporta fişiere Microsoft Office (Word,
PowerPoint, Excel) ca şi fişiere din alte suite office (Lotus, Corel);

oferă un mediu de dezvoltare flexibil;

aduce o interfaţă familiară, uşor de folosit;

oferă un mediu unitar pentru căutare, deschidere, editare, creare şi
browsing.
Global vorbind, facilităţile oferite de StarOffice constau în unelte pentru
procesare text, construire şi prelucrare tabele, design grafic, creare de prezentări,
editare HTML, manipulare baze de date, citire/scriere mesaje şi ştiri, editare de
formule, planificare de evenimente.
Toate aceste componente se găsesc pe un acelaşi desktop, de unde şi
aspectul de mediu omogen de acces la informaţiile şi aplicaţiile necesare.
Cerinţe hardware pentru instalarea pachetului StarOffice:

180 MO de spaţiu liber pe hard-disc pentru o instalare minima şi 240
MO pentru o instalare completa;

32 MO RAM, dar sunt recomandaţi 64 MO;

monitor cel puţin SVGA 800x600 cu 256 de culori;

procesor Intel Pentium 90 MHz sau mai bun;

unitate CD-ROM.
Pentru varianta de Linux Red Hat 7.2., vom aduce în discuţie o variantă de
StarOfiice 5.2. Şista de programe cuprinde:

StarWriter – procesorul de texte;

StarOffice Calc – program de lucru pentru calcul tabelar;

StarOffice Impress – programul de creare a prezentărilor şi graficelor
profesionale;

StarOffice Draw – programul de creare şi reprezentare a desenelor;

StarOffice Base – programul pentru baze de date;

StarOffice Schedule – programul de organizare a evenimentelor;

StarOffice Mail – clientul de mail.
4.5.8.1. Programul StarWriter
Ne vom opri în continuare asupra editorului de texte StarWriter.
Poate cea mai importantă facilitate este posibilitatea de a folosi Writer-ul şi
ca browser. Se pot crea pe lângă texte simple, scrisori, broşuri, faxuri şi chiar
manuale cu aspect profesional. Există, de asemenea, uneltele pentru corectarea
ortografica Spelling, Thesaurus şi Autocorrect.
Pentru a crea un document text nou vom selecta pictograma New Text
Document de pe ecranul Desktop-ului sau prin selectarea opţiunii File – New/Text
Document. Când se începe editarea unui astfel de document în partea de sus a
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

ecranului apare, sub Function bar, bara cu obiecte destinate prelucrării textelor.
Pictogramele aflate în aceasta porţiune oferă opţiuni de formatare a textului, fiind în
mare parte similare cu cele folosite de majoritatea procesoarelor de texte.
Formatările realizabile privesc:

Paragrafele – spaţierea, dimensiunea şi tipul caracterelor, alinierea,
iniţialele;

Caracterele – stilul, mărimea;

Frame-urile şi graficele – poziţia;

Paginile – header-ul, footer-ul, marginile, coloanele;

Enumerarea – tipul, structura, poziţia, opţiunile.
Meniurile contextuale reprezintă o altă posibilitate de a controla atributele
textului ca: tipul caracterelor folosite, mărimea acestora, stilul folosit. Alinierea,
distanţa dintre linii, numerotarea listelor ş.a., adică o mare parte din comenzile
operaţiunii de formatare a textului.
Se mai poate vorbi de un utilitar folosit în editarea de texte: Stylist. Această
„personalizare” care se referă la stilul predefinit al fişierului text ce urmează a fi creat
nu este altceva decât un „template”, aşa cum ne-am obişnuit în cazul Word-ului din
pachetul Microsoft Office, de exemplu. În cazul editorului de texte StarWriter, Stylist-
ul este cel care asociază diferite stiluri obiectelor şi porţiunilor de text, oferind
posibilitatea reactualizării acestora, modificării de template-uri existente sau chiar
creării de noi template-uri.
Posibilităţile oferite pentru fiecare tip de formatare realizează o lista afişată
de Stylist sub bara cu icon-uri. Meniurile contextuale active în această zonă oferă
posibilitatea creării unui nou stil, ştergerii unui stil sau modificării acestuia. Iată în
continuare câteva categorii de stiluri:

automatic – afişează stilurile ce sunt potrivite contextului curent;

all – face vizibile toate stilurile din categoria curenta;

applied – listează stilurile aplicate în documentul curent;

custom – afişează stilurile definite de utilizator;

text / index / chapter – prezintă stilurile potrivite pentru text, indecşi
respectiv pentru capitole;

list – pentru stilurile de enumerare a unei liste;

special regions – stilurile regiunilor speciale;

HTML – prezintă lista de stiluri pentru documentele HTML;

conditional – afişează lista de stiluri condiţionale definite;

hierachical – prezintă stilurile într-o listă ierarhică cu elemente
epandabile.
Pentru a şti cum se iniţiază un stil nou, după ce s-a făcut formarea
paragrafului, se activează pictograma New Style from Selection, aflat în bara cu
pictograme a Stylist-ului. Se introduce apoi un nume pentru stil şi poate fi folosit apoi
pentru alte formatări. Dacă se doreşte o modificare într-unul din stilurile predefinite,
se alege opţiunea Modify din meniul contextual.
De notat ar mai fi faptul că, fereastra de prezentare a programului StarWriter
este identic structurata ca cea din editorul de texte Microsoft Word. Pentru operaţiile
de bază, cum ar fi: copierea, mutarea, lipirea, ştergerea etc., se folosesc operaţii şi
comenzi identice cu cele cunoscute pentru editarea de texte cu programul Microsoft
Word. Ordinea operaţiilor pentru aplicarea de comenzi uzuale, rămâne aceeaşi, adică:

selectăm porţiunea de text pentru care dorim să aplicăm comanda;

alegem comanda din / bara de meniuri;

alegem spaţiul de lucru pentru efectuarea comenzii, dacă este cazul
(mutare, copiere);
4.5.9. Programul AbiWord
AbiWord este, de asemenea, un program editor de texte. El face parte din
pachetul de programe de baza al sistemului de operare Linux Red Hat 7.2., fiind
echivalentul WordPad-ului din Windows.
Structura programului AbiWord este identică cu cea a lui StarWriter,
diferenţa făcându-se doar sub aspect general şi comercial. Evident, se poate aplica
întreaga gamă de operaţii specifice unui editor de texte (mutare, copiere, ştergere,
înlocuire, formatare etc.), cu limitările specifice, însă avantajul major al acestei
aplicaţii consta în faptul că poate face editarea de documente nu prea complexe
foarte uşoară. Sub aspect comercial, AbiWord este o aplicaţie livrată împreună cu
sistemul de operare Linux Red Hat 7.2., deci este gratuită.
Programul WordPad este lansat în lucru activând meniul PROGRAME –
Aplicaţii – AbiWord.
AbiWord utilizează un format de fişier specific sistemului de operare Linux,
folosind pentru fişiere extensia .ABI, dar poate citi şi scrie şi în format .RTF (Rich
Text Format).
Prezentăm în continuare lista de meniuri şi comenzile aferente acestora,
aşa cum apar structurate pe bara de meniuri:

Meniul FIŞIER:  Close;

 New;  Exit.
 Open; Meniul EDITARE:
 Save;  Undo;
 Save As;  Redo;
 Save as web;  Cut;
 Preview web page;  Copy;
 Page setup;  Paste;
 Print Preview;  Clear;
 Print;  Select All;
 Print directly;  Fiind;
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

 Replace;  Change Case;

 Go To;  Bold;
 Edit Header;  Italic;
 Edit Footer.  Underline;
Meniul VIZUALIZARE:  Overline;
 Toolbars;  Strike;
 Ruler;  Superscript;
 Status Bar;  Subscript;
 Show Paragraphs;  Align;
 Full Screen;  Background;
 Zoom.  Style.

Meniul INSERT: Meniul TOOLS:

 Break;  Spelling;
 Page Numbers;  Language;
 Date and Time;  Word Count;
 Field;  Preferences.
 Symbol;
 Autotext; Meniul WINDOW:
 Picture.  New Window.

Meniul FORMAT: Meniul AJUTOR:

 Font;  Help Contents;
 Paragraph;  Help Index;
 Bullets and Numbering;  Check Version;
 Document;  Search for Hepl;
 Columns;  About Open Source;
 Tabs;  About AbiWord Personal.

LISTA CUVINTELOR CHEIE

 Sistem de programe  Cale de acces

 Sistem de operare  Redirectori
 Mono-utilizator  Filtre
 Multi-utilizator  Suprafaţă de lucru
 Multi-task-ing (ecran fizic)
 Director rădăcină  Ecran virtual (ferestre)
 Director curent  Meniuri
 Director părinte  Submeniuri
 Specificator de fişier  Opţiuni
  Pictograme  Paint
 Shortcut-uri  Partajare disc
 Windows EXPLORER  Defragmentare
 WordPad  Configurare
ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Ce este un sistem de operare?

2. Care sunt funcţiile unui sistem de operare?
3. Care sunt componentele unui sistem de operare şi ce rol au acestea?
4. Care sunt modurile de exploatare a sistemelor de operare?
5. În ce constă structura de arbore a directoarelor în sistemul de operare
MS-DOS?
6. Ce este specificatorul de fişier în sistemul de operare MS-DOS?
7. Cum se grupează comenzile sistemului de operare MS-DOS?
8. Ce înţelegeţi prin redirectare? Dar prin filtru?
9. Care sunt etapele pentru instalarea sistemului de operare Windows 98?
10. Ce înţelegeţi prin Desktop? Dar prin fereastra?
11. De cate tipuri pot fi ferestrele sub sistemul de operare Windows 98?
12. Ce este un meniu? Dar un submeniu?
13. Ce sunt pictogramele? De cate feluri sunt?
14. Ce operaţii se pot realiza cu programul EXPLORER?
15. De ce este nevoie să se creeze shortcut-uri? Ce sunt acestea?
16. Ce lucrări se realizează cu programul WordPad?
17. Dar cu programul Paint?
18. Ce înţelegeţi prin partajarea unui disc?
19. Dar prin formatarea acestuia?
20. Cum a apărut sistemul de operare LINUX?
21. Care sunt avantajele utilizării sistemului de operare LINUX?
22. Care sunt etapele pentru instalarea sistemului de operare LINUX?
23. Care sunt principalele componente ale sistemului de operare LINUX?
Caracterizaţi-le.
24. Cum sunt structurate fişierele în sistemul de operare LINUX?
25. De cate tipuri sunt fişierele în sistemul de operare LINUX?
26. Cum pot fi protejate fişierele sub sistemul LINUX?
27. Care sunt elementele de baza ale sistemului de operare LINUX?
Caracterizaţi-le.
28. Sistemul LINUX permite schimbul de date cu sistemul de operare MS-
DOS? Dar cu Windows?

BIBLIOGRAFIE
o Colecţia de reviste CHIP;
 CAPITOLUL IV – Sisteme de operare

o www.linux.ro;
o www.microsoft.com;
o Maria Stănescu şi colectiv – Bazele informaticii, Ed. SECOREX,
Bucureşti, 1999, cap. IV.
 UNITATEA V

REŢELELE LOCALE DE CALCULATOARE

În cadrul acestui capitol s-au tratat probleme legate de reţelele de

calculatoare (o caracterizare generală), cu dezvoltarea ulterioara a reţelei locale de
calculatoare (LAN - Local Area Network). Aici s-a pornit de la o definiţie a unei reţele
locale de calculatoare, s-au tratat componentele acesteia şi s-au descris cele doua
categorii de reţele locale (client-server şi peer to peer). În continuare, pornindu-se
de la definiţia topologiilor reţelelor locale de calculatoare s-au descris principalele
topologii (stea, inel, magistrala), cu avantajele şi dezavantajele fiecăreia, sistemele
de interconectare LAN, formatul datelor şi arhitectura LAN.
Este tratat, în continuare, software-ul pentru reţele locale de calculatoare.
Din lista de software enumerate s-au tratat mai dezvoltat sistemele NETWARE,
WINDOWS NT server 4.0 şi WINDOWS 2000.
Pentru aceste sisteme de operare accentul s-a pus pe asigurarea securităţii
datelor împotriva acceselor ilegale, a intruşilor, aceasta realizându-se în funcţie de
drepturile de acces ale utilizatorilor la directoare şi fişiere şi posibilitatea suspendării
acelora care ar putea duce la distrugerea sau deteriorarea datelor din fişiere.

5.1. Reţeaua locală LAN: definiţie, caracteristici

O reţea de calculatoare se referă la un sistem complex de calcul, alcătuit
din calculatoare omogene şi eterogene, interconectate printr-un sistem de
comunicaţie, în acest fel, mai mulţi utilizatori folosesc în comun resursele hardware
şi software existente, sporind astfel flexibilitatea şi adaptabilitatea întregului sistem.
O reţea de calculatoare dă posibilitatea utilizatorilor de a partaja fişiere,
aplicaţii, spaţiu pe disc, imprimante, modemuri, de a folosi produse soft
multiutilizator, poşta electronică, de a face un grup de calculatoare să lucreze ca o
echipă.
Dacă se are în vedere aria de extindere a echipamentelor de calcul
conectate în reţea, se pot deosebi trei categorii de reţele:
a) reţele locale (LAN - Local Area Network) implementează suportul informatic al
sistemului informaţional, în interiorul unor organizaţii: întreprinderi, instituţii, aflându-
se sub controlul utilizatorilor;
b) reţele metropolitane (MAN - Metropolitan Area Network) se limitează, în
general, la o anumită structură administrativă (de exemplu: judeţ, oraş sau la
filialele unei companii);
c) reţele pe arii extinse (WAN - Wide Area Network) interconectează echipamente
electronice de calcul la nivel continental sau chiar planetar şi de cele mai multe
ori, controlul este realizat de firma care pune la dispoziţie reţeaua de
transmitere la distanţă (ex: reţeaua telefonică publică).
Insatisfacţia utilizatorilor faţă de sistemul de prelucrare centralizat, extinderea pe
scară largă a microcalculatoarelor, evoluţia fără precedent a tehnologiilor informatice şi
de comunicaţie, au determinat descentralizarea puterii de calcul.
În acest context, reţelele locale (LAN) s-au impus ca o soluţie deosebit de
eficientă în materializarea acestei noi tendinţe. Dezvoltarea lor ameliorează
comunicarea internă şi permite chiar sporirea potenţialului materialului informatic.
O reţea LAN este formată dintr-o mulţime de calculatoare, un sistem de
comunicaţie ataşat acestora, plăci adaptoare la reţea, sistem de operare în reţea
şi programe de aplicaţii LAN.
• Sistemul de comunicaţie se bazează pe adaptori de comunicaţie ce au drept
rol cuplarea fiecărui calculator la un suport de comunicaţie (ex: cablu electric, fibre
optice etc.). Drept suport, în general, se foloseşte o cale fizică unică partajată de
calculatoare conectate în baza unor metode adecvate de control al accesului.

Figura 5.1. Structura conceptuală a unei reţele locale

Reţelele locale, din punct de vedere conceptual, se pot împărţi în două

mari categorii:
a) client - server;
b) peer to peer ("egal la egal").
În cazul reţelei de tip client-server, aşa cum rezultă şi din denumirea
acesteia, există doi "actori" importanţi: pe de-o parte server-ul şi, pe de altă parte,
clientul. Calculatorul de tip server va fi dotat cu hard şi soft specific şi va avea statut
de "file server" (FS) sau "network-server". El va deţine un rol special deoarece va

2
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

administra date, software şi aparatură specifică, iar toate celelalte calculatoare

se vor numi staţii de lucru (workstation - WS), avand statutul de client.
File server-ul (FS) poate lucra în două moduri: dedicat şi nededicat, în
primul caz serverul nu poate fi utilizat simultan şi ca staţie de lucru, iar în al doilea
este posibil acest fapt. În cazul ca file-server-ul funcţionează nededicat (şi ca staţie
de lucru), deservirea reţelei nu mai lasă prea mult loc pentru sarcinile staţiei de
lucru, iar dacă un utilizator blochează staţia de lucru care serveşte ca file-server,
atunci şi reţeaua se blochează.
Dacă într-o reţea LAN există 20 de staţii de lucru şi un file-server, şi toate
sunt deservite simultan de acesta, fiecare staţie poate utiliza numai a douăzecea
parte din resursele file server-ului. În practică, cele mai multe staţii sunt inactive în
cea mai mare parte a timpului, cel puţin din punct de vedere al accesului la fişierele
de pe hard-disc. Atâta timp cât nici o altă staţie nu utilizează file server-ul, singura
staţie de lucru ce funcţionează îi poate folosi resursele 100%.
File server-ele sunt calculatoare de calitate înaltă, foarte performante,
deoarece deservind întreaga reţea îndeplinesc de multe ori şi sarcinile unei staţii de
lucru obişnuite. File server-ele au, de obicei hard-discuri de capacitate mare, cu
viteze mari de scriere şi citire a datelor, durabile şi sigure în exploatare, de regulă de
tip SCSI (Small Computer System Interface). File server-ul trebuie dotat cu un
microprocesor rapid şi performant (486/586/686) şi cu o cantitate suficientă de
memorie RAM (32 Mb, 64 Mb).
Pe FS se rulează sisteme de operare de reţea (NOS - Networking Operating
System) ce au metode şi structuri proprii privind: formatarea şi gestionarea discurilor,
gestionarea şi alocarea resurselor, posibilităţi de refacere a datelor în caz de accidente.
Server-ul accesează baza de date, selectează datele dorite de client şi le
trimite acestuia, iar în modul nededicat poate prelua parţial şi prelucrarea datelor.
Staţiile de lucru (WS) reprezintă calculatoare legate într-o reţea şi care pot
accesa programe şi date de pe FS. Ele au statut de client al server-ului şi
formulează cererile către acesta, specificând şi modul de reprezentare a lor pe staţia
de lucru în cauză.
Reţeaua de tip client-server are ca principal avantaj reducerea traficului prin
cablul de reţea.
În cazul reţelei de tip "peer to peer", fiecare staţie cuplată îşi poate pune
resursele la dispoziţia celorlalţi participanţi devenind server, în acelaşi timp, fiecare
calculator poate funcţiona şi ca staţie de lucru. Se observă că toate calculatoarele
au acelaşi funcţii de reţea. Orice utilizator care lucrează la un calculator, poate
beneficia de resursele fizice ale oricărui alt echipament de calcul din reţea.
Componentele soft de reţea ce permit practic comunicarea între staţiile de
lucru sunt limitate de restricţiile sistemului de operare al calculatorului gazdă. Pentru
firmele mici sau pentru grupurile angrenate în acelaşi proiect, aceste reţele devin

3
performante prin preţul lor limitat de realizare. Aceste tipuri de reţele nu ajung la
performanţele precedentelor, primele fiind net superioare.
Cablurile pentru reţele sunt de forme şi performanţe diferite. Astfel se pot
întâlni:

cabluri coaxiale subţiri (ThinNet, CheaperNet);

cabluri coaxiale groase (ThickNet);

cabluri răsucite ecranate (STP);

cabluri răsucite neecranate (UTP);

fibre optice.
Legarea mai multor calculatoare în reţea este posibilă datorită unei
componente hard numită placă adaptoare pentru reţea. La fiecare staţie de lucru
şi la file server, placa adaptoare pentru reţea se cuplează printr-un conector, ca o
placă video. Staţiile de lucru trimit cereri către file server prin intermediul
adaptoarelor de reţea şi tot prin intermediul acestora se primesc răspunsuri atunci
când file server-ul le furnizează un fişier. Trimiterea acestor cereri şi răspunsuri este
echivalentul LAN al citirii şi scrierii fişierelor de pe hard-discul local al calculatorului.
Intr-o reţea LAN, numai două adaptoare de reţea pot să comunice între ele
în acelaşi timp. Aceasta înseamnă că dacă o staţie accesează file-server-ul,
celelalte staţii trebuie să-şi aştepte rândul. Aceste întârzieri sunt insesizabile,
reţeaua LAN dând impresia accesului simultan al mai multor staţii la file server.
Tipurile de adaptoare diferă după metoda de acces şi protocol, dar şi după
următoarele elemente :

viteza de transmisie;

tipul de magistrală (16/32 biţi);

viteza magistralei (unele eşuează la viteze mari);

compatibilitatea pentru diverse seturi de cipuri pentru microprocesoare;

inteligenţă (unele folosesc un microprocesor de placă);

tipul de conector.
Placa adaptoare pentru reţea "ascultă" tot traficul din cablu şi filtrează doar
mesajele destinate statici de lucru. Ea le livrează staţiei de lucru în momentul în care
aceasta este gata să le urmărească. Când staţia de lucru vrea să trimită o cerere
unui server, placa adaptoare aşteaptă o pauză în traficul de pe cablu şi îi inserează
mesajul în fluxul de date.

