TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI – DISCIPLINĂ ȘTIINȚIFICĂ

1. Obiectul de studiu al TEFS

Este necesar să precizăm de la început faptul că, dacă, în ansamblul lor, ştiinţele studiază
fenomenele naturii şi societăţii, în scopul cunoaşterii, stăpânirii şi utilizării lor pentru progresul
umanităţii, teoria educaţiei fizice şi sportului (TEFS) relevă fundamentul, concepţia generală
privind activităţile de educaţie fizică şi sport.
Ca orice disciplină ştiinţifică, TEFS are un obiect propriu de studiu, care o delimitează de
celelalte ştiinţe, ce nu au în centrul atenţiei această preocupare. Acesta reprezintă, de fapt, şi
principalul argument al specialiştilor domeniului, în încercarea lor de a explica constituirea ştiinţei
educaţiei fizice şi sportului. Astfel, obiectul de studiu al TEFS, unanim acceptat de specialişti, îl
reprezintă perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice (de mişcare) a omului, obţinute
prin practicarea sistematică a exerciţiilor fizice.
Constatăm existenţa a două categorii de influenţe asupra dezvoltării fizice şi a capacităţii
motrice: intenţionate (exercitate în mod coordonat şi sistematic, subordonate unor scopuri precise)
şi neintenţionate (cu caracter întâmplător, sporadic). Din acest punct de vedere, este evident faptul
că prin procesul practicării exerciţiilor fizice, educaţia fizică şi sportul se adresează evident primei
categorii, de maximă importanţă în formarea unui corp armonios, puternic, îndemânatic, în acord cu
un spirit puternic şi echilibrat.
În acelaşi timp, trebuie să remarcăm faptul că de multe ori influenţele întâmplătoare pot veni
chiar în contradicţie cu activităţile planificate şi desfăşurate sistematic, în care se urmăreşte
influenţarea pozitivă a potenţialului biologic şi psihic a indivizilor 1.
În altă ordine de idei, este evident faptul că mişcarea 2, efectuată de corpul uman şi/sau
segmentele sale, reprezintă condiţia, elementul central al procesului practicării educaţiei fizice şi
sportului. Această realitate certă a permis specialiştilor să afirme, prin urmare, că obiectul de studiu
al TEFS, disciplină ce vizează integralul, îl reprezintă omul în mişcare, din punct de vedere
mecanic, biologic şi social. Desigur, şi celelalte forme ale mişcării sunt prezente, însă ele, de
regulă, fac obiectul unor alte discipline din cadrul ştiinţei educaţiei fizice şi sportului. Alte
discipline tratează în mod particular mişcarea mecanică, biologică ori socială.
În concluzie, la caracterul biologic al obiectului TEFS de adaugă caracterul psiho-pedagogic
şi cel social, care reiese din continua acţiune îndreptată spre formarea de însuşiri morale, estetice,
intelectuale etc.

2. Izvoarele (sursele) teoriei educaţiei fizice şi sportului

În demersul său epistemologic, TEFS generalizează experienţa obţinută din cercetările

proprii şi din cele ale ştiinţelor biologice, psiho-pedagogice, sociale etc. În acest sens, identificăm
două surse principale: practica domeniului, respectiv moştenirea teoretică şi practică.

2.1. Practica domeniului

1
Asemenea influenţe negative se manifestă, spre exemplu, ca urmare a efortului fizic prestat în procesul muncii.
2
Într-o succintă analiză a termenului, în sensul cel mai larg, putem menţiona că mişcarea este indisolubil legată
de materie, nu reprezintă un fenomen separat. Există mai multe forme fundamentale ale mişcării:
- mişcare mecanică, care se referă la deplasarea diferitelor corpuri în spaţiu;
- mişcare fizică, care include procese magnetice, termice, electrice etc.;
- mişcare chimică, caracterizată de procesele şi reacţiile chimice care au loc între substanţe;
- mişcare socială şi istorică, cuprinzând procesele evolutive ale societăţii în diferitele etape istorice;
- mişcare biologică, cu referire la modul de organizare a materiei care a condus la viaţa organică, adică
floră, faună, respectiv specia umană.

