Curs I

TERITORIUL un spaiu de analizat

Termenul apare n toate tiinele sociale, fiind folosit pentru a defini spaii de mic sau
mai mare extindere, cu utiliti i funcii diferite, adaptate unui context economic sau social
diferit. n geografie, teritoriul este un veritabil concept operatoriu. Teritoriul este spaiul ce
urmeaz a fi cercetat, analizat pentru a fi neles, cuantificat i ulterior explorat, amenajat,
renovat.
Termenul teritoriu a fost utilizat rar naintea sec. XVIII. Provine din lat.
territorium, el nsui fiind derivat din terra pmnt (Pmnt glob terestru, pmnt
materie, pmnt sol, continent, inut, regiune etc.). Territorium i derivatul su territorialis
figurau n antichitate n tratatele de msurare a suprafeelor terestre, avnd semnificaia de
bucat (suprafa) de pmnt (teren) apropriat. n limba romn, termenul a fost introdus ca
neologism, provenit prin filier francez, la sfritul sec. XIX, cu semnificaia de teren (de
cele mai multe ori agricol) aflat n proprietatea cuiva. Aceast accepiune implic o strns
legtur ntre proprietar i suprafaa aflat n posesie. Teritoriul este spaiul ce definete i cu
care se identific proprietarul.
Cuvntul teritoriu avea deci n epoca modern un sens juridic foarte accentuat,
cruia i putem asocia urmtoarele trei idei :
- aceea de dominare, legat de puterea proprietarului (funciar) situat (ataat) n centrul
teritoriului;
- aceea de suprafa dominat prin acest control teritorial;
- aceea de limite, materializate prin frontierele sale.
Toate cele trei noiuni prezentate sunt familiare geografilor. Pornind de la acestea a
derivat n geografie utilizarea expresiei amenajarea teritoriului, expresie mprumutat
ulterior administraiei. Acest termen aparine domeniului practicii, al geografiei active, mai
mult dect celui teoretic. Mult vreme utilizarea cuvntului teritoriu n geografie a fost foarte
rar, termenul avnd doar conotaii juridice i politice.

Itinerariul conceptului
ncepnd cu anii 20 ai secolului trecut, etnologii au studiat animalele n mediul lor
natural, dar i n condiiile specifice de laborator. Ei au trecut de la cercetarea indivizilor
izolai la cel al societilor animale, transfernd termenul de teritoriu din domeniul politicoadministrativ n cel al etnologiei. Este momentul n care se contureaz statutul de concept
tiinific, cruia i sunt mereu asociate ideile de dominare, de arie de extensiune, de limite.
Acetia utilizeaz termenul de teritorialitate, definit ca i conduit a unui organism pentru
a lua n posesie teritoriul su i a-l apra contra membrilor propriei specii . Teritorialitatea,
din simpl calitate juridic devine astfel sistem de comportament. Conceptele au trecut
ulterior de la etnologie n sfera tiinelor sociale i umane.
n geografie, utilizarea termenului teritoriu relev o dubl filiaie :
- cea care deriv direct din domeniul juridic, pe care l regsim n expresia amenajarea
teritoriului;
- cea, de inspiraie mai nou, cu rdcini n etnologie, sociologie, antropologie.

Geografia poate fi considerat ca tiina care studiaz toate poriunile suprafeei

terestre dotate cu o anumit identitate, structurat, organizat de ctre societatea uman
(Chamussy, 1977). O astfel de definiie face din geografie una din tiinele sociale. Cum o
indic numele lor, acestea din urm se intereseaz de societi, mai mult dect de indivizi. De
aceea, raporturile dintre un grup (o societate, sum de indivizi) i un loc sau un ansamblu de
locuri sunt deci considerate aici ca domeniu al geografiei.
Societate i teritoriu.
Orice grup social (n sensul cel mai larg al termenului, cuprinznd inclusiv grupurile
economice sau politice) are ca obiectiv general asigurarea reproducerii sale de-a lungul
timpului : el trebuie s se hrneasc, s locuiasc, s produc etc. Pentru aceasta, el i
apropriaz i modeleaz o poriune mai mic sau mai mare din suprafaa terestr.
Teritoriul poate fi definit, n acest accepiune, ca poriunea din suprafaa terestr
apropriat de ctre un grup social pentru a-i asigura reproducerea i satisfacerea nevoilor
vitale. Acesta este o entitate spaial, loc de via al grupului i nu poate fi disociat de acesta
din urm. De la acest definiie decurg urmtoarele remarci:
orice teritoriu este o poriune mai puin sau mai mult ntins, are o localizare
particular pe suprafaa terestr i caracteristici naturale care i confer un prim tip de
specificiti: acelea care sunt legate de poziia sa n latitudine i longitudine, de climat, de
distana care l separ de alte locuri etc. Ex: Romnia nu este Indonezia, Tulcea nu este
Kandahar etc.
orice teritoriu este rezultatul unui proces de apropriere a unei poriuni de
ntindere terestr de ctre un grup social. n aceast idee, aproprierea teritoriului este marcat
de conflicte mai lungi sau mai scurte, mai mult sau mai puin violente cu alte grupuri care
revendicau aceiai suprafa. Ex. teritoriile ce au constituit teritoriul SUA, revendicate de
statele Uniunii, dar i de indieni. Este adevrat c, a da un nume unui teritoriu, constituie una
dintre primele forme de apropriere, aceea care permite de a transmite acest lucru spe
cunotina celorlali. De la aceast apropriere rezult specificarea unei arii de extindere i a
limitelor teritoriale n interiorul crora grupul i exercit puterea. Putem nota de asemenea c
aceste noiuni de arie de extindere i de limite sunt cuprinse n uzajul politico-administrativ i
etnologic al termenului.
orice grup, pentru a se menine n teritoriul su i pentru a-i asigura
satisfacerea nevoilor sale, hotrte realizarea de intervenii, a cror natur este legat
opiunilor sale etice, politice i niveluilui su tehnologic. Grupul amenajeaz i gereaz acest
ntindere de pmnt. Amenajarea poate fi definit ca ansamblul de aciuni ntreprinse de
grupul social al crui scop precis este de a asigura meninerea i reproducerea sa. Rezultatul
acestei aciuni este producerea unui teritoriu dotat n timp cu o anumit stabilitate.
la fiecare generaie, societile motenesc un teritoriu specific cu repartiii
specifice i de care ele trebuie s in cont n practicile teritoriale. La un moment dat, n
funcie de preocuprile sale, societatea percepe caracteristicile sale fie ca atuuri, fie ca
obstacole n raport cu obiectivele pe care ea i le-a propus.
aria de extindere a unui teritoriu i aria de extindere a unui popor nu trebuie
confundate. O poriune din suprafaa terestr poate fi atribuit unui grup fr ca el s fie inclus
ca loc pentru habitatul su. Decizia recent, comun la scar planetar de a include Antarctica
ntre elementele patrimoniului universal este un bun exemplu: continentul aparine teritoriului
umanitii, la fel ca i alte locuri de prestigiu, cu diferena c el nu este populat.

Orice societate are raporturi cu teritoriul su: vom putea numi practici
teritoriale (de via, de gestiune, de amenajare) ansamblul aciunilor pe care grupul le
ntreprinde pentru asigurarea vieii sale i meninerii pe teritoriul su.

nelegerea teritoriului:
A nelege un teritoriu presupune mai nti punerea n eviden a interaciunilor dintre
un grup social i teritoriul su. Dar acesta presupune, de asemenea, plasarea acestui ansamblu
grup social / teritoriu i interaciunile lor ntr-un ansamblu mai vast. Un teritoriu, un grup
social, nu sunt izolate: ele ntrein relaii de schimb cu exteriorul, relaii de care trebuie inut
cont pentru a descrie i nelege morfologia i dinamica teritorial. Putem aprecia c acest
entitate constituit de ansamblul de interaciuni pe care un grup l nteine n timp cu teritoriul
su, n legtur cu lumea exterioar este un spaiu geografic.
Un teritoriu trei faete.
Teritoriul poate fi analizat din trei puncte de vedere diferite: existenial, fizic i
organizaional. Primul, poate fi considerat ca punct de plecare n analiz: teritoriul este
considerat ca o entitate, dotat cu o identitate proprie. Al doilea realizeaz observarea
materialitii teritoriului, iar cel de-al treilea analizeaz comportamentul teritorial al actorilor
sociali.
A. Dimensiunea existeniual: entitate i identitate teritorial.
Un teritoriu este o entitate identificabili non-fracionabil, ntr-un fel anume, un
organism. Marca cea mai simpl a identitii teritoriale este numele su, n ali termeni, codul
su de identificare. Trebuie reinut c luarea n posesie a pmnturilor se face identificnd
locurile i numindu-le. Prin atribuirea unui nume, se creaz prima relaie de dependen dintre
un loc i inventatorul su. Prin numele atribuit posesorul poate arta celorlali marca sa de
apropriere asupra unei suprafee de pmnt, i eventual, apartenena sa la acest loc apropriat.
Cnd numele lipsete, identificarea este foarte dificil. Acest faet existenial a teritoriului
este evident accentuat de grupul care i creaz n exterior o imagine unitar, global, pe de o
parte prin revendicrile sale teritoriale, prin afirmarea sentimentului de apartenen i prin
unitatea de functionare pe care i-o confera. Teritorialitatea exprim deci, dincolo de un
coninut juridic, un sentiment de apartenen la o poriune de pmnt i un mod de de
comportament n snul acestei entiti, oricare ar fi ntinderea sau motivaiile grupului care l
administreaz.
B. Dimensiunea fizic a teritoriului: configuraii teritoriale.
Orice teritoriu este constituit dintr-un ansamblu de locuri care posed proprieti fizice
specifice, dintre care unele, dar nu toate, sunt observabile n peisaj, fie c este vorba de
proprieti naturale sau de proprieti materiale rezultate ale aciunii de amenajare.
1. Proprieti naturale. Acestea sunt legate efectelor localizrii unui teritoriu ntr-un
loc precis pe planet: orice analiz de teritoriu trebuie s le ia n considerare. Trebuiesc
reinute i distinse:
- elemente naturale care se situeaz pe suprafaa terestr dar care sunt cunoscute doar prin
cercetri tiinifice;

- elemente naturale de care societatea a luat cunotin de importana lor pentru practicile
teritoriale dar care nu sunt utilizate. Un potenial natural este puternic socializat, deci
apropriat;
- elemente care exercit una sau mai multe constrngeri naturale. Acestea sunt dotate cu o
anumit intensitate i percepute de societate prin efectele pe care le genereaz. Ele pot fi
uneori un atuu (o constrngere poate avea valori pozitive) sau de servitute (valori negative)
pentru practicile teritoriale. Potenialitatea natural este deci teritorializat.
2. Proprieti materiale. Ele sunt legate diferitelor tipuri de folosin pe care societile le
atribuie suprafeelor lor, inndu-se cont de constrngerile naturale menionate anterior:
construcii (locuine, uzine, construcii cu destinaie agricol sau cultural etc.), terenuri
agricole, pduri, reea de transport etc. Aceste folosiri multiple sunt rezultatul varietii de
nevoi a unui grup uman. Pentru satisfacerea acestora, fizionomia teritoriului se modific.
Teritoriul devine pentru geograf, entitatea privilegiat pentru a pune n eviden localizrile,
repartiiile spaiale (puncte, linii sau reele). Pentru studierea localizrii (materialitii), dou
noiuni sunt foarte importante:
- distana, dintre dou puncte ale unei reele;
- structura, care exprim modul n care elementele componente ale unui teritoriu sunt
dispuse n spaiu i n timp.
C. Dimensiunea organizaional: rolul agentilor sociali.
Toate teritoriile se nscriu ntr-o logic organizaional. nelegerea configuraiilor
teritoriale nu semnific numai a le descrie din punct de vedere morfologic: aceasta oblig a
nelege efectele provocate de cauzele care vor fi trecute sub tcere. Logica organizaional
presupune cercetarea acestor cauze, deci determinarea agenilor sau actorilor care contribuie
prin comportamentul lor, la organizarea teritoriului. Ea se traduce prin fluxurile de informaii
i de decizii care produc la rndul lor fluxuri de produse, de bani, de oameni, de energie ntre
locurile structurate de ctre reelele ce nlnuie teritoriul.
Orice grup social ce urmrete obiectivul general de meninere i reproducere a teritoriului
su, posed un anumit grad de coeziune. Acesta este dat, de fapt, de regulile de funcionare
mai mult sau mai puin liber consimite de cei mai muli membrii ai grupului. Dar grupurile se
organizeaz n subgrupe, care nu au aceleai funciuni : unii decid, alii produc, alii consum
etc. De fapt, coeziunea social, dat de raporturile sociale dintre aceste subgrupe, poate fi
analizat n termenii organizrii (ierarhie, dominaie, reciprocitate, complementaritate etc).
A nelege funcionarea teritoriului presupune deci, de a identifica, pe de o parte funciile
specifice ce revin fiecrei categorii de actori n gestiunea i amenajarea teritoriului, iar pe de
alt parte, schimburile de informaii i procesul deciziional cruia i dau natere.
Amenajarea i gestionarea teritoriului creaz deci omogenitate i heterogenitate teritorial:
omogenitate de funcionare legat obiectivului global de meninere a teritoriului
i de creare a coeziunii sociale;
heterogenitate legat aciunilor difereniate realizate asupra locurilor specifice.
Aceast dubl proprietate a teritoriului corespunde la dou moduri diferite de considerare a
organizrii teritoriale: una, global, privilegiind funcionarea general; alta, care va privilegia
aciunile sectoriale i de selecie asupra locurilor.