5.2. Topologiile unei reţele locale de calculatoare

Topologia se referă la modalitatea de aşezare în spaţiu a tuturor
calculatoarelor legate în reţea sau, altfel spus, situarea staţiilor de lucru faţă de
suportul de comunicaţie şi faţă de file server. Calculatoarele pot fi nu doar PC-uri, ci
şi MAC-uri şi chiar supercalculatoare.

4
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

Există din acest punct de vedere trei topologii importante: stea (star), inel
(ring) şi magistrală (bus).
a) Topologia stea (star) este cea mai veche şi se caracterizează prin faptul
că mesajele se transmit prin intermediul unei staţii centrale care le preia şi distribuie.
Altfel spus, file serverul este plasat în centru, iar staţiile de lucru se conectează
independent la acesta.
Ca avantaje ale acestei topologii putem aminti: poate fi relativ uşor extinsă;
când un calculator "cade" sau apare o ruptură de cablu, reţeaua rămâne intactă. Se
impune însă a arăta faptul că, dacă se defectează calculatorul central, atunci
întreaga reţea va fi afectată.
Există, în ceea ce priveşte topologia "stea" şi numeroase limite cum ar fi:
solicită investiţii mari (staţia centrală trebuie să fie puternică pentru ca, practic, tot
traficul reţelei trece prin ea); deoarece fiecare staţie este conectată la nodul central,
atunci acesta este necesar să aibă o putere de calcul foarte mare; cheltuielile de
cablare ating sume importante.
Se pot pune în evidenţă două configuraţii posibile: "punct la punct" şi
"multipunct":

Figura 5.2. Topologia stea - "punct la punct"

În primul caz, fiecare staţie se leagă direct la FS, iar în al doilea caz, staţiile
de lucru se conectează mai întâi la un concentrator de date (multiplexor), iar apoi
diferitele concentratoare se ataşează la file server.
Atunci când sunt legate mai multe reţele de tip stea, se ajunge la topologia
stea distribuită.

5
 Figura 5.3. Topologia stea - "multipunct"

b) Topologia inel (ring) presupune interconectarea tuturor calculatoarelor

(FS şi staţii de lucru) printr-o cale de comunicaţie comună unidirecţională şi închisă
sub formă de inel.
Fiecare staţie este legată de alte două învecinate astfel încât întreaga reţea
are aspectul unui inel de forma calculator-cablu-calculator-cablu-... etc. Fiecare
calculator recepţionează datele predecesorului său, le verifică şi le transmite către
calculatorul următor. Pachetele de date circulă într-un singur sens (nefiind posibile
coliziuni de date) pe o cale de comunicaţie construită în general din fibre optice.
Acest tip de topologie tratează toti utilizatorii în mod egal, dar prezintă un mare
dezavantaj: odată cu dezafectarea unui post de lucru sau ruperea unui cablu,
comunicarea se întrerupe şi reţeaua se blochează. Se poate spune că defecţiunea
poate fi uşor localizată în cazul în care are loc. Dacă un calculator "cade", traficul
este preluat automat de un distribuitor, în momentul defectării unei staţii de lucru,
distribuitorul o recunoaşte, o izolează şi o scoate din reţea prin intermediul unei
unităţi multistaţie prin care se redirectează accesul (MAU - Multistation Access Unit).
Astfel, inelul rămâne intact.

FS
Figura 5.4. Topologia inel

6
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

c) Topologia magistrală (bus) - prezentată în figura de mai jos - este cel

mai simplu mod de legare a calculatoarelor, în care atât FS cât şi staţiile de lucru se
leagă la un cablu coaxial ce are incluse la ambele capete rezistenţe (terminatoare).
În cazul acestei tipologii, fiecare staţie este definită printr-o adresă, iar
cablul este chiar magistrala (bus-ul) pe care sunt vehiculate informaţiile.
Pachetele de date sunt transmise simultan la toate calculatoarele legate în
reţea, circulaţia datelor făcându-se în două direcţii (adică fiecare calculator poate să
transmită şi să recepţioneze). Toate sistemele conectate au drepturi egale în ceea
ce priveşte accesul la magistrală şi pot comunica între ele după dorinţă, fără ca o
staţie principală să reglementeze fluxul de comunicaţie. Fiecare informaţie se
transmite pe magistrală şi este interpretată doar de staţia căreia i-a fost trimisă.

Figura 5.5. Topologia magistrală

Ca principal avantaj al acestei topologii se poate menţiona faptul că: dacă

la un moment dat un post de lucru iese din reţea, aceasta rămâne intactă (desigur
se impune ca placa de reţea să nu fie defectă, afectând astfel transmisia). Printre
dezavantajele unei astfel de modalităţi de aşezare a calculatoarelor se numără:
căderea reţelei în cazul în care se rupe cablul (acest defect este foarte greu de
localizat) şi faptul că datele pot intra în coliziune (deoarece multe staţii pot emite
simultan) ceea ce duce la performanţe reduse, la o încărcare prea mare a reţelei.
Pentru fiecare topologie LAN s-au elaborat mai multe standarde majore:

standardul ARCNET cu performanţe medii, cost redus, caracteristic
topologiei stea (în prezent nu mai prezintă un interes prea mare);

standardul TOKEN RING este specific topologiei inel;

standardul ETERNET - cel mai utilizat, caracterizează magistrala. Acest
standard are un derivat CHEAPERNET mult mai ieftin din punct de vedere
al cablării.
Pentru topologiile care folosesc o cale de comunicaţie (inel-unidirecţională
sau magistrală - bidimensională) se pune problema partajării aceloraşi resurse, între

7
mai multe staţii în acelaşi moment, în acest sens există două modalităţi de abordare
a acestei probleme: din punct de vedere fizic semnalele se multiplexează prin
metoda divizării frecvenţei sau timpului, iar, din punct de vedere logic există două
metode distincte: TOKEN Passing şi CSMA/CD.
Metoda TOKEN Passing utilizează pentru controlul căii de comunicaţie un
semnal specific, un cuvânt de acces (token), sau un caracter care se deplasează
secvenţial, de la o staţie la alta. Un token este un mesaj de 3 octeţi ce indică
disponibilitatea reţelei LAN. O staţie are voie să transmită numai atunci când se află
în posesia acestui cuvânt de acceptare, în cadrul token-ului se foloseşte un indicator
(bit) ce poate lua două valori: O - liber şi l - ocupat.
Etapele pe care le presupune această metodă sunt:
1. FS lansează pe calea de comunicaţie un token liber;
2. staţia emiţătoare, ce vrea să trimită un pachet de date, interceptează un
token liber, îl marchează (blochează) în valoarea "ocupat" după care efectuează
operaţia dorită (adaugă informaţiile şi datele);
3. staţia receptoare recunoaşte informaţiile ce îi sunt adresate (plecând de
la adresa pachetului de date) şi le primeşte, adăugând la sfârşitul pachetului un
marcaj.
Deşi datele circulă din staţie în staţie, toate celelalte staţii (care nu sunt
emiţătoare sau receptoare), detectând token-ul ocupat, nu pot transmite date.
Trebuie arătat că pachetul de date (cu marcajul staţiei receptoare) îşi continuă
drumul şi, în final, se întoarce la staţia transmiţătoare. în sfârşit, cu cât numărul de
indicatori (token-i) liberi lansaţi în circulaţie, pe calea de comunicaţie este mai mare,
cu atât sporeşte viteza de transmitere, în cadrul metodei TOKEN Passing se poate
calcula timpul maxim pentru efectuarea unei transmisii.
Metoda CSMA/CD (Carrier Sense Multiple Access with Collision Detection)
permite accesul concurent al tuturor staţiilor, la calea de comunicaţie (multiple
access). Ea reprezintă de fapt un protocol de acces la reţelele de tip bus şi are în
vedere o supraveghere foarte atentă a cablului de transmisie înainte şi în timpul
transferului de date. Staţiile sunt într-o permanentă stare de ascultare lansând
emisia atunci când calea de comunicaţie este liberă.
Dacă două calculatoare încearcă să transmită simultan, se ajunge la
fenomenul coliziunii de date, la distrugerea lor. Cum toate staţiile active "ascultă" în
permanenţă cablul, rezultă că una dintre acestea va sesiza coliziunea (collision
detected) şi va transmite pe magistrală un semnal (JAM), care se va suprapune
peste cele două fluxuri de date, fiind recunoscut de "delicvenţi". Fiecare dintre
aceştia vor recunoaşte că datele au fost distruse, vor întrerupe imediat transferul şi
vor încerca din nou, după un anumit timp. Cu cât numărul de staţii este mai mare, cu
atât posibilitatea de apariţie a coliziunii este mai mare şi, deci, performanţele reţelei
se diminuează.

8
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

Această metodă are un caracter static şi deci, nu se poate determina prin

calcul timpul maxim până la efectuarea unor opţiuni se transmisie.
Dacă într-o organizaţie există mai multe reţele, cu topologii diferite, spunem
că există o reţea mixtă şi administrarea fluxurilor de date se va face de un calculator
echipat cu mai multe plăci (cartele) de reţea, care va juca rol de punte de legătură
(bridge) între reţele. Procedura prin care pachetele de date se deplasează de la un
calculator ce aparţine unei topologii, la un altul ce ţine de o altă topologie, se
numeşte ROUTER. De fiecare dată pachetele informaţionale vor fi însoţite de un
protocol de comunicaţie corespunzător.

5.3. Software pentru reţele locale de calculatoare

Aşa cum am specificat anterior, în reţelele de tip "client-server" (care sunt
preponderente) există unul sau mai multe microcalculatoare dotate ca file-server sau
network-server, pe care rulează software-ul de reţea (sistemul de operare al reţelei -
NOS). Până în prezent cele mai importante NOS-uri pentru LAN sunt:
• NetWare produs de firma Novell care ocupă aproape 35% din piaţa mondială;
• 3PlusOpen produs de firma 3COM, care rulează sub sistemul de operare OS/2;
• Vines produs de firma Banyan System, care rulează sub controlul sistemului
de operare UNIX;
• DECnet produs de firma DEC (Digital Equipement Corporation), care
permite introducerea minicalculatorului VAX pe post de file-server într-o
reţea de PC-uri;
• Windows NT Server 4.0 produs de corporaţia Microsoft, care în
prezent câştigă tot mai mult teren pe piaţa sistemelor de operare pentru
reţele de calculatoare.
• Windows 2000 produs al aceleaşi firme utilizat pe file server dar şi pe
staţiile de lucru.
5.3.1. Caracteristici generale ale sistemului NetWare
Principalele caracteristici care au impus în prima fază de dezvoltare a
sistemelor client-server utilizarea sistemului de operare NetWare sunt: arhitectura
deschisă, performanţele excelente şi standardizarea. Acest sistem cuprinde mai
multe variante de LAN-uri: ELS (Entry Le vel System) o reţea cu câţiva utilizatori (4-
8). Advanced NetWare 286 pentru un număr mare de utilizatori. SFT (System Fault
Tolerance) NetWare, care permite duplicarea datelor pe mai multe discuri, pentru ca
în caz de eroare să se poată folosi aceste copii. NetWare 386, NetWare for WMS
care rulează sub sistemul de operare VAX/VMS şi Portable NetWare care rulează
sub sistemul de operare UNIX.
Sistemul de operare NetWare este realizat după modelul client-server, un
utilizator plasat la o staţie de lucru poate accesa resursele locale şi resursele server-
ului,dar nu poate partaja resursele locale ale altei staţii.
9
 Prelucrarea se face distribuit: dacă un utilizator lansează o aplicaţie,
partea executabilă a acesteia şi datele sunt plasate în memoria staţiei şi nu în cea a
server-ului.
File caching, prin gestiunea unei zone de memorie care funcţionează ca
depozit temporar pentru fişierele utilizate în cadrul aplicaţiilor. După încărcarea
sistemului de operare al reţelei în memoria internă, restul acesteia este paginat şi
utilizat pentru a depune blocuri de date ale fişierelor cel mai intens utilizate. Astfel,
dacă un utilizator emite o cerere de citire a unei înregistrări dintr-un fişier, aceasta
este căutată iniţial în zona de memorie "file caching". Dacă există este transferată
către staţia care a solicitat-o, dacă nu printr-un algoritm LRU (Last Recently Use) se
stabileşte pagina ce va fi eliberată din memoria "file caching", unde va fi adusă
înregistrarea cerută, după care este transmisă staţiei, în cazul unor aplicaţii care se
execută cu o frecvenţă mare, acest mecanism reduce substanţial timpul de acces la
hard-disc.
Directory caching este similar mecanismului de "file caching", încărcând
tabela intrărilor în director de pe disc în memoria file server-ului. În acest fel se
reduce timpul de căutare a fişierelor pe disc.
Directory hashing ordonează alfabetic tabela intrărilor în director.
Elevator seeking ordonează cererile de acces la disc, după adresele
înregistrărilor solicitate, ceea ce conduce la optimizarea deplasării capetelor de
citire/scriere.
Mecanismul de protecţie a datelor
Protecţia tabelei de intrări în director şi a celei alocate a blocurilor pe
disc prin menţinerea unor copii actualizate ale acestora:
• Hot fix şi read after write asigură eliminarea blocurilor cu erori fizice de
pe disc şi corectitudinea înregistrărilor datelor. Prin mecanismul "read after write"
orice bloc de date (înregistrare) scris pe disc este apoi citit în memoria internă şi
apoi comparat cu sursa. Dacă cele două blocuri nu coincid, se repetă operaţia de
scriere de un număr de ori şi dacă eroarea persistă, se activează mecanismul de
"hoţ fix". Prin acesta se redirecţionează blocul de date din memoria internă într-un
bloc liber dintr-o zonă de rezervă a discului numită Hot Fix Redirection Table,
marcându-se totodată blocul defect pentru a nu mai fi folosit ulterior.
• Disk mirroring permite realizarea unei copii dinamice a hard-discului file
server-ului pe un disc de rezervă. Pentru aceasta, file server-ul trebuie să aibă în
configuarţie sistem extern de hard-disc. Astfel prin mecanismul de "disc mirroring"
cele două discuri (primar şi extern) apar ca o singură unitate logică, fiind comandate
de acelaşi controlor. Scrierea se face în discul primar şi apoi în cel extern din acelaşi
buffer de memorie, ceea ce va mări timpul de înregistrare, dar într-o proporţie
nesemnificativă. Dacă se defectează discul primar, în mod automat se comută pe
cel extern, sistemul de operare semnalând prin mesaje acest eveniment
administratorului de reţea.
10
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