1
 TEFS poate realiza generalizări inspirându-se din practica avansată a domeniului. Pentru
aceasta este nevoie de unitate, sincronizare, concordanţă, lucruri care nu sunt întotdeauna posibile
între teorie şi practică. În realitate, se constată dealtfel prezenţa ambelor ipostaze posibile:
- teoria o ia înaintea practicii, ca urmare a preocupărilor vizând cercetarea ştiinţifică sau a
unor neajunsuri ale activităţilor practice;
- practica devansează teoria, consecinţă a creativităţii practicienilor, adică a celor implicaţi
în mod direct în practicarea exerciţiilor fizice.
În ambele cazuri, pentru a se evita perturbări ulterioare mai profunde, este necesară punerea
cât mai rapidă de acord între ele.
În prezent, se consideră că în ţara noastră practica, dependentă evident de existenţa
condiţiilor materiale precare, se află cu mult în urma teoriei, în timp ce în ţările avansate tehnologic,
acolo unde practica avansată este susţinută de existenţa unor condiţii materiale optime, precum şi de
asistenţă ştiinţifică corespunzătoare, se manifestă mai frecvent prima ipostază, menţionată mai sus.

2.2. Moştenirea teoretică şi practică

De-a lungul istoriei, omenirea a fost mereu preocupată de identificarea modalităţilor de
păstrare a unei sănătăţi optime, de formare a unui corp puternic şi armonios. TEFS valorifică
asemenea valori, create în procesul practicării exerciţiului fizic, cum ar fi ideile, reflecţiile şi
invenţiile.
Din acest punct de vedere, în zilele noastre, pentru ca această sursă să poată fi în continuare
utilă teoriei domeniului, considerăm că sunt esenţiale atât colaborarea, lucrul în echipă între
teoreticienii domeniului, cât şi completarea cunoştinţelor de specialitate cu cele dobândite prin
studiul ştiinţelor de graniţă.
În acest context, ca o necesitate stringentă a domeniului nostru şi de mare interes în rândul
specialiştilor, în special în ultimele decenii, este valorificarea diferitelor cercetări interdisciplinare.
Experienţa a dovedit că cercetările realizate la „graniţa” dintre ştiinţe prezintă o valoare deosebită,
tocmai datorită studierii fenomenelor din perspective diferite. Datorită gradului lor ridicat de
complexitate, ele implică formarea de echipe interdisciplinare. Cercetarea în echipă, riguros
organizată, poate beneficia de aportul specialiştilor din variate domenii, în funcţie de scopul
cercetării. Se realizează astfel un aflux de informaţii care pot fi valorificate rapid, într-un mod
superior, iar astfel de cercetări sunt generalizate din plin de teoria domeniului.

Toate aceste aspecte, pentru contribui eficient la consolidarea teoriei domeniului, trebuiesc
adaptate la necesităţile actuale şi de perspectivă ale societăţii.

3. Evoluţia gândirii teoretice în procesul practicării exerciţiilor fizice

Necesitatea generalizării experienţei anterioare obţinute prin practicarea exerciţiilor fizice3,

în raport cu cerinţele vieţii sociale, a determinat apariţia, încă din antichitate, a preocupărilor pentru

3
Legat de formele de practicare a exerciţiilor fizice , subliniem aici câteva denumiri, relativ echivalente
noţiunilor actuale de educaţie fizică, respectiv sport, întâlnite de-a lungul istoriei:
- educaţie fizică
 gimnastică (ex. gimnastica suedeză),
 instruire fizică
 instruire corporală (termen întâlnit la Pestalozzi)
 cultură fizică (în unele ţări din estul Europei)
 cultură corporală (Franţa, Belgia) etc.
- sport
 agonistică (în Grecia antică)
 întrecere (în Jocurile Olimpice Antice) etc.
Treptat, s-a manifestat o tendinţă de unificare terminologică pe plan internaţional, cele două noţiuni (educaţie
fizică, respectiv sport) generalizându-se, devenind unanim acceptate, permiţând astfel stabilirea de conţinuturi şi
finalităţi adecvate fiecăreia.