ANALIZA TERITORIALA URBAN

Analiza teritorial pune n eviden structurile i formele de organizare spaiale
recurente, aa cum sunt spre exemplu modelele centru-periferie, cmpurile de interaciune de
tip gravitate, tramele urbane ierarhizate, diferitele tipuri de reele sau de teritorii etc. Ea
analizeaz procesele care sunt la originea acestor structuri, utiliznd concepte cum este cel al
distanei, al interaciunii spaiale, de polarizare, de centralitate, se strategie sau alegere
spaial, de teritorialitate etc. Legile spaialitii leag aceste forme i procese, i sunt
integrate n teorii i modele de funcionare i de evoluie a sistemelor spaiale.
Metodele utilizate n analiza teritorial sunt foarte diverse, remarcndu-se metodele
specifice cartografiei, statistica, analiza matematic i cea a efectelor spaiale. Metodele geostatistice analizeaz direct informaiile geocodate.
n acelai timp, n analiza teritorial putem distinge o modelizare n spaiu, utilizat
pentru a simula efectele interaciunilor spaiale asupra evoluiilor entitilor geografice
definite a priori, i o modelizare a spaiului care va identifica proprietile i structurile
pornind de la informaiile cuprinse n matricile de interaciune. Hrile cognitive sunt un
exemplu de produs de acest tip de cercetare.
O atenie particular este acordat n analiza teritorial definirii dimensiunii (scrii)
geografice considerate, a nivelului de observaie, fie c este cazul unei analize la nivel
microscopic a actorilor individuali sau de agregate spaiale definite de nivele medii sau
macro-geografice. Teoria auto-organizrii subliniaz interesul de a observa interaciunile care
se produc la un nivel de organizare al sistemelor pentru a nelege dinamica acestor sisteme la
un nivel de organizare superior. Analiza proceselor prin care se face trecerea de la un nivel la
altul, schimbarea calitativ a structurilor care fac pertinent modificarea scrii de analiz, este
una dintre problemele de actualitate n refleciile teoretice i n modelizarea geografic.

Teorile analizei teritoriale urbane.

Poziia teoretic general a analizei teritoriale urbane consist n a propune o
explicaie parial i posibile previziuni asupra strii i evoluiei probabile a obiectelor/uniti
geografice, pornind de la cunoaterea situaiei lor n raport cu alte obiecte geografice.
Nu exist nc o teorie general a spaiului geografic, care ar putea fi o teorie a
concentraiilor, a spaializrilor, a structurilor spaiale i a evoluiei sistemelor spaiale,
concentrat asupra cunoaterii comportamentelor n spaiu i a reprezentrilor de spaiu.
Subansamble coerente de propuneri teoretice au fost realizate i progresiv mbuntite. Cea
mai mare parte a acestor teorii, ncercnd s explice localizarea i distribuia activitilor
umane, s-au referit la rolul major pe care l joac distana, care pe de o parte frneaz
interaciunile iar pe de alt parte face s varieze valoarea locurilor n funcie de situarea lor
geografic relativ. Teoria centru-periferie, teoria locului central, teoria difuziei spaiale a
inovaiilor sunt exemple de astfel de teorii.
Prima teorie a analizei teritoriale urbane este cea a diferenierii dintre centru i
periferie, care fondeaz teoria locului central. Spaiul produs de ctre o societate este orientat
(anizotrop). Anumite locuri, selecionate ca i centre, acumuleaz o valoare social, simbolic
i economic, devenind puncte spre care converg fluxuri de persoane, de energie, de materii,
de informaii, venite dinspre periferie ctre centru. Aceast convergen este numit
polarizare. Proprietatea pe care o au centrele de a oferi periferiilor lor un anumit numr de
servicii se numete centralitate. Funcionarea centralitii presupune ca centrul s menin o
bun accesibilitate pentru periferia sa. Cel mai frecvent, centrul exercit, de asemenea, sub
diferite forme o dominaie, care poate fi politic, militar, religioas, comercial sau

administrativ asupra periferiei sale, dominaie care se traduce perintr-un schimb inegal, o
disimetrie n bilanul interaciunilor dintre centru i periferie n profitul centrului. Acest
proces tinde a accentua acumularea de oferte n centru, ceea ce conduce la creterea gradului
de complexitate a activitilor sale. Difuzia unei pri din funciile centrale sau de inovaii se
poate realiza de-a lungul timpului spre periferie, dar aceasta nu va reui aproape niciodat s
reduc n totalitate inegalitile dintre centru i periferie.
Dimensiunea periferiei polarizate de ctre un centru depinde de volumul activitilor
situate n centru (greutatea centrului), de nivelul su de complexitate i de modalitile de
circulaie ntre periferie i centru. Interaciunile dintre centru i periferie, care se supun
modelului gravitaiei, poate defini periferia ca o zon continu n jurul centrului sau ca o reea
de locuri accesibile. De fapt distanele-timp sau distanele-cost sunt cele care au tendina a
regla interaciunile.
Centrele apar la o distan caracteristic de un alt centru, numit interval, care este n
medie egal dublului greutii lor i n care centrele se ealoneaz ca etape ale un itinerariu
acolo unde ele reuesc a acoperi un teritoriu dintr-o reea. Regularitatea intervalului se refer
la populaia sau activitile pe care centrul le deservete (i nu la distane fizice). Intervalul
mediu dintre centre crete n raport cu gradul lor de complexitate. Rezultatul este o organizare
ierarhic a tramei spaiale a centrelor.
Diferenierea de spaiu n centre i periferii poare fi reperat la diferite scri
geografice. Aceast organizare multiscalar caracteristic exerciiului centralitii i al
polaritii incit a explora caracterul fractal al proceselor evolutive care conduc la configuraii
ierarhizate ale locurilor centrale i ale periferiilor lor.
Centrele intr n concuren pentru a capta resursele periferiilor lor, i dezvolt inovaii
n cursul acestui proces interactiv. Dezvoltarea inovaiilor depinde de aciunea actorilor
localizai n centru. Acesta const fie n creaia, anticiparea i tentativa de a expoata un profit,
fie imitarea unei inovaii reuite n alt parte, aceste dou atitudini constituind o strategie de
adaptare. Inovaiile astfel impuse sau imitate se difuzeaz printre centre, prin proximitate sau
prin difuzie ierarhic. Un centru nu va acumula un nivel de centralitate superior prin
acumularea i diversificarea activitilor sale dect dac el reuete a concura un alt centru
depindu-i avantajul iniial printr-un numr suficient de inovaii. Acesta este procesul care
reguleaz distana dintre centre, peste tot unde interaciunile s-au fcut simite o perioad
destul de lung n contiguitate, dup regulile proximitii, i este de asemenea acest proces cel
care conduce la o inegal cretere n greutate ntre centre. Procesul este ntrit de jocul de
extindere sistematic a intensitii interaciunilor spaiale datorate creterii vitezei
comunicaiilor, ceea ce determin contractarea spaiilor fizice i extinderea spaiilor accesibile
pentru interaciuni.

RELATIILE SPATIALE N ANALIZA TERITORIILOR URBANE

Geografia ncearc s explice de ce obiectele localizate sau locurile, unitile
teritoriale, pot prezenta caracteristici diferite. Printre toi factorii explicativi care ar putea s
fie luai n considerare, geografia se intereseaz cel mai mult de aceia care relev localizarea.
La ntrebrile de ce este aici i nu n alt parte? sau de ce se aseamn dei un obiect
geografic este aici i cellalt acolo?, geografii invoc dou mari tipuri de explicaii:
- Prima explicaie leag caracteristicile observate ntr-un loc de alte caracteristici
observate n acelai loc.Vom crea deci frecvent ipoteza conform creia caracteristicile care
persist o perioad ndelungat pot s le explice pe acelea care sunt efemere. Astfel,
datele/informaiile care par invariabile la scara timpului istoric, precum climatul, natura

solului, sau caracterele persistente ale societilor, precum apartenea la o civilizaie, o religie,
un teritoriu, sunt invocate pentru a ncerca o explicare a aspectelor peisajului sau a
inegalitilor de producie agricol. Postulatul implicit al acestei explicaii este c, ceea ce
este localizat ntr-un anumit loc este susceptibil de a fi puternic localizat de ceea ce se gsete
n acelai loc, deci c relaia de proximitate creia i adugm o relaie de anteceden n timp,
este o relaie cauzal.
- Cel de-al doilea tip de explicaie se bazeaz pe analiza mult mai explicit a noiunii
de proximitate. Vom crea ipoteza conform creia caracteristicile locurilor apropiate vor fi
mult mai interdependente dect cele deprtate. Analiza spaial n sensul su strict, studiaz
relaiile orizontale dintre obiecte, fiind utilizat mai ales pentru explicarea caracteristicilor
avnd o durat mai scurt dect cele din cazul precedent. Analiza spaial stabilete c unele
caracteristici ale unui loc sunt dependente de localizarea acelui loc n raport de alte locuri.
Spre ex. se va explica specializarea agricol regional n funcie de distana dintre regiune i
piaa de consum.
n aceste scheme explicative, noiunile de distan i de situare joac un rol
fundamental.

DISTANA
Distana este o noiune geografic fundamental. Este o msur a deprtrii spaiale, a
separrii dintre dou obiecte. Distana interfereaz cu toate deplasrile care se produc pe
suprafaa terestr i deci, n toate localizrile activitilor umane. Ea posed un statut
explicativ n toate marile teorii i modele fundamentale ale geografiei.
Distana este msurat n raport cu un reper (distana fa de ora, fa de mare etc.)
sau ntre dou puncte. Ea caracterizeaz deci cupluri de locuri.
Definiia distanei n matematic este mult mai restrictiv dect accepiunea curent
din geografie. O msur a deprtrii dintre obiecte este o distan dac es nu este negativ,
dac nu este nul (cnd cele dou obiecte se confund), dac ea este simetric i dac ea
verific inegalitatea triunghiular. Cel mai adesea, distana dintre cele dou locuri este
evaluat n uniti de lungime. Cnd locurile nu sunt puncte ci poligoane, msurarea
distanelor se va face inndu-se cont de centrul de gravitaie al suprafeei sau de puncte
semnificative din cadrul poligonului (ex : amplasarea unei mari concentrri de populaie sau
o intersecie).
n practica geografic exist trei tipuri de apreciere a distanei:
Vom numi distan n zbor de pasre msurarea distanei realizate pornind de la
coordonatele celor dou puncte extreme ale unui segment. Dac dorim s inem cont de
distana efectiv care va fi msurat pe teren, trebuiesc efectuate corecii, n care s lum n
calcul relieful sau sinuozitile rurilor sau ale oselelor, care totdeauna lungesc distanele.
Distanele prezentate n km pe hrile rutiere integreaz aceste corecii.
Distana tip Manhattan nu msoar cel mai scurt drum n linie dreapt dintre dou
puncte, ci suma valorilor absolute ale diferenelor dintre coordonate n latitudine i
longitudine.
d ij = | xi xj | + | yi - yj|
Acest calcul corespunde distanelor reale parcurse ntr-un ora avnd plan rectangular. El este
utilizabil de fiecare dat cnd dispunem de o gril de careuri.
Distana circum-radial combin un segment de dreapt i un arc de cerc. Ea
corespunde msurrii distanei n mediul urban, atunci cnd vom parcurge sussesiv o strad n
rocad i una radial pentru a ajunge dintr-un loc situat la periferie spre centru.
n mod general, distana dintre dou locuri este mereu definit ca intervalul cel mai
scurt ce trebuie parcurs pentru a ajunge de la un loc la cellalt. Pentru individ ea are

semnificaia unei separaii, reprezentarea sa implicnd o informare prealabil asupra locului

de destinaie, efortul ce trebuie fcut pentru a ajunge acolo i energia cheltuit.
n practic, deprtarea dintre dou punce se msoar n ali termeni dect cei
euclidieni. Msurarea distanelor fizice nu ine cont totdeauna cu destul precizie de separarea
dintre locuri. Astfel, n studiile de mobilitate sau de difuzie, proximitatea nu se msoar
numai n termenii distanei fizice, ci mai ales prin posibilitile de contact, de informare sau
de familiarizare cu persoanele i activitile prezente n acele locuri. Distana este deci,
frecvent relevat de comportamente. Putem astfel estima distane percepute. Distanele
percepute fac parte dintre distanele cognitive (numite i distane mentale) care traduc
reprezentri psihologice, individuale sau colective, distane topografice. Frecvent, ceea ce ne
este familiar sau l percem favorabil ne pare foarte apropiat, n timp ce dificultile de
contacte dintre grupele sociale sau culturale diferite pot genera distane. Vom vorbi deci de de
distane sociale sau de distane culturale, care pot fi reprezentate pe o hart prin rupturi
brutale ale schimburilor dintre locuri, pe de o parte, iar pe de alt parte prin bariere dificil de
traversat.