• Disk duplexing este un mecanism asemănător cu "disk mirroring" dar cu

următoarele deosebiri:

dacă la mirroring scrierea în cele două discuri era secvenţială, la duplexing
se face sincron: acestea având controlere separate;

dacă hard-discul primar este ocupat cu o cerere de citire, următoarea cerere
de citire va fi servită de discul secundar.
• Sistemul tranzacţional asigură la nivel logic corectitudinea şi consistenţa
datelor din fişiere. Astfel înainte de modificarea datelor dintr-un fişier se face o copie
a zonei disc unde se găseşte acesta. Dacă modificarea se execută cu succes se
renunţă la copia dinaintea acesteia, altfel se restaurează starea iniţială a fişierului.
5.3.1.1. Utilizatorii şi protecţia datelor
În funcţie de atributele şi competenţele pe care le au, utilizatorii LAN se
împart în trei categorii:

supervizor, care se ocupă de întreţinerea şi reconfigurarea reţelei;

utilizatorii obişnuiţi, care se ocupă de partea de aplicaţii;

operatori care supraveghează bunul mers al reţelei prin intermediul unor
programe utilitare şi comenzi specifice.
La generarea sistemului NetWare se introduce automat "Utilizatorul"
SUPERVIZOR cu toate drepturile de acces. Persoana desemnată ca administrator
de reţea, lucrează sub acest nume şi va introduce în sistem ceilalţi utilizatori,
acordându-le totodată drepturi de acces separate sau la nivel de grup.
Protecţia datelor vehiculate într-o reţea se realizează pe următoarele căi :

la intrarea în sesiunea de lucru a utilizatorului prin comanda LOGIN
(Login/password security);

reglementarea drepturilor de acces (operaţii permise asupra directoarelor
şi fişierelor) la nivelul utilizatorului (Trustee security);

reglementarea drepturilor de acces la nivelul directoarelor (Directory
security);

setarea atributelor pentru directoare şi fişiere (File/ directory attributes
security).
Login/security se realizează cu programul utilitar SYSCON.
La introducerea în sistem (utilitarul SYSCON) de către utilizatorul
supervizor, orice utilizator primeşte un nume de maxim 47 de caractere (login
name) o parolă (password) şi eventual o serie de restricţii privind modul de utilizare
al reţelei, cum sunt:
• restricţie de timp, utilizatorul poate lucra numai în anumite zile din săptămână şi
eventual între anumite ore (calendarul de lucru);
• restricţie de staţie de lucru; utilizatorul poate lucra numai de la o anumită staţie
al cărei număr logic a fost specificat;

11
• conectarea concurentă; limitarea numărului de staţii, de la care acelaşi
utilizator poate intra simultan în reţea;
• contabilizarea timpului de utilizare;
• eliminarea încercărilor de intrare frauduloasă în reţea, prin stabilirea unui
număr mic de reluări în caz de introducere a unei parole greşite;
• restricţia spaţiului pe disc prin limitarea numărului maxim de blocuri permise
fiecărui utilizator;
• restricţii de parolă privind lungimea minimă (prin lipsă, lungimea minimă este de
5 caractere şi maximă de 20) şi posibilitatea schimbării acesteia.
Intrarea utilizatorilor în sesiunea de lucru se face prin comanda LOGIN, care
solicită acestora introducerea numelui şi a parolei. Dacă aceasta nu corespunde cu
cele atribuite de "supervizor", utilizatorul respectiv nu se poate conecta logic la
reţea.
Drepturile de securitate (Rights security) controlează accesul utilizatorilor
la directoarele, subdirectoarele şi fişierele specificate.
Sistemul de operare NetWare utilizează opt drepturi pentru a controla
accesul la fişierele dintr-un director:
Supervisory - acordă toate drepturile de acces la directorul,
subdirectoarele subordonate şi fişierele care se găsesc în acestea;
Read - permite utilizatorilor deschiderea şi citirea fişierelor sau
execuţia acestora (dacă sunt programe);
Write - permite deschiderea şi modificarea (scrierea) în fişierele existente;
Create - permite utilizatorilor să creeze directoare şi fişiere;
Erase - permite utilizatorilor ştergerea unui director, a fişierelor sale şi
subdirectoarelor;
Modify - permite schimbarea numelor şi atributelor directorului şi
fişierelor dar nu şi conţinutul acestora;
File scan - permite vizualizarea directoarelor;
Acces control - permite schimbarea drepturilor asignate utilizatorilor şi
directoarelor
La introducerea utilizatorilor în reţea (SYSCON), automat se creează
pentru fiecare dintre aceştia un subdirector propriu, în directorul de sistem MAIL,
cu toate drepturile de acces. Drepturile unui utilizator nou creat, în alte
directoare/subdirectoare trebuie acordate numai de către administratorul de reţea
(supervizor). Aceste drepturi pot fi acordate individual, în grup sau prin echivalare
cu drepturile unui alt utilizator. Odată acordate drepturile de acces pentru un
utilizator relativ la un director, acestea se propagă automat în toată structura de
subdirectoare care derivă din directorul specificat. În momentul creării unui
director/subdirector acesta primeşte automat cele 8 drepturi de acces (Maximum
Rights Mask), care pe parcurs pot fi modificate sau şterse.

12
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

Drepturile efective - sunt drepturile unui utilizator ce le poate exercita într-

un director specificat, acestea rezultând din coincidenţa (operaţia logică ŞI) dintre
drepturile de acces ale utilizatorului şi drepturile de acces ale directorului (tab. 5.2).
Recunoaşterea, modificarea şi vizualizarea drepturilor de acces se face prin: FILER,
GRANT, REMOVE, REVOKE, SYSCON.

Drepturile utilizatorului R W C E F
Drepturi atribuite utilizatorului S R C E M F A
Drepturi efective R C E F

Tabelul 5.6. Generarea drepturilor de acces efective

Aşa cum se observă din tab.5.2., cu toate că utilizatorul are dreptul Write,
nu poate beneficia de acesta (nu devine drept efectiv) deoarece directorul în cauză
nu are dreptul Write. De asemenea utilizatorul nu poate modifica numele fişierelor
sau atributelor acestora (dreptul Modify) din directorul specificat, cu toate că acesta
posedă dreptul Modify.
Atributele fişierelor reprezintă posibilităţi de protecţie suplimentare atât
pentru fişiere cât şi pentru directoare, în sistemul NetWare avem următoarele atribute:
• Archive Needed - identifică fişierele modificate după ultima restaurare şi este
echivalentul atributului de arhivare DOS;
• Copy Inhibit - inhibă posibilitatea copierii fişierelor de la o staţie de lucru Macintosh;
• Delete Inhibit - inhibă dreptul de ştergere (Erase) al fişierelor sau directoarelor.
Dacă utilizatorul are dreptul Modify poate revoca acest atribut şi apoi poate beneficia
de dreptul Erase.
• Execute Only - interzice copierea fişierelor care conţin programe (acestea putând fi
doar lansate în execuţie). Numai supervizorul poate seta acest atribut, care apoi nu
mai poate fi revocat, decât printr-o restaurare a fişierelor în cauză.
• Hidden - ascunde directoarele şi fişierele la utilizarea comenzii DIR şi DOS,
prevenind astfel ştergerea şi copierea acestora. Totuşi acestea pot fi vizualizate prin
comanda de reţea NDIR, dacă utilizatorul are dreptul de File Scan.
• Indexed - permite indexarea fişierelor mari (mai mult de 64 de intrări în FĂT) în
scopul unui acces mai rapid.
• Purge - şterge fizic fişierele şi directoarele care au fost şterse logic, astfel că
acestea nu mai pot fi recuperate prin comanda SALVAGE.
• Read Audit - nu este utilizat de versiunea NetWare 3.11, fiind rezervat pentru
versiuni ulterioare.
• Read Only - permite numai accesul pentru citire la fişierul în cauză. Utilizatorul nu
poate şterge, modifica sau renumi acest fişier, deoarece în mod automat sunt
poziţionate şi atribuitele "Delete Inhibit" şi "Rename Inhibit", chiar dacă există

13
drepturile de "Write" şi "Erase". Dacă utilizatorul are dreptul "Modify", poate revoca
atributul "Read Only" (revocând implicit "Delete Inhibit" şi "Rename Inhibit")
dobândind astfel posibilitatea de ştergere, modificare sau renumire a fişierului
respectiv.
• Rename Inhibit - inhibă posibilitatea de renumire a fişierului sau directorului, chiar
dacă utilizatorul are dreptul "Modify".
• Shareable - permite accesul simultan al mai multor utilizatori la un fişier, care
trebuie să aibă setat atributul "Read Only".
• System - are acelaşi efect ca şi atributul "Hidden" dar poate fi folosit numai pentru
fişiere.
• Transactional - activează sistemul de urmărire al tranzacţiilor (TTS -
Transactional Tracking Systems).
• Write Audit - nu este utilizat de versiunea Netware 3.11.

Cinci dintre aceste atribute (D.H.P.R. şi Sy) pot fi specificate atât pentru
protecţia directoarelor cât şi a fişierelor, restul fiind valabile numai pentru fişierele
de toate tipurile. Schimbarea şi vizualizarea atributelor se realizează prin
comenzile: FÎLER, FLAG, FLAGDIR, RIGHT, REVOKE, NDIR, WHOAMI /R şi
programul utilitar S YSCON.
5.3.2. Sistemul de operare WINDOWS NT Server 4.0
5.3.2.1. Caracterizare generală
De la apariţia sa pe piaţa de soft (în anul 1993) şi până în prezent, sistemul de
operare WINDOWS NT s-a îmbunătăţit continuu, specialiştii în domeniu adăugându-i noi
componente şi funcţionalităţi. Versiunea 4.0 a acestui sistem de operare a reprezentat
un salt considerabil în domeniul sistemelor de operare pentru reţele de calculatoare
datorită faptului că încorporează interfaţa uşor de folosit din WINDOWS '95 şi fiindcă
oferă soluţii pentru conectarea utilizatorilor aflaţi în zone geografice diferite.
Sistemul WINDOWS NT este de tip centralizat utilizând un calculator central
numit server, pe care rulează majoritatea sistemelor de operare. Celelalte calculatoare
din reţea folosesc resursele generate de server, fiind denumite calculatoare clienţi.
Serverul unei reţele de calculatoare, pe lângă funcţiile pe care le îndeplineşte în
mod normal, trebuie să mai gestioneze şi următoarele procese: planificarea unităţii
centrale de prelucrare pentru procesele de reţea; accesul la dispozitivele de reţea
partajate; rularea aplicaţiilor partajate; accesul de la distanţă şi securitatea datelor.
Deoarece serverul de reţea trebuie să îndeplinească o serie de funcţii
suplimentare cum ar fi furnizarea serviciilor de fişiere, de imprimare ş.a. către zeci
sau chiar sute de utilizatori, el trebuie să folosească un sistem de operare puternic,
proiectat pentru a îndeplini aceste funcţii. Spre deosebire de acesta, clienţii reţelei
(staţiile de lucru) pot utiliza sisteme de operare mai putin pretenţioase, deoarece
principalele funcţii sunt realizate de către sistemul de operare de pe server, în

14
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

această situaţie calculatoarele de tip "client" pot utiliza orice sistem de operare
printre care: MS-DOS, WINDOWS 3.1, WINDOWS '98, WINDOWS NT
WORKSTATION, UNIX, OS şi OS/2. La alegerea sistemului de operare care va fi
instalat pe calculatoarele de tip "client" trebuie să se ţină seama de faptul că de
performanţele acestuia depinde modul de cooperare între acest sistem şi cel al
reţelei în domeniul securităţii şi al partajării datelor în reţea.
Principalele caracteristici ale sistemului de operare WINDOWS NT Server
4.0 sunt:
• Portabilitatea sau independenţa de arhitectură, ceea ce presupune că
acest sistem de operare nu a fost proiectat pentru un singur tip de calculator.
Sistemul poate fi instalat pe calculatoare care au următoarele tipuri de procesoare:
INTEL 80486, PENTIUM, PENTIUMPRO, DEC Alfa RISC, MIPS RISC, POWER PS;
• Posibilitatea utilizării mai multor procesoare. Sistemul WINDOWS NT
Server 4.0 poate fi instalat pe calculatoare cu cel mult patru procesoare spre
deosebire de acesta, sistemul WINDOWS NT WORKSTATION poate fi instalat pe
calculatoare cu cel mult două procesoare;
• Execuţie multifilară - în care caz o aplicaţie rulează simultan mai multe
fire de execuţie (treads). Este realizabilă în cazul calculatoarelor dotate cu mai multe
procesoare. Numai în acest caz pot fi rulate două fire de execuţie ale aceleiaşi
aplicaţii.
• Execuţie multitasking. Multitaşkingul este o funcţie care creează iluzia
certă că la un moment dat se execută mai multe operaţii, în realitate procesorul
execută operaţiile unele după altele cu viteze foarte mari.
• Asigură securitatea datelor vehiculate în reţea. Sistemul de operare
WINDOWS NT Server 4.0 permite protejarea datelor utilizatorilor împotriva căderilor
fizice (hard) sau logice (soft) şi a accesului neautorizat.
• Utilizarea sistemului RAID (Redundant Array of Inexpensive Disks).
Acesta este un sistem redundant de discuri ieftine care are rolul de a îmbunătăţi
toleranţa la erori a unităţilor de hard-disc. În majoritatea cazurilor se pot folosi
avantajele acestui sistem numai prin cumpărarea unor componente hardware
speciale. Sistemul de operare WINDOWS NT Server 4.0 include în structura sa şi
suportul software necesar sistemului RAID, fiind necesare numai componentele
hard şi unităţile de hard-disc standard.
• Utilizează un sistem de fişiere NTFS proiectat special pentru acest
sistem de operare. Acest sistem de fişiere este foarte diferit de cele bazate pe
tabele de alocare a fişierelor (FĂT), fiind specific lucrului în reţea. Sistemul de fişiere
NTFS are următoarele caracteristici:

permite folosirea numelor de fişiere şi dosare formate din mai multe
cuvinte ce pot avea maxim 255 de caractere (inclusiv spaţii);

generează automat nume scurte de fişiere compatibile sistemului de
operare MS-DOS;
15

asigură posibilitatea de corectare "la cald" (hot-fix) astfel că datele
memorate pe un sector de disc defect sunt mutate automat într-un
sector bun, cel defect fiind blocat;

dispune de un sistem de securitate integrat care permite stabilirea
drepturilor de acces la dosare şi fişiere.
• Adaptarea interfeţei cu utilizatorul WINDOWS '98 ceea ce face ca
deschiderea programelor şi căutarea fişierelor să fie foarte simplă. De asemenea
iniţializarea şi administrarea de la distanţă a operaţiilor pe calculatoarele care au
instalat sistemul de operare WINDOWS este mai uşor de realizat;
• Includerea celei mai reuşite versiuni a programului INTERNET
EXPLORER. Acesta este complet integrat în sistemul de operare;
• Includerea serverului de informaţii Internet IIS (Internet Information
Server) care permite administrarea serviciilor World Wide Web, FTP şi Gopher.
Programul IIS colaborează cu programul Peer Web Services (parte componentă a
sistemului de operare WINDOWS NT WORKSTATION) şi permite utilizatorilor să-şi
creeze propriul lor server Internet;
• Permite adăugarea programului Exchange Server la software-ul de
reţea pentru a obţine un sistem complet de transmitere a mesajelor şi de partajare a
informaţiilor pentru reţele locale sau pe arii extinse;
• Folosirea noii tehnologii - Telephony API de către subsistemul de mesaje
sub WINDOWS (Exchange E-mail client) pentru faxuri şi INTERNET EXPLORER;
• Poate fi folosit ca un server de nume DNS (Domain Name System)
ceea ce înseamnă că poate fi configurat pentru a folosi WINS pentru rezoluţia
numelor calculatoarelor gazdă.
Sistemul de operare WINDOWS NT Server 4.0 poate fi utilizat în mai multe
variante:

pentru gestionarea unui singur server unde clienţii îşi memorează datele în
mod centralizat;

ca un sistem cu baze de date având rolul de a stoca datele şi de a prelucra
interogările lansate de clienţi;

ca server de aplicaţii în care caz operaţiile de prelucrare sunt împărţite între
"server" şi "client" fiecare răspunzând de porţiunea sa de aplicaţie.
Pentru ca sistemul WINDOWS NT Server 4.0 să poată fi instalat pe un
server, acesta trebuie să conţină cel putin următoarele elemente:

un microprocesor INTEL 80486/66 sau mai puternic;

o memorie RAM de cel puţin 12 MO pentru calculatoarele cu
microprocesoare INTEL 80486. Se recomandă 16 MO sau chiar 32 MO
pentru a obţine performanţe superioare;

un hard-disc a cărui capacitate minimă să fie de 160 MO;

un monitor VGA sau mai bun;

o unitate de CD-ROM;
16
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

o unitate de disc flexibil de 3,5 inch - pentru calculatoarele dotate cu

microprocesoare INTEL 80486;

un mouse sau alt dispozitiv de indicare;

o placă de reţea acceptată din lista de componente WINDOWS NT.
5.3.2.2. Concepte de bază ale sistemului de operare WINDOWS NT Server 4.0
Sistemul de operare WINDOWS NT Server 4.0 este un sistem centralizat,
permiţând formarea unei arhitecturi de tipul client-server. Serverul din cadrul acestei
arhitecturi joacă rolul central şi ca atare trebuie să fie dotat cu programe speciale care să
permită nu numai accesul la distanţă dar şi rularea aplicaţiilor partajate şi să asigure
securitatea datelor şi a programelor aplicative, precum şi servicii complete privind
operaţiile cu fişierele, gestionarea şi accesul partajat la dispozitivele din reţea etc.
Structura unei reţele de calculatoare administrată sub controlul sistemului
de operare WINDOWS NT Server 4.0 are la bază următoarele concepte:

domeniu (domain);

relaţii de încredere (trust relationship).
Unitatea de bază a unei reţele de calculatoare ce funcţionează sub sistemul
de operare WINDOWS NT Server 4.0 este domeniul. Acesta este definit ca fiind un
grup de calculatoare care folosesc în comun o bază de date şi care au o
strategie de securitate comună.
Un domeniu este format din următoarele componente :

unul sau mai multe servere;

un calculator cu funcţia de controller primar de domeniu (PDC - primary
domain controller);

unul sau mai multe calculatoare cu funcţia de controller de siguranţă a
domeniului (BDC - backup domain controller);

unul sau mai multe calculatoare pe post de "clienţi" (WS).
O configuraţie de domeniu poate fi redată astfel:
SERVER

WIN 98

WIN 98

LINUX

WIN 98

Figura 5.7. Componentele unui domeniu

17
 Componenta de bază a domeniului este controller-ul primar. Acesta
impune politica de securitate a datelor şi programelor aplicative, fiind principalul
depozitar al bazei de date în care sunt memorate conturile utilizatorilor.
Domeniul WINDOWS NT Server 4.0 trebuie să dispună în afara controller-
ului primar şi de unul sau mai multe controllere de siguranţă. Un astfel de
calculator conţine o copie de siguranţă a bazei de date în care sunt memorate
conturile utilizatorilor, poate valida utilizatorii atunci când aceştia se conectează la
sistem şi autorizează accesul utilizatorilor la resurse.
Pentru calculatoarele care sunt utilizate în reţea ca staţii de lucru este bine
să se utilizeze un alt sistem de operare decât cel instalat pe server (WINDOWS NT
Server 4.0). La instalarea unui sistem de operare pe staţiile de lucru este nevoie de
licenţe de clienţi şi de programele pentru conectare în reţea (pentru sistemele de
operare MS-DOS, OS/2, WINDOWS 3.X şi MACINTOSH OS). Celelalte sisteme de
operare ce pot fi instalate pe staţiile de lucru (WINDOWS NT WORKSTATION,
WINDOWS '95 sau 98, WINDOWS for WORKGROUPS) conţin software-ul pentru
conectare în reţea ca parte a sistemului de operare de bază. Cele mai utilizate
sisteme de operare pe staţiile de lucru sunt sistemele WINDOWS '95 şi WINDOWS
'98'.
O reţea de calculatoare care lucrează sub sistemul de operare WINDOWS
NT Server 4.0 poate să fie formată dintr-un singur domeniu sau din mai multe
domenii interconectate, cum ar fi reţelele de corporaţii care sunt formate din mii de
staţii de lucru individuale dispersate pe tot globul, în acest caz staţiile de lucru
individuale sunt grupate în domenii specifice cerinţelor de acces.
Intr-o reţea de calculatoare formată din două sau mai multe domenii, fiecare
domeniu funcţionează ca o reţea separată având propria ei bază de date în care
sunt memorate conturile utilizatorilor.
În activitatea practică utilizatorii dintr-un domeniu au nevoie să folosească
resursele altui domeniu. Reglementarea acestor nevoi se efectuează cu ajutorul
relaţiilor de încredere. Astfel, administratorul de reţea va acorda relaţii de
încredere utilizatorilor în aşa fel încât un utilizator care are cont deschis în baza de
date a unui domeniu să poată folosi simultan şi resursele unui alt domeniu.
Relaţiile de încredere pot fi de mai multe tipuri :
• Relaţii de încredere unidirecţionale se stabilesc între două domenii în care
un domeniu acordă încredere (trusting domain), iar celui de-al 2-lea domeniu i se acordă
încredere (trusted domain). în exemplul de mai jos, domeniul A este cel care acordă
încredere, iar domeniul B este cel căruia i se acordă încredere.

