Obiective:

 Cadrul Kinesiologiei
 Notiuni generale in kinesiologie
 Kinesiologia ca disciplina
 Kinesiologia ca stiinta

Cadrul Kinesiologiei
Kinetologia sau kinesiologia, termen introdus de Daily în 1857 la Paris, înseamnă
„ştiinţa sau studiul mişcării”, căci „kinein” = mişcare, iar „logos” = a studia, a vorbi
despre.Pentru a încadra kinesiologia mai corect într-o definiţie ar trebui să spunem că
este „ştiinţa mişcării organismelor vii şi a structurilor care  participăla   aceste
mişcări”.Desigur că în această definiţie poate intra şi studiul deplasării amoebei sau
miriapodului ca şi a păsărilor sau omului. Evident că prin kinetologie noi o vom înţelege
numai pe cea referitoare la om şi numită „kinetologie medicală”.

Ar trebui poate să atragem atenţia că în logica taxonomică de mai sus ar fi necesar

să clasificăm mai întâi „kinetologia umană” şi ca o componentă a acesteia să vorbim de
cea „medicală” deoarece teoretic putem accepta şi o „kinetologie nemedicală”. Nu este
însă nevoie de o astfel de abordare căci kinetologia medicală preia tot ce s-ar putea spune
într-un capitol intitulat „kinetologie umană”*. De altfel, definiţia kinetologiei medicale
este: „studiul structurilor şi mecanismelor neuromuscu-lare şi articulare care asigură
omului activităţi motrice normale, înregistrând, analizând şi corectând mecanismele
deficitare”.

Partea întâi a acestei definiţii acoperă după cum se vede întreaga problematică
generală (medicală şi nemedicală) a kinetologiei umane în timp ce în partea a doua a
definiţiei aspectul medical devine evident. Şi mai devin evidente şi componentele
kinetoterapiei.Aspectul ştiinţific, teoretic al kinesiologiei apare din prima parte a
definiţiei „studiul structurilor şi mecanismelor neuromusculo-articulare” ale mişcării.Tot
din definiţie am văzut că kinetologia „înregistrează şi analizează” mecanismele deficitare
ale mişcării. Altfel spus, a 2-a componentă a kinesiologiei este „Evaluarea” – capitol
considerat esenţial nu numai pentru inventarierea perturbărilor mişcării, ci şi pentru
crearea programelor practice kinetice (vezi capitolul „Evaluare”).

In sfârşit, definiţia precizează rolul kinetoterapiei în „corectarea” mecanismelor

deficitare ale mişcării. Este componenta practică, terapeutică (kinetoterapia),   sau „arta”
acestei ştiinţe numită kinesiologie.Stricto sensum, kinesiologia are în studiu aparatul
locomotor sau aparatul mioartrokinetic sau mai corect neuro-mio-artro-kinetic.Largo-
sensum, kinetologiei îi revine însă şi sarcina de a studia şi modul în care activitatea
acestui aparat influenţează celelalte aparate şi sisteme (mai ales cel cardiovascular,
respirator, metabolic şi neuropsihic) precum şi modul în care aceste sisteme îşi exercită
influenţa asupra aparatului neuromioarto-kinetic.

Şi încă nu am atins graniţele kinetologiei căci mai intervine un factor esenţial:

„mediul” în care organismul se mişcă. în 1985, Higgins, parafrazându-l pe Aristotel,
marele filosof al Antichităţii, considerat azi ca părintele kinetologiei nu numai pentru că
este primul care înţelege acţiunea muşchilor, ci şi pentru că realizează interacţiunea între
aceasta şi forţele externe ale mediului; Higgins, deci, stabileşte definitiv această corelare
spunând: „mişcarea este inseparabilă de structura care o susţine (care o determină) şi de
ambientalul care o defineşte”. In această monografie există mai multe momente în care se
discută şi se demonstrează justeţea acestei afirmaţii.

Ca multe alte ramuri ale cunoaşterii umane, kinetologia are o componentă

teoretică, ştiinţifică, şi una practică. Prezenta monografie urmăreşte să expună în primul
rând componenta ştiinţifică, teoretică şi doar în subsidiar pe cea practică dar nu în
aspectul aplicativ al artei kinetice, ci în explicarea bazelor teoretice ale acestei
practici.Termenul de kinesiologie are azi o triplă circulaţie. Ca ştiinţă, ca disciplină şi ca
profesie. Să analizăm pe rând aceste aspecte ale kinetologiei.

Notiuni generale in kinesiologie

1. Miscarea omului 
Expresie care indica totalitatea actelor motrice realizate de om pentru intretinerea
relatiilor sale cu mediul natural si social si efectuarea deprinderilor specifice diferitelor
discipline sportive.
2. Act motric
Fapt simplu de comportare realizat prin muschii scheletici in vederea obtinerii unui efect
elementar de adaptare sau de construire a unei actiuni motrice.
3. Actiune motrica
Ansamblu de acte motrice astfel structurate incat realizeaza un tot unitar in scopul
rezolvarii unor sarcini imediate care pot fi izolate sau inglobate in cadrul unei activitati
motrice.
4. Activitate motrica
Ansamblu de actiuni motrice incadrate intr-un sistem de idei, reguli si forme de
organizare in vederea obtinerii unui efect complex de adaptare a organismului si de
perfectionare a dinamicii acestuia.
5. Gestul motric
Expresie care diferentiaza din multitudinea actelor motrice pe cele specifice educatiei
fizice si sportului datorita intentionalitatii si finalitatii lor.
6. Motricitatea omului
Insusire a fiintei umane, innascuta si dobandita, de a reactiona cu ajutorul aparatului
locomotor la stimuli externi si interni sub forma unei miscari.
7. Teoria miscarii
Generalizarea si ordonarea sistemului de cunostinte stiintifice privitoare la originea,
esenta, legitatile biomecanice ale efectuarii miscarilor corpului omenesc.
8. Capacitate motrica
Sistem de posibilitati psihomotrice innascute si dobandite, prin care individul rezolva, la
un anumit grad, diferite sarcini motrice.
9. Analiza miscarii
Proces (operatie, actiune) de descompunere a actului motric pentru stabilirea si
examinarea elementelor sale din diferite puncte de vedere (tehnic, pedagogic si
psihologic).
10. Invatare motrica
Procesul insusirii de catre individ, prin exersare, a gestului motric sub indrumarea
pedagogului sau independent.
11. Sarcina miscarii
Obiectivul de ordin somatic, functional psihic sau de sinteza, cum este cel de
performanta stabilit actului motric prin structura si particularitatile sale de executie.
12. Mecanismul miscarii
Ansamblu de procese fiziologice, biochimice, biomecanice si psihologice, aflate in relatii
de cauzabilitate si interdependenta care determina executia unei miscari.

Kinesiologia ca disciplina

Ca ramură a cunoaşterii, cum se sublinia ceva mai înainte, kinesiologia a devenit o

ramură a învăţământului, a devenit disciplină în secolul al XVII-lea.In acest secol,
„gimnastica” a început să fie învăţată în şcoli ca materie de studiu, în limba ţărilor
respective. Aşa cum s-a putut vedea şi în scurtul istoric expus în această monografie, deşi
rădăcinile kinetoterapiei se pierd în timp, de mii de ani, cunoştinţele în domeniul
gimnasticii se transmiteau direct de la maestru la elev, sau prin cărţile scrise de unii
practicanţi. Secolul al XVII-lea, introducând gimnastica ca disciplină, a realizat un
moment de mare cotitură în istoria kinetologiei. Au apărut manuale, programe şcolare,
ore speciale de predare etc. iar treptat, paralel, s-au dezvoltat şi problemele legate de
pedagogia şi psihologia învăţării acestei discipline. Tot kinetologiei ca disciplină îi
datorăm introducerea „programelor de lucru” organizate spre obiective kinetice bine
definite.Se poate spune cu precizie că dezvoltarea teoretică şi practică a kinetologiei este
datorată contextului acesteia, ca disciplină de învăţământ. Şi azi, dezvoltarea kinetologiei
ca ştiinţă, ca practică, dar şi sub raport organizatoric este determinată de poziţia ei ca
disciplină.

In SUA, de mai mulţi ani pe acelaşi tărâm al kinetologiei ca disciplină au apărut

masterate, doctorate, specializări în domenii deosebit de interesante, cum ar fi în
fiziologia exerciţiului, în dezvoltarea motorie, în studiul mersului, în probleme de
performanţă (sportivă, acrobatică, balet-dans etc.) (vezi mai departe). Cu toată această
dezvoltare impresionantă a kinetologiei ca disciplină ea nu a depăşit bariera universitară
generală medicală. Nu a devenit şi disciplină de studiu în facultăţile de medicină de peste
tot.

În ultimii câţiva ani, această problemă a devenit subiect de discuţii în multe

universităţi americane. Punctul de plecare îmi permit să-l consider nu numai real, dar şi
logic. Aşa cum se ştie, peste 70% din decese (ca să nu vorbim şi de mor¬biditatea cu
handicap) se datorează unui grup de „killeri”, de boli „criminale”, cum sunt considerate:
bolile de inimă, cancerul, accidentul vascular cerebral, hipertensiunea,
bronhopneumopatia obstructivă cronică, diabetul, osteoporoza (prin complicaţiile ei). La
toate acestea, se adaugă încă câteva stări patologice cu mare potenţial de degradare
patomorfofuncţională: obezitatea, dislipidemia, depresia şi artropatiile.

Discuţia universitară de care aminteam mai sus pleacă de la o realitate şi anume că

pentru toate aceste boli există 2 tipuri de tratamente de bază:
1. medicaţia;
2. kinetoterapia;
la care se poate adăuga în unele situaţii
3. chirurgia, dar urmată obligatoriu de kinetoterapie.
Cu toată această realitate recunoscută, studenţii în medicină urmează timp de 1 an de zile
cursurile de farmacologie dar nici o oră de kinetoterapie.

Ceva mai mult, este cunoscut faptul că multe efecte ale exerciţiilor te¬rapeutice nu
le regăsim la alte tipuri de tratament.

Să amintim câteva:
– creşterea nivelului de fitness;
– scăderea stresului;
– apariţia senzaţiei „de bine” resimţită numai după kinetoterapie;
– ameliorarea cogniţiei;
– oprirea apariţiei şi evoluţiei sindromului de decondiţionare al bătrânului;
– armonizarea creşterii şi dezvoltării copiilor;
– scăderea sindromului algic;
– etc.

Toate acestea, fără să mai amintim de efectele specifice bine cunoscute ale
kinetoterapiei asupra forţei şi anduranţei musculare, asupra flexibilităţii articulare, asupra
coordonării şi echilibrului, asupra respiraţiei şi toleranţei la efort etc.

Kinesiologia ca stiinta

Am amintit deja încă de la începutul acestui capitol, în cadrul definiţiilor, de acest

aspect al kinetologiei.

Ca orice ştiinţă, kinesiologia are legi precise după care se conduce. Sunt legi
împrumutate din alte ştiinţe (fiziologie, fizică, biologie etc.) dar având şi propriile ei legi
pe care şi le-a creat pe baza aplicării celor de mai sus în contextul activităţii fizice
umane. în fond întreaga monografie de faţă nu este decât o expunere a acestor legi. In
general, după cum se ştie, ştiinţele au dezvoltat în cadrul lor capitole individualizate ca
nişte subdiscipline ale ştiinţei-discipline de bază. Astfel fizica şi-a ramificat conţinutul
prin studierea separată a mecanicii, electricităţii, energiei nucleare etc. Tot astfel şi
kinetologia ca ştiinţă are 3 mari componente (subdiscipline):

A. Biomecanica sau „kinetologia mecanică” este aplicarea

legilor mecanicii la studiul mişcării.
1. Biomecanica studiază „anatomia aplicată “, adică raporturile între structură şi
funcţie. în acest cadru se vor discuta: raportul între forma unei articulaţii şi tipul ei de
mişcare, între geometria muşchiului şi forţa lui, între structura coloanei şi gradul ei
de mişcare, între aspectul părţii proxi-male a femurului şi presiunile exercitate etc. în
acelaşi timp, se analizează şi impactul anormalităţilor structurale, înnăscute sau
dobândite, asupra mişcării (activităţii fizice).
2. Biomecanica înseamnă şi analiza fizică a mişcării, aplicarea legilor fizice ale mişcării
la activitatea fizică a omului. In acest cadru, se va discuta despre: frecare, inerţie,
rezistenţe, acceleraţie, velocitate, pârghii etc. Şi de asemenea analizează implicaţiile
abaterilor de la aceste legi ale mişcărilor patologice.
B. Fiziologia exerciţiilor este cea de-a doua subdisciplină a kinetolo-
giei ştiinţifice reprezentând aplicarea legilor fiziologiei la studiul mişcării
umane. în cadrul acestei componente a kinetologiei teoretice se expun:
–     răspunsurile funcţionale imediate şi adaptările în timp la activitatea fizică a
aparatelor şi sistemelor organismului (cardiovascular, respirator, metabolic, endocrin,
sânge, termoreglare etc);

–     modalitatea în care se realizează şi se consumă „energia” în activitatea fizică;

–     limitele performanţei fizice şi ce reprezintă oboseala;

–     răspunsurile organismului la stresul fizic;

–     nivelul de fitness;

Anormalităţile proceselor fiziologice de mai sus reprezintă probleme de preocupare ale

kinetologiei medicale căci pe aceste mecanisme fiziopatologi-ce îşi bazează programul
de intervenţie componenta practică a acestei ştiinţe.

C. Comportamentul psihomotor, a 3-a subdisciplină, are ca material

de studiu rolul şi mecanismele SNC în procesele de comandă şi execuţie a
mişcărilor voluntare.
în această subdisciplină intră probleme ca:

–     modul de elaborare a necesităţii şi comenzii unei mişcări;

–     transmiterea acestei comenzi spre aparatul efector;

–     continua ajustare a parametrilor unei activităţi fizice (feedback-urile);

–    modul de formare a abilităţilor, a echilibrului şi stabilităţii;

–    etc.

Tot această subdisciplină a kinesiologiei se preocupă şi de implicaţiile

anormalităţilor neurologice sau/şi psihice asupra proceselor de comandă şi execuţie ale
activităţilor fizice. Iată, aşadar, „dimensiunile” kinetologiei ştiinţifice care îşi integrează
noţiuni de bază ale ştiinţelor fizice, biologice şi medicale.
 ROMÂNIA
MINISTERULUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA ,,DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI
FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ȘTIINȚE UMANISTICE,
ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI

REFERAT LA DISCIPLINA KINESIOLOGIE

TEMA: ITRODUCERE ÎN KINESIOLOGIE

Elaborat de: Ciubară Gabriela

Coordonator: Dorgan Viorel

CHIȘINĂU, 2018