LOCALIZARE, POZITIE, SITUARE

Termenul localizare desemneaz n primul rnd poziionarea unui obiect pe suprafaa
terestr, cu ajutorul unui sistem de referine explicite, care frecvent este cel al coordonatelor
geografice. Aceste coordonate, indispensabile pentru localizarea obiectului, reprezint partea
geometric a Sistemelor de Informaii Geografice (S.I.G.). Msura localizrii absolute este o
msur static. n acest cadru de analiz, vom defini poziia ca un atribut, n general constituit
de dou sau trei coordonate, care confer unei uniti spaiale o adres, permind
localizarea sa n spaiu, prin raportarea la un reper explicit. Aceast informaie asupra
localizrii, exprimat n termenii coordonatelor geografice este numit uneori localizare
absolut. Toate localizrile absolute sunt, prin definiie, raportate fa de un reper, desemnate
printr-o convenie. Ex: raportarea la meridianul Greenwich.
Faptul c Berlin este poziionat la 14 E i 53N nu ne spune nimic despre ora. Dar
acest informaie devine mult mi semnificativ i util cnd vom face comparaie cu
numeroase alte locuri de natur asemntoare, care ne vor ajuta s evalum poziia unui loc n
raport cu diferite teritorii sau reele. Vom analiza deci o distan sau un ansamblu de distane
pentru a caracteriza ceea ce vom numi o localizare relativ sau situare geografic.
Evaluarea unei localizri relative mobilizeaz un ansamblu de msuri de distan i de
accesibilitate. Localizarea relativ este o noiune dinamic. Vom spune c Berlin este la
aceeai latitudine ca i Amsterdam sau Varovia, dar la 500km mai spre nord dect Paris sau
Munchen, este situat la egal distan de Stuttgart i Varovia (600km) i la 350km de Praga.
Nu trebuie confundat noiunea de situare cu cea de sit. Situl descrie elementele locale de
implantare ale unui obiect geografic. n cazul Berlinului, situl este constituit din acumulrile
morenaice de la confluena rului Spree cu rul Havel.
Poziia unui loc este imuabil, deci nu poate fi schimbat, pe cnd situarea sa poate s
varieze cnd evolueaz locurile cu care le comparm sau valoarea atribuit locurilor de care el
este aproape sau cu care este bine conectat. Ex: situarea Berlinului era apreciat la o anumit
epoc n extremitatea estic a Europei de Est, iar n prezent este situat n centrul Europei.
Poziia sa nu s-a schimbat.
Termenul localizare desemneaz de asemenea rezultatul aciunii ce const n a
alegerea unei localizri pentru un obiect ntr-un loc, inndu-se cont de avantajele relative pe
care le prezint locul respectiv. Actorul responsabil de localizare trebuie s rspund la
urmtoarea ntrebare : unde ? Unde s locuieti n cazul n care familia se confrunt cu
posibiliti de alegere a unei localizri rezideniale, unde s implantm producia unui bun sau

serviciu cnd analizm o ntreprindere etc. cu sigurana c, dac inem cont de obiectivele pe
care ni le propunem, localizarea stabilit va fi cea mai avantajoas.
In mod concret, reflexia care precede o anumit alegere presupune mobilizarea unei
mari varieti de factori printre care unii au o dimensiune spaial explicit. Pentru
ntreprinderi vom ine cont, n mod deosebit, de localizarea i costurile de transport ale
resurselor (materiale i imateriale) necesare produciei, de localizarea concurenei, de
localizarea pieei de desfacere i de costurile induse de transportarea bunurilor ntre locul de
producie i pia. Pentru localizarea rezidenial optimal, vom considera ntr-o mai mare
msur spre exemplu localizrile locurilor de munc, costurile funciare, costul transportului
ntre locul de reziden i locul de munc. Vom putea ine cont, de asemenea, de elemente mai
puin obiective legate reprezentrilor spaiale pe care le au actorii despre aceste localizri
relative. Totui, parametrii care par a interveni sistematic n aceste alegeri apar n numr
limitat i relativ stabil.
Numeroase cercetri s-au dezvoltat n jurul problemei modelizrii localizrii optimale
ale unei ntreprinderi, ncepnd cu lucrrile de pionierat ale lui M. Weber (1909) asupra
localizrii optimale, i cele ale lui Hotelling (1929) asupra interaciunii localizrilor.

Contiguitate, discontinuitate, efect de bariere, decupaje si limite in analiza

teritoriala

Continuitatea msura simpl a proximitii. Pentru anumite analize geografice

este important analiza relaiilor de contiguitate ntre obiecte, fr a fi preocupai de
msurarea distanei care le separ, nici de forma exact a acestor obiecte. Contiguitatea (din
lat. contingere "a atinge") este o proprietate a obiectelor sau locurilor care sunt nvecinate, care se
ating, pentru c ele au o frontier comun, aa cum este cazul lanurilor sau zonelor, sau care
sunt conectate printr-o linie, o cale de comunicaie, aa cum este cazul nodurilor dintr-o reea.
Vecintatea. Vom numi vecintate ansamblul constituit din ceea ce este apropape, apropiat,
contiguu. Distana msoar separarea, deprtarea dintre dou locuri fiind indisociabil de
definiia unei distane. Vecintatea atinge punctul su limit (vecintate imediat) cnd
unitile spaiale sunt contigue, alturate. O vecintate este exprimat totdeauna n uniti
metrice. Noiunea de vecintate este cheia tuturor activitilor viznd msurarea fie a
autocorelrii spaiale, fie a interaciunii spaiale. Ea este prezent prin definiie n noiunea de
discontinuitate.
Intr-o acceptiune foarte larga, discontinuitatea este ceea ce separa doua ansambluri
spatiale invecinate si diferite. Putem distinge discontinuitatea elementara, construita pe un pe
un indicator unic, care este un indice util dar fragil, si la discontinuitatea structurala,
suprapunerea a numeroase discontinuitati elementare convergente masurate pornind de la un
ansamblu coerent de indicatori. Aceasta din urma poate sa fie definita ca si forma spatiala a
tranzitiei intre doua sisteme invecinate. Putem califica discontinuitatea de froniera cnd apare
apropriere de spatii si recunoastere juridica a limitei. Vorbim de bariera cnd
discontinuitatea este asociata unei perturbariu notabile de flux; bariera poate avea o amprenta
fizica observabila ( perete, sant,), dar nu este tot timpul cazul.

Discontinuitatile, expresie a transformarilor profunde ce afecteaza structura sau

dinamica mediilor fizice si sociale, se manifesta in forma concreta prin praguri; fie ca este
vorba de fronturi si de frontiere, de limite, de taieturi sau de contacte, chiar de interfete. Toate
aceste denominatii merita cteva explicatii. Termenii de prag, limita si interfata sunt
indisociabili ideii insesi de discontinuitate.
Pragurile, a cror prezenta traduce o discontinuitate, sunt puncte in spatiu si timp,
discontinuitati lineare), chiar zone de tranziie (discontinuitati areale) ele insele cuprinse intre
doua praguri lineare (pragurile respective ale aparitiei si stingerii unui fenomen). In aceasta
ultima forma, discontinuitatea capata o anumita consistenta, se asimileaza unui gradient; ea nu
se limiteaza la o ruptura brutala intre doua sisteme spatiale bine constituite. Orice ar fi,
pornind de la astfel de praguri o evoluie (cea a unui fenomen spatializat) sare brusc,
schimbandu-si ritmul, sau chiar sensul si natura. (Brunet, 1968).
Sensul limitei este diferit. Chiar daca ea se dovedete graduala sau progresiva, ea
traduce nainte de orice ideea unei separari intre doua teritorii sau regiuni ale spatiului. Dei
apare din esteriorul sistemului spatial pe care l inchide, limita depinde in mod esenial de
semnificatia acestuia, forma geografica pe care o descrie.
Discontinuitatile pot fi descrise dupa forma lor elementara. La o scara de observare
data, distingem discontinuitatea lineara, in care limita se reduce la un prag unic, si
discontinuitatea areala, zona tranziie cuprinsa intre doua praguri (un prag de aparitie si un
prag de stingere, spre exemplu). Este important de observat organizarea spatiala a
discontinuitatilor: Organizarile lineare, anulare sau haotice a discontinuitailor pe harta nu au
acelai efecte in evoluia sistemelor spatiale. Discontinuitile organizate spatial rezista in
general mai bine de-a lungul timpului. Observam alte interactiuni intre discontinuitati si
evoluia sistemului. In absenta barierei, de exemplu, diferentele de invecinare vor avea
tendina sa se autoregleze: dincolo de o anumita intensitate, este mai avantajos sa se
depaseasca discontinuitatea. Reciproc, prezenta barierei poate duce la evolutii divergente a
spatiilor, chiar la formatiuni de noi sisteme autonome (specializarea alopartica).
Efectele de bariera, adic reducerile de flux induse prin depasirea unei limite nu pot
in general sa fie masurate in absolut pentru ca sunt cel mai strans asociate fenomenelor de
integrere teritoriala, adic de concentrare a schimburilor in interiorul limitelor retelelor
teritoriale. Doar daca avem o cunoastere precisa a procesului care a dus la configuratia actuala
a schimburilor, este cel mai adesea imposibil de determinat daca efectele de apartenenta
teritoriala pe care le masuram sunt rezultatul unor procese exogene de reducere a fluxurilor
(bariera) sau a proceselor endogene de concentrare a fluxurilor in interiorul retelelor
teritoriale (integrare).
Coeficientii de bariera pe care putem sa ii estimam pornind de la modele de
interactiune spatiala exprima reducerea relativa a fluxurilor inter-retele raportat la fluxul intraretele si astfel corespund valorilor inferioare la 1 atunci cnd depasirea unei limite reduce
schimburile. Dar am putea numi coeficient de integrare teritoriala inversul coeficientului de
bariera, care exprima creterea relativa a fluxurilor inter-retele raportat la fluxurile intraretele. Aceste doua efecte corespund in realitate unui caz particular a unui fenomen mai
general care este efectul de apartenenta teritoriala, adic influenta pozitiilor geografice
calitative asupra propriilor componente spatiale.
Unii considera discontinuitatea drept aplicare la spaiu a notiunii de criza.
Discontinuitatea geografica prezinta de fapt in spaiu aceleasi caracteristici ca si criza in timp.
Daca ne plasam in pozitia unui observator care se deplaseaza in spaiu, vorbim de o

catastrofa care se produce int-un loc de slabiciune, sub efectul unui catalizator. Apariia sa
rezulta adesesa mai mult din procese interne sistemului (discontinuitati endogene) dect din
perturbari exterioare (discontinuitati exogene). Acestea din urma capteaza cateodata toata
atentia, si daca studiem doar un anumit aspect al discontinuitatii (scara de observatie cea mai
locala), riscam sa trecem cu vederea esentialul : acesta este cazul in exemplul clasic al
discontinuitatii padure/savana, care este determinata local de compozitia solului, dar care,
fundamental, i datoreaz existenta regimului precipitatiilor. Totui nu este posibil sa opunem
analiza sistemului si analiza discontinuitatilor, chiar daca facem abstractie de margini, fie doar
pentru ca aparitia brutala a discontinuitatilor interne, sau, daca preferam, a noilor forme de
organizare spatiala a heterogeneitatii locale in interiorul unui sistem spatial pot contribui la
destabilizarea acestuia, la faramitarea acestuia in sisteme autonome. Vedem ca analiza
discontinuitatior este fundamentala in geografie, chiar si numai pentru identificarea sistemelor
spatiale.
Discontinuitati proprii mediului fizic
Suprafata terestra se caracterizeaza prin nenumarate discontinuitati si limite. Suprafata
continenetelor este deseori decupata, in atatea bazine versante definite ca portiuni ale
spatiului, delimitate de linii de partaj a apelor reprezentnd tot atatea discontinuitati si limite.
Cnd sunt nete, ceea ce este departe de a fi cazul intotdeauna, ele justifica pragurile
morfodinamice. Astfel exista culmi, interfluvii, pante unde iau nastere fenomene legate de
gravitatie, de ciclul apei, si altele, talvegurile, care sunt locurile unor altor tipuri de dinamism.
Discontinuitatile caracterizeaza de asemenea atmosfera si climatele care se raporteaza
la aceatsa. Vertical ca si orizontal atmosfera ofera aspecte multiple care se citesc intre
troposfera si stratosfera, intre diversele mase de aer care compun troposfera si sunt separate
prin ceea ce definim ca fronturi, indicatoare de discontinuitate intre masele de aer.
Straturile vegetale sunt discontinue din punct de vedere spatial, in funcie de datele
geografice; temperatura, prezenta sau absenta inghetului, stratul de gheata, natura solurilor,
cantitateas de apa si de elemente chimice disponibile, altitudinea, rolul vantului, expunerea si
evident societatile.
Limita ocean-continent constituie una dintre discontinuitatile majore; stim ca nu este
vorba de o linie ci de un spaiu de o largime variabila in funcie de amploarea mareelor, spaiu
acoperit si descoperit in mod altenativ. Este de asemenea un sector mobil, la diverse scari
spatiale si temporale. Ceea ce justifica mozaicul de medii care l compun.

Discontinuitati socio-spatiale
Societatile introduc alte discontinuitati care modifica in grade diferite ansamblul
sistemului. Discontinuitatile in formatiunile vegetale pe care societatea le defriseaza,
modifica, recompune, discontinuitati in termen de morfogeneza pe care antropizarea o poate
accelera sau din contra incetini (rauri..), discontinuitate in funcie de echiparea anumitor
cursuri de apa, care reduce fluxurile de apa si de materiale.
Geografii ezita, la sfarsitul secolului XIX, sa-si sprijine descrierile pe limitele
circumscriptiilor geografice, de vreme ce din critica lor s-a renascut disciplina. Limitele pe
care le creeaza puterea politica nu sunt singurele care trebuie luate in considerare. Nu am
putea totui sa le neglijam: limba, moneda, legile schimbatoare la limita statelor; acestea
modeleaza profund spatiile pe care le organizeaza. Fluxurile, schimburile, densitatile, nivelele
de dezvoltare reflecta orientarile alese de guvernele de o parte si de alta a frontierei: nu e o
intamplare daca economia se consacra mai ales, ncepnd cu Adam Smith, studiului bogatiilor
natiunilor.

Unitatile pe care geografii le propun pentru a inlocui sau a completa diviziunile

administrative si politice trebuie sa apara drept mai naturale. Ele ajung insa sa ia in
considerare limitele lingvistice sau religioase, sau cele unde se opreste, la un moment precis,
difuzarea unui anumit artefact, a unei anumite inventii. Ei descopera de asemenea ca in afara
oricarei constrangeri administrative si politice, oamenii impart spatiul in ri; ce statut sa
acordam acestor diviziuni? Este o intrebare foarte controversata.

Limitele originii sociale: avantajele frontierei

O discontinuitate fizica sau sociala imparte o arie in doua parti A si B. Pentru a
raspunde realitatilor umane, spatiul astfel constituit nu este fcut din doua ansambluri, ci din
trei: zona A, zona B, si linia care le separa. A se instala pe aceasta prezinta avantaje: cu un
minim de mobilitate, putem beneficia de regimuri care domnesc de fiecare parte a
discontinuitatii. Aceasta inceteaza de a fi o taietura fara profunzime. Ea devine singura un
mediu. Cunoastem multiple exemple: in cazul unui front de deschidere , se profita de ordinea
unei societati instituite pe care o constituie cei lasati in urma/stramosii, si de spatii de libertate
a ariilor de defrisat; in cazul unei frontiere politice, este posibil sa divizam timpul si
activitatile astfel nct sa lucram acolo unde se castiga cel mai bine, sa cheltuim acolo unde
puterea de cumparare este cea mai ridicata, si a locui acolo unde serviciile sunt cele mai bune.
Se subliniaza de multa vreme rolul de factor populant pe care frontiera l poate astfel juca.