18
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

Figura 5.8. Relaţii de încredere unidirecţionale

Acest tip de relaţie nu este suficientă pentru a realiza interacţiunile necesare

într-o reţea formată din mai multe domenii. Cerinţele utilizatorilor pot fi satisfăcute
cel puţin printr-o relaţie de încredere bidirecţională. Acest tip de relaţie permite
utilizatorilor accesul la resurse şi fac munca administratorilor de reţea mult mai
uşoară, în cazul unei astfel de relaţii, utilizatorul care se conectează la unul din cele
două domenii este autentificat şi de celălalt domeniu, el având acces la resursele celor
două domenii în funcţie de drepturile acordate de administratorul de reţea. Contul
utilizatorului se creează o singură dată (de preferat în domeniul "gazdă") şi este
recunoscut de toate domeniile reţelei cu care există relaţii de încredere.

Figura 5.9. Relaţii de încredere bidirecţionale

O relaţie de încredere se creează separat de către administratorul de sistem

cu ajutorul programului utilitar USER MANAGER FOR DOMAINS.
WINDOWS NT Server 4.0 are patru modele de relaţii de încredere între domenii.
Acestea sunt:
Modelul domeniului unic este cel mai simplu. Toate server-ele şi toţi "clienţii"
fac parte din acelaşi domeniu. Se recomandă pentru reţele mici cu un număr redus
de staţii de lucru, permiţând o administrare uşoară şi o gestionare centralizată a
conturilor utilizatorilor.
Modelul domeniului principal unic asigură administrarea centralizată a
utilizatorilor, cu posibilitatea de grupare logică a resurselor. Acest model include un
domeniu principal (maşter domain) şi unul sau mai multe domenii secundare (organizate la
nivelul departamentelor funcţionale) care acordă relaţii de încredere domeniului principal.
În această situaţie toate conturile utilizatorilor precum şi grupurile globale sunt create la
nivelul domeniului principal.
Domeniile secundare pot avea propriile lor grupuri locale.

19
 Figura 5.10. Modelul cu domeniu principal unic

Principalele avantaje ale acestei metode sunt:

permite gestionarea centralizată a conturilor utilizatorilor;

grupurile globale se definesc o singură dată;

administrarea resurselor se face la nivelul departamentelor (domeniile
secundare);

se defineşte o singură relaţie de încredere pentru fiecare domeniu
secundar;
Modelul domeniilor principale multiple se recomandă organizaţiilor care au
un număr mare de utilizatori şi cu o structură administrativă centrală. Acest model
permite existenţa a două sau mai multe domenii principale între care se stabilesc relaţii
de încredere. Conturile utilizatorilor sunt localizate în domeniile principale fiind
distribuite aproximativ egal între acestea (fiecare utilizator va avea un singur cont
localizat într-un singur domeniu principal). Domeniile secundare acordă relaţii de
încredere fiecărui domeniu principal, fără ca ele să aibă relaţii de încredere. Resursele
(fişierele, imprimantele) sunt furnizate şi administrate de către domeniile secundare.

Figura 5.11. Modelul domeniilor principale multiple

20
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

Modelul domeniilor principale multiple cu relaţii de încredere totală este

folosit într-o organizaţie cu structură administrativă centrală care permite o administrare
distribuită a utilizatorilor şi a resurselor. Domeniul în care se află contul utilizatorilor
poartă numele de domeniu gazdă. Domeniile secundare, gestionează grupurile globale
de utilizatori precum şi utilizatorii proprii, aceştia fiind accesibili în toată reţeaua, în
cazul acestui model toate relaţiile de încredere sunt bidirecţionale.

Figura 5.12. Modelul domeniilor principale multiple cu relaţii de încredere totală

Toţi utilizatorii unei reţele de calculatoare care funcţionează sub sistemul

de operare WINDOWS NT Server 4.0 trebuie să aibă un cont într-unul din domeniile
reţelei. Contul utilizatorului este format dintr-un nume, o parolă şi drepturile privind
modul de folosire a reţelei. Fiecare cont are asociat un identificator de securitate (SID)
mascat, utilizat de către sistemul de operare pentru identificarea unui utilizator.
Utilizatorii reţelei sunt împărţiţi în grupuri locale şi grupuri globale. Un grup
local există şi îşi păstrează drepturile de acces stabilite numai în cadrul domeniului
în care a fost creat. Spre deosebire de acesta, grupul global este stocat într-un
singur domeniu dar îşi păstrează drepturile de acces la toate domeniile cu care s-au
stabilit relaţii de încredere.
5.3.2.3. Modele de administrare a reţelei şi problemele de securitate
Administrarea unei reţele de calculator poate fi organizată în următoarele
structuri de bază:

centrală - la nivel de întreprindere sau organizaţie;

la nivelul departamentelor - administrare distribuită, administrare
combinată.

21
 Administrarea centralizată - folosită în cadrul unor întreprinderi sau
organizaţii mici, presupune existenţa unei persoane sau a unui grup care
administrează toate reţelele, utilizatorii şi resursele din întreaga societate
(organizaţie sau întreprindere). Acest model de organizare este cel mai bun din
punct de vedere al securităţii, deoarece asigură o politica unitară a procedurilor
folosite în acest scop.
Administrarea distribuită - presupune existenţa administratorilor de reţea
la nivelul departamentelor funcţionale existente într-o organizaţie economică şi
organizate sub formă de domenii. Acest model de administrare este mai operativ
(utilizatorii pot primi răspunsuri mai rapide decât modelul centralizat, dar aceasta
este în defavoarea securităţii reţelei; fiecare administrator local adoptă o politică de
securitate diferită de a altuia).
Administrarea combinată - constă în existenţa unui administrator central
care impune politica de securitate a reţelei în toată întreprinderea şi a unor
administratori locali la nivelul grupurilor de lucru (departamentelor) care rezolvă
cerinţele utilizatorilor. Deoarece necesită cheltuieli suplimentare de organizare,
acest model se poate realiza numai în cazul unor întreprinderi relativ mari.
Sistemul de securitate al unei reţele de calculatoare se poate grupa în patru
categorii de bază:

securitatea fizică;

securitatea utilizatorilor;

securitatea fişierelor;

securitatea faţă de intruşi.
Securitatea fizică se referă la modul de amplasare a calculatoarelor care
lucrează ca staţii de lucru şi a serverului. Acestea trebuie să fi amplasate astfel încât
să poată fi folosite cu uşurinţă, să fie protejate împotriva căderilor de tensiune şi a
reiniţializărilor accidentale.
Securitatea utilizatorilor are în vedere două aspecte mai importante:
• simplificarea accesului acestora la resursele de care au nevoie;
• interzicerea accesului la acele resurse care nu sunt folosite pentru nevoile de
serviciu (informaţii confidenţiale sau informaţii personale ale unor utilizatori).
Pentru ca un utilizator să aibă acces la resursele reţelei, trebuie să aibă un
cont personal, format dintr-un nume şi o parolă. Este bine ca fiecare utilizator să
aibă o singură parolă în funcţie de care va fi acceptat în reţea. Dacă reţeaua este
organizată pe domenii, grupurile de utilizatori care aparţin unui domeniu trebuie
organizate cât mai logic astfel încât să permită dezvoltarea reţelei fără eforturi prea
mari.
Securitatea fişierelor ridică de asemenea două aspecte mai importante:
• controlul accesului la fişier,
• protejarea integrităţii unui fişier.

22
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

Pentru ca fişierele să poată fi protejate cât mai bine, acestea trebuie memorate,
cu ocazia salvării lor în dosare diferite în funcţie de tipul lor. Astfel, se recomandă ca
fişierele de date şi cele de tip document să nu fie salvate în acelaşi dosar cu fişierele de
programe care au rolul de a utiliza fişierele de date în procesul de prelucrare. În funcţie
de tipul fişierului, administratorul de reţea poate să acorde anumite drepturi de folosire
atât la nivelul grupelor de utilizatori cât şi utilizatorilor individuali.
Drepturile de acces la fişiere sunt combinaţii ale atributelor individuale ale
acestora ca:

Citire - R;

Scriere - W;

Execuţie - X;

Ştergere - D;

Modificarea permisiunilor (D);

Schimbarea proprietarului (O).
Pe baza acestor atribute se formează lista standard a drepturilor de acces la
dosare sau fişiere astfel:
Drepturile standard de acces la dosare

Simboluri Drept de acces Explicaţii

spaţiu fără acces - utilizatorul nu are acces la dosar chiar dacă grupul
(None) din care face parte are acces la acest dosar;
RX citire şi listare - utilizatorul poate lista subdosarele şi fişierele
dintr-un dosar, dar nu poate intra într-un subdosar al
dosarului curent;
WX adăugare - utilizatorul poate adăuga într-un dosar noi fişiere,
dar nu poate să citească sau să modifice
conţinutul celor existente;
RWX citire, adăugare - utilizatorul poate introduce noi fişiere intr-un
dosar, poate citi şi modifica conţinutul celor
existente;
RWXD modificare - utilizatorul poate afişa conţinutul unui dosar: nume
de subdosare, fişiere; poate afişa conţinutul unui
fişier; poate adăuga noi fişiere şi subdosare; poate
modifica fişierele; poate şterge întreg conţinutul
dosarului;
All Control complet - utilizatorul poate: afişa conţinutul dosarului;
schimba numele dosarului; schimba numele
subdosarelor; modifica fişierele, afişa conţinutul
fişierelor din dosar şi chiar şterge dosarul cu

23
 întregul său conţinut.

Stabilirea drepturilor de acces la un dosar se realizează astfel:

• după lansarea în lucru a programului WINDOWS NT EXPLORER din meniul
START, se selectează dosarul (dosarele) pentru care se modifică drepturile de
acces;
• se apelează meniul FILE din care se selectează opţiunea "PROPERTIES". La
activarea acestei opţiuni va apare o casetă de dialog "PROPERTIES".
• se selectează apoi "SECURITY" şi se acţionează butonul "PERMISSION". Acesta
va determina apariţia unei alte casete de dialog "DIRECTORY PERMISSION";
• din această casetă se selectează una din opţiunile:

"Replace Permission on Subdirectories" - care permite extinderea
drepturilor de acces selectat şi asupra subdirectoarelor aflate în dosarul
ales;

"Replace Permission on Existing Files" - care va permite extinderea
drepturilor de acces selectat şi asupra fişierelor care se află în dosarul
ales pentru modificarea accesului.
• din caseta "NAME" se alege utilizatorul sau grupul de utilizatori şi se selectează
dreptul de acces din caseta "TYPE OF ACCESS";
• se acţionează butonul "OK" pentru validarea operaţiei şi închiderea casetei de
dialog.
În ceea ce priveşte fişierele conţinute într-un dosar, drepturile de acces la
acestea sunt:

Drepturile standard de acces la fişiere

Simboluri Drept de acces Explicaţii

spaţiu fără drepturi - utilizatorul nu are acces la fişier;
(None)
RX citire, execuţie utilizatorul poate citi conţinutul fişierului şi dacă
este un fişier de tip program executabil, poate fi
lansat în lucru;
RWXD modificare - utilizatorul poate să citească datele dintr-un
fişier, poate şterge sau modifica fişierul şi poate
chiar executa fişierul (în cazul în care e un fişier
de program executabil);
AH control complet - utilizatorul poate să citească, să modifice, să
şteargă fişierul, poate lansa în lucru un fişier de
programe, poate să modifice şi chiar să retragă

24
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

dreptul de proprietate asupra fişierului.

Pentru acordarea drepturilor de acces la un fişier se parcurg următoarele

faze:
• se lansează în execuţie programul WINDOWS NT EXPLORER cu ajutorul meniului
"START" care se află pe bara de stare;
• se activează meniul "FILE" din care se selectează opţiunea "PROPERTIES". Va
apare o casetă de dialog din care se va selecta eticheta "SECURTTY" şi apoi se
activează butonul "PERMISSION";
• din caseta de dialog care apare se va alege opţiunea "FILE PERMISSION";
• din caseta "NAME" se va selecta utilizatorul sau grupul de utilizatori pentru care se
acordă drepturile de acces;
• din caseta "TYPE OF ACCESS" se va selecta dreptul de acces care se va acorda;
• se acţionează butonul "OK" pentru a valida operaţia şi a închide caseta de dialog.
Securitatea faţă de intruşi este o problemă care nu se rezolvă foarte uşor.
în acest sens trebuie să se ia măsuri sporite de securitate a accesului în reţea prin:
• schimbarea parolelor utilizatorilor reţelei la anumite intervale de timp cu
posibilitatea de revenire la vechea parolă după cel puţin 6 luni;
• stabilirea unor opţiuni de blocare a controlului în cazul în care se introduc parole
greşite;
• pentru utilizatorii care se conectează de la distanţă la reţea prin linii telefonice, este
necesar să se ia măsuri suplimentare de securitate prin: instalarea unui dispozitiv de
securitate între server şi client; configurarea serverului de acces la distanţă să sune
la un număr predefinit când utilizatorul vrea să se conecteze, etc.
Spre deosebire de utilizatorii reţelei care trebuie să aibă un singur cont
pentru acces la reţea, administratorul de reţea trebuie să aibă două conturi: un cont
administrativ şi un cont de utilizator obişnuit.
Administratorul de reţea care funcţionează sub sistemul de operare
WINDOWS NT Server 4.0 îndeplineşte o serie de funcţii, printre care cele mai
importante sunt:

crearea şi gestionarea conturilor utilizatorilor individuali;

crearea şi gestionarea grupurilor locale sau globale de utilizatori;

atribuirea drepturilor de acces ale utilizatorilor la dosare şi fişiere;

formatarea şi partajarea hard-discurilor de pe server;

partajarea dosarelor şi fişierelor;

administrarea supravegherii evenimentelor de sistem;
Operaţia de folosire în comun a dosarelor şi a fişierelor conţinute de
acestea poartă numele de partajare.
Atâta timp cât un dosar nu este partajat, el nu poate fi văzut şi nici un
utilizator nu poate avea acces la el. După partajare, în mod prestabilit, toţi utilizatorii
au acces la acel dosar şi la tot ce conţine el (subdosare sau fişiere).
25
 Operaţia de partajare a dosarelor este realizată de către administratorul de
reţea, care după ce se conectează în reţea va folosi programul EXPLORER.
• Dosarul ce va fi partajat se selecţionează din partea stângă a ferestrei de aplicaţii
executând clic pe butonul drept al mouse-ului.
• Se activează meniul FELE şi din cadrul acestuia se selectează opţiunea
PROPERTIES;
• Din caseta de dialog care apare pe ecran, se selectează opţiunea "Sharing" din
meniul derulant apoi se execută clic pe eticheta "Sharing" din foaia de proprietăţi;
• Se selectează opţiunea "Shared As";
• Se va completa în continuarea casetele de text următoare:
Share name - cu numele dosarului ales la început în mod explicit;
User limit - prin care se indică numărul de utilizatori ce pot avea acces la
un dosar partajat. Pentru aceasta, din casetă se va alege: "maximum allowed" -
dacă nu se doreşte stabilirea unui număr limită de utilizatori sau "allow" - selectat
atunci când se doreşte ca numărul de utilizatori să fie limitat;
• La terminarea operaţiei se activează butonul "OK".
Un dosar poate fi partajat de mai multe ori pentru diverse grupe de utilizatori
(administrator cu toate drepturile de acces sau pentru utilizatori cu restricţii de acces).
În acest caz tot din programul EXPLORER se selectează dosarul iar în caseta de
dialog care apare după ce s-a selectat opţiunea "Sharing", se activează butonul "New
Share" (partajare nouă). Se va trece apoi numele noii partajări în caseta de text
"Share Name". în continuare se poate limita numărul utilizatorilor care au acces
simultan la dosar.
Pentru a anula partajarea unui dosar, administratorul de reţea, după ce a
deschis sesiunea de lucru prin intermediul programului "Server Manager", va selecta
calculatorul pe care se află dosarul partajat, iar apoi din meniul "Computer" se
selectează opţiunea "Shared Directories" din care se alege dosarul şi apoi se
activează butonul "Stop Sharing". Din acest moment, dosarul nu mai este partajat şi
deci el poate să fie utilizat de o singură persoană.
Odată ce un dosar a fost partajat, sunt partajate toate componentele
acestuia (subdosare, fişiere).
În practică, sunt situaţii când un fişier sau mai multe fişiere de date trebuie
să fie folosite de mai mulţi utilizatori. Pentru a rezolva această problemă, sistemul de
operare WINDOWS NT Server 4.0 foloseşte o serie de atribute pentru a oferi
informaţii despre fişiere. Principalele atribute ale unui fişier sunt :