2
stabilirea de reguli, recomandări, ulterior principii şi metode, astfel consemnându-se, de fapt,
începuturile gândirii teoretice în domeniul activităţilor corporale. Demne de menţionat în acest sens
sunt lucrări antice ce conţin asemenea idei, reflecţii: Vedele, cartea sfântă a hinduşilor; Legile lui
Manu; Ciropedia lui Xenofon etc.
În Grecia antică s-a acordat o mare importanţă practicării exerciţiilor fizice. În acest sens
stau mărturie personalităţi cum ar fi Galen (medic, considera că gimnastica este parte din medicină),
Hipocrate (celebrul medic considera ca deosebit de importantă îmbinarea alimentaţiei cu exerciţiile
fizice), Filostrat etc. Platon afirma, de altfel, că cel mai însemnat element al educaţiei este
gimnastica, Kalos Kai Agatos (om frumos şi bun) reprezentând idealul educaţional al epocii. Şi la
Imperiul Roman apar asemenea elemente de mare însemnătate teoretică, la Quintilian şi, mai ales,
la poetul satiric Juvenal, autorul celebrului hexametru „Optandum est ut sit mens sana in corpore
sano” („Este de dorit ca o minte sănătoasă să fie într-un corp sănătos”).
În contrast cu această perioadă înfloritoare, epoca medievală consemnează involuţia gândirii
teoretice, exerciţiile fizice devenind apanajul nobilimii şi fiind practicate în cu totul alte scopuri
decât la vechii greci (în general pregăteau indivizii pentru război).
Perioada Renaşterii, prin ideile sale profund umaniste, reconsideră practicarea exerciţiilor
fizice. Apar, în acest sens, consemnări la scriitori şi mai ales la marii pedagogi ai vremii: Vittorino
da Feltre, Hieronymus Mercurialis (în lucrarea „Ars gymnastica”), Rabelais (în „Gargantua şi
Pantagruel”), Komensky, Amos, J.J. Rousseau, Pestalozzi, Locke etc.
Sfârşitul sec. al XVIII-lea şi sec. al XIX-lea marchează lărgirea preocupărilor privind
exerciţiile fizice. Apar sistemele de educaţie fizică în diferite ţări (Germania, Suedia, Anglia,
Franţa). Un rol foarte important în evoluţia gândirii teoretice în joacă la sfărşitul sec. al XIX-lea
baronul Pierre de Coubertin, iniţiatorul Jocurilor Olimpice Moderne.
Secolul al XX-lea consemnează creşterea prestigiului şi importanţei educaţiei fizice şi
sportului în majoritatea ţărilor lumii, devenind o chestiune de mare interes social. Asistăm astfel la
maturizarea gândirii teoretice în domeniu, la apariţia TEFS, alături de alte discipline ştiinţifice, şi la
constituirea ştiinţei educaţiei fizice şi sportului.

Remarcăm, așadar, faptul că apariţia TEFS a fost determinată de o serie de factori, cum ar fi:
- extinderea practicării exerciţiilor fizice în rândul oamenilor de diferite vârste;
- introducerea educaţiei fizice în învăţământ;
- apariţia grupărilor sportive;
- înfiinţarea instituţiilor ce pregăteau cadrele de specialitate etc.

Aceşti factori au creat necesitatea constituirii unei baze teoretice a activităţilor specifice
domeniului, prin stabilirea unui sistem unitar de reguli, cunoştinţe, generalizări care să conducă la
cunoaşterea şi interpretarea ştiinţifică a educaţiei fizice şi sportului ca activităţi sociale.
Astfel, analiza contextului apariţiei şi evoluţiei TEFS permite afirmaţia că, în prezent, TEFS
este o disciplină ştiinţifică, ea îndeplinind condiţiile necesare unei astfel de cunoaşteri:
 obiect propriu de studiu (amintit anterior) – perfecţionarea dezvoltării fizice şi a
capacităţii motrice a oamenilor;
 metode proprii de cercetare sau adaptate cerinţelor domeniului (ele vor fi prezentate în
subcapitolul următor);
 noţiuni proprii bine conturate (prezentate în capitolul următor);
 legi, principii, norme specifice obiectului de studiu;
 propriile categorii şi probleme, clasificate şi cuantificate.