IERARHIILE
Obiectivul acestui curs este de a furniza concepte si metode care sa permita analizarea
inegalitatilor de importanta si dimensiune intre obiectele geografice, in cadrul teoriilor care le
explica pornind de la interactiunile dintre ele. Adeseori sunt regrupate in aceeasi clasa
tipologica, obiecte (de exemplu, localitati, intreprinderi sau teritorii) a caror importanta
variaza intr-un mod. Numim oras atat un targusor de cateva hectare care adaposteste cateva
mii de persoane, cat si megapoli ce se etaleaza pe sute de kilometrii patrati si regrupeaza mai
mult de zece milioane de locuitori. La fel, intreprinderile unei ramuri de activitate date pot
angaja de la cateva zeci de salariati la zeci de mii, cifra lor de afaceri numarandu-se in
milioane de lei sau sute de milioane de euro
In general, nu observam distributia marimilor acestor obiecte de veritabile praguri,
care ar permite sa le clasam in mod cert intre categorii distincte, ci un continuu de marimi,
care justifica considerarea lor ca si obiecte de aceeasi natura. Totusi, diferitele talii ale acestor
obiecte au aparitii de frecventa (pe care le putem formaliza ca si probabilitati) foarte inegale.
Forma statistica cea mai des observata pentru aceste distributii este aceea a unei piramide, cu
multe obiecte de marime mica la baza, un numar mediu de obiecte de marime medie si foarte
putine obiecte de talie foarte mare. Conceptul de ierarhie traduce aceasta forma piramidala
de diferentiere a marimii unei categorii de obiecte.
Trebuie subliniat faptul ca in geografie, conceptul de ierarhie nu semnifica intotdeauna
o ierarhie de putere care ar face ca obiectele unui nivel sa depinda, politic sau administrativ,
de nivelul imediat superior, cum ar fi de exemplu cazul unei intreprinderi organizate pe acest
model, sau anumite structuri politice teritoriale. Aceste relatii ierarhice pot exista, ele
participa deseori la formarea inegalitatilor de importanta intre obiecte : de exemplu, orasele
franceze care au primit statutul de prefectura de departament la sfarsitul secolului XVIII s-au
dezvoltat in medie mai mult de cat cele care nu au beneficiat de acest statut, de-a lungul
secolului urmator. Se poate deci presupune, ca, intr-un mod direct sau indirect, pozitia lor in

ierarhia administrativa a contribuit la intarirea importantei lor, in comparatie cu orasele

plasate sub dependenta lor administrativa. Dar noi studiem aici acceptiunea mai generala a
unei ierrhii de niveluri, care nu a fost neaparat cauzata de o organizatie constituita. Aceasta
notiune largita de ierarhie, care face parte din vocabularul analizai de sisteme, este cea
retinuta in geografie in legatura cu ierarhia oraselor. Diferite metode permit caracterizarea
ierarhiilor de obiecte, de exemplu repartizandu-le dupa niveluri mai mult sau mai putin
distincte din punct de vedere calitativ, sau masurand importanta inegalitatilor intre obiecte.
Constatarea inegalitatilor forte de talie, importanta, bogatie intr-un sistem incita la cautarea
altor diferente calitative care le-ar insoti, care sunt cateodata revelatoare in ceea ce priveste
existenta mai multor niveluri de complexitate intre sub-sisteme, si interogarea proceselor care
sunt susceptibile de a cauza si a intretine aceasta ierarhie de niveluri de complexitate.

Ierarhie de talie si niveluri de complexitate

Exemplul cel mai caracteristic al formarii ierarhiilor in geografie este fara indoiala cel
legat de diferentierea intre centre. Metodele de analiza se aplica in principal la ansamble de
centre, care pot fi definite la diferite scari : centre comerciale, centre de serviciu, centre
urbane observate intr-un cadru regional, national, chiar continental. In toate aceste cazuri,
marimea este principalul atribut al acestor obiecte, adica acela care diferentiaza cel mai bine
ansamblul proprietatilor lor. Marimea poate fi evaluata prin masuri de natura diferita
(suprafata de vanzare, numar de clienti, numar de tipuri de magazin pentru un centru
comercial, volumul populatiei, numarul sediilor de intreprinderi, intinderea ariei de raspandire
pentru un oras.) In general aceste masuri sunt raportate la obiectul considerat ca un tot, intr-o
implantatie geografica punctuala.

Masuri de inegalitate
|
Metode derivate din cele care vor fi prezentate mai jos sunt de asemenea utilizate
pentru studiul obiectelor considerate in extensia lor geografica, ca teritoriile, regionale sau
nationale (de asemenea cand calificam o tara sau un continent drept centru al lumii). De
exemplu, statele lumii sunt puternic diferentiate in functie de talie, de importanta geografica,
de suprafata, sau de valoarea productiei lor.
Modelul de referinta al dezvoltarii acestor inegalitati fiind de tip multiplicativ si nu
aditiv, simplele diferente intre valorile obiectelor sunt mai putin semnificative decat
raporturile intre aceste valori, pentru a evalua distantele care exista intre obiecte, de exemplu
pornind de la timpul sau efortul care ar fi necesare pentru a le acoperi.

Diferenta centru-periferie
La originea formarii ierarhiilor de centre, se gaseste diferentierea intre un loc care
functioneaza ca si centru si periferia care se organizeaza in jurul acelui centru. Centrul se
distinge de periferie prin unul sau mai multe elemente de centralitate, adica de atribute
(economice, functionale, simbolice, politice) susceptibile de a exersa o atractie sau o
dominatie- asupra persoanelor si a altor entitati localizate in periferia sa. Inceput, procesul
tinde sa se auto-intretina, prin fluxul de schimburi asimetrice care produc in centru o
acumulare in detrimentul periferiei. Rezulta importante diferente intre centru si periferie,
cantitative (mase de populatie, cantitati de productie, efective de echipamente, numar de
semne si institutii ale puterii) sau calitative (capacitate de inovare, mod si calitate de viata,
imagine de marca).

Exista mai multe metode si foarte multi indicatori care pot pune in evidenta diferentele
intre un centru si o periferie. In masura in care aceste aceste diferente au fost produse de
actiunea repetata de flux, ele nu se traduc practic niciodata printr-o diferenta clara si o
delimitare neta intre aceste doua tipuri de obiecte geografice, dar intotdeauna prin gradienti,
modificari care altereaza progresiv indicatorii pe masura ce ne indepartam de centru pentru a
ajunge la periferie. Daca e destul de usor de reperat un centru, este deci intotdeauna greu sa-l
delimitam.
Daca ne intereseaza ierarhia centrelor si dorim sa stabilim comparatii, este foarte
important ca aceasta etapa prealabila de delimitare a centrelor sa fie facuta cu rigoare. In
cazuri atat de delicate si de controversate cum sunt cele ale oraselor, se poate urmari
comparatia in limitele mai multor extensiuni spatiale ce corespund diferitelor definitii ale
centrului. In continuare, vom presupune ca aceasta importanta chestiune este rezolvata si ne
vom propune metode de analiza a ierarhiilor unde, cel mai adesea, coordonatele centrului sunt
regrupate intr-un punct.

Ierarhie si teritoriu : teoria locurilor centrale

Teoria locurilor centrale a fost formalizata de geograful german Walter Christaller in
1933. Intentia sa a fost sa explice numarul, marimea si organizarea spatiala a oraselor. Pentru
cazul particular al acestor tipuri de centre, aceasta teorie permite examinarea consecintelor
teritoriale ale existentei ierarhiilor.
Aria de influenta a interactiunilor, extensia zonelor de piata si nivelul de centru
Pentru W. Christaller, importanta unui oras este legata de aceea a clientelei periferice
careia ii procura un anumit numar de bunuri si servicii. Aceasta clientela nu poate fi extinsa
la infinit caci costul transportului se adauga la cel al bunurilor si al serviciilor, si cum creste
cu distanta fata de centru, costul deplasarii primeaza in fata atractiei produsului. Numim aria
de influenta a unui produs, distanta maximala pe care consumatorul accepta sa o parcurga
pentru a si-l procura.
Daca ar conta doar interesul consumatorului, aria de influenta ar fi slaba si oferta de
servicii ar fi foarte dispersata. Dar aceasta nu poate fi rentabila doar daca sunt posibile
economii de scara, si deci, daca serviciul nu este oferit decat in cazul in care exista un anumit
volum de clientela de satisfacut. Numim prag de aparitie al unui bun sau al unui serviciu talia
minimala a centrului care ofera acest bun sau acest serviciu. Acest prag variaza in functie de
tipurile de servicii, caci volumul de clientela potentiala necesara este cu atat mai important cu
cat serviciul oferit este rar sau cu un uzaj putin frecvent.
Modele geometrice de organizare spatiala a centrelor
Doua postulate (propozitii ne-demonstrate) importante in teoria locurilor centrale sunt
urmatoarele :
- bunurile care au raze de raspandire comparabile sunt regrupate in aceleasi centre (ceea
ce nu implica numai economii de scara, ci si economii de aglomeratie, pentru
producatori ca si pentru consumatori) ;
- centrele de nivel superior ofera toate bunurile si serviciile oferite de centrele de nivel
inferior.
O dispozitie de acest gen, a fost efectiv observata in numeroase ocazii in mai multe
sisteme de locuri centrale. Este vorba de o forma de ierarhie suprapusa, care caracterizeaza
destul de bine repartitia geografica a unei oferte de servicii la populatia stabilita mult timp

sub un regim de constrangere puternica asupra deplasarilor exercitate de distanta. Corelatia

intre importanta demografica a centrelor si diversitatea functiunilor pe care le intrunesc este
bine marcata in medie, pe grupuri de orase, dar nu conteaza intr-un mod absolut pentru nici
una. Observam aici ca teoria exprima un principiu de organizare, dar ca in detaliu
configuratiile locale aduc fluctuatii, iregularitati in jurul regulei generale.
Jocul acestor principii al teoriei locurilor centrale permite conducerea la o dispozitie
previzibila a centrelor de diferite niveluri in spatiul geografic, cu conditia de a face ipoteze
simplificatoare asupra acestuia : daca populatia este repartizata de maniera uniforma, cu
aceeasi putere de cumparare, daca conditiile de circulatie sunt identice peste tot si daca
accesul la piata este perfect liber, atunci locurile centrale pot fi dispuse dupa figuri geometrice
destul de simple. W. Christaller imagineaza trei principii, determinand trei tipuri de
configuratie spatiala a centrelor :
dupa principiul pietii, care este de asemenea un principiu de echitate spatiala,
numarul de centre este maximizat, consumatorii au sanse de acces la centre care sunt cel
mai putin inegale posibil. Acesta este cazul daca centrele sunt dispuse in varfurile
triunghiurilor echialterale, clientela fiecarui centru de nivel inferior impartindu-se egal intre
trei centre de nivel superior.
Principiul transportului corespunde intentiei de a reduce lungimea
infrastructurilor necesare deservirii centrelor, pe care schema triangulara tinde sa o
alungeasca de vreme ce centrele de nivel inferior nu sunt pe traiectoria ce leaga doua centre
de nivel superior.
Dupa principiul administratiei, clientela unui centru nu poata sa se imparta
intre centre concurente de nivel superior, dar, este din contra, inclusa in totalitate intr-o
circumscriptie.

Concentrare si repartitie spatiala uniforma

Cel mai simplu mod de a exprima concentrarea dintr-un spatiu geografic este calcularea
densitii. Densitatea exprima un raport intre un numar de elemente si o suprafata
(densitatea specifica), un volum (densitatea volumetrica) sau o lungime (densitatea
lineara). Acest raport este echivalent cu calcularea sarcinii suportate de unitatea de rfrinta.
Masurarea densitatii este de ordinul masurarilor de randament. Aplicata la suprafata, cu m=
numar total de elemente si S= suprafata zonei observate, densitatea D = m/s de unde m = D
x S. Inversul raportului densitatii 1/D (sau 1/D = S/m) corespunde suprafetei medii
disponibile pentru un element situat in zona de analiza. Acest raport inversat este un
indicator al consumului de spatiu. Este un indicator necesar pentru a aprecia spatialitatea
(spatiul disponibil). Este evocat, de asemenea, cand sunt prevazute o suprafata medie
necesara pe locuitor, o suprafata disponibila per louinta, o suprafata agricola utila per
exploatatie agricola, sau mai mult, o suprafata de zona libera pentru un achipament
colectiv, sau o distanta medie de acces.
Alegerea suprafetei de referinta ce va intra in calculul densitatii este esential. Pentru
aceast alegere nu este necesara suprafata totala a zonei considerate: frecvent se face referire
la suprafata utila pentru fenomene studiate, suprafata agricola utila cand ne referim la
exploatatiile agricole, suprafata construibila cand e vorba de locuitorii unui oras etc. Sa
adaugam ca unitatea de referinta introdusa in calculul de raport poate fi o unitate de suprafata
(m, ha, km etc), dar si o unitate calitativa localizabila (numar de persoane per locuinta,
numar de bovine per exploatatie agricola etc).