Read only - permite numai vizualizarea conţinutului unui fişier;

Archive - marchează un fişier de tip arhivă pentru obţinerea unei
copii de siguranţă;

Hidden - permite ascunderea unui fişier (nu apare afişat în cadrul
unui dosar);

26
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

Compressed - specifică fişierele pe care sistemul le-a compactat pentru a

folosi mai puţin spaţiu pe suportul fizic de date.
Pentru a realiza partajarea unui fişier se procedează astfel:
• după deschiderea sesiunii de lucru se apelează programul EXPLORER şi din
fereastra de aplicaţii se selectează fişierul ce urmează să fie partajat;
• se aplează meniul "FILE" din care se alege opţiunea "PROPERTIES";
• din caseta de dialog care apare pe ecran "ATTRIBUTES" se selectează atributele
pentru care fişierul poate fi partajat (read-only pentru a nu permite altor utilizatori să
modifice fişierul, etc.);
• la terminarea operaţiei se activează butonul "OK".
5.3.3. Sistemul de operare Windows 2000
Windows 2000 este o combinaţie a ultimelor versiuni ale sistemului de
operare Windows (95, 98, NT).
De asemenea, putem spune despre Windows 2000, ca este un sistem
universal putând fi instalat pe orice calculator care dispune de resurse hard
necesare. El este utilizat pentru:

aplicaţii profesionale care necesita o maxima securitate a datelor;

aplicaţii multimedia;

INTERNET.
Sistemul de operare Windows 2000 este livrat de către firma MICROSOFT
în mai multe variante:
a) Windows 2000 Professional – este un descendent al sistemului de operare
Windows NT Workstation. Este un sistem de operare standard, utilizat în
întreprinderi şi organizatii;
b) Windows 2000 Server Standard – este cea mai mica versiune pentru
serverele Windows, conceputa pentru a fi utilizata în întreprinderile mici şi
mijlocii;
c) Windows 2000 Advanced Server – este o versiune extinsa a celei precedente
fiind utilizat în întreprinderi cu reţele mari de calculatoare; aceasta varianta de
Windows 2000 este considerata „vârful de lance” al sistemului de operare
Windows
d) În afara acestor versiuni, sistemul de operare Windows 2000 mai are
concepută versiune numita „Multilanguage”, versiune utilizata în
întreprinderile mixte; această versiune permite apelarea meniurilor şi a
funcţiei HELP în orice limba.
În funcţie de versiune, sistemul de operare Windows 2000, pentru a putea fi
instalat pe un calculator, trebuie săaibă o configuraţie minim necesară formată din:

microprocesor Pentium II sau III cu 133 MHz frecvenţă;

memorie RAM: 64 MO (pentru varianta Professional) sau 256 MO
(pentru variantele Server Standard şi Advenced);

27

HDD cu o capacitate de 2 GO cu un spaţiu liber de stocare de 650 MO
(pentru varianta Professional) sau 1 GO (pentru variantele Server
Standard şi Advenced).
La aceste componente minim necesare se mai pot adăuga:

o unitate de CD-ROM sau CD-WRITER;

o placa grafică;

o placa de reţea;

o placa de sunet;

un monitor;

tastatura şi mouse.
Windows 2000 este un sistem de operare multiprocesor, ceea ce presupune
existenţa pe un calculator a mai multor procesoare. Sistemul acceptă 2,4 sau 8
procesoare.
Facilităţile oferite de acest sistem de operare sunt:

permite o instalare rapidă;

configurarea şi întreţinerea calculatoarelor este mai simplă şi mai uşor de
urmărit;

oferă posibilităţi îmbunătăţite de administrare în reţea;

legăturile dintre calculatoarele din reţea sunt astfel concepute încât
datele confidenţiale să fie mai bine protejate. Această protecţie se
realizează cu ajutorul noului sistem de fişiere NTFS 5;

cu ajutorul programului BACKUP (componentă a acestui sistemului de
operare) se pot salva automat datele de pe staţiile de lucru pe serverul
reţelei, fără a mai fi nevoie de programe speciale;

conexiunile de reţea ale diferitelor staţii de lucru între ele sau cu serverul
reţelei sunt mai flexibile decât la versiunile Windows NT.
Între dezavantajele instalării acestui sistem de operare enumerăm:

dotarea actuală a calculatoarelor este insuficientă;

staţiile de lucru au nevoie de mai multă memorie;

costurile ridicate pentru achiziţionarea de calculatoare dotate cu
microprocesoare Pentium II sau III;

sistemele de server au şi ele nevoie de mai multa memorie RAM.
5.3.3.1. Structura sistemului de operare Windows 2000
Nucleul administratorului Windows 2000 îl reprezintă Mcrosoft Management
Console (MMC). Acesta se găseşte sub denumirea de „Computer Management” şi
poate fi apelat prin:

meniul CONTROL PANEL/Administrative Tools

meniul MY COMPUTER.
MMC este format din trei domenii:
1. SYSTEM TOOLS;

28
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

2. STORAGE;
3. SERVICE AND APPLICATIONS.
Din domeniul 1. fac parte:

EVENT VIEWER;

SYSTEM INFORMTION, preluat de la Windows 98;

Directorul SHARED FOLDERS, care permite controlul partajărilor pe
diferite unităţi de disc;

DEVICE MANAGER şi LOCAL USERS AND GROUPS, pentru
administrarea utilizatorilor din Windows NT.
În domeniul STORAGE se află:

managerul de hard-disc;

un program pentru defragmentare;

LOGICAL DRIVERS, care realizează o privire de ansamblu a unităţilor
logice de hard-disc;

directorul REMOVABLE STORAGE, care permite gestionarea comuna
a unităţilor de CD-ROM şi a celorlalte unităţi în aşa-numitele MEDIA
POOLS.
Domeniul SERVICE AND APPLICATIONS conţine, alături de o privire
ansamblu asupra serviciilor de indexare, instrumentaţia de administrare care se
referă la achiziţionarea on-line de date despre dispozitive şi posibilitatea
monitorizării funcţionarii acestora.
În afară acestora sistemul de operare Windows 2000 conţine o serie
întreaga de programe incluse în meniuri contextuale pe discul sistem, programe ce
pot fi apelate din meniul START sau CONTROL PANEL.

LISTA CUVINTELOR CHEIE  sistemul de operare NETWARE

 prelucrare distribuita
 reţea de calculatoare  mecanism de protecţie a
 reţea locala de calculatoare datelor
(LAN)  supervizor
 reţea metropolitana ( MAN)  drepturi de acces
 reţea de calculatoare pe arii  NTFS
extinse (WAN)  DNS
 reţea de tipul client-server  domeniu
 reţea de tipul peer to peer (egal  relaţie de încredere
la egal)  controller primar
 NOS (Network Operating  controller de siguranţă
System)  securitate fizică
 server  securitatea utilizatorilor
 client ( staţie de lucru)  securitatea fişierelor
 topologie  securitatea faţă de intruşi
29
ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1. Ce înţelegeţi printr-o reţea de calculatoare?

2. Cum se clasifica reţelele de calculatoare?
3. Ce este o reţea locala de calculatoare?
4. Care sunt principalele categorii de reţele locale de calculatoare?
5. Ce înţelegeţi prin topologia unei reţele locale de calculatoare?
6. Care sunt principalele topologii ale unei reţele locale de calculatoare?
Caracterizaţi-le.
7. Ce înţelegeţi prin server? Dar prin client?
8. Ce este acela un “cadru” şi care este structura acestuia?
9. Care sunt principalele sisteme de operare pentru reţele locale de calculatoare?
10. Caracterizaţi sistemul de operare NETWARE
11. Care sunt utilizatorii unei reţele locale de calculatoare sub sistemul NETWARE
şi cum se pot proteja datele?
12. Caracterizaţi sistemul de operare WINDOWS NT server 4.0
13. Care sunt principalele funcţii ale acestui sistem de operare?
14. Ce înţelegeţi prin domeniu?
15. Ce înţelegeţi prin relaţie de încredere? De câte tipuri pot fi acestea?
16. Cum poate fi organizata administrarea unei reţele de calculatoare?
17. Care sunt principalele categorii ale sistemului de securitate al unei reţele locale
de calculatoare?
18. Caracterizaţi sistemul de operare WINDOWS 2000
19. Care sunt principalele variante ale acestuia?
20. Care este configuraţia minim necesară a unui calculator pentru a putea instala
acest sistem de operare?
21. Ce facilităţi oferă sistemul de operare WINDOWS 2000?
22. Ce este MICROSOFT MANAGEMENT CONSOLE (MMC)? Din cate domenii
este format acesta?
Dacă aţi răspuns corect la toate întrebările mergeţi mai departe, în caz
contrar reluaţi acest capitol.

BIBLIOGRAFIE

o Maria Stănescu şi colectiv – Bazele informaticii, Ed. SECOREX, Bucureşti,

1999, cap. V;
o Victoria Stanciu şi colectiv - Informatica generala, Ed. DUALTECH,
Bucureşti, 2001, cap. 4.2;
 CAPITOLUL V – Reţele locale de calculatoare

o Ilie Tamas şi colectiv – Bazele informaticii, Ed. InfoMega, Bucureşti, 2000,

cap.

31
 UNITATEA VI

INTERNET

După ce se face un scurt istoric al apariţiei şi dezvoltării reţelei INTERNET,

se prezintă, pe scurt modul de funcţionare şi de organizare al acestei reţele. Se
arată, de asemenea modul de adresare a hosturilor din reţea, descriindu-se
principalele clase de adresare. În continuare sunt prezentate principalele servicii
INTERNET:

poştă electronică cu descrierea operaţiilor de pregătire, transmitere,
recepţionare şi citire a unei scrisori;

transferul fişierelor în reţea utilizând protocolul FTP, principalele operaţii
ce se pot efectua şi comenzile cu ajutorul cărora se realizează;

conectarea de la distanţă folosind serviciul de emulare a terminalelor
TELNET;

serviciul www este tratat în mod deosebit ca şi limbajul HTML pentru
realizarea paginilor WEB.

6.1. Prezentare generală

Interconectarea reţelelor locale de calculatoare eterogene d.p.d.v. al
echipamentelor, al topologiilor, protocoalelor şi sistemelor de operare a devenit o
necesitate stringentă a procesului de informatizare a societăţii.
INTERNET-ul îşi are originea în reţeaua americana ARPA (Advanced
Research Project Agency) iniţiată în anul 1969 de către Ministerul Apărării al SUA.
Odată cu apariţia S.O. UNIX, protocoalele de comunicaţie ale acestuia s-au
extins şi asupra reţelei ARPANET.
La începutul anului 1980, datorita solicitării foarte mari a reţelei ARPA de
către o serie de instituţii guvernamentale, muzee, biblioteci, universităţi, aceasta a
devenit greu de utilizat. Pentru a ieşi din impas, o agenţie a guvernului american
(National Science Fundation) NSF a creat o reţea proprie = NSFNET, aceasta
având rolul de a interconecta principalele centre de cercetare din universităţile
americane. Ulterior, şi această reţea a devenit greoaie, producătorii fiind nevoiţi să
fuzioneze cu alte firme pentru a realiza o dezvoltare corespunzătoare cerinţelor.
În anul 1995 guvernul american a direcţionat fondurile prin NSF (National
Science Fundation) către o noua reţea numită VBNS (Very High – Speed Back –
bone Network Service) al cărui obiectiv era testarea şi punerea la punct a unor
tehnologii noi în domeniul informaţiilor cum ar fi: pocket flows (fluxuri de pachete).
Aceasta permitea implementarea conceptului de multicasting pentru aplicaţiile
multimedia în reţea.
 Spre deosebire de alte reţele cu comutare de pachete, care realizau
legătura între două noduri (emiţător şi receptor), multicastingul realizează
transmiterea de date de la emiţător către mai mulţi receptori. Dacă guvernul
american nu a mai finanţat INTERNET-ul, o serie de alte companii comerciale
specializate în reţele de calculatoare (MCI, Sprint şi ANS/AOL) îşi adjudeca
controlul.
În mai puţin de 25 de ani, INTERNET-ul a devenit cea mai mare reţea
mondială de calculatoare. Ea se întinde în peste 100 de tari situate pe toate
continentele şi interconectează peste 70.000 de reţele locale de calculatoare (pentru
anul 2000 au fost conectate la INTERNET circa 3,6 milioane de reţele locale).
Numărul utilizatorilor conectaţi creste în medie cu 10-15% lunar.
Peste 25% din reţelele conectate la INTERNET se găsesc în EUROPA.
La nivel european există reţeaua EBONE cu 5 noduri principale (Paris,
Londra, Bonn, Geneva, Stocholm) care interconectează peste 23 de reţele de tip IP
(INTERNET PROTOCOL). Aceasta reţea permite conectarea la INTERNET a
oricărei ţări europene (inclusiv România) prin legăturile sale cu SUA la o viteza de 2
Mbps (Megabite pe secunda) şi cu Japonia la o viteză de 512 Kbps (Kilobite/sec.).
Din punct de vedere administrativ, reţeaua INTERNET este gestionată de
ISOC (INTERNET Society) – o asociaţie de voluntari fondată în 1992 cu rolul de a
discuta noile tehnologii şi a defini strategiile de viitor.
Din punct de vedere al utilizatorului final, reţeaua INTERNET oferă
următoarele servicii:

poştă electronică;

transferul de fişiere;

difuzarea ştirilor;

discuţii în grup;

conectarea la distanţă;

comutarea de fişiere şi

serviciul WORLD WIDE WEB.

6.2. Funcţionarea reţelei

Calculatoarele care sunt conectate în reţeaua INTERNET poartă numele de
HOSTURI. Ele sunt identificate printr-o adresă şi printr-un nume.
Adresa este un număr a cărui valoare este cuprinsa între 0 şi 255
reprezentat pe 4 octeţi în zecimal, fiecare octet fiind separat de celalalt prin
caracterul “.”.
În anul 1981 o adresă INTERNET a fost structurată în doua părţi:

prima identifică reţeaua;

a doua hostul acesteia.

2
 CAPITOLUL VI – INTERNET

În funcţie de dimensiunea celor 2 părţi s-au definit trei clase de adresare cu

formate distincte:
Clasa A se identifică prin faptul ca cel mai semnificativ bit este « 0 » şi
foloseşte primul octet pentru identificarea reţelei; ceilalţi 3 octeţi fiind utilizaţi pentru
identificarea hostului. Această clasă este utilizată pentru adresarea reţelelor de
dimensiuni foarte mari (cu peste 16 mil. de terminale).
Clasa B se identifică prin faptul că primii 2 biţi au valoarea « 10 » şi
foloseşte 2 octeţi pentru identificarea reţelei şi 2 pentru hosturi. Este utilizata pentru
adresarea reţelelor de dimensiuni medii, până la 65.000 terminale (universităţi,
centre de cercetare etc.).
Clasa C are primii trei biţi cu valoarea « 110 » şi foloseşte pentru
identificarea reţelei 3 octeţi şi numai un octet pentru identificarea hosturilor din reţea.
Este utilizată pentru adresarea reţelelor de dimensiuni mici (până la 250 de
terminale).
În afara acestor 3 clase ulterior au mai apărut doua clase:
Clasa D care foloseşte pentru adresare multipunct; primii 4 biţi
au valoarea binară 1110, iar restul de 28 biţi identifica hostul.
Clasa E - adresele se identifica prin faptul ca primii 4 biţi au valoare binară
1111 şi sunt folosite pentru diverse experimentări.
O adresă nu desemnează propriu-zis hostul ci doar o interfaţă reţea. Un
host care are mai multe interfeţe va avea mai multe adrese. Fiecare interfaţă
aparţine unei subretele.
Formatul adreselor poate fi reprezentat astfel:
Intervalul adreselor
31 7 ………………. 10
1.0.0.0.
0 Adresa reţea Adresa host
127.255.255.2
55
31 10
10 Adresa reţea Adresa host 128.0.0.0.
191.255.255.2
55
31
10
110 Adresa reţea Adresa host 192.0.0.0.
Figura 6.1. Reprezentarea adreselor de reţea 223.255.255.25
5

1110 Adresa multidestinaţie 224.0.0.0.

239.255.255.2
3 55
 Adresele de reţea sunt unice în întreaga lume, iar adresele hosturilor din
reţea stabilite de către administratorii reţelelor sunt unice pe plan local.
Aceasta structură a adreselor pe doua nivele (reţea – host ) nu mai face faţă
în condiţiile exploziei reţelelor locale de calculatoare care a dus la creşterea
numărului de terminale. Ca atare s-a simţit nevoia restructurării adreselor
INTERNET. Aceasta s–a realizat prin adăugarea unui nou nivel numit sub-reţea.
Acesta foloseşte o parte a spaţiului de adresare alocat hostului. Numărul de biţi
folosiţi pentru adresarea subreţelei nu este prestabilit. Deci, în acest caz, adresa de
internet va fi:
adresaretea.adresasubretea.host
Numele calculatoarelor din reţeaua INTERNET sunt
corespondenţi ai adreselor numerice realizând o formă mai simplă de
adresare la nivelul utilizatorilor (similara cărţii de telefon). Acestea sunt
astfel alese încât să dea semnificaţie funcţiei şi poziţiei geografice a
calculatoarelor pe care se identifica.
Astfel, reţeaua INTERNET este organizată în domenii, subdomenii şi
hosturi, într-o structură arborescentă:

INTERNET

…..
COM EDU MIL NET GOV RO FR CA UK DE US DK

ICI PUB UTM IFA ASE ……..