TEFS nu a rămas aceeaşi, de-a lungul evoluţiei societăţii umane, ea adaptându-se mereu la
necesităţile societăţii, răspunzând aşadar comenzii sociale. Aşa a fost posibilă apariţia sistemelor de
educaţie fizică în diferite ţări (sistemul suedez, sistemul german, sistemul francez, sistemul rus etc.),
cu teorii adaptate specificului lor, generalizând experienţa proprie în practicarea exerciţiilor fizice.
Trebuie să precizăm că între TEFS şi Metodica educaţiei fizice şi sportului există o unitate
dialectică, separarea lor realizându-se doar în scop didactic, pentru aprofundarea noţiunilor
specifice fiecăreia. Deci, nu putem vorbi de o Teorie a educaţiei fizice şi sportului fără Metodica

3
educaţiei fizice şi sportului (de la grecescul metodike – cale de urmat). Acesta este şi motivul pentru
care, de cele mai multe ori, întâlnim în literatura de specialitate formularea Teoria şi Metodica EFS.
Ulterior, diversificarea activităţilor domeniului a determinat apariţia ramurilor Teoriei şi
Metodicii educaţiei fizice şi sportului, cum ar fi: Teoria şi Metodica educaţiei fizice şcolare, Teoria
şi Metodica educaţiei fizice profesionale, Teoria şi Metodica antrenamentului sportiv etc.
Tot aici mai putem preciza că denumirea actuală de Teorie a educaţiei fizice şi sportului,
marchează renunţarea la cea veche (Teoria educaţiei fizice), care, aşa cum se observă, excludea
sportul.

4. Metode de cercetare ştiinţifică folosite în teoria educaţiei fizice şi sportului

Rezolvarea cu succes a problemelor care se ivesc in teoria şi practica educaţiei fizice şi

sportului depinde de profesionalismul cu care sunt utilizate metodele de investigaţie ştiinţifică de
către specialiştii domeniului.
Trebuie de la început menţionat faptul că majoritatea acestor metode sunt aplicabile în toate
cercetările care vizează situaţiile educaţionale. Cu alte cuvinte, ele sunt utilizate, desigur cu
particularităţile şi adaptările care se impun, de toate ştiinţele psiho-pedagogice şi sociale.

1. Astfel, pentru documentarea asupra fenomenului investigat, în Teoria şi Metodica

educaţiei fizice şi sportului se utilizează:
- metoda istorică
Utilizată atât de ştiinţele naturii cât şi de cele sociale, ea conduce la un nivel superior
de explicare, de înţelegere a diferitelor fenomene. Este de la sine înţeles faptul că
cercetătorul trebuie să-şi însuşească foarte bine trecutul fenomenului investigat pentru a
dobândi capacitatea de a devansa cercetările predecesorilor. Aplicarea metodei istorice
înseamnă în acelaşi timp cunoaşterea şi utilizarea experienţei sociale trecute şi, mai ales,
interpretarea fenomenului în lumina devenirii şi dezvoltării.
- metoda studiului bibliografic
Se referă în general la studiul literaturii de specialitate care vizează fenomenul
investigat, precum şi la studiul altor documente, cum a fi cele de planificare şi evidenţă
(spre exemplu). Corelarea informaţiilor obţinute prin studiul acestor materiale conduc la o
imagine de ansamblu asupra reflectării fenomenului în munca instructiv-educativă ,opiniile
şi cercetările specialiştilor.
- metoda monografică
Monografia reprezintă o lucrare erudită şi foarte documentată care acoperă în mod
exhaustiv o singură ramură a unui domeniu de cunoaştere. O monografie poate fi scurtă,
dacă nu se ştiu multe în legătură cu subiectul ei, sau extrem de amplă, dacă literatura
referitoare la ea este voluminoasă. În orice caz, ea trebuie să acopere toate aspectele
importante ale subiectului indicat în titlu.