In incercarea de a echivala toate locurile egale in suprafata, raportul de densitate este

frecvent utilizat in comparatii dintre zone de intinderi diferite. O raspandire de unitati
elementare nenumarate, intr-o grila oarecare poate oricand sa fie transformata intr-o
distributie spatiala de densitate. Aceasta transformare, care se bazeaza pe ipoteza ca unitatile
sunt repartizate echidistant in interiorul fiecari retele, corespunde de fapt unei operatiuni de
citire spatiala. Acesta operatiune pune un anumit numar de probleme cand retelele de
numeroase elemente nu sunt retele regulate. De fapt, in cazul, spre ex., a retelelor de suprafata
inegala, nivelul de generalizare variaza de la o retea la alta. Invers, cand grila spatiala cu
elmente numeroase este regulata, ex. Cazul unui caroiaj, distributiile de frecventa ale
densitatilor si cele ale numarului de obiecte se confunda.
In mod traditional, in geografie, disparitatile de densitate a populatiei constatate la
diferite esaloane geografice au fost nu indicator particular pornind de la care au fost formulate
intrebari asupra raportului dintre societate si mediu geografic. Cercetarea pragurilor, a
discontinuitatilor si a controverselor din jurul unui anumit demers sunt meru amplificate
pornind de la densitate. Este cazul limitelor impuse prin densitate, in incarcarea limita a unui
teritoriu, consumarea de spatiu in diferite situatii etc. Spre ex. In documentele de urbanism,
zonajul se defineste avand la baza clasele de densitate de constructii tolerabile, care sunt
considerate aici doar coeficienti masurand suportabilitatea de incarcare la hectar. Normele de
constructii ale cladirilor integreaza indicatori ai suprafetei minimale necesare tinand cont de
numarul de rezidenti, de numarul de locuri de munca, de numarul de utilizatori etc.

Forma raspandirii elementelor dintr-un teritoriu

Aceasta problema, a raspandirii neuniforme sau regulate a elementelor dintr-un teritoriu,
este reflectata de aranjamentul si spatialitatea elementlor. Forma raspandirii corespunde
ansamblului de situatii relative pornind de la care noi putem avea ipoteze asupra relatiilor
dintre obiectele si asupra procesului care a cauzat localizarea lui. Cum, intr-o zona data, se
repartizeaza elmentele? Incercand sa definim forma raspandirii elementelor, orice mijloc
aduce elemente de raspuns la aceasta chestiune.
a) Distributii spatiale de referinta:
Printre foarte numeroasele posibilitati, cateva distributii spatiale remarcabile se supun
principiilor clar identificabile. Frecvent testate, ele servescde referinta pentru a caracteriza
forma unei raspandiri de puncte, redusa sau nu la o distributie de frecvente sau de densitati.
b)
O distributie spatiala regulata corespunde unei raspandiri in care punctele sunt
regulat distantate. O astfel de distributie poate rezulta din procesul care actioneaza in spatiul
geografic sau principiilor directoare care impun o egalitate a distantarilor si spatializarii.
Astfel, spre exemplu, procesul de concurenta descris bine de teoria locului central conduce la
o regularitate a spatializarii centrelor de servicii care capteaza clientelor din zonele
inconjuratoare. Intr-un context de habitat grupat si de practica comunitara, acelasi proces
concurential intervine in regularizarea spatialitatii satelor.
c)
O distributie spatiala concentrata corespunde regruparilor de puncte intr-un
numar mic de locuri. Situatia limita a concentrarii corespunde unei distributii in carfe toate
obiectele vor fi regrupate in acelasi loc, cu o grila regulata. Concentrarea populatiilor si
intreprinderilor in, proximitatea sau in centrul oraselor, cele ale anumitor activitati industriale
pe care in imediata apropiere a surselor lor de energie asa cum a fost in timpul primei revolutii
industriale, sau in apropierea anumitor infrastructuri de transport, sunt exemple de actiuni mai
mult sau mai putin durabile, dar mereu puternice, de procese care induc distributii geografice
concentrate.

d)
O distributie spatiala aleatorie este o distributie de puncte care nu este nici
regulata, nici concentrata. Ea se poate sa fi fost determinata de un proces de dominanta care a
condus fara un principiu conductor ordinea geografica. Ea rezulta mai ales dintr-o
multiplicitate de actiuni si de factori. Fiecare a exersat asupra ansamblului de elemente
influente slabe, care au condus de-a lungul timpului, in directiii diferite.
e)
Concentrare si repartitie spatiala uniforma
Printre numeroasele solutii propuse, au atras atentia doua masuri ale concentrarii, care sunt
si cele mai des folosite. Cele doua ignora pozitia geografica a retelelor. Ele presupun ca,
concentrarea dintr-o retea este independenta de concentrarea din retelele invencinate.
Acetse masuri sunt realizate plecand de la distrbutia frecventelor.
Curba de concentrare
Pentru a evalua gradul de concentrare geografica dintr-un spatiu de raspandirte a unor
elemente, metoda consista in a defini pozitia distributiei acestor puncte in raport cu doua
modele opuse:

cel al echirepartitiei, care corespunde unei repartitii spatial uniforme, toate

retelele avand acelasi numar de obiecte
si cel al concentrarii absolute, in cazul unde toate obiectele sunt reunite regulat
in aceeasi retea. Acest model a fost imaginat de staticianul Lorenz, care a pus
in relatie doua distributii de frecvente cumulate.

Indicele lui Theil

- este o alta masura posibila a gradului de concentrare geografica a unei raspandirii de
elemente dintr-o grila spatiala. La fel ca si in cazul precedent, judecata se bazeaza pe
compararea de doua distributii de frecventa, cu referinta la echirepartitie pe de o parte, si
la concentrare absoluta pe de alta parte.

Distributie geografica si factori de localizare

Definitia formei unei repartitii de puncte este asociata unei ipoteze relative la
procesele susceptibile de a da nastere unei forme spatiale particulare. Generalitatea acestor
ipoteze reprezinta punctul lor forte pentru ca orienteaza gandirea asupra cauzei unei forme
spatiale particulare, asupra motivelor inscrierii sale intr-o zona data, in alte cuvinte asupra
factorilor generali ai repartitiei fenomenului. Cautarea cauzei necesita totusi trecerea unei noi
etape a gandirii asupra localizarilor. Acestea pot fi studiate din doua puncte de vedere in
aparanta distincte.

Colocalizarile si co-variatia spatiala

Primul punct de vedere presupune ca legatura intre doua fenomene este de natura sa
cauzeze colocalizari, constrangerile vecinatatii fiind maximale. Metodologia consista in
reperarea covariatiilor spatiale a doua sau mai multe fenomene si integrarea anterioritatii
unuia (sau unora) fata da altul, si asupra posibilei influente a unuia (sau a unora) asupra
aparitiei celuilalte. Ipoteza de baza este ca vecinatatea imediata a unui fenome a putut

interveni in aparitia unui alt fenomen. Compararea hartilor a fost mult timp instrumentul
privilegiat pentru reperarea anumitor covaraitiuni spatiale, chair spatio-temporare.

Gradiente si distanta
Ratiunea ansamblului de localizari a obiectelor intr-un anumit loc poate fi cautata in
eventualele colocalizari revelatoare a unor probabile constrangeri de proximitate. Un astfel
de demers explica deci o distributie a locurilor in chestiune prin prezenta unui anumiyt obiect
particular, printr-o alta proprietate a acelorlasi locuri. Vom nota totusi ca, printre toate
proprietatile pe care le putem invoca pentru a explica forma unei distributii de locuri, putem
privilegia proprietatile cu functie de intrare geografica a acestor locuri. Astfel de proprietati
sunt introduse ca factori eventuali ai localizarii obiectelor in ansamblul zonei studiate.
Distanta fata de un loc particular, remarcabil prin forta sa de atractie (sau de repulsie), pentru
capacitatea sa de a polariza obiectele din vecinatate, este una dingtre proprietatile spatiale ncel
mai frecvent mobilizate.
Frecventa acestei alegeri nu datoreaza nimic intamplarii. Ea nu face decat sa tina cont
de rolul determinant pe care il joaca distanta in ansamblul de interactiuni spatiale si, dincolo
de acestea, de efectele sale asupra caracteristicilor locurilor care depind de aceste intercatiuni.
Schimburile si influentele intre doua locuri se iminueaza cu distanta, repartitiile unui foart
mare numar de obiecte se ordoneaza in spatiul geografic in forma de gradienti constituiti in
jurul unui centru, sau mai mult, de o parte si de alta a unei axe. Vom numi gradient variatia
de intensitate a unui fenomen pe unitate de distanta intre un punct si un centru (axa) dat. Din
cauza importantei anumitor gradienti la toate scarile geografice, numeroase formze de
modelizare au tinut cont de forma acestora.
Astfel rezulta de exemplu din gradientele densitatii care se constituie in jurul unui
centru, gradientele de populatie, de echipamente, de comerturi de servicii, etc. Demersul
constituie sa definim repartitia spatiala a obiectelor particulare, in functie de distanta care
separa locurile unde sunt ei/ele localizate si acest centru. Daca relatia este semnificativa, se
spune ca localizarea centrului este la originea unui principiu structurant care a generat
repartitia obiectelor in zona invecinata.

SPECIALIZAREA SPATIALA SI SOCIALA URBANA

Vom numi o unitate spatiala ca fiind specializata daca puntea diferitelor unitati care
constituie ansamblul geografic caruia ii apartine ea, corespunde unui tip, unei functiuni, unui
uzaj bine determinat, care nu este al alteia sau al altora, si care este, intr-o oarecare masura,
dependenta altora, chiar lor fiind destinata. Specializarea unei unitati spatiale intr-un
ansamblu corespunde fie exrcitiului unei functiuni specifice, fie apartenentei la un camp sau
domeniu particular. Specializarea este pe de o parte ceea ce individualizeaza unitatea in
ansamblul geografic de refrinta, dar si ceea ce contribuie la complementaritatea diferitelor
unitati care constituie acest ansamblu.

Specializarea functionala
Intr-o acceptiune restransa, notiunea de specializare este asociata ideii de
interdependenta functionala, de diviziune spatiala a productiei si a muncii. Intr-un ansamblu

geografic, specializarea unei unitati este deci apreciata pornind de la activitatile pe care
aceasta le regrupeaza, de la ceea ce aceste activitati produc, de sistemele de productie sau de
formele de organizare a muncii pe care le realizeaza.
Specializarea functionala a locurilor rezulta din tendinta pe care o au anumite activitati
sau anumite functiuni de a se concentra relativ mai mult in anumite locuri, pana acolo incat
reprezinta o parte din activitatea locala, superioara a ceea ce este in alte parti. Aceste locuri,
considerate cele mai atractive pentru exploatarea unei resurse particulare, pentru dezvoltarea
unei activitati, pentru exercitarea unei functii, sunt cele care dispun de avantaje relativ
necunoscute.
Aceste unitati pot releva proprietati intrinsece ale locurilor, intre care anumite
caracteristici ale sitului lor. Este cunoscuta importanta pe care au avut-o in trecut, si pe care
continua sa o aiba in numeroase spatii ale lumii, pentru formarea de regiuni specializate,
bogatiile solului sau subsolului (fertilitatea solului, bogatia in minerale etc), si mai general
cele ale mediului fizic (tarm, munte, calitatea apei). Dezvoltarea unei anumite regiuni a fost
asociata fie concentrarii de activitati primare (activitati extractive si de prima transferare a
mineralelor, cereale, crestere de animale), fie celei de activitate turistica.
Totusi, aparitia si mentinerea intr-un loc a unei specializari depinde mai ales de
caracteristicile situarii sale geografice, de pozitia sa in spatiul relativ. Proprietatile spatiului
functional sunt deci esentiale. Pentru o activitate data, evaluarea unei localizari particulare
pune in centru atractivitatea diferntiala a locurilor. Acestea depind inainte de orice de
activitatea altor locuri, de functiile lor, de relatiile pe care aceste locuri le intretin sau le-ar
putea intretine cu orice alt loc si de distantele cera le separa (distanta fata de furnizori, fata de
concurenti, de piata etc).
Proprietatile spatiului perceput, al actorilor cu rol de decizie, reprezentarile pe care
acestia din urma le au despre particularitatile unei situari geografice sunt, de asemenea,
elemente de luat in calcul. Perceptia aproprierii sau a departarii fata de alte locuri, relativa
familiaritate sau relativa necunoastere, modifica aprecierile distantelor, incitand frecvent la
reviziuni, in plus sau n minus, a evaluarilor fortelor prezente.
Cel mai adesea, formarea zonelor specializate se bazeaza simultan pe avantajele sitului
si ale situarii geografice.
Ex: dezvoltarea activitatii extractive presupune: un zacamant cu anumite calitati,
aprecierea acestui zacamant in raport cu altele, situate in alte parti, accesibilitatea sitului
pentru furnizori si pentru clienti, adica timp si cost de transport

Specializarea turistica litorala presupune: localizarea pe un tarm de mare insorit,

locuit, situat in proximitatea unei piete solvabile, la mai mica sau egala distanta in
comparatie cu migratiile turistica ale momentului.

Specializarea sociala si segregarea

La diferite scari geografice, repartitia activitatilor economice si afectarile de spatii care le
sunt direct legate, antreneaza in urma lor selectii sociale care, la randul lor, se repercuteaza
in distributiile geografice de populatii. Procesul are loc si reciproc. Spre exemplu: imediat
dupa prima revolutie industriala, s-au putut identifica in Europa orase unde muncitorii erau
relativ mai numerosi decat in altele si invers, orase burgheze, unde activitatile industriale
erau putin dezvoltate. Orasele muncitoresti si orasele burgheze apartineau la doua lumi
diferite. Astazi, in spatele notiunii de regiune bogata si de regiune saraca, se afla opozitia
dintre regiuni relativ bine echipate in activitati producatoare de bogatie, carora li se

aseamana o populatie in medie relativ instarita, si de regiuni, care sunt slab echipate si care
au tendinta de a concentra relativ mai mult familiile mai sarace.
Selectiile spatiale legate mult de alegerile de rezidenta (tip de locuinta, tip de cartier etc.)
conduc, de asemenea, in particular, in spatiile urbanizate, la specializari geografice ale
caror dimensiuni sociale sunt fara echivoc. Aceste specializari, care se accentueaza o data
cu imobilitatea in crestere a populatiei, sunt uneori foarte spectaculoase.
Totusi, pentru a defini acest fenomen de selectie geografica, termenul de segregare sociala
este frevnet preferat celui de specializare sociala, mergand pana la a califica drept
segregate ariile specializate social. Etimologic, cuvantul segregare exprima ideea
excluderii, adica separarea voluntara si, in acceptiunea sa initiala, ideea de segregare a fost
frecvent asociata celei de ghetto, in care specializarea nu mai este deci sociala, ci etnica sau
religioasa.
Termenul de segregare desemneaza in prezent opozitia geografica in cadrul oraselor intre
repartitia grupurilor sociale sau a grupurilor etnice diferite, chiar a grupelor de varsta. Cand
ele sunt prea brutale, specializarile sociale extreme sunt ferite de procesele de segregare.
Expresia ar trebui probabil sa fie rezervata situatiilor extreme care formeaza cartiere relativ
omogene, percepute astfel atat din exterior cat si din interior, separate de celalalte prin
limite care devin bariere si care limiteaza schimburile, deplasarile, tranzactiile de orice fel.
Vom not ca, invers fata de specializarea functionala a spatiilor, care implica ideea de
interactiune spatiala, specializarea sociala a spatiilor este frecvent perceputa ca generatoare
de slabire a legaturilor sociale in cadrul ansamblului sistemului geografic, si ca acest fapt
este considerat ca frana in integrarea spatiala, urbana mai ales.
La fel ca si specializarile functionale, specializarile sociale ale unui spatiu, sunt la randul
lor tributare caracteristicile sitului si situarii geografice. Disfucnctiile de calitate ale
constructiilor si cele ale rentei funciare sun t expresii, pentru cele mai sintetice, ale acestui
puternic grad de dependenta. Efectele de vecinatate care conduc la aglomerarea de familii
avand aceeasi apartenenta sociala sai invers, de expulzare a celor care l dire sunt departate,
sunt o manifestare directa a efectului situatiei geografice dintr-un spatiu rs d procelativ.

Specializarea ca proces de diferentiere a spatiului

Cuvantul specializare defineste in acelasi timp o stare si un proces ce cauzeaza o
diferentiere geografica. Din cauza slabei posibilitati de alegere spatiala a anumitor
activitati (sau ansambluri de activitati) sau a anumitor functii, sau din cauza ca, la o
anumita scara geografica, caracteristicile socio-economice ale populatiei le constrang la
anumite alegeri rezidentiale, unitatile spatiale se diferentiaza progresiv. Profilul activitatii,
functiile, structura sociala a unora dintre ele , devin din ce in ce mai atipice raportat la
intreg. Aceste unitati se specializeaza. Procesul poate fi accentuat prin operatii de
planificare regionala sau urbana (model regional de dezvoltare, plan de ocupare a solului
pentru orasele din Franta etc. )

O tendinta la specializare poate fi cauzata de un proces selectiv de difuzie spatiala. In

contextul dezvoltarii unei activitati de apropiere a unei functii de crestere a unei
populatii particulare, nu toate unitatile spatiale sunt apte in mod egal de a primi
aceasta inovatie, ele nu sunt deci atractive la acelasi nivel. Anumite unitati, putin sau
deloc datate, raman relativ departate de procesul de difuzie. Altele insa, beneficiaza de

formatiuni de concentrare relativ importante, ceea ce conduce la un proces de

specializare. Ex: Europa si prima industrilaizare
Un context de declin poate de asemenea conduce la formarea sau acentuare
specializarii. Specializarea rezulta deci dintr-o miscare selectiva de retragere spatiala,
localizarile devenite mai putin avantajoase fiind abandonate primele. In absenta unei
specializari majore initiale, replierea se poate face pe un numar mic de locuri, care
capata astfel o specializare. Dar se poate realiza, de asemenea, daca locurile initiale
cele mai specializate, prezinta o importanta rezistenta la declin. Ex: specializarea
viticola in Franta
Intr-un alt caz, unde toate lucrurile fiind egale pe intrega suprafata, formarea
specializarilor poate rezulta din redistribuirea geografica de elemente foarte mici si
putin importante. Institutiile de acelasi tip sau populatiile de aceeasi categorie pot avea
tendinta de a se redistribui, pentru a se apropia de cele asemanatoare lor, prin aceasta
excluznd (libernd) locurile dorite, cnd aceasta este necesar, de alte activiti sau de
alte populaii care se gsesc expulzate de fapt, din alte locuri. n orae, spre exemplu,
tendina de specializare din ce n ce mai sistematic a zonelor de activitate ilustreaz
acest form de re-localizare generatoare de specializri funcionale importante:
meninerea unei mici pri de comer diversificat i concentrarea de servicii rare n
centre, creaz zone specializate pentru marea distribuie n periferia apropiat, i,
pentru activitile de fabricare, n periferia deprtat.
In fine, specializarea se inscrie in spatiu pe durate diferite. In general aceste durate
sunt tributare ciclurilor tehnice care au generat specializarea (ex: prima revolutie
industriala si producerea de energie in sau in apropierea bazinelor carbonifere). Mai
precis, fiecare specializare functionala este supusa si urmeaza ciclul produsului sau
produselor care, urmand schema complexitatii variabile, trece prin diferite stadii:
aparitie, standardizare-difuzie, saturare, apoi eventual declin-stagnare. In relatie cu
ciclurile marile mutatii tehnico-economice, specializarile sociale ale spatiilor au
tendinta de a se inscrie pe durate cu mult mai lungi.

Planificarea urbana context i principii

Planificarea urban este disciplina de planificare care se ocup cu dezvoltarea fizic,
social, economic i a mediului municipalitilor i zonelor nconjurtoare. Expresia de
planificare urban const n elaborarea de planuri de utilizare a terenurilor i de construcii,
precum i de reglementri locale de construcii i de mediu. De-a lungul timpului (secolul al
XIX-lea) planificarea urban a fost influenat de disciplinele recent oficializate ale
arhitecturii i construciilor civile, care au nceput s codifice att abordri raionale ct i
stilistice n scopul rezolvrii problemelor oraului prin proiectare fizic. n cursul secolului al
XX-lea, domeniul planificrii urbane s-a extins incluznd planificarea dezvoltrii economice,
planificarea social a comunitii i planificarea de mediu.
Planificarea urban i teritorial, cunoscute i sub numele de urbanism si amenajarea
teritoriului reprezint un proces tehnic i de negociere prin care se propune o viziune i masuri
pentru a se atinge dezvoltarea spaial durabil a unui teritoriu (stat, regiune, raion,
municipalitate, comuna), ntr-un mediu competitiv. Prin planificare se are n vederea creterea
calitii vieii, dezvoltare economic, protejarea proprietii private dar i a interesului public,

a valorilor naturale i culturale, amplasarea echipamentelor de interes public (coli, spitale,

parcuri, etc) n cel mai bun loc n raport cu buna funcionare a localitilor.
Dezvoltarea durabil n profil teritorial se realizeaz prin intermediul amenajrii
teritoriului i al urbanismului, care constituie ansambluri de activiti complexe de interes
general ce contribuie la dezvoltarea spaial echilibrat, la protecia patrimoniului natural i
construit, la mbuntirea condiiilor de via n localitile urbane i rurale, precum i la
asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional, naional i european.
Instrumentele de planificare teritoriala i urban asigur administraiei mijloacele
necesare i moderne pentru pentru gestiunea teritoriului, oferind:
- un cadru strategic pentru planificarea dezvoltrii i identificrii investiiilor publice
prioritare;
- localizarea problemelor i oportunitilor de dezvoltare;
- corelarea aciunilor mediului privat cu sectorul public;
- corelarea reglementrii utilizrii terenurilor cu politicile de dezvoltare socio-economic;
- comunicare vizual pe baza de planuri, scheme, schie, hri, imagini.
Planificarea teritorial, conform prevederilor Legii nr.350/2001 privind amenajarea
teritoriului i urbanisml, cu modificrile i completrile ulterioare, reprezint ansamblul de
metode utilizate de sectorul public pentru a asigura organizarea raional a teritoriului, la
diferite scri (regional, naional, transnaional), protecia mediului i atingerea obiectivelor
economice i sociale, prin coordonarea politicilor sectoriale din perspectiva impactului lor
asupra teritoriului. Planificarea teritorial cuprinde strategii, politici i programe sectoriale,
precum i documentaii specifice integrate, n scopul dezvoltrii echilibrate i durabile, i
prevede obiective, etape de realizare i resurse financiare necesare.
n acest context, activitile de planificare respectiv de amenajarea teritoriului i de
urbanism - trebuie s se desfoare cu respectarea autonomiei locale, pe baza principiului
parteneriatului, transparenei, descentralizrii serviciilor publice, participrii populaiei n
procesul de luare a deciziilor, precum i al dezvoltrii durabile, conform crora deciziile
generaiei prezente trebuie s asigure dezvoltarea, fr a compromite dreptul generaiilor
viitoare la existen i dezvoltare proprie.
Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluiei complexe a localitilor, prin
elaborarea i implementarea strategiilor de dezvoltare spaial, durabil i integrat, pe termen
scurt, mediu i lung. Activitatea de urbanism cuprinde toate localitile rii, organizate n
reea, pe baza ierarhizrii i distribuiei echilibrate a acestora n teritoriu. Aplicarea
obiectivelor are n vedere ntregul teritoriu administrativ al oraelor i comunelor sau zone din
acestea. Urbanismul urmrete stabilirea direciilor dezvoltrii spaiale a localitilor urbane i
rurale, n acord cu potenialul economic, social, cultural i teritorial al acestora i cu aspiraiile
locuitorilor.
Urbanismul trebuie s reprezinte o activitate:
a) operaional, prin detalierea i delimitarea n teren a prevederilor planurilor de
amenajare a teritoriului;
b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului
localitilor;
c) normativ, prin precizarea modalitilor de utilizare a terenurilor, definirea
destinaiilor i gabaritelor de cldiri, inclusiv infrastructura, amenajri i plantaii.
Amenajarea teritoriului reprezint o activitate de interes general, are caracter continuu i
se desfoar, dup caz, la nivelul unui teritoriu naional, interregional, regional sau raional.

Amenajarea teritoriului implic nevoia de coordonare a activitilor economice, sociale,

culturale i ecologice n vederea obinerii unui cadru natural i construit armonios, menit s
satisfac nevoile i s rspund valorilor general recunoscute ale unei comuniti. Obiectivele
amenajrii teritoriului sunt:
a) dezvoltarea economic i social echilibrat a regiunilor i zonelor, cu respectarea
specificului acestora;
b) mbuntirea calitii vieii oamenilor i colectivitilor umane;
c) gestionarea responsabil a resurselor naturale, asigurndu-se protecia mediului i a
peisajelor culturale;
d) utilizarea raional a teritoriului;
e) conservarea i dezvoltarea diversitii culturale
Activitile de amenajarea teritoriului pot fi grupate n dou categorii:
a)activiti suport, de cercetare i elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului;
b)activiti practice de implementare a planurilor de amenajarea teritoriului - administrare
a unui teritoriu pe baza documentatiilor complexe aprobate conform legii, de ctre autoritile
publice, inclusiv prin proiecte de dezvoltare regional
Vzute din perspectiva aciunilor, amenajarea teritoriului i urbanismul cuprind:
1) elaborarea strategiilor i politicilor de dezvoltare teritorial i urban;
2) elaborarea, avizarea i aprobarea documentaiilor tehnice specifice (planuri i
regulamente), a studiilor de fundamentare a acestora i a cercetrilor;
3) formularea propunerilor de acte cu caracter reglementar (legi i alte acte normative);
4) coordonarea proceselor de gestiune teritorial i urban;
5) monitorizarea i controlul modului de punere n practica a prevederilor planurilor i
regulamentelor specifice.
Finanarea activitilor de amenajarea teritoriului se realizeaz din fonduri publice
(bugete naionale, regionale i locale). n anumite cazuri, n rile membre ale Uniunii
Europene sau n rile asociate, activitile de amenajarea teritoriului pot fi finanate i din
fonduri comunitare (n special componenta de cercetare). Participarea sectorului privat la
finanarea studiilor i cercetrilor de amenajarea teritoiului este posibil n condiiile legii.
Planificare tradiional i planificare strategic
Amenajarea teritoriului i urbanismul necesit un cadru instituional, legal i
procedural. n Europa, acesta este diferit de la ar la ar, dar principiile i mijloacele de
aplicare sunt asemntoare. Dup anii 80, n tarile europene, n contextul descentralizrii
competenelor n domeniul urbanismului, rolul sectorului public s-a schimbat. Statul a
continuat s ocupe un rol important n cadrul proiectelor urbane, dar rolul sau a nceput s fie
de facilitator al amenajrii spaiului urban, fa de cel clasic, de producator al amenajrii. n
acest context, s-a produs trecerea de la planificarea urban tradiional la planificarea urban
strategic.
Planificarea urban tradiional se bazeaz pe un model ierarhic de aciune,
caracterizat de o flexibilitate limitat. Acest tip de planificare corespunde unui sistem n care
statul este puternic i are mijloacele necesare pentru a fi producator al amenajrii.