ZI FR FIN CTB SU ID …..

Figura 6.2. Organizarea în domenii, subdomenii şi hosturi a reţelei INTERNET

În cadrul acestei structuri, primul nivel este format din domenii predefinite
care au următoarele semnificaţii:
 COM – comercial;
 EDU – educaţie;
 MIL – militar;
 NET – nodurile administrative ale INTERNET;
 GOV – organizaţii guvernamentale;
 RO – România;
 FR – Franţa;

4
 CAPITOLUL VI – INTERNET

 CA – Canada ;
 UK – Marea Britanie;
 DE – Germania;
 US – Statele Unite;
 DK – Danemarca;
Pe nivelul doi sunt definite subdomeniile – domeniului RO:
ICI – Institutul Central de Informatică
PUB – Universitatea Politehnica Bucureşti
ASE – Academia de Studii Economice
IFA – Institutul de Fizică Atomică
UTM – Universitatea TITU MAIORESCU
Pe nivelul 3 se găsesc hosturile propriu-zise din cadrul subdomeniului ASE.
Având în vedere aceasta partajare, numele unui host se constituie astfel:

nume_host.nume_subdom.nume_dom.
EXEMPLU: utmse.utm.ro

Componentele numelui specifică în primul rând cine este responsabil de

gestiunea acestuia (nu unde se află nodul denumit), iar numele de domenii generice
(COM, EDU, MIL, NET, GOV) se referă la serviciile oferite.
Identificarea nodurilor din reţeaua INTERNET se face intern prin adrese, iar
la nivel utilizator prin nume.
Corespondenţa între cele 2 se face prin intermediul unui serviciu denumit
DNS (Domain Name Server). Acesta necesită crearea, actualizarea şi consultarea
unor calculatoare specializate, numite servere de nume.
Pentru siguranţa reţelei se folosesc 2 servere de nume:

unul primar şi

altul secundar care intră în acţiune numai când cel primar este defect.
Aceste servere de nume sunt ierarhizate pe domenii şi subdomenii.
Din punct de vedere al conexiunilor fizice exista 3 posibilităţi:

reţeaua telefonică care ajunge la un debit de până la 33600 biţi/sec;

legăturile pe linii numerice care utilizează doua canale cu un debit de 64
Kb/s fiecare;

linii specializate care au un debit superior (1,5 Mb/s – 45 Mb/s).

6.3. Servicii INTERNET

Serviciile INTERNET sunt aplicaţii de reţea bazate pe modelul client – server.
Principalele servicii sunt:

poştă electronică;

conectarea la distanţă (TELNET);

5

transfer de fişiere (FTP);

WORLD WIDE WEB (www).
6.3.1. Poşta electronică
Este unul din cele mai utilizate servicii în reţeaua INTERNET.
Acesta permite comunicarea directă între doi utilizatori conectaţi la reţea şi
aflaţi oriunde în lume.
De asemenea, este posibil şi schimbul de mesaje cu alţi utilizatori conectaţi
la reţele independente.
În ultimul timp se bucură de popularitate aşa numitele discuţii în grup pe
teme prestabilite şi jurnalul electronic.
Din punct de vedere funcţional serviciul de poştă electronică are doua părţi:
a) interfaţa cu utilizatorul prin care se pregătesc scrisorile, se expediază şi
se citesc cele primite;
b) agentul de transmisie (poştaşul) care asigură transportul corespondenţei
la distanţă.
Pentru poşta electronică se pot utiliza mai multe programe printre care:
PEGASUS şi EUDORA.
Navigatorul NETSCASE are incorporat un serviciu de poştă electronică.
Expedierea şi recepţia poştei
Textul unei scrisori se poate introduce cu ajutorul unui editor de texte
propriu programului de e-mail sau poate fi importat dintr-un fişier de tip ASCII, creat
cu un alt editor de texte.
Identificarea expeditorului şi a destinatarului se face prin adrese de e-mail
care au următoarea structură:
nume_utilizator@nume_host

EXEMPLU: student@utmse.utm.ro

Fiecare utilizator are o cutie poştală personală unde se primesc scrisorile

destinate lui.
În momentul pregătirii unei scrisori pentru expediţie câmpurile: data şi
adresa expeditor se completează automat de sistem.
Restul câmpurilor din antetul scrisorii au următoarea structură:
To: adresa destinatarului;
Subject: subiectul scrisorii;
Cc: lista cu alte adrese de destinaţii unde se vor expedia copii ale scrisorii;
Bcc: Blind carbon Copy – lista cu alte adrese la care se vor expedia copii
oarbe ale scrisorii.
Lista specificată prin Cc face parte din scrisoare şi va fi transmisă la toţi
destinatarii.

6
 CAPITOLUL VI – INTERNET

Lista specificată prin Bcc nu face parte din scrisoare şi ca atare ea nu poate
fi văzută de toţi destinatarii.
Procedura de introducere şi expediere a unei scrisori se face interactiv şi
comportă mai multe etape:
a) lansarea comenzii Mail care poate sau nu să fie urmată de numele
destinatarului.

mail [nume_destin@nume_host]

În funcţie de aceasta pe ecran va apare To: sau Subject: - se va

introducere subiectul scrisorii, iar apoi conţinutul acesteia. Terminarea textului
introdus se va face prin acţionarea concomitentă a tastelor CTRL/D sau « . » ca
primă poziţie pe o linie nouă. Va apare apoi Cc: - se introduce lista celorlalţi
destinatari după acelaşi model: nume_dest@nume_host
b) Transferul poştei în reţea se face prin protocolul SMTP (Simple Mail
Transfer Protocol) – RFC 821.
Dacă în momentul sosirii unei scrisori destinatarul este conectat logic la
hostul destinaţie, el va fi automat informat de apariţia acestui eveniment printr-un
mesaj: « you have new mail ».
Dacă destinatarul nu este conectat, informarea se va face imediat ce el va fi
conectat.
Dacă hostul specificat în adresa destinatarului nu este conectat logic la
reţea, programul de e-mail încarcă conectarea acestuia timp de 3 zile, după care
transmite un mesaj adecvat expeditorului.
Dacă o scrisoare nu a fost predată destinatarului din diverse motive (adresă
de e-mail necunoscută de poştaş, nume destinatar sau nume host necunoscute)
aceasta este înregistrată la expeditor intr-un fişier numit dead.letter. În acest fişier se
mai pot depune şi scrisorile neterminate sau abandonate de expeditor în timpul
introducerii lor cu ajutorul editorului de texte propriu programului de poştă electronică.
Sunt situaţii când utilizatorii nu sunt conectaţi direct la INTERNET,aceştia
lucrând pe un calculator care are acces la un server de poştă electronică capabil să
expedieze şi să recepţioneze scrisori.
c) Comunicarea între calculatorul personal şi serverul de poştă electronică
se face prin intermediul unor protocoale ca:

POP3 (Post Office Protocol)

IMAP (Interactiv Mail Access Protocol)

DMSP (Distributed Mail System Protocol)
Protocolul POP3 posedă comenzi pentru conectarea şi deconectarea
utilizatorilor, listarea scrisorilor de pe server pe calculatorul personal şi ştergerea lor.
La conectarea utilizatorului, întregul conţinut al cutiei poştale de pe server este

7
transferat în cutia poştală a calculatorului personal după care acestea pot fi citite
local fără a mai fi necesară conectarea la server.
Protocolul IMAP este destinat utilizatorilor ce folosesc mai multe
calculatoare care pot accesa serverul de e-mail (acasă, la birou sau în mers). În
acest caz utilizatorul conectat la server va putea vizualiza numai lista scrisorilor
primite. Dacă doreşte să citească o scrisoare, aceasta va fi copiată local iar după
citire va ajunge din nou în cutia poştală de pe server.
Protocolul DMSP presupune existenţa mai multor cutii poştale, permiţând
transferul scrisorilor către o staţie de lucru după care serverul se deconectează de
acesta. Deci utilizatorul poate citi sau chiar compune scrisori în timp ce este
deconectat.
La o nouă conectare scrisorile sunt retransferate şi sistemul este resincronizat.
6.3.2 Transferul fişierelor în reţea – FTP –
FTP (File Transfer Protocol) – permite transferul fişierelor între două noduri
ale reţelei INTERNET. Acest transfer este implementat sub forma unei arhitecturi de
tipul client – server, în care pe server se execută procesul FTPD (Demon), iar
clientul foloseşte un program tip linie de comandă sau cu interfaţă grafică.
Din punct de vedere al accesului exista 2 posibilităţi:

clientul care emite comanda a fost introdus ca utilizator pe serverul de
la distanţă;

clientul nu este introdus ca utilizator pe serverul de la distanţă, dar
acesta este un server public la care utilizatorii au drepturi restrânse
(numai de citire).
Oricare din programele FTP (tip comandă sau cu interfaţă grafică) execută
aceleaşi operaţii:

deschiderea unei conexiuni pe un server la distanţă (open).
Identificarea serverului se face prin adresa sa.
Open nume_host – stabileşte legătura cu un server de la distanţă.

vizualizarea conţinutului dosarelor de pe server (dir). Prin aceasta
comandă se pot vizualiza:
- numele fişierelor;
- tipul acestora;
- dimensiunea lor.
Fişierele accesibile publicului larg sunt memorate în directorul pub şi sunt
comprimate pentru a ocupa cât mai puţin spaţiu;

deplasarea în cadrul directoarelor folosind comanda cd:
Cd catalog-distanţă - schimbă catalogul curent de pe serverul de la
distanţă.

controlul transferului de fişiere în funcţie de modul de reprezentare:
ASCII sau Binar.

8
 CAPITOLUL VI – INTERNET

Tipul ASCII se foloseşte pentru fişierele text, programe sursă, arhive, poştă
electronică.
Tipul Binar se foloseşte pentru colecţii de date, procesoare de tabele,
programe aplicative în format obiect – executabile.

copierea unuia sau mai multor fişiere de pe un server la distanţă pe
calculatorul local folosind în acest scop comenzile get şi mget.
Comanda get fişier – distanţă [fişier – local] transferă un singur fişier
aflat pe serverul de la distanţă pe un calculator local cu posibilitatea
schimbării numelui la destinaţie, iar comanda mget fişiere – locale –
transferă un grup de fişiere de pe serverul de la distanţă în catalogul
curent de pe calculatorul local păstrând numele acestora de la sursă.

copierea unuia sau mai multor fişiere de pe un calculator local pe un
server la distanţă utilizând în acest scop comenzile:
- put fişier – local [fişier-distanţă]
- mput fişiere – distanţă
Comanda put transferă un fişier de pe calculatorul local pe serverul de la
distanţă, cu posibilitatea schimbării numelui la destinaţie, iar comanda mput transferă
un grup de fişiere de pe calculatorul local în catalogul curent de pe serverul de la
distanţă păstrând numele actual la destinaţie.
6.3.3. Serviciul « CONECTAREA LA DISTANŢĂ » (emularea terminalelor)
TELNET
Un alt protocol de aplicaţie utilizat în reţeaua INTERNET este TELNET
(Terminal Emulation). Standardul TELNET a fost definit în SUA de către Agenţia de
comunicaţii a Apărării ca protocol Standard – militar. A fost proiectat la sfârşitul
anului 1970 pentru a furniza suportul de terminal într-o reţea de calculatoare
multiuser care foloseşte grupul de protocol TCP/IP (Transmission Control Protocol /
Internet Protocol).
Protocolul TELNET permite conectarea unui terminal al utilizatorului local la
un server aflat la distanţă.
Într-o reţea cu un număr mare de tipuri de terminale, este necesar să existe
un protocol de terminal virtual – ca intermediar între terminalul real şi servere, cu
scopul de a oferi un limbaj comun acestora.
Serviciul TELNET este implementat sub formă de comandă (mai vechi) sau
(mai nou) este inclus în serviciul Web.
6.3.4. Serviciul WORLD WIDE WEB
Web sau WWW – reprezintă unul din serviciile de informare pe INTERNET.
Un serviciu Web combină noile tehnologii cu serviciile Internet disponibile.
Web e o adevărată colecţie de documente multimedia, calculatoare, reţele
şi soft client şi server Web.

9
 Calculator utilizator Server WEB
(navigator WEB)

Documente

INTERNET
Reţea locală Reţea locală

Componente WEB

Figura 6.3. Componente WEB

Web face apel la următoarele elemente:

Identificatorul universal al resurselor (URL – Universal Resource
Locators). Acesta permite recuperarea tuturor tipurilor de informaţii din
orice punct din INTERNET.

Protocolul de transfer hipertext HTTP (Hyper Text Transfer Protocol)
care permite comunicare între server şi navigatorul Web. Acest protocol
reprezintă un ansamblu de reguli care pot fi utilizate în cadrul sistemelor
hipermedia distribuite.

Limbajul de realizare a hipertextelor HTML (Hyper Text Markup
Language) – permite crearea documentelor hypertext care vor fi
utilizate cu ajutorul navigatorului Web.
Serverul Web reprezintă sistemul pe care rulează un S.O. numit httpd
(HyperText Transfer Protocol Demon) care are ca scop distribuţia informaţiei stocate
sub forma unor documente. Accesul la informaţia de pe un server Web se obţine
prin intermediul unui soft client care poartă numele de navigator sau browser.
Navigatorul şi serverul Web cooperează după modelul client – server.

cerere
client server

răspuns

10
 CAPITOLUL VI – INTERNET

Figura 6.4. Cooperarea client – server

Browserul emite cererile, recepţionează datele şi formatează documentele

ce vor fi afişate.
Accesul la un anumit document se face prin specificarea adresei acestuia.
În acest scop se foloseşte URL (Universal Resource Locators) în mai multe tipuri,
fiecare reprezentând un serviciu dat.
* ftp://nume: parola@server/dir1/dir2 - acest tip de URL permite accesul la
un server ftp pentru:
- a utiliza fişierele unui director dacă nici un fişier nu a fost specificat;
- încărcarea fişierului pe discul local, dacă numele fişierului a fost dat.
* file://server /fişier - acest tip de URL este folosit pentru accesarea unui fişier
ce se afla pe discul local.
* gopher://server - acest tip permite deschiderea unui meniu Gopher pentru
regăsirea unei informaţii;
* telnet://nume:parola@server: port*, acest tip permite deschiderea unei sesiuni
de lucru pe calculatorul de la distanţă.
* news://grup.articol - permite deschiderea sesiunii NEWS pe un server NEWS
dat ca parametru în softul client;
* wais://server/ , permite accesul la un server baza de date Wais;
* mailto://name@server , permite deschiderea unei sesiuni de poştă electronică
pentru scrierea şi transmiterea unui mesaj către un utilizator a cărui adresă
figurează în U.R.L.
Hipertextul este o metoda de prezentare a informaţiei, unde anumite
cuvinte ale unui text pot fi apelate în orice moment pentru a furniza alte informaţii.
Cuvintele respective reprezintă legătura către alte documente.

DOC.1

……… DOC.2 ……… DOC.4

……… ………… ……… ………
……… ………… ……… ………
……… ………… ……… ………
……… ………… ……… ………
……… ……… ……… ………
… ………
DOC.3
……….
Figura 6. 5. Exemplu de legături

* port – este un număr care particularizează o conexiune. În lipsă se atribuie partul 21.

11
 Informaţia tranzitata sub Web este organizata sub forma documentelor
multimedia cu legături către alte documente.
Informaţia pe care un server Web poate să o elibereze este structurata
ierarhic arborescent. Radacina arborelui constituie punctul de intrare.
Serverul Web poate elibera următoarele informaţii:

documente HTML (.html sau .htm);

texte ASCII (.Txt);

documente performante cum ar fi Post Script (.ps);

imagini fixe;

diferite reprezentări grafice;

înregistrări sonore etc.

6.4. Navigarea pe INTERNET

Există două navigatoare larg utilizate:

NETSCAPE

INTERNET EXPLORER
Navigarea sub Netscape se face cu ajutorul instrumentelor existente în bara
de navigare de pe suprafaţa de lucru care cuprinde % butoane:

Back – permite revenirea la pagina precedentă din istoricul de pagini
deja parcurse. Sistemul generează automat un istoric al paginilor
(vizualizate) într-o manieră ierarhică. În acest scop se foloseşte butonul
drept al mouse-ului. Prin comanda GO se poate vizualiza în întregime
acest istoric.

Forward – este complementar buton Back – şi permite revenirea la
pagina următoare;

Reload – permite reîncărcarea paginii curente în cazul în care aceasta
a fost modificată dinamic.

Home – afişează pagina de primire în cazul că această pagină a fost
prevăzuta în secţiunea de configurare; în caz contrar (în lipsă) aceasta
este considerată pagina Netscape.

Search – transferă controlul pe serverul Netscape într-o pagină Web
care conţine o listă de căutare şi cataloage asociate.

Guide – transferă controlul la o pagina Web de pe serverul Netscape
unde se află ghidul cu resursele Internet.

Image – permite vizualizarea în totalitate a imaginilor în cazul când din
motive de spaţiu şi viteză în paginile Web au apărut numai pictogramele
imaginilor.

Print – imprimă pagina curentă (fereastra curentă). Dacă o pagină Web
are mai multe ferestre, pentru a imprima în întregime pagina se
foloseşte comanda – File – Print –.

12
 CAPITOLUL VI – INTERNET

Seccurity – transferă controlul la o fereastră unde sunt explicaţi

parametrii relativi la securitatea paginii curente.

