KINETOTERAPIA – COMPONENTA A STIINTEI ACTIVITATILOR CORPORALE (I)

Prof. univ. DUMITRU MOTET

Comisia de kinetoterapie din Consiliul Stiintei Sportului

Rezumat

Cunoasterea de tip stiintific a unui domeniu impune articularea tuturor elementelor fundamentale -
intre care si terminologia – la scopul, obiectivele si finalitatile stabilite domeniului respectiv. In aceasta
idee, se impune unificarea definirii si folosirii terminologiei pentru a nu se crea confuzii.

Kinetoterapia – asa cum este perceputa astazi in lume – trebuie cunoscuta ca o componenta a stiintei
in general, ca facând parte din „Stiinta activitatilor corporale" care aduna sub "umbrela" sa toate
activitatile care folosesc exercitiul fizic, in scopuri, structuri etc., având finalitati variate (diferentiate).

INTRODUCERE

Conceptul modern de kinetoterapie sau terapia prin miscare isi are originea in termenul de
"kinetologie" creat de Dally in 1857 si definit ca "stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor
vii si al structurilor care participa la aceste miscari."

In tara noastra, pentru prima oara este folosit termenul de kineziterapie in activitatea Centrului
Experimental Logopedic din Bucuresti (1962), termen inclus in lucrarea "Studii si cercetari de
logopedie" aparuta in Editura Didactica si Pedagogica in 1966 (pag. 53). In 1981 apare prima lucrare
intitulata "Kinetoterapia pre si postoperatorie" (Ed. Sport-Turism, prof. dr. docent Cl. Baciu si
colaboratorii). In 1992, la infiintarea invatamântului superior de specialitate, este preferat termenul
kinetoterapie celui de kineziterapie (uzitat in tarile francofone), pentru a nu se crea confuzii (aparute si
asa in mass-media vremii, de genul "kinoterapie"). Daca este de acceptat pentru anul 1987, folosirea
termenului de Kinetologie, justificat - poate - prin intentia de a plasa domeniul in rândul stiintelor de
granita, astazi nu este normal sa se mai foloseasca diverse sintagme care vor sa inlocuiasca termenul
corect de kinetoterapie!

In plan istoric si stiintific, sunt consemnate aparitia si modificarile de concepte si de termeni. O

importanta remarcabila in formularea conceptelor si a evolutiei acestora o are modificarea
terminologiei, a notiunilor generale si fundamentale cu care se opereaza si care sunt in strânsa
legatura cu modul de structurare a clasificarilor, cu aspectele organizatorice si metodologice ale
domeniului.

NOTIUNI OPERATIONALE. CONCEPTE VECHI SI NOI

In dinamica evolutiei oricarei activitati, un termen folosit la un moment dat se modifica actualizându-se
si dezvoltându-se, determinat de caracteristicile de reprezentativitate ale momentului dat. Spre
exemplu, la inceputuri, termenul de gimnastica era folosit in locul celui de educatie fizica (vezi Grecia
antica), timpul si experienta operând modificarile, astfel ca gimnstica a devenit parte a educatiei fizice
si ramura sportiva. Acelasi fenomen s-a inregistrat si in cazul kinetoterapiei, care a purtat numele de
gimnastica medicala, cultura fizica medicala, gimnastica corectiva etc., fiecare corespunzând
momentului folosirii si cuprinzând cunostiintele teoretice si practice considerate necesare scopului
indeplinirii obiectivelor si realizarii finalitatilor proiectate. Departe de noi gândul de a contesta valoarea
de atunci a sintagmelor defenitorii, la care am facut referinta, gimnastica medicala regasindu-se in
componenta kinetoterapiei, dupa cum cultura fizica medicala reprezinta o componenta a culturii
generale, asa cum este cultura artistica s.a. Este cunoscut ca in stiinta, evolutia se realizeaza pe
fondul acumularilor anterioare prin prelucrarea si adaptarea lor permanenta. Negarea continutului
conceptelor anterioare nu este caracteristica activitatii stiintifice si, dupa parerea noastra, se
autopedepseste.

 Folosirea termenilor in orice domeniu trebuie sa tina seama de urmatoarele :

 - respectarea definirii lor in general;
 - adaptarea generalului la specificul sistemului kinetoterapiei (in cazul nostru) ;
 - respectarea logicii ordinative, utilizând regula « de la simplu la complex », astfel ca o notiune
sa aiba legatura si sa o cuprinda pe cea anterioara, s-o pregateasca si sa se regaseasca in
notiunea urmatoare, realizându-se structurarea sistemica a specializarii, deci a kinetoterapiei;
 - existenta unor termeni care rezulta din combinarea a doua sau mai multe componente ce
concura la structurarea lor, pe care noi i-am numit termeni micsti sau complecsi si care trebuie
sa pastreze secvente din fiecare componenta.

 S-a folosit in decursul timpului (in functie de momentele dezvoltarii acestei stiinte) o seama de
termeni, care astazi sunt depasiti si pot crea fie confuzii, ingreuind intelegerea folosirii lor (care se face
de multe ori gresit, prin substituire sau suprapunere), fie o utilizare care rupe unitatea sistemului.

Incercarea de a sistematiza si actualiza terminologia are urmari asupra clasificarilor existente, care au
avut o valoare unanim apreciata la timpul elaborarii lor, dar care in noile conditii trebuie sa fie
actualizate.

In aceasta idee, facem incercarea (care bineinteles poate suferi imbunatatiri) de a redefini unii
termeni, de a resistematiza clasificarile existente si de a redenumi componentele kinetoterapiei.
Aceasta nu inseamna negarea valorii celor elaborate anterior si pe care le-am folosit intr-o "croiala
noua", in acord cu reasezarea in cadrul sistemului, cu progeresele inregistrate si cu modificarea
conceptului de pregatire a specialistilor in cadrul formelor proprii de invatamânt superior.

In acelasi timp, am socotit necesar sa dam denumiri proprii limbii române (in cazul traducerilor), fara
insa a schimba sensul si continutul termenului.

Cautarile si raspunsurile la acestea au ridicat multe probleme a caror rezolvare gasita si prezentata
se lanseaza spre o dezbatere deschisa tuturor kinetoterapeutilor, medicilor, filologilor, psihologilor s.a.

Trebuie subliniat faptul ca interpretarea termenilor (conform acceptului general – din dictionare) si
integrarea lor in cadrul sistemului nostru a generat o noua serie de modificari de pozitie si intelegere a
acestora, in comparatie cu cele existente.

Fata de acestea, consideram ca sistematizarea si denumirea notiunilor nu pot sa depaseasca sau sa

eludeze continutul pe care il definesc, ci se impune servirea reciproca pentru a nu se crea confuzii.
Astfel, nu se pot confunda contractiile cu miscarile pe care le determina, dupa cum nu se pot confunda
tehnicile cu metodele, cum ar fi, spre exemplu, in cazul „izometriei", care o perioada de timp a fost
plasata in rândul tehnicilor, ulterior (deceniul al 6-lea al secolului trecut), devenind metoda izometriei
folosita in activitatea sportiva de performanta, in educatie fizica si in kinetoterapie, elaborându-se
obiectivele si principiile de lucru, precum si o logistica corespunzatoare (multiple aparate, porticuri
etc.). In acelasi sens, se poate vorbi despre metodele rezistive (de tipul Kabat), care au la origine
miscarile active cu rezistenta, organizate si conduse dupa reguli elaborate de autorii acestor metode.

DEFINIREA SI CLASIFICAREA TEHNICILOR

Pentru elucidarea termenului, am considerat necesar – cum s-a mai aratat - sa apelam la definitiile din
dictionare la care s-au adaugat completarile considerate necesare pentru motivarea sensurilor alese.

Tehnica = termen de specialitate, caracteristic unui domeniu de activitate; sursa folosita in construirea
tuturor instrumentelor practico-stiintifice utilizate pentru realizarea scopurilor (simple sau complexe),
propuse in specialitatea de referinta (sursa = loc unde se gaseste sau se poate procura un lucru, o
informatie ; izvor, origine, obârsie; loc unde se produce, unde se poate gasi sau de unde se propaga
ceva, loc de unde emana o informatie, o noutate ).
Dupa definitia data in lucrarile de specialitate, tehnica miscarii este structura rationala a actului motric
corespunzatoare scopului urmarit; ea presupune – printre altele – si adaptarea ei la
particularitatile individuale ale executantului.

Tehnicile – consideram noi - sunt constiuite din structuri simple, din miscari sau exercitii cu scop si
actiune limitata.

In acelasi timp, trebuie subliniat faptul ca interpretarea termenilor (conform acceptului general – din
dictionare) si integrarea lor in cadrul sistemului nostru a generat o noua serie de modificari de pozitie
si intelegere a acestora, in comparatie cu cele existente

Dupa unii autori, tehnicile pot avea sau nu in structura lor miscare (asa dupa cum se va vedea mai
jos), ele impartindu-se in kinetice (de miscare) si anakinetice (tehnici in care miscare articulara nu are
loc), in conformitate si cu clasificarea Legrand-Lambling (citati de T. Sbenghe ).

Vom incepe prin a face referiri la tehnicile fara miscare articulara (anakinetice), care, aparent, nu tin de
miscare, dar care reprezinta un moment al acesteia. Ele se clasifica asa dupa cum se vede in schema
1.

SCHEMA 1

Opinam ca posturarile profilactice ca si cele curative nu pot exclude « pozitia » ca tehnica,

interpretata ca moment impus de nemiscare a corpului sau a unei parti a acestuia, ca atitudine a
omului. Pozitiile alese de kinetoterapeut in functie de scopurile propuse trebuie sa tina seama de
valoarea fiecareia dintre acestea in raport cu obiectivele programului profilactic-corectiv. Pozitiile
folosite au efecte importante pentru prevenirea instalarii unor atitudini vicioase, ca si pentru
corectarea-recuperarea deficientelor instalate si care necesita tratament kinetoterapeutic. Spre
exemplu, in cazul unei cifolordoze, in cadrul programului se va fixa una din curburi (de obicei, cea
secundara) prin posturi corective, tehnicile si procedeele recuperative executându-se asupra incurbarii
ramasa libera (de obicei, cea primara), pentru ca apoi sa se schimbe posturarea corectiva la nivelul
curburii primare, lucrându-se asupra celei secundare. Pozitiile corective din care se lucreaza sunt
selectate dintre cele fundamentale sau, când este cazul, dintre derivatele acestora (schema nr.2).
Alegerea pozitiilor de lucru necesare promovarii miscarilor trebuie sa aiba in vedere etapele controlului
motor, iar durata mentinerii lor va fi in deplina concordanta cu scopul urmarit (profilactic sau de
tratament), cu vârsta, sexul, etapa de tratament. Se impune sa existe o pregatire prealabila a
organismului, in special la nivelul componentelor supuse posturarii ; sa se aiba in vedere programul
kinetic pentru celelalte segmente ale corpului.

Imobilizarile se pot efectua pentru :

o punerea in repaus - in general, se recomanda in bolile grave cum ar fi

infarctul, arsurile intinse, traumatismele grave – vertebro-medulare, cranio-cerebrale
etc., regional sau segmentar (ca in procesele inflamatorii, a celor algice ce apar in
timpul miscarilor, cazuri in care imobilizarea se face folosind esarfe, diferite suporturi
etc.);
o imobilizarea de contentie se adreseaza unei regiuni, unui segment sau unei parti a
acestuia care sunt fixate prin atele, aparate gipsate, corsete, orteze s.a. (se
recomanda in cazul luxatiilor, entorse grave, fracturi s.a.m.d.); in sfârsit,
o imobilizarea de corectie difera de cea anterioara prin scopul urmarit, ea realizându-se
prin imobilizarea in pozitie corectiva sau hipercorectiva intr-un aparat exterior (spre
exemplu, corset gipsat).

 Si in cazul imobilizarilor, trebuie sa fie respectate unele indicatii metodice, dintre care amintim:
aparatura folosita pentru imobilizare sa nu produca dureri, leziuni sau sa obstruiasca circulatia
sanguina; sa nu permita miscarea segmentelor imobilizate; sa se faciliteze executarea tehnicilor sau
exercitiilor folosite sub imobilizare pentru a preveni hipotonia si hipotrofia musculara.

Punctul de plecarea l-a constituit ordonarea tipurilor de miscare, dupa criteriile prezentate in schema
3.

DEFINIREA SI CLASIFICAREA PROCEDEELOR

Plecând tot de la definitia de dictionar, cu mici diferente (DEX, DLRM, MDE), procedeul este
considerat fie ca mod sistematic de actiona pentru executarea unei lucrari, fie ca mijloc folosit pentru a
ajunge la un anumit rezultat, ca mod de a actiona, fie ca mijloc, modalitate, procedura, fie ca solutie
practica adaptata la sistem pentru efectuarea sau producerea unui lucru, fie - in sfârsit - ca fel de a
actiona pentru realizarea unui scop, mod sistematic de a executa o anumita operatie sau a unui
proces (in cadrul unei metode).

Prelucrând si adaptând aceasta definitie la specificul kinetoterapiei, consideram ca procedeul este

reprezentat de suma a doua sau mai multe tehnici, care vizeaza o paleta mai larga de actionare
asupra unui segment, parti, sistem sau functii ale corpului omenesc pentru realizarea scopului propus
(profilactic, terapeutic, de recuperare sau de imbunatatire). Dar legarea a doua sau mai multe
tehnici, prin elemente specifice miscarilor, duc la exercitiul fizic, despre care stim ca isi are originea in
actul motric general al omului (miscare), realizat de el pentru a actiona asupra mediului intern si extern
pentru intretinerea vietii de relatie, a existentei sale si care s-a diversificat in decursul timpului in
structuri (forme) diferite in functie de tehnica, sistematizare si efectul urmarit. Exercitiile fizice mai sunt
catalogate de catre specialisti ca procedee (tehnologii) de actionare. Sistematizarea procedeelor
folosite in kinetoterapie apartine profesorului dr.docent Adr. N. Ionescu, autor al primei clasificari care
a avut la baza urmatoarele criterii:

o dupa intensitatea efortului fizic ( procedee bazate pe cresterea intensitatii efortului

fizic si pe scaderea intensitatii efortului);
o dupa efectele asupra aparatelor, organelor, sistemelor si functiilor acestora (pentru
aparatul si functia respiratorie, pentru aparatul cardiovascular si functia acestuia,
pentru stimularea functionala a aparatului digtestiv, pentru stimularea functiei de
nutritie, pentru stimularea functiilor de eliminare, pentru stimularea functiilor
neuromotoare);
o procedee cu caracter aplicativ (mersul, alergarea, târârea, terapia ocupationala);
o procedee diverse (gimnastica electrica);
o mijloace si procedee asociate.
 N.B. Nu am inclus aici nici o categorie din clasificare inglobând "metodele" (cum ar fi cele de
educare - reeducare neuromotorie, cura de teren, odihna activa, mecanoterapia, ramurile de
sport).
 Procedeele, ca rezultat al combinarii diferitelor tehnici si exercitii, se construiesc pentru
realizarea unui/unor scop/scopuri, fie ca sunt profilactice sau terapeutice. Utilizarea exercitiului
fizic nescesita cunoasterea continutului si formei acestuia. Infiintarea invatamântului superior
de kinetoterapie, a impus si modernizarea sistematizarii procedeelor, folosind o terminologie
adaptata la conceptele internationale, astfel incât kinetotererapeutii români sa fie recunoscuti
in toate tarile lumii. In acest scop, am procedat la o actualizare a sistematizarii si
denumirii procedeelor kinetoterapiei, dându-le totodata si un continut mai cuprinzator (vezi
schema 4 si 5).


 Cum am aratat la "tehnici", consideram necesar sa subliniem si atunci când vorbim despre
procedee ca nu totdeauna sistematizarile existente pâna in prezent au fost cuprinzatoare si incercam
unele corectii si completari, chiar daca acestea vor produce unele discutii contradictorii. Spre exemplu,
masajul era tratat separat si nu ca disciplina componenta a kinetoterapiei, desi – pentru orice
specialist – este clar ca acesta este structurat din procedee (principale si secundare), executate
manual, mecanic si/sau electric, constituind o forma pasiva de actionare asupra organismului si
functiilor acestuia, pacientul fiind beneficiarul (fara sa depuna efort) influentelor rezultate din actiunile
kinetoterapeutului.

In conceptia noastra, criteriile de sistematizare a procedeelor trebuie sa fie cuprinzatoare, prezentarea

lor schematica fiind clara, iar detalierea componentelor fiecarui modul având calitati lamuritoare.

DEFINIREA SI CLASIFICAREA METODELOR

Metoda = mod de a proceda, ansamblu de procedee folosite in vederea cunoasterii unui obiect;
ansamblu sau succesiune de procedee urmata in vederea obtinerii unui reazultat; totalitatea
procedeelor practice folosite la predarea unei discipline (MDE). Ansamblu de procedee folosite in
realizarea unui scop (DEX). Mod unitar de organizare si aplicare a mijloacelor selectionate in vederea
realizarii obiectivelor unei conceptii sau sistem de educatie fizica.

Aceste definitii ne conduc la concluzia ca metoda rezulta din asamblarea (combinarea) unor pozitii,
tehnici si procedee, intr-o anumita ordine si in functie de scopul urmarit. Aplicarea lor (continutului
metodelor) se face dupa anumite principii (reguli) care asigura eficienta lor maxima, capabila sa
asigure realizarea scopului si obiectivelor propuse. Metodele sunt cunoscute fie prin directia (tinta) lor
de aplicativitate, fie prin faptul ca poarta numele celor care le-au imaginat si structurat.

Pentru a avea o imagine completa si complexa a metodelor folosite in kinetoterapie am procedat la o

sistematizare a lor, materializata in schema 6.