- Luarea deciziei : Decizia privind problemele dezvoltrii localitilor este

fundamentat pe argumente tehnice, adoptat de autoritatea public central, i aplicat la
nivel local.
- Instrumentele planificrii traditionale : Planurile reglementeaz dezvoltarea oraelor
i aloca resurse prestabilite pentru perioade definite de timp. Planurile se nscriu ntr-o
ierarhie - astfel nct planului de dezvoltare de ansamblu al oraului i corespund planurile de
detaliu (pentru sub-zone din oras) care stabilesc normele i parametrii de ocupare a solului.
Planificarea urban strategic se bazeaz pe un model flexibil de aciune, caracterizat
printr-o capacitate de ajustare a obiectivelor definite de puterea public, fa de mijloacele de
realizare existente. Acest tip de planificare a nceput s nlocuiasc planificarea tradiionala,
dup anii 80, n contextul menionat anterior de descentralizare a statelor Europei occidentale
i a reducerii fondurilor publice destinate amenajrii urbane.
- Luarea deciziilor : Acest model flexibil de aciune urmrete valorificarea potenialului
de dezvoltare al oraelor care devin actori cu putere de decizie. n cadrul planificarii urbane
se produce o deplasare a rolului statului de la controlul dezvoltrii oraelor spre incitarea /
ncurajarea iniiativei locale. Autoritatea public central i local ii pastreaz rolul de factor
major de decizie, ns soluionarea problemelor are loc ca rezultat al negocierii, n cadrul
creia se caut un numitor comun al intereselor actorilor implicai.
- Instrumentele planificrii strategice : Planul, ca reprezentare grafic a soluiilor de
amenajare urban devine un instrument insuficient, fiind uneori prea rigid, pentru acest nou
tip de planificare ; sunt necesare instrumente noi. Complexitatea acestui tip de planificare are
nevoie de lrgirea cercului actorilor tradiionali (aparinnd autoritii publice), prin
includerea actorilor societii civile i promotorilor privai. Toi aceti actori stabilesc prin
negocieri, obiectivele proiectului urban i modul de aciune. Aceast abordare nou
corespunde proiectului urban integrat.
Caracteristici generale ale planificrii spaiale europene pot fi rezumate astfel:
1. existena unei legislaii specifice;
2. responsabiliti la toate nivelurile administrative;
3. competene difereniate;
4. relaii ierarhizate ntre nivelurile teritoriale;
5. existena de planuri structurale /directoare i planuri obligatorii /reglementatoare;
6. existena unei corespondene a planurilor;
7. procedur de actualizare ciclic a planurilor;
8. participarea populaiei;
9. planurile ca instrument i suport al politicilor specifice;
10. integrarea economic, social, ecologic i spaial.
Cu toate acestea exist diferene de accent, prioriti i instrumente. Astfel, unele ri
pun accentul pe planificarea economic (Frana), altele pe utilizarea eficient a terenului
(Olanda) sau pe sistemele de reglementare (Marea Britanie). n unele cazuri o importan
deosebit se acord aspectelor de design urban /control al interveniei, siluet urban (Italia).
Alte ri au o abordare cuprinztoare i integrat (Danemarca).
n baza principiului subsidiaritii, politicile de amenajarea teritoriului i de dezvoltare
urban sunt responsabilitatea autoritilor naionale i locale. Ca rezultat, Uniunea European
nu are atribuii n planificarea teritorial i urban n mod direct, iar acest aspect nu cade n
responsabilitatea nici unui Directorat General al Comisiei Europene. Acest lucru nu nseamn

c importana abordrii integrate a planificrii teritoriale i urbane nu este apreciat, ci

dimpotriva.
Uniunea European are competene proprii sau partajate cu impact asupra teritoriului,
precum i cu impact important pentru dezvoltarea urban: politica de mediu, politicile
structurale i regionale (de ex. politica de coeziune, reele de transport etc.), politica de
cercetare.
Impactul tot mai crescut al globalizrii face ca atribuia clasic a statelor naionale de
planificare a teritoriului la difertite scri (national, regional, local) s aib nevoie de un
cadru de aciune mai amplu, dincolo de nivelul naional. Planificarea integrat n domeniul
dezvoltrii regionale i urbane, promovat de ctre DG REGIO, dar i de minitrii europeni
responsabili cu amenajarea teritoriului i urbanismul, devine astfel tot mai important n
asigurarea eficienei politicilor naionale.
n marea lor majoritate activitile care se desfoar n domeniul planificarii la nivelul
statelor membre al Uniunii Europene au loc n structuri informale de cooperare, cooperarea
bazndu-se pe voina de implicare a fiecrui stat membru. Documentele ce rezult din aceast
cooperare informal nu sunt obligatorii, nu au caracter de act normativ, dar reprezint un
cadru de aciune public comun, asumat de toate guvernele statelor membre UE prin minitrii
sau directorii generali responsabili cu amenajarea teritoriului i urbanismul.

Cele mai importante documente privind amenajarea teritoriului n Europa

n Europa, amenajarea teritoriului devine o politic de interes macro-regional i
continental, odat cu dezvoltarea i consolidarea pieei unice europene i cu procesul de
lrgire a Uniunii Europene. Primele aciuni concrete sunt conferinele minitrilor amenajrii
teritoriului (CEMAT), ncepnd din 1970, concretizate n Declaraia de la Toremolinos din
1983. Activitile iniiate n cadrul Consiliului Europei n materie de amenajare a teritoriului
au fost lansate n 1970, la Bonn n cadrul primei Conferine Europene a Minitrilor
responsabili cu Amenajarea Teritoriului. Acestea se bazau pe preocuprile exprimate de
Adunarea Consultativ a Consiliului Europei nc de la nceputul anilor 1960, preocupri care
au fost sintetizate n raportul intitulat "Planificarea - o problem european", prezentat n mai
1968.
Politicile i activitile comunitare care au impact asupra teritoriului sunt urmtoarele:
a) politica de concuren comunitar; b) reelele de transport; c) fondurile structurale; d)
politica agricol comun; e) politica de mediu; f) cercetarea, tehnologia i dezvoltarea; g)
activitatea Bncii europene de Investiii (BEI).
Documentele europene identific raporturi clare ntre politicile de dezvoltare, pe de o
parte, i dimensiunea spaial a acestora pe de alta, n sensul c politicile de dezvoltare
spaial vizeaz asigurarea unei dezvoltri echilibrate i durabile a teritoriului Uniunii
Europene. Prin aplicarea consecven a acestor politici se creaz condiiile atingerii celor trei
obiective fundamentale ale politicii comunitare i anume:
coeziunea economic i social ;
conservarea i gestionarea bazelor naturale ale vieii i a patrimoniului cultural;
competitivitate mai echilibrat a teritoriului european.
Principii directoare pentru dezvoltarea durabil a teritoriului pe continentul
european, CEMAT (Reuniunea Minitrilor responsabili cu Amenajarea Teritoriului din
statele membre al Consiliului Europei), Hanovra, 2000

Primul dintre principiile unei politici de amenajare durabil pentru Europa l constituie
promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltri socio-economice echilibrate
i de mbuntire a competitivitii (capitolul IV, articolul 30). n relaie cu acesta sunt
dezvoltate i celelalte principii, respectiv:
promovarea i ncurajarea dezvoltrii generate de funciunile urbane i de
mbuntirea relaiilor dintre orae i sate;
promovarea unor condiii de accesibilitate mai echilibrate;
facilitarea accesului la informaie i cunoatere;
reducerea degradriii mediului;
valorificarea i protecia resurselor i patrimoniului natural;
valorificarea patrimoniului natural ca fctor de dezvoltare;
dezvoltarea resurselor energetice n meninerea securitii;
promovarea unui turism de calitate i durabile;
limitarea preventiv a efectelor catastrofelor naturale.
Ca rspuns la diferenele n dezvoltarea social i economic de pe continentul
european, Consiliul Europei a stabilit anterior necesitatea identificrii unei strategii privind
realizarea coeziunii sociale (Strasbourg, 1997). Drept urmare, CEMAT a nceput s-i aduc
contribuia n acest sens, prin promovarea unei dezvoltri regionale durabile i echilibrate
pentru toate regiunile Europei. Principiile directoare au n vedere n mod special realizarea
cerinelor sociale i economice, prin armonizarea n ansamblul teritoriului, cu funciile sale
ecologice i culturale i contribuind n acest fel la dezvoltarea spaial echilibrat, pe termen
lung i pe scar mare. Aceasta presupune cooperarea ntre planificarea spaial i politicile
sectoriale, care influeneaz la rndul lor structura spaial a Europei (politica de dezvoltare
spaial).
Agenda Teritorial European, 2007
Dimensiunea teritorial a fost prezent nc de la nceputul construciei europene
(semnalm faptul c diminuarea disparitilor ntre regiuni a fost nscris n Preambulul
Tratatului de la Roma) i a fost un element implicit al politicii de coeziune.
Tratatul Uniunii Europene (TUE) menioneaz de asemenea c [Uniunea]
promoveaz coeziunea economic, social i teritorial i solidaritatea ntre statele membre",
iar art. 2 (c) din Tratatul privind funcionarea UE (TFUE) prevede "competen partajat ntre
Uniune i rile membre se aplic i n (...) coeziunea economic, social i teritorial"
n vederea concretizrii coeziunii teritoriale a fost realizat, pe baza analizei strii
teritoriului european, i adoptat n anul 2007 de ctre minitrii europeni responsabili cu
amenajarea teritoriului i dezvoltarea regional un document intitulat Agenda Teritorial
European. Avnd n vedere schimbarea contextului economic i social, n 2011 Agenda a
fost revizuit, i racordat la prevederile Strategiei Europa 2020.
Agenda Teritorial a Uniunii Europene 2020 - Spre o Europa inteligent, durabil,
favorabil incluziunii, compus din regiuni diverse (2011)
Agenda Teritorial a Uniunii Europene 2020, atrage atenia asupra urmtoarelor
provocri cu care se confrunt teritoriul europan:
Expunerea sporit la globalizare: transformrile structurale dup criza economic
global;
Interdependea crescnd a regiunilor;
Provocri demografice i sociale;
Schimbri climatice i riscuri de mediu;

Provocri energetice;
Pierderea biodiveristii patrimoniului natural peisagistic i cultural vulnerabil.

n vederea lurii n considerare a acestor provocri i probleme, Agenda Teritoriala a

Uniunii Europene 2020 stabilete urmtoarele prioriti:
Promovarea dezvoltrii teritoriale policentrice i echilibrate;
Incurajarea dezvoltrii integrate n orae, regiuni rurale i specifice;
Integrarea teritorial n regiuni funcionale transfrontaliere i transnaionale;
Asigurarea competivitiii pe baza economiilor locale puternice;
Imbuntirea conexiunilor accesul la servicii de interes general, informaie
cunoatere i mobilitate;
Gestionarea i conectarea valorilor ecologice peisagistice i culturale;
Crearea de instrumente de coordonare a politicilor.
Subliniem c dezvoltarea teritorial policentric i echilibrat a UE este un element cheie
pentru atingerea coeziunii teritoriale. Acolo unde cele mai dezvoltate regiuni i orae din
Europa coopereaz ca o parte dintr-o reea policentric, acestea aduc valoare adaugat i
actioneaz ca centre ce difuzeaz dezvoltare n regiune. Coeziunea teritoriala i politica
europeana de amenajarea teritoriului urmresc:
Planificare strategic n vederea unei mai mari eficiene;
Asigurarea unei coerene a politicilor cu impact teritorial, att pe vertical (cooperare
ntre diferitele niveluri teritoriale), ct i pe orizontal (coordonare a politicilor sectoriale), n
vederea susinerii unei dezvoltri durabile la nivel european, naional i local;
Abordare integrat n etapa de programare i implementare;
Impact teritorial pozitiv a programelor i proiectelor;
ncurajarea cooperrii i capitalizarea sinergiilor teritoriale;
Gestiunea responsabil a concentrrii teritoriale;
Dezvoltarea accesibilitii i conectivitii;
Acces echitabil la serviciile de interes general;
Susinerea obiectivelor strategice de dezvoltare teritorial;
Valorizarea potenialului specific fiecrui teritoriu.
Documente i date cheie n problematica planificrii urbane n cadrul Uniunii Europene
Cele mai importante momente i documente la nivel european cu impact asupra
problematicii planificrii urbane sunt urmtoarele:
1990 - Carta verde a mediului urban. Document publicat de Comisia Europeana n
care se propune o metod de analiz a problemelor mediului urban i o abordare integrat.
Este subliniat nevoia de reamenajare a zonelor urbane destructurate pentru a contracara
tendina de extindere a oraelor, precum i revitalizarea cartierelor de locuine existente
(centre istorice sau cartiere situate la periferie).
1993 - Programul comunitar de aciune pentru mediu i pentru o dezvoltarea
durabil care ine cont de protecia mediului, elaborat de Comisia European.
1993 se lanseaza proiectul Orae durabile, cu obiectivul de a identifica modul prin
care se poate pune n practic dezvoltarea durabil n cazul oraelor.
1994 - Carta de la Aalborg privind oraele europene i dezvoltarea durabil.
Carta este semnat de reprezentaii a 80 autoriti locale europene i de ctre 253 de
reprezentani ai unor organizaii internaionale. Legturile ntre dezvoltarea durabil i

politicile urbane sunt enunate sub form de principii de aciune n vederea dezvoltrii
durabile.
1996 - Orae europene durabile: Raport al Grupului de experi stabilit de
Direcia General de Mediu a Comisiei Europene. Raportul are ca obiectiv s orienteze
interveniile locale i definete un ansamblu de principii aplicabile pentru a identifica zonele
de aciune i pentru a evalua i supraveghea dezvoltarea durabil a zonelor urbane. Pentru
prima dat este subliniat legtura ntre dezvoltarea durabil i rolul administraiei publice de
a planifica i urmri implementarea dezvoltrii durabile, printr-o abordare integrat a
problemelor economice, sociale i spaiale ale oraelor.
1997 - Chestiunea urban: orientri pentru o dezbatere european, consultare
lansat de Comisia European, n care este enunat explicit necesitatea apariiei unei
perspective urbane n cadrul politicilor europene. Uniunea European i propune s aduc o
mai bun contribuiie la dezvoltarea urban.
Comunicarea Comisiei Europene Spre o agend urban n Uniunea European
COM(97)197, publicat la 6 mai 1997
1999 - Cadru de aciune: Pentru o dezvoltare durabil n cadrul Uniunii
Europene. Documentul publicat de Comisia European este articulat n jurul a patru teme:
prosperitate economic i crearea de locuri de munc, inseria social i reabilitarea zonelor
urbane, mediul urban, guvernana urban i capacitatea local de a trata aceste probleme.
Comisia European propune ca fondurile structurale s fie utilizate pentru a ajuta la
reabilitarea economic i social a zonelor ce se confrunt cu dificulti structurale.
1999 - Aprobarea Schemei de Dezvoltare a Spaiului Comunitar (ESDP).
Documentul stabilete pentru prima dat un cadru pentru a asigura o dezvoltare teritorial
durabil i echilibrat a teritoriului european.
2000 - Consiliul European de la Lisabona. efii de stat i de guvern din rile
europene au fixat un obiectiv ambiios - s construiasc n Uniunea European o economie
bazat pe cunoatere, care s devin cea mai competitiv pn n anul 2010. Se accentueaz
dezvoltarea tehnologiilor informaiei i ncurajarea inovaiei pentru a recupera decalajul
existent ntre rile europene i Statele Unite ale Americii.
2000 - Agenda de la Lille, aprobat de Minitrii Europeni nsrcinai cu politica
urban, sublinia importana promovrii unei abordri comune i integrate a politicilor urbane
n vederea realizrii dezvoltrii urbane. Prin aceast agend s-a aprobat un program multianual de cooperare n domeniul politicii urbane n cadrul Uniunii Europene.
2001 - Consiliul European de la Goteborg a artat c dezvoltarea european trebuie
s respecte principiile dezvoltrii durabile i a nscris obiectivele Consiliului de la Lisabona
ntr-o perspectiv de protecie a mediului. ncepnd cu Consiliul European de la Goteborg,
UE dispune de o strategie de dezvoltare integrat, construit pe trei componente eseniale
(economic, social i teritorial) avnd ca obiective creterea i competitivitatea pentru o
dezvoltare durabil
2002 - Carta de la Copenhaga, aprobat n de minitrii europeni nsrcinai cu
politica urban, a identificat provocrile i principiile cele mai importante pentru viitoarea
dezvoltare urban i regional la nivel european.
2004 - Comisia European a adoptat cadrul legislativ pentru reforma politicii de
coeziune pentru perioada 2007- 2013, obiectivele stabilite pentru programele comunitare
fiind creterea competitivitii ntr-o Uniune European largit (cu noile state membre).
2004 - Acordul de la Rotterdam, aprobat n cadrul reuniunilor informale anuale ale
minitrilor responsabili cu amenajarea teritoriului i urbanismul.
2004 - Adoptarea celui de-al treilea raport privind coeziunea economic i social
care a dezvoltat conceptul de coeziune teritorial.