Stop – opreşte încărcarea paginii curente.
În afara barei de navigare pe suprafaţa de lucru se mai găsesc:

baza de localizare

bara de instrumente personale
Bara de localizare (Location Toolbar) conţine două butoane pentru
specificarea URL – urilor unde vrem să ne conectam:
 Bookmars – permite definirea unor agende de URL – uri care sunt folosite
cel mai des. Agenda poate fi organizată pe mai multe nivele, reprezentând
domenii de interes.
 Location – permite introducerea de la tastatură a adresei URL sau
selectarea acesteia dintr-o listă derulantă care conţine ultimele URL-uri
vizualizate.
Folosind pictograma care se află în dreptul butonului BOOKmarks (Page
Proxy Icon), se pot crea automat (prin glisarea mouse-ului drag and drop) butoane
de apel URL în bara de instrumente personale sau adrese URL.
Prin glisarea aceleiaşi pictograme se obţine un shortcut spre URL-ul în cauză.
În aceste cazuri pictograma (iconul) Page Proxy Icon va referi adresa URL
a paginii curente cu posibilitatea înregistrării acesteia pentru o utilizare ulterioară.
Bara de instrumente personale (Personal Toolbar) permite trecerea unor
adrese de URL-uri din agendă în bara de instrumente de localizare sub formă de
butoane. Aceasta exprimă o modalitate mai simplă de reţinere a adreselor URL-
urilor preferate, ceea ce dă o notă de personalizare navigatorului. O fereastră
principala Netscape arată astfel:
Bara de titlu
Bara de meniuri
Bara de
navigare
Bara
de localizare

Bara de
stare
13
 Figura 6. 6. Fereastra principală Netscape
Compunerea şi editarea paginilor Web se realizează cu ajutorul unei
componente Netscape Composer sau cu ajutorul unui buton ce apare pe bara de
instrumente la apelarea Netscape.
Principalele funcţii ale acestei componente sunt:

permite editarea unei pagini cu vizualizarea directă a acesteia;

permite formatarea textului din punct de vedere al fonturilor, stilului,
dimensiunii caracterelor, culorile folosite ca orice alt editor de texte;

permite includerea în text şi a altor obiecte ca: tabele, desene, linii,
folosind comanda <Insert>;

permite publicarea paginilor create pe Internet etc.

Din punct de vedere al prelucrării există 2 mari posibilităţi:

crearea unei pagini noi;

editarea unei pagini existente.
Crearea unei pagini noi se poate realiza în 3 moduri:
1) prin comanda <File, New, Blank Page> care deschide o fereastră de lucru;
2) prin comanda <File, New, Page from template> care deschide o fereastră
de dialog din care utilizatorul va alege un fişier ca model (template). În
continuare prin comanda <File, Edit Page> acest model este încărcat local
devenind astfel pagina de lucru. În aceasta pagină se fac modificările dorite
de utilizator, se adaptează conţinutul paginii la nevoile cerute şi apoi se
salvează ca o pagina HTML a acestuia.
3) prin comanda <File, New Page From Wizard> prin care se apelează
asistentul de creare a paginilor Web, urmand ca sub controlul acestuia să
se obţină pagina dorită.
14
 CAPITOLUL VI – INTERNET

În locul comenzii <File, New> în toate cazurile se poate folosi butonul New
Page. În acest caz se va deschide o casetă de selecţie din care utilizatorul va alege
una din cele 3 posibilităţi.
Formatarea textului se face la nivelul de:

caracter (font, stil, dimensiune, culori)

paragraf (niveluri de antet şi aliniere)
Editarea paginilor Web se poate realiza prin meniul de comenzi sau cu
ajutorul barelor de instrumente al navigatorului Netscape Composer.

6.5. Limbajul HTML

Crearea de documente hipertext pentru paginile Web se realizează cu
ajutorul limbajului HTML (Hyper Text Markup Language)
Hipertext – o nouă metodă de prezentare a informaţiei, unde anumite
cuvinte ale unui text pot fi apelate în orice moment pentru a furniza alte informaţii.
Principalele caracteristici ale acestui limbaj sunt:

descrierea structurii documentului fără a descrie aranjarea în pagină;

permite fiecărui navigator să aibă propria prezentare;

un document realizat poate fi reutilizat;
Documentele HTML se pot realiza cu ajutorului unui:

editor de texte;

procesor de texte;

editor HTML;

convertor HTML.
Limbajul include o diversitate de marcatori (tag-uri) sub forma:
<Nume_Tag> Text……. </Nume_Tag>
Tag-urile pot fi:

singulare – când se găseşte numai la început (<P>)

pereche – reprezentat prin tag de început (<HTML>) şi tag de sfârşit
(</HTML>)
Unele tag-uri conţin anumiţi parametrii (atribute) care pot lua diverse valori.
Sintaxa acestor tag-uri este următoarea: <Nume_Tag atrib1= “val1” atrib2=”val2”>
EXEMPLU:
<IMG src = “URL_imagine “ align=top>
unde:
IMG – numele tag-ului ce are rolul de a introduce o imagine într-un
document
src – numele primului atribut care are ca valoare URL-ul fişierului imagine.
align – numele celui de-al doilea atribut – se referă la aranjarea imaginii în
document.
Valoarea acestuia este «top » - la începutul documentului.

15
 Structura unui document HTML este următoarea:
NOTĂ: Toate informatiile HTML încep cu o paranteză unghiulară
deschisă (<) şi se termină cu o paranteză unghiulară închisă (>).
<HTML> - început document HTML
<HEAD> - început antet document
<TITLE> - început titlu document
…………………………………………..
</TITLE> - sfârşit titlu document
< /HEAD> - sfârşit antet document
<BODY> - început corp document
………………………………………….
…………………………………………
</BODY> - sfârşit corp document
</HTML> - sfarsit document HTML

Figura 6.7. Structura unui document HTML

Pentru aranjarea în pagină a unui document HTML se folosesc următoarele
tag-uri:
<Hi> … </Hi> stabileşte dimensiunea caracterelor din interiorul acestui
tag; "i" ia valori cuprinse între 1-6; 6 – este dimensiunea
cea mai mică, iar 1 – dimensiunea cea mai mare;
<EM>… </EM> text scos în evidenţă (Emphases);
<STRONG> … </STRONG> text puternic scos în evidenta;
<ADDRESS> … </ADRESS> textul specifica o adresa de e-mail sau un
număr de telefon;
<B> … </B> text bolduit ;
<I> … </I> text italic;
<TT> … </TT> text monospaţiat;
<BR> întrerupe linia curentă şi trece la următoarea;
<P>… [</P>] trece la paragraful următor care începe cu
o linie nouă şi lasă o linie libera ca
separator de paragrafe ;
<HR SIZE=n WIDTH=n ALIGN=left/right/center NOSHADE> trasează o
linie orizontală de separare care poate să ia următoarele caracteristici: grosime
(SIZE), lungime (WIDTH), aliniere (ALIGN) şi fără umbra (NOSHADE);
<MULTICOL COLS=n GUTTER=1 WIDTH=d> … </MULTICOL> permite
scrierea textului pe mai multe coloane (gen ziar). Modul de scriere este dat de
atributele tag-ului: coloane, spaţiul dintre ele şi dimensiunea coloanelor (COLS,
GUTTER, WIDTH) ;

16
 CAPITOLUL VI – INTERNET

<SPACER TYPE = “ BLOCK “/”HORIZONTAL”/”VERTICAL” WIDTH = n

HEIGHT=y ALIGN=a > tag utilizat pentru controlul vertical şi orizontal al spaţiului
dintre elementele unei pagini HTML.
Atributul TYPE poate lua valorile:
 HORIZONTAL;
 VERTICAL;
 BLOCK.
 Numai dacă Type are valoarea « BLOCK » se pot specifica şi celelalte
atribute :
 WIDTH – lăţimea blocului;
 HEIGHT – înălţimea;
 ALIGN – permite alinierea, iar “a” ia valorile TOP, BOTTOM, CENTER
sau MIDDLE.
<BR CLEAR = c> permite spaţierea unei imagini faţă de textul
documentului. CLEAR ia următoarele valori:
 LEFT – lasă loc liber la stânga imaginii;
 RIGHT – lasă loc liber la dreapta;
 ALL – folosit atunci când apar două imagini în pagină (una aliniată la
stânga, cealaltă la dreapta cu spaţiu între ele);
<BODY BGCOLOR = c TEXT = t LINK = l VLINK = v ALINK = a >
controlează culorile pentru fondul ecranului text şi legături. Toate valorile atributelor
(c, t, l, v, a) se specifica după modelul RGB sub forma: “#rrggbb”. Atributele au %
semnificaţie:
BGCOLOR – dă culoare fondului de ecran;
TEXT – culoarea textului;
LINK – culoarea legăturilor care nu au fost încă vizitate;
VLINK – culoarea legăturilor care au fost vizitate;
ALINK – culoarea temporară a legăturii din momentul activării acesteia
(implicit = roşu)
Intr-un document HTML se pot utiliza:

liste;

legături hipertext;

imagini;

formulare;

tabele.
6.5.1. Listele
Listele pot fi, la rândul lor, de trei tipuri: liste ordonate, liste neordonate şi
liste de definiţii.
Listele ordonate au forma generală a tag-ului:

17
 <OL TYPE =t START = s>
<Li> text1
<Li> text2
…………………
</OL>
unde, atributul TYPE defineşte modul de numerotare a elementelor listei în
care « t » poate lua următoarele valori: 1 – pentru cifre ; A – pentru caractere
alfabetice majuscule; a – caractere alfabetice minuscule; I – pentru numerotare cu
cifre romane mari; i – numerotare cu cifre romane mici.
Atributul START defineşte prin valoarea « S » valoarea de început.

EXEMPLU: Presupunem că o pagină HTML trebuie să cuprindă o lista

ordonată:
<HTML>
<HEAD>
<TITLE> EXEMPLU DE LISTA ORDONATA
</TITLE>
</HEAD>
<BODY>
<P> În anul unu se află patru grupe:
<OL TYPE =A>
<LI> GRUPA 1
<LI> GRUPA 2
<LI> GRUPA 3
<LI> GRUPA 4
</OL>
</BODY>
</HTML>
Pe ecran va apare:

În anul unu se află patru grupe:

A. GRUPA 1
B. GRUPA 2
C. GRUPA 3
D. GRUPA 4

Pentru listele neordonate se foloseşte tag-ul:

<UL TYPE =t>

18
 CAPITOLUL VI – INTERNET

<LI> text 1
<LI> text 2
………….
</UL>
În acest caz atributul TYPE defineşte semnul care va precede elementele
listei şi pate lua următoarele valori:
SQUARE – pătrat; CIRCLE – cerc vid; DISC – cerc plin.

EXEMPLU: Să presupunem realizarea următoarei pagini HTML

<HTML>
<HEAD>
<TITLE> EXEMPLU DE LISTA NEORDONATA
</TITLE>
</HEAD>
<BODY>
<P> La Universitatea “Titu Maiorescu” sunt următoarele facultăţi:
<UL TYPE = DISC>
<LI> DREPT
<LI> FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE
<LI> MEDICINA
<LI> PSIHOLOGIE
</UL>
</BODY>
</HTML>
Pe ecran va apare:
La Universitatea „Titu Maiorescu” sunt următoarele facultăţi:

• DREPT
• FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE
• MEDICINA
• PSIHOLOGIE

Pentru listele cu definiţii se utilizează tagul:

<DL>
<DT> termen de definit
<DD> definire termen
<DT> termen de definit
<DD> definire termen
</DL>
19
 EXEMPLU: Să presupunem realizarea următoarei pagini HTML
<HTML>
<HEAD>
<TITLE> EXEMPLU DE LISTE CU DEFINITII
</TITLE>
</HEAD>
<BODY>
<DL>
<DT><B> MICROPROCESORUL
<DD> componenta de baza a unităţii centrale de prelucrare formată la
rândul ei din două subcomponente: UCC şi UAL.
<DT><B> MONITORUL
<DD> unitate periferică prin intermediul căreia se introduc datele de la
tastatură în memoria internă sau se afişează cele rezultate dintr-un proces de
prelucrare.
</DL>
</BODY>
</HTML>
Pe ecran va apare:
MICROPROCESORUL
componentă de bază a unităţii centrale de prelucrare formata la rândul ei
din două subcomponente: UCC şi UAL.
MONITORUL
unitate periferică prin intermediul căreia se introduc datele de la tastatură
6.5.2. Legături hipertext
în memoria internă sau se afişează cele rezultate dintr-un proces de prelucrare.

Legăturile hipertext permit vizualizarea, prin clic pe un cuvânt, frază sau

imagine, a altor fişiere decât a celui curent. Pentru a realiza o legătura hipertext se
utilizează tag-ul ancoră: <A> ….. </A>, care include o serie de atribute. Un atribut
este HREF (Hypertext Reference), utilizat pentru a specifica URL-ul documentului
ţintă.
Sintaxa generală a tag-ului ancoră este: <A HREF = “localizarea
documentului”> text de legătura </A>.
Legăturile se pot realiza:

intern – în cadrul aceluiaşi document;

local – către un document aflat pe acelaşi server.

extern – către un document aflat pe un alt server.
Legătura internă se realizează între elementele aceluiaşi document sau
către un anumit punct ţintă al altui document. Aceasta presupune:
20
 CAPITOLUL VI – INTERNET

. crearea unei ancore în punctul ţintă:

<A NAME = “cuvânt_cheie”> Paragraf ţintă </A>
. realizarea unei legaturi prin care se specifică fişierul (dacă legătura se face
într-un punct al sau) şi paragraful:
<A HREF = “[nume_fişier] # cuvânt_cheie“> Paragraf ţintă </A>
Acest tip de ligatură se utilizează când un document este utilizat pe secţiuni. La
începutul documentului poate fi prezentat conţinutul, iar apoi detaliat fiecare secţiune.
EXEMPLU:
<HTML>
<HEAD>
<TITLE><H2 ALIGN = CENTER>
EXEMPLU DE LEGATURI INTERNE </H2>
< /TITLE>
</HEAD>
<BODY>
<P> Se exemplifică legătura către un paragraf al documentului
<P>
<A NAME = “INCEPUT”></A>
<HR>
<P> la disciplina “Informatica generala” se studiază
<OL TYPE = A>
<Li><H3><A HREF = “#ARH”> Arhitectura S.E.C. </A></H3>
<Li><H3><A HREF = “#SOFT”> S.O. pentru S.E.C. </A></H3>
<Li><H3><A HREF =”#RET”> reţele de calculatoare </A></H3>
</OL>
<HR>
<P>
<H2><A NAME = “ARH”> Arhitectura S.E.C. <A> </H2>
<UL>
<Li> Arhitectura generala a unui S.E.C.
<Li> Generaţii de calculatoare
<Li> Clasificarea S.E.C.
<Li> Arhitectura unui microcalculator
</UL>
<HR>
<A HREF = “#INCEPUT”> Revenire la început </A>
<HR>
<P>
<H2> <A NAME = “SOFT”> S.O. pentru S.E.C. </A> </H2>
<OL>
<Li> Structura şi funcţiile unui SO
21
 <Li> S.O. LINUX
<Li> S.O. WINDOWS 2000
<Li> S.O. pentru reţele de calculatoare
</OL>
<HR>
<A HREF = “#INCEPUT> Revenire la început </A>
<HR>
<P>
<H2> <A NAME = “RET” > Reţele de calculatoare </A> </H2>
<OL>
<Li> Reţele locale
<Li> Reţeaua INTERNET
</OL>
<HR>
<A HREF = “#INCEPUT”> Revenire la început </A>
<HR>
</BODY>
</HTML>
Legătura locală este definită prin tag-ul:
< A HREF = “fişier_local”>text de legatura </A>
Prin “fişier local” se defineşte URL-ul fişierului către care se face legătura,
acesta fiind încărcat.
Adresa fişierului local se poate preciza folosind:

o cale relativă – fişierul fiind căutat în acelaşi director în care se află şi
documentul HTML.

o cale absolută – când fişierul va fi căutat începând cu directorul
rădăcină.

EXEMPLU: Se presupune crearea unui document HTML pentru a chema în

lucru un fişier HTML creat pe acelaşi server.
<HTML>
<HEAD>
<TITLE><H1> LEGATURA LOCALA
</H1>
</TITLE>
</HEAD>
<BODY>
< A NAME =”INCEPUT”> Pentru revenire în documentul principal </A>
<P> În anul I se fac următoarele discipline:
<OL>

22
 CAPITOLUL VI – INTERNET

<Li> < A HREF = “MATE.HTML#MATEMATICA”> Matematici financiare

</A>
<Li> <A HREF = “CONTA.HTML#CONTABILITATE”> Bazele contabilităţii </A>
</OL>
</BODY>
<HTML>

Pentru fişierul “MATE.HTML"

<HTML>
<HEAD>
<TITLE> MATEMATICI FINANCIARE
</TITLE>
</HEAD>
<BODY>
<BODY BGCOLOR = “RED”>
<P> cursul cuprinde următoarele capitole:
<OL TYPE = a>
<LI> calculul dobânzii
<Li> probabilităţi
</OL>
<A HREF = “WEB.HTML#INCEPUT”> Revenire în documentul HTML </A>
</BODY>
</HTML>

Pentru fişierul "CONTA.HTML"

<HTML>
<HEAD>
<TITLE> BAZELE CONTABILITATII </TITLE>
</HEAD>
<BODY>
<P> cursul cuprinde capitolele:
<OL TYPE = A>
<Li> BILANTUL CONTABIL
<Li> CONTUL
</OL>
<A HREF = “WEB.HTML#INCEPUT”> Revenire în documentul HTML </A>
</BODY>
</HTML>

Legătura externă – Ţinta unei asemenea legături poate fi:

un fişier HTML existent pe un alt server;
23

o imagine externă;

un poscript;

un text căruia i s-a marcat o ancoră;

un serviciu INTERNET (FTP, TELNET, MAIL TO, ş.a).
Tag-ul pentru o legătură externă are următoarea sintaxă:
<A HREF = “URL – document – extern”>
text de legătura < /A>
Exemplu de legături externe:
< A HREF = “http://www. TELECOM.RO> TELECOM </A>
< A HREF = ” http://www.hp.com.ro” </A>
6.5.2. Includerea de imagini într-un document HTML
Imaginile pot fi afişate direct într-un document HTML, în care caz ele se
salvează în format GIF sau JPEG, sau sunt încărcate şi afişate la cererea
utilizatorului cu ajutorul tag-ului ancora ca imagini externe.
Imaginile afişate direct (ON-LINE) sunt specificate prin tag-ul IMG cu
următoarea sintaxă:
<IMG SRC = “nume_imagine.gif” ALIGN = a HSPACE = n1 VSPACE = n2
WIDTH =1 HEIGHT = i BORDER = n3 >
unde atributele:
 SRC – indică adresa (URL) imaginii care se va introduce în document
 ALIGN – folosit pentru alinierea imaginii; poate lua valorile: TOP,
MIDDLE, BOTTOM, LEFT, RIGHT.
 HSPACE – indică spaţiul ocupat pe orizontală.
 VSPACE – indică spaţiul ocupat de imagine pe verticală.
 WDITH – lăţimea imaginii.
 HEIGHT – înălţimea imaginii.
 BORDER – cadru.
O imagine poate fi punct de legătura către alte informaţii. În acest caz se
utilizează tag-ul ancora cu următoarea sintaxă:
<A HREF = “URL_informaţii”><IMG SRC = “URL_imagine”></A>
Atributele obiectului imagine sunt: SRC, HEIGHT, WIDTH şi COMPLETE –
acestea indicând starea de afişare a imaginii (totală sau parţială).
6.5.3. Formularele
Formularele sunt instrumente oferite prin limbajul HTML pentru a genera pe
ecran zone de dialog cu cititorul de documente.
Formularul reprezintă doar o interfaţă pentru captarea informaţiilor; el
necesita elemente pentru tratarea datelor colectate.
Prelucrarea finală a datelor se execută pe server cu ajutorul programului
CGI (Common Gateway Interface) care este lansat în execuţie pe baza unor
parametrii transmişi de către client.

24
 CAPITOLUL VI – INTERNET

Dialogul între client şi server, pentru prelucrarea unui formular se derulează

astfel:
1. Clientul lansează o cerere către un URL – care include un formular;
2. Serverul recepţionează cererea şi emite un formular de completat către client ;
3. Clientul completează formularul şi îl transmite serverului;
4. Serverul lansează în execuţie programul CGI – care realizează o anumită
prelucrare asupra datelor din formular (interoghează OBD, calculează valori,
etc.) şi pregăteşte rezultatele obţinute;
5. CGI transmite rezultatele către server într-un format înţeles de acesta;
6. Serverul recepţionează aceste rezultate şi le transmite clientului în limbajul
înţeles de el.

Utilizator (client) Server

Navigator
Demon WWW Script
1 4 CGI

2
3
5
6

Figura 6.7. Circulaţia informaţiei între Server şi Utilizator

CGI se afla înregistrat într-un director care se creează la instalarea acestuia

pe server. El este scris într-un limbaj de programare ca: C, FORTRAN, PERL,
VISUAL C++, VISUAL BASIC. Limbajul PERL este cel mai utilizat.
Prin intermediul tag-urilor HTML se descriu zonele formularului care vor fi
completate de utilizator.
Sintaxa generala pentru deschiderea unui formular :

25
 <FORM METHOD = tip_m ACTION = URL_CGI NAME = nf TARGET =
cadr> </FORM>
unde atributele:
- METHOD = tip_m specifica modul de transmitere a informaţiei către server:
- GET, POST
* Modul GET permite adăugarea şirului de caractere la URL-ul scriptului
CGI care se va executa.
* POST – şirul de caractere este transmis către server printr-o secvenţă
HTTP specială.
- ACTION = URL_cgi – indică locul unde se emite informaţia. Valoarea sa
este reprezentată prin URL-ul scriptului.
- NAME = nf, are 2 funcţii speciale
- Indica scriptului CGI numele formularului care a trimis datele (când sunt
mai multe formulare într-un document)
- Identifică un formular prin numele său pentru a putea fi apelat prin funcţiile
Java Script.
- TARGET = cadr – specifică fereastra (cadrul) în care se va afişa rezultatul
execuţiei scriptului CGI. Dacă acest atribut nu se specifică se înlocuieşte
pagina curentă.
Textul încadrat între <FORM> şi </FORM> conţine un ansamblu de
comenzi: IMPUT, SELECT, etc.
Pentru definirea intrărilor într-un formular se folosesc următoarele tag-uri.
Sintaxa generală a tag-ului care defineşte un câmp pentru introducerea
datelor intr-un formular:
<IMPUT TYPE = “tip” NAME = “nume_camp” VALUE = “val” SIZE = “n”
MAXLENGHT = “m”
unde atributele:
- TYPE – specifică tipul intrării care poate fi:
 Text: text simplu, parolă, ascuns, multilinie;
 Meniu: cu selectarea unei intrări sau selectare multiplă;
 Butoane caseta (chekboxes), radio, reset şi submit.
- NAME = “nume_camp permite definirea numelor de câmpuri pentru a
putea identifica datele trimise către server;
- VALUE = “val” – permite definirea conţinutului unui câmp de tip text (ce va
apare pe ecran la activarea formularului);
- SIZE = “n” – se specifică numărul de caractere, lungimea textului de
introdus.
- MAXLENGHT = “m” – se specifica numărul maxim de caractere pentru
textul de introdus.

EXEMPLU:
26
 CAPITOLUL VI – INTERNET

<FORM METHOD = “POST” ACTION = http://www.utmse.utm.ro>

<P> care este numele de familie?
<INPUT TYPE = “text” NAME = “nume” VALUE = “ADAM” SIZE = “6”
MAXLENGHT = “10” </FORM>
Pe ecran va apare :
Care este numele de familie? ADAM

La intrarea de tip text pentru parola se utilizează aceleaşi atribute ca mai

sus:
<FORM METHOD = “POST” ACTION = http://www.utmse.utm.ro>
<P> Introdu parola din 8caractere:
<INPUT TYPE = “password” NAME = “parola” SIZE “8” MAXLENGHT = “8”>
</FORM>

Pe ecran va apare:
Introdu parola din 8 caractere ********

În cazul unui text multilinie, tag-ul este de forma:

<TEXTAREA NAME = “nume_camp” ROWS = “r” COLS = “c”>
[text implicit]
</TEXTAREA>
În care atributele:
- ROWS = “r” – specifică numărul de rânduri care se pot afişa din textul care
se va introduce;
- COLS = “c” – specifică numărul de coloane ce pot fi afişate;
- Text implicit – text afişat prin lipsă.

EXEMPLU:
<FORM METHOD = “POST” ACTION = http://ww.utmse.utm.ro>
<p> Transmiteti mesajul dumneavoastra
<TEXTAREA NAME = “MESAJ” ROWS = “5” COLS = “50”>
Avem laborator la informatică joi, de la ora 12 la 16.
</TEXTAREA>
</FORM>
Pe ecran va apare:

Transmiteţi mesajul dumneavoastră Avem laborator la informatică

joi, de la ora 12 la 16.

27
 Pentru intrare de tip meniu se utilizează tag-ul Select în următoarea sintaxă:
< SELECT NAME = “nume_camp”>
<OPTION [VALUE = “v”][SELECTED]> Nume_optiune1
< OPTION> Nume_optiune2
…..
</SELECT>
În care atributele :
- OPTION – specifica o opţiune a meniului;
- VALUE = “v” – atribut opţional prin care se specifică valoarea opţiunii emise
spre server (dacă acest parametru nu este dat, numele opţiunii va fi emis ca
valoare).
- SELECTED – opţional – se specifică prima opţiune afişată a meniului (dacă
aceasta lipseşte se va afişa prima opţiune din lista meniu).

EXEMPLU:
<FORM METHOD = “Post”ACTION = http://www.utmse.utm.ro>
<P> Care sunt cunoştinţele dumneavoastră în domeniul informaticii?
< SELECT NAME = “APRECIERE”>
<OPTION SELECTED> F.bune
<OPTION VALUE = “acceptabile”> medii spre bune
<OPTION> medii
<OPTION> slabe
<OPTION> F. slabe
< SELECT>
</FORM>
Iniţial se va afişa:

Care sunt cunoştinţele dvs.

în domeniul informaticii BUNE

Apoi, când se selectează o opţiune:

Care sunt cunoştinţele dvp. BUNE

în domeniul informaticii MEDII SPRE BUNE
MEDII
SLABE
FOARTE SLABE

28
 CAPITOLUL VI – INTERNET

Pe lângă tag-ul select la o intrare de tip meniu se pot utiliza şi opţiunile:

 SIZE – prin care se specifică numărul de linii afişate;
 MULTIPLE – permite o selecţie multiplă.
EXEMPLU:
<FORM METHOD = “Post”ACTION = http://www.utmse.utm.ro>
Ce materie de studiu îţi place cel mai mult?
< SELECT NAME = “Materii” MULTIPLE SIZE = “15”>
<OPTION> MATEMATICA
<OPTION SELECTED> GEOGRAFIE
<OPTION> ECONOMIE
<OPTION SELECTED> INFORMATICA
<OPTION> CONTABILITATE
< /SELECT>
</FORM>
MATEMATICA
GEOGRAFIE
Ce materie ………. ECONOMIE
INFORMATICA
CONTABILITATE
Intrarea prin buton foloseşte tag-ul:
<INPUT TYPE = “checkbox” VALUE = “v” CHECKED>
unde:
VALUE = “v” – un atribut opţional prin care se specifică valoarea trimisă
către server în cazul selectării. Dacă nu este folosit acest atribut, atunci o valoare
« on » se emite automat către server;
CHECKED – opţional – pentru selectarea implicita a casetei.

EXEMPLU:
<FORM METHOD = “Post”ACTION = http://www.utmse.utm.ro>
<INPUT TYPE = “checkbox” NAME = “depuneri_în_banca” VALUE =
“numerar”> la vedere
<INPUT TYPE = “checkbox” NAME = “depuneri_în_banca” VALUE =
“termen”> depuneri la termen cu dobanda capitalizata.
<INPUT TYPE = “checkbox” NAME = “depuneri_în_banca” VALUE =
“terfcb”> depuneri la termen fără capitalizare dobânda.
</FORM>
Pe ecran va apare:

DEPUNERI ÎN BANCA - cu dobânda la vedere:

‫ ٱ‬la termen cu cap. dobânzii
‫ ٱ‬la termen fără cap. dobânzii
29
 Sunt cazuri când trebuie aleasa o opţiune din mai multe.
În acest caz:
TYPE = “radio” – specifica tipul câmpului de intrare;
VALUE = “v” – indica valoarea asociată butonului dacă acesta este
selectat. Prin NAME se identifică blocul de butoane.
CHECKED – buton radio selectat

EXEMPLU:
<FORM METHOD = “post” ACTION = “http://www.utmse.utm.ro>
<P> Calculatorul rulează sub:
<DL>
<DD> Sistemul de operare:
<P>
<INPUT TYPE = “radio” NAME = “sistem_op” VALUE = ”MS-DOS”> S.O.
MS-DOS
<INPUT TYPE = “radio” NAME = “sistem_op” VALUE = “WIN”> S.O.
WINDOWS ‘98
<INPUT TYPE = “radio” NAME = “sistem_op” VALUE = “LINUX”> S.O.
LINUX RED HAT
<P>
<DD> Ieşirea se face la:
<P>
<INPUT TYPE = “radio” NAME = “ieşire” VALUE = “ecran”> ECRAN
<INPUT TYPE = “radio” NAME = “ieşire” VALUE = “imprimanta”>
IMPRIMANTA
</DL>
<FORM>

Intrarea prin buton: reset/submit într-un formular se realizează prin tag-urile:

<INPUT TYPE = “reset” VALUE = “v”> - realizează ştergerea informaţiilor dintr-un
formular
<INPUT TYPE = “submit” VALUE = “v” – transfera informaţia din formularul
completat, la URL-ul specificat prin atributul ACTION din tag-ul <FORM>
Atributul VALUE este utilizat pentru afişarea unui text pe buton (este un
atribut opţional).

EXEMPLU:
<FORM METHOD = “POST” ACTION = “http://WWW.UITM.….RO”>
………………………….
………………………….
30
 CAPITOLUL VI – INTERNET

<INPUT TYPE = “reset” VALUE = “şterge informaţii”

<INPUT TYPE = “submit” VALUE = “transfera date”
Pe ecran va apare :

Ştergere informaţii Transfer date

EXEMPLU: Pentru completarea următorului formular:

CONTRACT DE DEPOZIT

Nr. Contract: Data contract:

Încheiat între: A Unitatea Bancară
B Deponent: Nume şi prenume; CNP; Localitatea.
Depozitul se constituie pe termen de:
1 luna O; 3 luni O; 6 luni O; 9 luni O; 12 luni O;
Suma depusă:
Dobânda plătită de bancă este:
Dobânda:
 Se plăteşte la expirarea termenului;
 Se capitalizează
Menţiuni suplimentare:
……………………………………………
……………………………………………
……………………………………………
Tastaţi pentru: VALIDARE sau pentru ANULARE
Semnătura salariat, Semnătura deponent,

<HTML>
<HEAD>
<TITLE><H2><CENTER> EXEMPLU DE FORMULAR
</CENTER></H2></TITLE>
</HEAD>
<BODY>
<BODY BGCOLOR = “# RROOOO”>
<H2 ALIGN = CENTER> CONTRACT DE DEPOZIT </H2>
<FORM METHOD = “POST” ACTION = http://WWW.UITM……RO>
<P> Nr. Contract:
IMPUT NAME = “NR.CONTR” TYPE = “INT” SIZE = 10>
Data contract :
IMPUT NAME = “datacontr.” TYPE = “data” SIZE = “10”
31
 <P> Încheiat între:
<OL TYPE = A>
<Li> Unitatea bancara:
IMPUT NAME = “UNIT_BANCARA” TYPE = “text” SIZE = “30”
MAXLENGTH = “50”
<Li> Deponent:
NUMELE ŞI PRENUMELE:
<INPUT TYPE = “text” NAME = “nume_pren” SIZE = “50”>
<INPUT TYPE = “int” NAME = “cnp” SIZE = “15”>
LOCALITATEA:
<INPUT TYPE = “text” NAME = “localitatea” SIZE = “100”>
</OL>
<P> Depozitul se constituie pe termen de :
1 luna
<INPUT TYPE = “radio” NAME = ”1_luna”>
3 luni
<INPUT TYPE = “radio” NAME = ”3_luni”>
6 luni
<INPUT TYPE = “radio” NAME = ”6_luni”>
9 luni
<INPUT TYPE = “radio” NAME = ”9_luni”>
12 luni
<INPUT TYPE = “radio” NAME = ”12_luni”>
<P> Suma depusa:
<INPUT TYPE = “int” NAME = ”suma_dep” SIZE =”10”>
<P> Dobânda plătita de banca este:
<INPUT TYPE = “int” NAME = ”dobânda” SIZE = “3”>
<P> Dobânda se plăteşte
<INPUT TYPE = “radio” NAME = ”mod_plata” CHECKED> la expirarea
termenului
<P>
<INPUT TYPE = “radio” NAME = ”mod_plata”> se capitalizează
<P> Menţiuni suplimentare:
<TEXTAREA Name = “comentariu” ROW = “2” COLS = “50”>
Dobânda se modifică în funcţie de inflaţie
</TEXTAREA>
<P> Tastaţi pentru:
<INPUT TYPE = “submit” value = “VALIDARE” sau pentru:
<INPUT TYPE = “reset” value = “ANULARE”
<P> Semnătura salariat, Semnătura deponent,

32
LISTĂ CUVINTE CHEIE  IMAP
 DMSP
 ARPA  FTP
 INTERNET  TELNET
 NSF  Terminal virtual
 NSFNET  WORLD WIDE WEB
 EBONE (WWW)
 ISOC  URL
 Domenii  HTTP
 Subdomenii  HTML
 Host  Hipertext
 Servere de nume  NETSCAPE
 E-mail  TAG
 SMTP – RFC 821  Port
 POP3
INTREBĂRI DE CONTROL

1. Originea reţelei INTERNET?

2. Cum se identifică un host; care sunt clasele de adresare?
3. Cum este organizată reţeaua INTERNET?
4. Care sunt principalele părţi a unui serviciu de poştă electronică?
5. Descrieţi succesiunea operaţiilor pentru pregătirea, transmiterea,
recepţionarea şi citirea unei scrisori.
6. Care sunt posibilităţile de comunicare între « client » - ca persoană fizică şi
serviciul de poştă electronică?
7. Care sunt principalele operaţii realizate cu ajutorul FTP (File Transfer
Protocol) şi care sunt comenzile prin intermediul cărora se realizează
aceste operaţii ?
8. Ce serviciu realizează TELNET?
9. Ce este WWW ?
10. Care sunt principalele elemente la care face appel WEB?
11. Ce este hipertextul ?
12. Care sunt posibilităţile de a naviga pe INTERNET?
13. Care sunt principalele caracteristici ale limbajului HTML?
14. Ce este un tag şi care este structura generală a acestuia?
15. Care este structura generală a unui document HTML?
16. De cate tipuri sunt listele şi cum sunt ele definite?
17. De cate feluri sunt legăturile hipertext şi cum sunt definite?
18. Cum pot fi incluse imaginile într-un document HTML?
19. Cum se derulează un dialog între client şi server pentru prelucrarea unui
formular?
20. Cu ce tag se deschide un formular de tip text; explicaţi sintaxa acestuia.
21. Cu ce tag se introduc date într-un formular?
22. Ce se realizează cu tag-ul « SELECT »?; Explicaţi sintaxa şi daţi exemple.
23. Ce se realizează cu butonul « RESET/SUBMIT »? Exemple.

BIBLIOGRAFIE
o Stanciu Victoria şi colectiv – “Informatică generală”, Ed. DUALTECH, 2001,
Cap.4
o Stănescu Maria şi colectiv – “Bazele informaticii", Ed. SECOREX, 1999,
Cap. VI
o Tamas Ilie şi colectiv – “Bazele Informaticii”, Ed. InfoMega, 2000, Cap. VI

34
*** Bazele informaticii. Aplicatii in domeniul economic, Botezatu Cornelia, Botezatu Cezar, Ed. Universitara,
Bucuresti, 2009

*** Dictionar de informatica, Traian Anghel, Ed. Corint, Bucuresti, 2009

*** Bazele informaticii, Serbanescu Luminita, Ed. Paralela 45, Bucuresti, 2008

*** Bazele tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor - note de curs şi caiete de aplicaţii pentru Facultatea de Ştiinţe
Economice, Univ. Titu Maiorescu, ed. 2007;