2. Metode utilizate la culegerea de date:

- metoda observaţiei
Deţine un rol foarte important şi în domeniul nostru. Diferenţiată de observaţia
ocazională, spontană, observaţia ştiinţifică presupune urmărirea atentă şi sistematică a
fenomenelor şi faptelor fără intenţia de a le modifica, cu scopul de a reliefa relaţii cauzale cu
privire la procesul instructiv-educativ, pe baza cărora se pot elabora diferite predicţii.
- metoda anchetei
Are ca instrumente de lucru chestionarul şi interviul (convorbirea). In domeniul
nostru, cele mai răspândite sunt chestionarele. Informaţiile oferite de acestea trebuie
analizate cu ajutorul altor metode de investigaţie. În cadrul anchetei se mai utilizează şi
testul sociometric.

4
 3. Metode pentru verificarea unor ipoteze:
- metoda experimentului
Este o metodă de cercetare desfăşurată în condiţii special create pentru aceasta,
cercetătorul intervenind în mod activ pe parcursul desfăşurării proceselor, fenomenelor
studiate. Prin cercetarea experimentală se pot obţine cele mai exacte date. Foarte des folosită
în educaţie fizică şi sport, se poate efectua in condiţii naturale sau în laborator.
Măsurarea şi testarea sunt procesele prin care se constată dacă ipoteza cercetării este
adevărată. De altfel, ele reprezintă principalele căi de obiectivizare a evaluării, instrumentele
şi măsurătorile standardizate determinând o cuantificare precisă a rezultatelor în majoritatea
situaţiilor.

4. Metode de analiză, prelucrare şi interpretare a datelor recoltate:

- întabelarea şi reprezentarea grafică
Sunt metode utilizate pentru analiza datelor obţinute prin intermediul altor metode de
cercetare.
- metoda statistică
Este o metodă prin care realizăm prelucrarea şi, pe baza valorilor şi indicilor
calculaţi, interpretarea rezultatelor cercetării.

În cadrul diferitelor investigaţii, de cele mai multe ori, îşi găsesc aplicativitatea majoritatea
metodelor menţionate mai sus, fapt care le conferă unitate, interdependenţă în realizarea sarcinilor
prevăzute în cercetare. De aceea cercetătorii trebuie să le cunoască şi să dobândească abilitatea de a
opera cu fiecare dintre ele.

5. Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului şi locul teoriei educaţiei fizice şi sportului în

cadrul ei

Conform definiţiei enunţate de Leon Teodorescu, ştiinţa educaţiei fizice şi sportului este
„ştiinţa de sinteză constând dintr-un sistem deschis de ramuri (subsisteme), subramuri şi discipline
ştiinţifice, care studiază legităţile dezvoltării şi perfecţionării morfo-funcţionale şi metodologiile de
optimizare şi maximizare a capacităţii motrice a omului aflat pe toate treptele de vârstă, în procesul
formativ specific de integrare socială”.
Ştiinţa domeniului nostru încă nu are o denumire unanim acceptată de specialişti, fiecare
dintre titulaturi fiind susţinută de argumente mai mult sau mai puţin viabile. De fapt, pe plan
internaţional distingem mai multe denumiri ale aceleiaşi ştiinţe:
- ştiinţa mişcării umane, în Anglia;
- ştiinţa educaţiei fizice şi sportului şi ştiinţa activităţilor corporale, în România;
- ştiinţa sau ştiinţele sportului, în Germania;
- kinesiologie, deseori în S.U.A.;
- ştiinţa activităţii motorii, în Franţa;
- kinantropologie, în Belgia etc.