 2005 - Comisia European prezint o versiune revizuit a Strategiei de la

Lisabona, al crui obiectiv rmne stimularea creterii economice i crearea de locuri de
munc.
2005 - Acordul de la Bristol privind instituirea unei cooperri pentru favorizarea
dezvoltrii unor comuniti durabile.
Comunicarea Comisiei Europene Dimensiunea urban n politicile comunitare
pentru perioada 2007-2013, publicat la 24 mai 2007.
2007 - se aprob Charta urban a oraelor durabile. Cunoscut i sub numele de
Charta de la Leipzig, documentul promoveaz abordarea integrat i participativ a
dezvoltrii urbane pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabil a teritoriului european.
Obiectivele Chartei de la Leipzig sunt axate pe ntrirea competitivitii i a identitii
oraelor/regiunilor europene i suportul pentru strategia Uniunii Europene de dezvoltare
durabil.
2008 se demareaza elaborarea cadrului de referenia al oraului european
durabil, instrument de implementare a Chartei de la Leipzig, ce vine n sprijinul autoritilor
publice s i evalueze sustenabilitatea planurilor i strategiilor de dezvoltare.
2010 se elaboreaz i aprob n cadrul reuniunii ministeriale organizate de
preedenia spaniol a UE, Declaraia de la Toledo privind folosirea regenerarii urbane
integrate ca instrument de implementare a Strategiei Europa 2020.
n vederea armonizrii abordrilor privind planificarea urban i teitorial, n cadrul
Conferinei Europene a Minitrilor nsrcinai cu Planificarea Spaial / Regional
CEMAT, 2006, au fost definite o serie de noiuni cheie specifice domeniului.
Planificare integrat
Planificarea integrat (n opoziie cu planificarea sectorial) este un proces, care implic
gruparea eforturilor de planificare specific de nivel i sectorial, ce permite un proces
decizional strategic i asigur o perspectiv sinoptic a resurselor i a angajamentelor.
Planificarea integrat acioneaz ca un punct nodal pentru iniiativele instituionale i alocarea
resurselor. n contextul planificrii integrate (sau cuprinztoare), factorii economici, sociali,
ecologici i culturali sunt utilizai n comun i mbinai pentru a dirija deciziile de folosin a
terenurilor i a obiectivelor n vederea unei dezvoltri teritoriale durabile.
Planificare de mediu
Planificarea de mediu este o disciplin relativ nou, care i propune s contopeasc practica
planificrii urbane / regionale cu preocuprile de mediu. Planificarea de mediu se ocup att
de zonele urbane / metropolitane, ct i de zonele rurale / naturale. Planificarea de mediu are
n vedere o gam complet de reglementri de mediu de la cele europene pn la cele locale.
Expresia cea mai comun a planificrii de mediu o constituie realizarea de evaluri riguroase
de impact asupra mediului a proiectelor i programelor privind folosinele de teren,
dezvoltarea economic, transportul, dezvoltarea locuinelor, aerul, zgomotul, apa, terenurile
mltinoase, speciile i habitatele n pericol de dispariie, ecosistemele, zonele inundabile,
zonele de coast, aspectele vizuale, etc.
Planificarea peisajului
Planificarea peisajului este o activitate care implic att specialiti publici, ct i privai,
avnd drept scop crearea, conservarea, mbuntirea i restaurarea peisajelor la diferite scri,
de la traseele cu vegetaie i parcurile publice la zonele mari, cum ar fi pdurile, marile zone
de vegetaie slbatic i ameliorarea peisajelor degradate, cum ar fi minele sau gropile de

depozitare a gunoaielor. Planificarea peisajului cuprinde o varietate de calificri cum ar fi

arhitectura i design-ul peisajului, conservarea naturii, cunoaterea plantelor, a ecosistemelor,
a tiinei solului, hidrologie, peisajele culturale, etc. Prevederile Conveniei Peisajului
European reprezint linii directoare importante pentru coninutul i procedurile planificrii
peisajului.
Planificarea folosinelor de teren, zonificare
Planificarea folosinelor de teren reprezint o ramur a politicii publice, care cuprinde diferite
discipline, ce urmresc ordonarea i reglementarea folosinelor de teren n mod eficient.
Aceasta nseamn dispunerea tiinific, estetic i ordonat a terenului, a resurselor, a
obiectivelor i a serviciilor n vederea asigurrii eficienei fizice, economice, sociale i de
mediu, a sntii i a bunstrii comunitilor urbane i rurale. Zonificarea reprezint o
component important a planificrii folosinelor de teren. Aceasta include reglementarea
tipurilor de activiti, care vor fi acceptabile pe anumite loturi (cum ar fi spaiile deschise,
rezideniale, agricole, comerciale sau industriale), densitile la care se pot efectua activitile
respective, spaiul pe care l pot ocupa structurile spaiale, etc.
Planificare fizic
Planificarea fizic este strns legat de planificarea folosinelor de teren, proiectarea urban,
planificarea transportului, planificarea peisajului, planurile de construire, etc. Ea vizeaz
activiti care influeneaz n mod direct i programeaz structura fizic i mediul oraelor i
al mprejurimilor (n opoziie cu activitile de planificare economic sau planificare social).
Structur spaial policentric / Dezvoltare spaial policentric
Structura spaial policentric se refer la morfologia sistemului de localiti. Aceasta
presupune c, ladiferite nivele ale ierarhiei urbane, exist o pluralitate a aglomerrilor urbane
de dimensiune egal, n opoziie cu situaiile n care un singur mare centru urban domin
fiecare nivel i chiar elimin prezena nivelurilor intermediare.
Conceptul de dezvoltare spaial policentric a fost introdus prima dat n dezbaterea
european de ctre ESDP (Perspectiva asupra Dezvoltrii Spaiale Europene) a politicilor de
dezvoltare spaial i a fost preluat n cadrul Principiilor Directoare.
Policentricitatea sistemelor de localiti este considerat c favorizeaz dezvoltarea
teritorial durabil, precum i reducerea dezechilibrelor teritoriale.
Un aspect important al policentricitii este acela c ea este valabil la diferite scri:
- aplicat la scar european, ea ar trebui s permit apariia unor zone alternative de
integrare economic global, posibil s contracareze efectele polarizrii
aa-numitului pentagon Londra- Paris-Milano-Munchen-Hamburg;
- aplicat la scar intermediar (spre exemplu, la scar naional sau n zone transnaionale),
policentricitatea ar trebui s conduc la un sistem echilibrat de localiti cu o cretere de
care beneficiaz cteva zone metropolitane de dimensiune diferit i nu numai capitalele
naionale;
- aplicat la nivel regional, policentricitatea trebuie s asigure c de avantajele creterii i
ale dezvoltrii beneficiaz i oraele de dimensiuni medii i mai mici pentru a menine i a
spori vitalitatea n prile mai rurale ale regiunii.
Dezvoltare regional / Planificare regional
Dezvoltarea regional este considerat att o cretere a bogiei ntr-o regiune, ct i
activitile care conduc la o astfel de cretere. Dezvoltarea regional are o orientare
economic puternic, dei ea ar putea include i considerente sociale i culturale.

Planificarea regional este o ramur a planificrii folosinelor de teren, care se ocup de

organizarea infrastructurii, de creterea localitilor i a zonelor neconstruite la scara unei
regiuni. Planificarea regional contribuie, n general, la dezvoltarea regional, dar poate
ndeplini i obiective suplimentare, cum ar fi durabilitatea n sensul mediului. Planificarea
regional este neleas, n general, ca activiti de planificare spaial la scar regional.
Dezvoltarea spaial
Dezvoltarea spaial se refer la evoluia teritoriilor sub toate aspectele (economic, social, de
mediu, fizic). Observarea dezvoltrii spaiale (de exemplu n contextul programului EPSON),
realizarea de analize ale tendinelor de dezvoltare spaial i de studii de prognoz privind
dezvoltarea spaial sunt aciuni necesare pentru pregtirea politicilor de dezvoltare spaial.
Politica dezvoltrii spaiale este un concept destul de recent, aprut n anii 1990 (cnd au
fost adoptate ESDP i Principiile directoare), nsemnnd o politic ce promoveaz dezvoltarea
spaiului n conformitate cu principiile generale. Pentru aplicarea acestor principii generale
descrise n Principii directoare i n ESDP, este necesar s se asigure convergena a diferite
politici publice (sectoriale i nesectoriale).
Proiecte de dezvoltare spaial
Proiectele de dezvoltare spaial sunt proiecte elaborate sau controlate de organisme publice
care contribuie pozitiv la dezvoltarea teritorial la diferite niveluri. Proiectele de dezvoltare
spaial pot cuprinde lucrri de infrastructur, promovarea i dezvoltarea economic a unor
zone specifice, msuri de reabilitare urban, restaurarea ecosistemelor deteriorate etc. n
general, proiectele de dezvoltare spaial sunt elemente ale unor strategii mai amnunite de
dezvoltare spaial. n timp ce unele proiecte de dezvoltare spaial au un caracter top-down
(de sus n jos) i implic n principal autoriti publice, altele au un caracter bottom-up (de
jos n sus) i pot implica n mare msur societatea civil i interese private (cum ar fi
parteneriatul public-privat).
Coeziunea teritorial
Conceptul de coeziune teritorial este un obiectiv acoperitor de dezvoltare teritorial al
Principiilor directoare i al ESDP. Cu toate c este inclus n documentele oficiale la cel mai
nalt nivel, nc nu s-a stabilit o definiie oficial a coeziunii teritoriale. n general este
considerat ca fiind complementar obiectivelor de coeziune economic i social avnd ca
scop promovarea unei dezvoltri armonioase i omogene a ntregului teritoriu. Exist un
consens larg n privina faptului c coeziunea teritorial este un concept multidimensional cu
cel puin trei componente3:
-

calitatea teritoriului: calitatea condiiilor de via i de munc; standarde de via

comparabile pe cuprinsul teritoriilor; acces similar la serviciile de interes general i la
cunotine;
eficiena teritorial: eficiena resurselor n ceea ce privete energia, resursele naturale
i ale solului; competitivitatea esutului economic i atractivitatea teritoriului;
accesibilitatea interioar i exterioar; experiene la nivel local i aspecte specifice;
meserii productive i avantajul competitiv al fiecrui teritoriu.

Dezvoltarea teritorial

Roberto Camagni: Raiunea privind coeziunea teritorial i locul politicilor de dezvoltare teritorial se afl n
modelul european al societii. Material prezentat la Seminarul de la Viena cu tema Coeziunea teritorial i
modelul european al societii, iulie 2005.

Dezvoltarea teritorial este un concept comprehensiv utilizat n general ca obiectiv al

politicilor publice (politica de dezvoltare teritorial). Acest concept reflect n mod riguros
contextul actual al Europei, caracterizat de rate reduse de cretere i de puternice dezechilibre
regionale. n timp ce n perioada de mare cretere din deceniile postbelice principalele
obiective ale politicilor publice n ceea ce privete teritoriul erau de a dirija procesul de
cretere spre reglementarea utilizrii terenurilor, furnizarea infrastructurii i oferirea de
stimulente care s atrag investiii (conceptele politice corespunztoare erau planificarea
teritorial, amenajarea teritoriului, Raumordnung, Ordenacion del territorio etc.),
dezvoltarea teritoriului a devenit o prioritate generalizat menit s asigure locuri de munc i
servicii i s reduc dezechilibrele teritoriale.
Caracterul comprehensiv al dezvoltrii teritoriale rezult din faptul c aceasta nu are ca scop
doar creterea economic n regiunile respective, ci urmrete i durabilitatea aspectelor sale
economice, sociale, de mediu i culturale. Dezvoltarea teritorial are aadar o dimensiune
calitativ bine dezvoltat care necesit un nivel ridicat de coeren i implementarea
politicilor publice.
Planificarea urban i rural
Planificarea urban i rural este o expresie originar din UK (Legea planificrii urbane i
rurale din 1947 adoptat n perioada imediat postbelic ca rspuns la industrializare i
urbanizare), care a fost larg utilizat pe ntregul continent european i care conine un sector
de politici publice care include diferite activiti, cum ar fi planificarea utilizrii terenurilor,
proiectare urbanistic, planificare peisagistic, regenerare urban, planificarea transportului,
dezvoltarea dotrilor i utilitilor etc. Obiectivul general al planificrii urbane i rurale este
de a menine echilibrul ntre dezvoltarea economic, bunstarea social i calitatea mediului.