Cert este faptul că aceste denumiri vizează acelaşi obiect de studiu, punând în evidenţă
preocuparea pentru elucidarea dimensiunilor psiho-sociale şi biologice ale fiinţei umane în procesul
practicării exerciţiilor fizice.
Aşadar, acceptând în egală măsură denumirile de ştiinţă educaţiei fizice şi sportului,
respectiv de ştiinţă a activităţilor corporale, precizăm faptul că aceasta s-a constituit în câteva
etape, şi anume:

5
 1. etapa preştiinţifică, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea,
constând în studii unilaterale ale ştiinţelor particulare legate de exerciţiul fizic,
unele aşa-zise legi formulate ignorând caracterul unitar a educaţiei fizice şi
sportului.

2. în această etapă (în deceniile de la mijlocul sec. al. XX-lea), numită şi

multidisciplinară, rezultatele diferitelor cercetări ale ştiinţelor particulare încep să
fie aplicate în practică. Efectul s-a răsfrânt îndeosebi spre activitatea sportivă, mai
puţin spre educaţia fizică.

3. etapa interdisciplinară, în care activitatea de educaţie fizică şi sport începe să fie

studiată din interior de către specialiştii proprii, devenind astfel obiect de cercetare
pentru ea însăşi. Mai mult, specialiştii domeniului continuă procesul, studiind
diferitele fenomene specifice domeniului din perspectivă interdisciplinară.

Menţionam anterior faptul că diversificarea educaţiei fizice şi sportului a condus la

diferenţierea diferitelor cunoştinţe teoretico-metodice, apărând astfel ramurile Teoriei şi Metodicii
educaţiei fizice şi sportului: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportive şcolare, Teoria şi
metodica educaţiei fizice profesionale, Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, teorii şi
metodici pe fiecare ramură de sport etc.

De asemenea, constatăm faptul că TEFS, ca disciplină de sinteză, este în strânsă legătură cu

unele discipline aparţinând altor ştiinţe, cum ar fi pedagogia, psihologia, sociologia, anatomia,
fiziologia etc., cele care au contribuit în bună măsură la fundamentarea ştiinţifică a practicării
exerciţiilor fizice.

Aceste aspecte au contribuit, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, la formarea ştiinţei

educaţiei fizice şi sportului (sau ştiinţa activităţilor corporale) (fig. 1). Ea se situează la graniţa
dintre ştiinţele sociale şi cele biologice, găsindu-şi locul în rândul ştiinţelor acţiunii (Epuran, 2005,
p. 23).

Aşa cum rezultă din figura 1, de mai jos, ştiinţa educaţiei fizice şi sportului reprezintă, de
fapt, expresia un sistem de discipline ştiinţifice, cu diferite grade de generalizare. Astfel, putem
distinge, în cadrul sistemului:
- discipline ştiinţifice de sinteză (Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportului), cu cel
mai înalt grad de generalizare, care stau la baza disciplinelor teoretico-metodice
specifice subsistemelor educaţiei fizice şi sportului;
- un grup de discipline ştiinţifice cu caracter istorico-organizatoric;
- un grup de discipline ştiinţifice specializate ale ştiinţelor psiho-socio-pedagogice;
- un grup de discipline ştiinţifice specializate ale ştiinţelor biologice.

6
 TEO RIA ŞI METO DICA
EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
SPO RTULUI (TMEFS)
ANAT OMIA ŞI
PSIHOLOGIA BIOMECANICA
EFS
TMEF TM TMEF
şcolare antr. profesionale FIZIOLOGIA
sportiv şi a sportului
de masă EFS
PEDAGOGIA
EFS
TM
IGIENA
ramuri EFS
sportive
SOCIOLOGIA
EFS BIOCHIMIA
EFS

IST ORIA
EFS CONTROL MEDICAL
ŞI
MANAGEMENT PRIM AJUTOR ÎN EFS
ŞI MARKET ING
ORGANIZAREA ŞI ÎN EFS
LEGIST AŢ IA EFS DISCIPLINELE
KINET OT ERAPIEI

ANATOMIA PEDAGOGIA SOCIOLOGIA IGIENA STATISTICA

FIZIOLOGIA PSIHOLOGIA FILOZOFIA CIBERNETICA INFORMATICA

ŞTIINŢE CU CARE AU LEGĂTURI DISCIPLINELE ŞTIINŢEI

EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Fig. 1 - Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului