Spațiul geografic.

Teritoriul

Curs 1

Spațiul geografic

• obiectul de studiu al geografiei.

Definiție:
• spațiul geografic reprezintă proiecţia spaţială a interacţiunii dintre toate
componentele geografice, subscrise celor cinci învelişuri: litosfera, hidrosfera,
atmosfera, biosfera şi noosfera.
• spații geografice naturale / spații geografice antropice.
• spațiul geografic natural: proiecţia interacţiunilor exclusive ale învelişurilor naturale.
• spațiul geografic antropic: spaţiu produs (≠ spaţiu dat); spaţiu determinat de o
anumită configuraţie istorică/temporală.
Spațiul

 noţiunea de spaţiu – geograful german Fr. Ratzel (Geografie politică, 1897)

– conotaţie statică: spaţiul este o simplă întindere, un spaţiu în sine, practic, o entitate
metafizică = propietăți geometrice.

 relația spaţiu – popoare: „porţiune de spaţiu” (Fr. Ratzel) = anumite caracteristici şi conectare
cu specificul populaţiilor care o locuiesc sau care o administrează „supraîncărcarea” spaţiului
necesitatea expansiunii anumitor popoare.
Spațiul geografic

Geograful francez C. Vallaux (Geografie socială, 1911): spațiul geografic este o „întindere
determinată, caracterizată printr-un număr mai mare sau mai redus de caractere fizice ale căror
diversitate şi întrepătrunderi se desfăşoară sub ochii noştri pe suprafaţa pământului”.

Perioada postbelică – perioada dezvoltării geografiei cantitative:

1. spaţiul geografic ca o condiţie a existenţei omului (caracter subiectiv şi funcţie

fenomenologică).

2. spaţiul geografic este definit de o anumită organizare, cu anumite obiective, definite de

societăţi distincte şi de sisteme de valori relative.

După 1970:

1. spațiul geografic – geografii francezi

= suprafaţa terestră utilizată şi amenajată de societate;

= materia primă pe care societatea o prelucrează.

2. spațiul – geografii anglo-saxoni

= mijloc de producţie (forţă de producţie);

= morfologia spațiului influențează performanţa economică.

Rolul geografilor în abordarea ştiinţifică a realității spaţiale şi în domeniul analizelor spaţiale:

 - interconexiunile dintre componente, procesele de agregare şi de segregare spaţială, configuraţii
spaţiale proiectate temporal (tendințe, riscuri).

- geografia umană – știința spațiului organizat.

Spațiul geografic:

 complexitate şi dinamism;
 funcţia biotică;
 exprimă o realitate obiectivă și se raportează la un sistem de unităţi taxonomice
superioare (spaţiul terestru, sistemul solar, spaţiul cosmic);
 organizare de tip sistemic – include o serie de subsisteme (subspaţii).
= categorie operaţională fundamentală cuantificabilă, care înglobează întreg ansamblul de
componente şi de relaţii între componentele geografice ale unui teritoriu, indiferent de mărimea
sa.

= spaţiu multidimensional, cu un număr variabil de componente şi o serie de relaţii stabilite între

acestea, căruia i se poate asocia o structură cuantificabilă, utilă în organizarea spaţiului geografic.

Tipologie generală

1. criteriul extensiunii (dimensiunii): spaţii continentale; spaţii naţionale; spaţii regionale, spații
locale.

2. criteriul tipurilor majore de relief: spaţiul muntos; spaţiul deluros; spaţiul de podiş; spaţiul de
câmpie; spaţiul deltaic.

3. criteriul funcţional: spaţii industriale; spaţii agricole; spaţii turistice; spaţii verzi (productive
şi recreative, de agrement); spaţii rezidenţiale; spaţii comerciale.

Spațiul geografic = rezultat al suprapunerii unor spaţii specializate, care, la anumite niveluri, se
ordonează în sisteme.

- Spaţiile specializate sunt fie spaţii naturale: spaţiu montan, deluros, de câmpie; forestier, stepic,
deşertic;

- fie spaţii sociale sau economice: spaţii de muncă, spații de consum, spații socio-culturale;
industriale, comerciale, agricole.

• spațiile de muncă:

- spaţii organizate pentru şi prin activităţi de producţie;

- toate activităţile de producţie necesită un anumit spaţiu natural şi organizează pentru nevoile lor
o serie de spaţii social-economice.

Spațiile de muncă – tipuri de activități:

Agricultura – spaţii vaste; producţia agricolă contribuie la organizarea unei serii de spaţii
specializate: spaţiul construit, spaţiul de piaţă, spaţiul agricol utilizat, spaţiul de aprovizionare.
 Activităţile industriale – spaţii mai reduse, dar organizare a unei reţele spaţiale complexe: spaţiul
de producţie (clădiri, arii de stocare, căi de acces), spaţii financiare şi comerciale, spații de
aprovizionare şi de comandă, un „bazin” de forţă de muncă.

Activităţile terţiare (Turismul este inclus aici)– necesitatea fluxurilor de bunuri şi de persoane
(distribuitori, consumatori ai bunurilor şi serviciilor); activităţile de distribuţie a bunurilor şi
serviciilor conturează arii de mărime şi stabilitate diferite, polarizate în jurul unui centru.

Activităţile social-culturale – grupuri specializate, spaţii specializate: bisericile, organizaţiile

sportive, asociaţiile culturale creează fluxuri de persoane şi simboluri.

Organizarea spațiului geografic

Optimum spațial:

- modificarea geosistemelor (litosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera) a determinat

schimbarea stării naturale a spațiului pentru profitul uman şi creşterea riscului
epuizării resurselor naturale.
= utilizarea raţională a resurselor de care dispune un spaţiu dat, în raport cu starea forţelor de
producţie.

Această ţintă nu se realizează la nivel global, ci pornind de la micro-scară până la macro-scară –

partiţionarea spaţiului:

1. după criterii cât mai corect stabilite, în raport de un anumit obiectiv strategic, fixat de
comunităţile umane – operaţiune voluntaristă, cu multe necunoscute;

2. după criterii validate ca urmare a unor procese de evoluţie istorică – axarea procesului de
organizare pe structuri stabile, construite în timp istoric; au confirmat viabilitatea lor în
materie de dezvoltare.

Teritoriul – subspaţiu geografic

Teritoriul reprezintă un spaţiu geografic ocupat sau gestionat de o persoană, de un grup de persoane
sau de către un alt actor economico-social (Storey – Teritoriul, 2001).

Teritorialitatea – procesul prin care spaţiul geografic intră, treptat, sub influența directă a omului.

Gestiunea teritoriului

- diferențieri de la un punct la altul pe glob și la diferite scări.

- strategii de dezvoltare teritorială diferite la nivel de macro- şi de micro-scară.
- la macro-scară – teritoriul este definit prin sistemul actual de state, fiecare stat fiind
posesorul unui anumit teritoriu delimitat prin graniţe.
- configuraţia actuală a statelor este rezultatul unui proces istoric de stabilire a unei
corespondenţe între popoare şi spaţiile lor etnogenetice, proces perturbat de
conturarea marilor imperii sau de efectele împărţirii în zone de influenţă în perioada
războiului rece.
- perspectiva dinamicii teritoriale are în vedere efectele pe care le vor avea blocurile
economice asupra modalităţilor de organizare a acestui teritoriu sau mişcările
 centripete de reconstrucţie spaţială care au loc sub impactul forţelor de globalizare –
reteritorializarea spaţiului european prin extinderea Uniunii Europene spre est.
- raport teritoriu – macro-scară: elementul de referință
- planeta: statul sau grupurile de state.
- un stat: structurile interne – „statele” (state federale), „landurile”
- (Germania), „regiunile”.
- la micro-scară – teritoriul nu este în relaţie directă cu statul, ci cu anumite
caracteristici ale spaţiilor regionale.
- = un spaţiu delimitat, cu o anumită experienţă comunitară.
- spaţii rurale – limitele dintre comune sau dintre marile exploataţii pot constitui
teritorii specifice.
- spaţii urbane – subspaţii cu funcţiuni sau trăsături precise, ca urmare a unor procese
de segregare, etnicizare sau de natură culturală.
- proprietatea individuală – efectul unui anumit comportament teritorial al individualui
sau grupului de indivizi.
- teritoriul individual – spaţiu personal – poate suferi procese de divizare ca urmare a
diferitelor agresiuni; restructurări interne, pr baza modelelor de organizare anterioare
(locale, subregionale sau regionale).

Teritorialitatea – proces

Unităţile teritoriale nu sunt izolate – prin resursele şi produsele pe care le posedă, trebuie să participe
la schimburile cu alte unităţi.

Progresul societăţii = activitate de schimb, structurare a spaţiului, divizându-l în mai multe teritorii.

Unităţile teritoriale

• entităţi capabile să asigure securitatea unui grup de populaţie;

• entităţi capabile să asigure resursele pentru existenţă;
• entităţi capabile să asigure dezvoltarea.
Teritorialitatea (formarea teritorială) – proces care se desfăşoară pe o bază economică şi
politică.Gottman (Semnificația teritoriului, 1973):

- teritoriul – porţiune a spaţiului geografic, aflată sub jurisdicţia unei anumite

populaţii (spațiu de producție economică; spațiu de apărare).
- teritorialitatea – relaţia dintre o comunitate organizată politic şi spaţiul său.
Sack (Teritorialitatea umană, 1983):
- teritoriul – o arie geografică asupra căreia un individ sau o populaţie
încearcă să exercite o influenţă şi un control, mai ales asupra resurselor
acesteia.
- teritorialitatea – expresia geografică primară a puterii sociale.
- teritoriu – globalizare: inversare a relaţiei tradiţionale local-global.
- rol în scădere – doar spaţiu suport al activităţilor activităţilor economice.
- principala funcţie iniţială a teritoriului – economică: furnizarea naturală a hranei;
producţiile vegetale şi animale (activități agricole); resurse minerale; elemente de
susţinere a proceselor de suburbanizare şi periurbanizare, de descentralizare a unor
activităţi economice.
Teritoriul este una din variabilele centrale ale dezvoltării economice.
 Amenajarea teritoriului turistic. Planificare teritorială în turism.

Planificare ecologică. Ecodezvoltare.

Dezvoltare teritorială. Dezvoltare durabilă

Curs 2

Organizarea spațiului turistic

Dezvoltarea (consum tot mai ridicat de resurse) și expansiunea teritorială a societății duc la dereglări
ale echilibrului inițial al spațiului geografic

Necesitatea organizării spațiului geografi a început în a doua jumătate a secolului al XX-lea:

- consumul (până la epuizare) unor componente ale spaţiului,

- poluarea şi stocarea reziduurilor neconvenţionale,
- depăşirea limitelor de presiune antropică
Modalităţile de intervenţie:

- sistematizare,
- organizare,
- planificare,
- amenajare.

Sistematizarea teritorială

“Systema” (lat.) = asociere raţională, pe bază de criterii prestabilite, a unei sume de elemente.
Sistematizare = menţinerea echilibrului între teritoriu şi societate. Reprezintă ansamblu de măsuri
tehnice, economice şi legislative, pentru organizarea mai bună, după un plan, a spaţiilor geografice,
dar şi a activităţilor productive şi recreative, precum şi a circulaţiei materiilor prime, produselor finite
şi oamenilor, cu păstrarea calității mediul natural înconjurător.

- Sistematizare a teritoriului,
- Sistematizare urbană/rurală/periurbană,
- Sistematizarea fondului funciar,
- Sistematizarea căilor de comunicaţie.

Sistematizarea teritorială în România

Cincinat Sfinţescu (1932) – sistematizare.

1949 – primele proiecte de sistematizare urbană şi de amenajare teritorială.

Legea sistematizării localităţilor urbane şi rurale (1974):

- Organizarea judiciară a teritoriului ţării (judeţe, localităţi urbane şi rurale);

- Zonarea funcţională a teritoriului;
- Reguli de urbanism: regimul de înălţime;
- Densitatea construcţiilor;
- Densitatea populației;
 - Densitatea spaţiilor plantate şi de agrement;
- Echiparea cu dotări social-culturale;
- Lucrările tehnico-edilitare;
- Echiparea legată de căile de comunicaţie şi transport;
- Păstrarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător;
- Punerea în valoare a monumentelor istorice şi de artă şi a locurilor istorice;
- Creşterea investiţiilor;
- Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, de locuit şi de odihnă.

Organizarea spațiului turistic

= intervenție asupra dinamicii și structurării componentelor spațiului și a relațiilor dintre acestea,

pentru utilizarea și valorificarea optimă a teritoriului.

Organizarea naturală a spațiului = interacțiuni permanente între forțele endogene și exogene ale
spațiului – legi cosmice, fizice, chimice, biologice și geografice stadiu de echilibru relativ.

Organizarea antropică a spațiului

- adaptare permanentă la limitele impuse de unele legi naturale, de resursele naturale.

= acțiune conștientă de modificare a componentelor spațiului geografic, printr-un ansamblu de măsuri,

cu scopul creșterii eficienței economico-sociale a teritoriului, fără a determina dezechilibre în
organizarea naturală a acestuia.

Obiective în organizarea antropică a spațiului: eliminarea; conservarea; corectarea; și crearea de noi

structuri (componente, relații).

Eliminarea unor structuri geografice care împiedică evoluția prognozată; atenuarea sau neutralizarea
influenței unor componente.

Conservarea unor componente și a relațiilor de bază dintre acestea, utile în organizarea de perspectivă
a spațiului.

Corectarea unor tendințe divergente și contradictorii, care ar împiedica atingerea obiectivelor de

organizare sau ar necesita eforturi ulterioare mai mari pentru a fi eliminate.

Crearea de noi structuri teritoriale care să asigure o eficiență economico-socială maximă.

Planificarea teritorială

- valorificarea optimă a potenţialului economic şi natural;

- organizarea integrată a reţelelor de transfer de energie, informaţii, bunuri,
persoane;
- construirea unei avansate infrastructuri tehnologice a teritoriului;
- dezvoltarea sistemului de localităţi;
- distribuţia echitabilă a localizărilor industriale şi a dotărilor social-culturale.
= ansamblul de metode utilizate de sectorul public, pentru a asigura organizarea raţională a
teritoriului, la diferite scări (regională, naţională, transnaţională), protecţia mediului şi atingerea
obiectivelor economice şi sociale, prin coordonarea politicilor sectoriale din perspectiva impactului
lor asupra teritoriului.
Planificarea teritorială (Legea 350/2001) cuprinde:

- strategii, politici şi programe sectoriale,

- documentaţii specifice integrate,
- şi prevede obiective, etape de realizare şi resursele financiare necesare.

Planificarea ecologică

- armonizare a dezvoltării cu mediul natural – vitală pentru nevoile și existența

oamenilor.
Etape:

1. Analiza elementelor biofizice;

2. Cartografierea ecologică: inventarierea elementelor biofizice; realizarea de hărți; evaluarea

potențialului (atuuri și restricții) mediului pentru anumite utilizări;

3. Elaborarea propunerilor de intervenție = determinism ecologic – în funcție de caracteristicile

biofizice ale teritoriului varianta optimă – respectarea cea mai ridicată a dinamicii naturale a
proceselor mediului.

Planificarea environmentalistă – efectele activităților economice și sociale asupra mediului;

efectele mediului fizic asupra dezvoltării.

Amenajarea teritoriului

= punere în valoare rațională a spațiului și utilizare optimă a resurselor naturale, în vederea unei
dezvoltări economice mai armonioase.

Geonomia = știința și arta amenajării spațiului:

- analiza structurilor naturale și umane, a fenomenelor economice și demografice;

- promovarea structurilor geografice cele mai viabile pentru producție și locuire, în
vederea unei prosperități economice și a unei calități a vieții ridicate.
- obiectiv major: armonizarea dezvoltării economice (creștere economică) și a
dezvoltării sociale (creștere a calității vieții).
= politică voluntaristă și prospectivă de organizare a spațiului.

Scop: armonizarea, la nivelul întregului teritoriu, a politicilor economice, sociale, ecologice și

culturale, stabilite la nivel național și local, pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor
zone ale țării, prin creșterea coeziunii și eficienței relațiilor economice și sociale dintre acestea.

= expresia spațială a politicilor economice, sociale, culturale și ecologice ale societății.

Dezvoltarea teritorială

= procesul de transformare a teritoriilor locuite – elemente fizice, structură teritorială și distribuția

geografică a populației și activităților umane.

Concept comprehensiv, folosit ca obiectiv al politicilor publice:

 - creștere economică și durabilitate: direcții economice, sociale, de mediu și
culturale.
- prioritate la nivelul UE – rate de creștere scăzute și dezechilibre regionale accentuate:

- îmbunătățirea serviciilor,
- creșterea nivelului de ocupare a populației și
- reducerea dezechilibrelor teritoriale.
Obiective la nivel național:

- dezvoltarea durabilă, echilibrată a teritoriului național,

- întărirea coeziunii economice, sociale și teritoriale,
- creșterea policentrică echilibrată a așezărilor umane,
- protejarea și promovarea patrimoniului național,
- creșterea calității locuirii în cadrul așezărilor umane.

Ecodezvoltarea

- dezvoltare a populațiilor prin resursele de care dispun;

- utilizare optimă a resurselor naturale;
- adaptare la mediu și transformare a acestuia fără a-l distruge.
- obiectiv: echilibru dinamic între
1. desfășurarea existenței și a activităților grupărilor umane și
2. contextul spațial și temporal al acestora.
Interdependența, compatibilitatea și necesitatea a trei direcții de acțiune:

1. protecția mediului,
2. echitatea socială,
3. creșterea economică.
Probleme: analiza resurselor naturale; alternative de alocare în timp și spațiu a resurselor naturale;

gestiunea resurselor naturale.

Dezvoltarea durabilă

Echilibru între mediul natural, populație și infrastructurile teritoriale.

Pproces prin care exploatarea resurselor, direcționarea investițiilor și dezvoltarea tehnologică sunt în
armonie pentru a asigura atât nevoile actuale cât și pe cele viitoare ale omului.

Etapizare – diversitatea componentelor celor trei sisteme (mediu, economic, social) și imposibilitatea
prevederii rezultatelor fiecărei intervenții:

- dezvoltare pe termen scurt (1-5 ani): atenuarea sau eliminarea unor dezechilibre în
evoluția societății și stimularea componentelor care ar putea declanșa fenomene
sau noi structuri, utile în dezvoltarea viitoare.
- dezvoltare pe termen mediu (5-10 ani): schimbările necesare pentru realizarea
obiectivelor de dezvoltare – prelungirea efectelor obținute pe termen scurt;
atingerea unor obiective intermediare în raport cu obiectivele finale; realizarea de
structuri mai stabile, pe baza celor realizate anterior.
 - dezvoltare pe termen lung (10-20 ani): ameliorarea calității vieții, prin acces
nediscriminatoriu la resurse, dar și exploatarea acestora între anumite limite –
conservare a resurselor de bază; refacere a resurselor regenerabile.

Entitate operațională în organizarea spațiului geografic:

Regiunea

Curs 3

Regiunea = categorie geografică operațională în organizarea spațiului.

Regiunea geografică = teritoriu, cu întindere variabilă, cu aspect, structură și funcțiuni specifice,

diferite de ale teritoriilor învecinate (V. Mihăilescu, 1968).

Regiunea naturală transformată de om – îmbinare a elementelor și proceselor naturale cu

elementele și procesele sociale (populație, așezări, rețea de drumuri, utilizarea terenurilor agricole).

Regiunea administrativă = subdiviziune teritorială întinsă a unui stat (E. Juillard, 1962).

Regiune geografică – evoluție conceptuală:

1. Regiune omogenă (sf. sec. al XIX-lea) - omogenitatea reliefului și a celorlalte componente

geografice.

2. Regiune funcțională (începutul sec. al XX-lea; după al doilea război mondial)

- regiune eterogenă

- funcționalitate bazată pe orașe, individuale sau în rețele.

- regiuni delimitate în funcție de spațiile polarizate (spații aflate sub influența
marilor orașe).
= areal în care unul sau mai multe fenomene conectează localitățile într-un întreg funcțional organizat.

3. Regiunea-plan - spațiu rezultat pe baza unor decizii de dezvoltare teritorială.

Regionarea geografică = organizarea teritoriului; împărțirea teritoriului, pentru a analiza, gestiona și

organiza diviziunile teritoriale rezultate.

Criterii de delimitare a regiunilor:

1. Unicitatea

- nerepetabilitatea în timp și spațiu a interacținilor dintre elementele componente ale

unei regiuni geografice.
- regiuni asemănătoare fizionomic și funcțional, dar nu identice.
2. Omogenitatea

- desfășurare continuă în spațiu a unui fenomen geografic.

3. Funcționalitatea

- integrarea interacțiunilor dintre componentele geografice, atât pe orizontală

(teritorial), cât și pe verticală (ierarhizare).
4. Contiguitatea

- includerea regiunii în ansamblul teritorial din care face parte, după criterii
economice, ecologice, de mediu.

Zona funcțională = parte a teritoriului urban cu funcție și fizionomie distincte.

= teritoriu extins, caracterizat prin anumite funcții economice și sociale.

Categorii:

1. Zone cu dezvoltare economică și socială complexă sau cu posibilități de dezvoltare

complexă.
2. Zone cu profiluri mixte, posibilități diverse de dezvoltare economică și socială, dar cu
număr redus de funcțiuni și activități economice.
3. Zone cu profil dominant, cu dezvoltare economică și socială determinată de
preponderența unei ramuri economice.
Zonificare funcțională a spațiului – criterii: geografice, economic, sociale, istorice.

Spațiul geografic funcțional

Subspații cu particularități distincte în ansamblul teritoriului național.

Sistemele de așezări – baza de realizare a regionărilor și cadrul optim de gestiune a componentelor

geografice dintr-un teritoriu.

Sistemul de așezări – rețea de așezări, care înglobează și relațiile dintre fiecare așezare și teritoriul
său adiacent.

Spațiul geografic funcțional reunește spațiile de influență ale tuturor așezărilor ce îl compun:

- la nivel macroteritorial – regiunea, axată pe marile orașe cu funcții zonale.

- la nivel microteritorial – așezările care polarizează un anumit teritoriu.
Structură majoră:

- componente – așezările și activitățile umane;

- mediul – teritoriul exterior așezărilor: păduri, terenuri agricole, căi de
comunicație, arii de recreere, elemente naturale (apele, aerul);
- relații – între componente și mediu, și între subansamblurile acestora.
Caracteristici distincte:

1. Polaritatea

- centre de comandă, de ranguri diferite – dinamizare a teritoriului; se dezvoltă în

funcție de relațiile dintre ele și ariile adiacente.
- orice porțiune dintre-un teritoriu, chiar nelocuit, influențează (potențial economic)
sau se află sub influența unei așezări (pășunat, exploatare agricolă, exploatare
forestieră, proprietăți, amenajări turistice).
- centrele de comandă se ierarhizează în relație cu funcțiile lor în teritoriu și cu tipul
de relații de subordonare dintre acestea.
2. Integrarea în ansamblul național

- sistem semideschis, între el și alte sisteme limitrofe – schimb permanent de masă,

energie și informație: legături economice, deplasări de populație, politicile
urbane, politicile de investiții, programele de dezvoltare.
3. Unicitatea

- tot unitar, rezultat al interacțiunii dintre factori naturali, istorici, economici,

demografici, sociali și politici.
- natura relațiilor dintre așezări, dintre așezări și teritoriu.
4. Integrarea funcțională

- sistem compensatoriu de relații între așezări, între acestea și teritoriu – excedentul

local de materie și energie completează deficitul de la nivelul superior al ierarhiei
de așezări; iar excedentul de informații, de produse prelucrate sau de servicii
specializate de la nivel superior, acoperă necesitățile de la nivel inferior.
5. Dinamismul

- caracter dinamic – mutații interne, intervenții ale unor factori externi (sociali,
economici, politici) – modificări ale ierarhiei așezărilor; reorietări ale fluxurilor
de materie, energie și informație; conturarea de noi subsisteme spațiale generate
de restructurarea rețelei inițiale de așezări și a teritoriului aferent.
- dinamică spațială a sistemului de așezări – restrângere sau extindere , prin
includerea de noi localități, în funcție de dezvoltarea centrului coordonator; a
centrelor polarizatoare de rang inferior situate la periferia întregului sistem, care
sunt captate de sistemele vecine.
Spațiul geografic funcțional (sistemul de așezări) – unitatea de bază în organizarea spațiului, sinteza
organizării naturale și istorice a spațiului

Metodologia analizei modului de

organizare a spațiului turistic

Curs 4

Principii de analiză

1. Cunoașterea terenului = cunoașterea reală a caracteristicilor spațiului.

Tehnica actuală (GIS) – elaborarea de hărți automate asupra teritoriului.

Studii statistice și considerații macro-economice.

- interpretarea corectă a datelor și informațiilor pentru o viziune de analiză și de

organizare a spațiului în concordanță cu percepția și obiectivele locale de
dezvoltare.
- analiză la diferite niveluri teritoriale:
- nivel local: implicarea comunității locale în organizarea spațiului.
- nivel regional: deciziile de cooperare în organizarea spațiului.
 - nivel național: cadrul general și obiectivele de organizare a spațiului – influența
politică.
- nivel internațional: direcțiile principale de organizare a spațiului intracontinental
și a schimburilor dintre state.
- analiză globală și precisă a spațiului – ansamblu unic și social în continuă
evoluție: îmbinare dinamică (instabilă) a elementelor fizice, biologice și antropice.
2. Utilizarea corectă a cartografiei = utilizarea hărților generale (imagine sintetică) și tematice
(analiză de detaliu), analiza tuturor documentelor cartografice disponibile.

Diferite scări de analiză – hărți la scară mică/mare.

Harta – mijloc de informare, localizare, control; instrument de descoperire și de comparație.

3. Analiza spațiului la diferite scări teritorial = observații asupra scării hărții și interpretare
simultană a diferitelor scări de analiză.

Multiple interacțiuni între nivelurile inferioare și cele superioare.

- abordări ale spațiului la diferite scări:

- descriere ierarhizată a diferitelor unități de mărime.
- utilizarea diferitelor scări pornind de la noțiuni globale asupra spațiului.

Metode simple de analiză

1. Descrierea = fundamentarea configurațiilor fizionomice prin elemente explicative și corelații,

pentru înțelegerea dinamicii și funcționalității spațiului.

- descriere exactă, cantitativă – analize statistice.

- descriere completă și caracteristică – toate aspectele și specificul teritoriului.

- descriere analitică.

- descriere sintetică.

- descriere estetică.

Etape:

- sinteză a situațiilor concrete observate.

- metodologia utilizată.
- recomandări privind intervențiile antropice.
2. Tipologia = individualizarea pragurilor ierarhice și stabilirea de clase și subclase relativ omogene,
în funcție de un indicator sau set de indicatori.

- realizarea de hărți tematice – imaginea spațială a diferențierilor teritoriale în

cadrul spațiului respectiv.
- cercetare comparativă – compararea unor entități teritoriale diverse și
individualizarea spațiului analizat.
Etape:

- definirea spațiului analizat.

- cunoașterea mecanismelor de funcționare ale spațiului analizat – influență asupra
fizionomiei și funcționalității spațiului.
- formularea unui obiectiv-problemă.
- delimitarea factorilor care influențează și explică anumite caracteristici ale
spațiului analizat.

3. Modelul spațial – corema

Modelul = reprezentare simplificată a realității, efectuată în scopuri operatorii: acțiunea, predicția sau
explicarea.

Modelul spațial = reprezentare directă a spațiului și a aranjamentelor spațiale: forme, organizări sau
structuri, prin abstractizare, simplificare și interpretare.

Corema – model elementar de organizare a spațiului geografic = reprezentare schematică și simbolică

a spațiului geografic (componente și relații).

Formele utilizate sunt combinări ale figurilor geometrice de bază: punctul, linia, suprafața.

Corema

Organizarea spațiului se poate reprezenta prin

7 semne de bază:

1. aria – delimitează spațiul analizat: pătrat, dreptunghi, cerc, poligon, triunghi.

2. punctul – în funcție de scară: un loc, o gospodărie, un sat, un oraș, un nod dintr-o rețea, un
punct de echilibru.

3. linia – dreaptă sau sinuoasă:

4. funcție de separare: front, frontieră, interfață, limită; funcție de unire: drum, cale
ferată.
5. fluxul – disimetrie.
6. trecerea – legătura între două părți diferite.
7. variația – creșterea sau descreșterea.
8. gradientul – izolinii sau săgeată – trecerea de la valori ridicate la valori coborâte sau
invers.
Roger Brunet (1980) – 28 de coreme, clasate prin 7 strategii și 4 figuri de bază (punct, linie, arie,
rețea) – coreme analitice (punct linie, arie) și coreme sintetice (rețea).
 Metodologia analizei modului de
organizare a spațiului turistic

II

Curs 5

Etape în analiza organizării spațiului turistic

I. Diagnoza modului de organizare a spațiului turistic

1. Delimitarea teritorială a spațiului analizat

- precizarea întinderii teritoriale și a limitelor.

- încadrarea într-un nivel teritorial: macro-, mezo-, microscară.
2. Individualizarea spațiului analizat = caracterizarea spațiului: particularități; specific fizionomic;
relații; resurse și mod de valorificare; fluxuri de substanță și informație (intensitate, orientare):

Caracter convergent – concentrarea fluxurilor către un centru polarizator (putere economică, dotări
social-economice și edilitare, mărimea demografică).

Caracter divergent – dispersarea fluxurilor către ariile limitrofe:

- arie montană sau zonă profund rurală – accesibilitatea, diferențierea altitudinală,

poziția geografică.
- zone de câmpie, fără centru polarizator intern sau teritoriu nepolarizat/slab
polarizat – deplasări de populație, produse agricole, resurse de materii prime.

I. Diagnoza

Caracter liniar – propagare a fluxurilor către o arie restrictivă sau ca legătură între două regiuni
alăturate – culoar de vale.

Depistarea ariilor sau punctelor critice:

- zone în care există un dezechilibru mare între consumul de resurse și resursele

disponibile, cu efecte asupra funcționării întregului spațiu.
- cartarea componentelor în stare de degradare – arii vulnerabile.
- arii vulnerabile evidențiate prin manifestarea unor riscuri – stare de degradare
ascunsă.
- arii vulnerabile/critice – discrepanțe fizionomice; rupturi funcționale.
- micro-scară – depistarea anomaliilor în dinamica unor componente și influența
acestora în spațiu.
- macro-scară – evidențierea marilor dezechilibre, provenind din transformări
generalizate de la nivel inferior.
3. Integrarea spațiului analizat într-un spațiu de rang superior

- schimburi permanente între spațiile geografice, ca parte a unui ansamblu situat pe

o treaptă ierarhică superioară – subsisteme ale întregului.
- analiză a raportului dintre fluxurile de intrare și fluxurile de ieșire dintr-un spațiu -
spații excedentare și deficitare:
 - funcție de tranzit a spațiului – asigură transferul de substanță și energie între două
unități, între care se interpune – fluxuri echivalente de intrare și de ieșire.
- fluxuri de intrare mai reduse decât fluxurile de ieșire – spațiu cu deficit de
substanță și energie; funcționare normală prin fluxuri din alte spații – efecte
teritoriale: extinderea terenurilor ocupate cu diferite clădiri, unități industriale,
creșterea numărului de locuitori.
- fluxurile ieșire depășesc fluxurile de intrare – excendent de substanță și energie,
transferat către alte spații – efecte teritoriale: scăderea numărului de locuitori
(migrații), export de materii prime și de produse agricole.
4. Dinamica spațiului geografic = succesiunea perioadelor de echilibru și de dezechilibru – factori
interni și externi:

- perioade de calm – evoluție pe baza transformărilor interne.

- perioade de explozie – intervenție externă puternică.
- perioade cu ritm intermediar – intervenție externă de intensitate normală.
5. Funcționalitatea spațiului geografic = evidențierea caracteristicilor de funcționare ale spațiului –
individualizarea principalelor structuri interne, a componentelor și a relațiilor dintre acestea.

- intensitatea relațiilor dintre componente:

- deficit sau excedent de potențial; resursele și funcțiile subsistemelor spațiului.
- noi structuri; conservare a structurilor existente.

Etape în analiza organizării spațiului turistic

II. Prognoza modului de organizare a spațiului geografic = evidențierea tendințelor și selectarea

componentelor esențiale care, prin intervenție externă, ar putea genera spații geografice superioare
calitativ.

Scopul: dezvoltarea durabilă a spațiului geografic – eficiență economico-socială maximă, de lungă

durată, prin intervenții care să nu perturbe legitățile fundamentale de funcționare a componentelor
geografice.

Obiective:

1. Convergența componentelor și factorilor cu obiectivele de dezvoltare

Clasificarea componentelor și factorilor în funcție de necesitățile privind organizarea spațiului –

orientarea intervențiilor pentru asigurarea pe termen lung a cantității de masă, energie și informație
solicitată de comunitățile umane.

Componentele generale – condițiile naționale sau generale în care se situează spațiul analizat;
politicile de dezvoltare sectorială și regională.

- componente naturale.
- componente antropice.

Componentele de favorabilitate – converg, prin evoluție și structură, cu obiectivele dezvoltării

viitoare. Stau la baza noii organizări și configurații a spațiului; în funcție de acestea se proiectează
evoluția viitoare a spațiului.
Componentele restrictive – se opun tipului de dezvoltare preconizat, dar au rol important în controlul
evoluției viitoare a spațiului.

- Condițiile naturale – pot fi restrictive într-o anumită etapă de dezvoltare, dar pot fi controlate într-o
evoluție prognozată.

Componentele de presiune – prin volumul, tipul și dinamica lor permanentă, tind să modifice
comportamentul celorlalte componente.

- populația și activitățile umane.

- populația – creștere demografică – presiune asupra spațiului, necesitând tot mai
multe resurse.
- activitățile umane se bazează pe diferite procese de transformare colectivă a unor
resurse și pe o concentrare spațială a acestora – tipul, gradul de distribuție
teritorială și tendințele de manifestare influențează noul model de organizare a
spațiului.
2. Concordanța dintre potențialul de producție și tipul de exploatare = evaluarea corectă a
elementelor excedentare în viitor ale spațiului, prin acțiuni de modificare și de creare de noi structuri.

Neconcordanțe – epuizarea prematură a resurselor, investiții nerentabile, efecte negative.

3. Maximizarea limitată a spațiului = intervenție selectivă asupra unor relații și componente, astfel
încât unul dintre subspații sau întregul să permită obținerea unei eficiențe economico-sociale maxime
și de durată:

• depistarea și stimularea factorilor determinanți

• unele relații dintre componente se află la originea tuturor modificărilor din interiorul
spațiului.
• depistare și acțiune – dimensionarea și limitarea intervenției.
Asigurarea controlului = evoluția controlată a spațiului prin supraveghere permanentă a modului de
evoluție a relațiilor (posibile devieri în timp).

Intervenții conștiente, repetate – rol reglator.

Metodologia analizei modului de

organizare a spațiului turistic

III

Curs 6

Metode complexe de analizăa organizării spațiului turistic

Metodele SWOT și LFA – conectare cu obiectivele de dezvoltare teritorială, cu potențialul și

resursele de care dispune spațiul geografic.

I. Analiza SWOT

• Strenghts (Atuuri)
• Weaknesses (Puncte slabe)
• Opportunities (Oportunități)
• Threats (Riscuri/Amenințări)
Atuuri și Puncte slabe – analiza mediului intern al spațiului geografic.
Oportunități și Riscuri – analiza mediului extern spațiului geografic: competitivitate; prognoze
economice; stabilitate politică; mediul de afaceri.

Scop:

- analiza componentelor favorabile și nefavorabile dezvoltării.

- depistarea de disfuncționalități.
- direcțiile favorabile dezvoltării.
- favorabilitatea/restricțiile mediului extern.

Analiza SWOT – fundament al strategiilor de dezvoltare pe termen mediu, lung sau ultralung:

- resurse materiale și umane necesare;

- etapele de implementare;
- direcțiile de acțiune.
- riscurile de realizare a proiectului de dezvoltare.
Atuurile – favorizează implementarea rapidă a strategiei de dezvoltare.

Punctele slabe – restricționează implementarea strategiei de dezvoltare.

Oportunitățile – conjuncturile externe care susțin implementarea strategiei de dezvoltare.

Riscurile – posibile limitări din exterior pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare.

ETAPE în Analiza SWOT:

1. Analiza globală a spațiului geografic

- cunoașterea structurilor generale și mecanismele care le-au creat.

- analiza productivității spațiului.
- identificarea structurilor favorabile și a celor nefavorabile dezvoltării.
- evaluarea raportului dintre potențialul de dezvoltare al spațiului și capacitatea de
valorificare a potențialului respectiv.
Metode: observații directe și indirecte; analize statistice; consultatea comunității și actorilor locali.

2. Individualizarea distorsiunilor funcționale

- definirea și ierarhizarea disfuncționalităților, în funcție de efectele asupra

dezvoltării.
3. Descrierea

- definirea detaliată a disfuncționalităților, în relație cu procesul de dezvoltare:

localizare; frecvență; condiții de apariție; zona de influență – indicatori relevanți.
- analiza productivității spațiului.
- identificarea structurilor favorabile și a celor nefavorabile dezvoltării.
- evaluarea raportului dintre potențialul de dezvoltare al spațiului și capacitatea de
valorificare a potențialului respectiv.
Metode: observații directe și indirecte; analize statistice; consultatea comunității și actorilor locali.
2. Individualizarea distorsiunilor funcționale

- definirea și ierarhizarea disfuncționalităților, în funcție de efectele asupra

dezvoltării.
3. Descrierea

- definirea detaliată a disfuncționalităților, în relație cu procesul de dezvoltare:

localizare; frecvență; condiții de apariție; zona de influență – indicatori
relevanți.
4. Monitorizarea și evaluarea

- supravegherea modului de implementare, a calendarului de implementare, a

acțiunilor stabilite pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare.
- evaluarea periodică a efectelor soluțiilor implementate – concordanța dintre
rezultate și obiectivul urmărit.
Analiza SWOT:

- Atuuri: individualizare ierarhică, în raport cu influența asupra stării actuale a

spațiului sau a dezvoltării viitoare.
- Puncte slabe (și elemente restrictive): individualizare ierarhică, în raport cu
efectele negative asupra stării actuale a spațiului sau a dezvoltării viitoare.
- Oportunitățile: individualizare ierarhică, în raport menținerea stării actuale a
spațiului și favorizarea dezvoltării viitoare.
- Riscurile: individualizare ierarhică, în funcție de probabilitatea de apariție și
capacitatea de perturbare a stării actuale a spațiului sau a procesului de dezvoltare.

Diagrama SWOT

Analiza spațiului și a potențialului său de dezvoltare, în funcție de plasarea componentelor.

- Cadranul A: resurse interne; oportunități favorabile.

- Cadranul B: resurse interne; riscuri mari.
- Cadranul C:dezvoltare compromisă din cauza situației din prezent.
- Cadranul D: conjuncturi favorabile; fără resurse; puncte slabe numeroase.

Analiza SWOT – Strategia de dezvoltare

Abordări strategice în dezvoltarea spațiului:

- Strategie ofensivă: valorificarea atuurilor și a oportunităților.

- Strategie ofensiv – defensivă: valorificarea atuurilor și contracararea riscurilor.
- Strategie defensiv – ofensivă: contracararea punctelor slabe concomitent cu
valorificarea oportunităților .
- Strategie defensivă: contracararea punctelor slabe și a riscurilor.

Logical Framework Approach

Metodă de structurare a principalelor componente și elemente de dezvoltare ale spațiului geografic; de

reliefare a legăturilor logice dintre fluxurile de intrare, activitățile planificate și rezultatele așteptate.
Etape LFA

1. evaluarea integrată a spațiului geografic.

2. identificarea problemelor care împiedică dezvoltarea durabilă a spațiului şi
organizarea relaţională a acestora prin transpunerea în cadrul unei diagrame –
"arborele problemă".
3. identificarea soluţiilor necesare pentru rezolvarea problemelor, stabilirea obiectivelor
rezultate pentru dezvoltarea durabilă a spațiului geografic şi organizarea coerentă a
acestora printr-o diagramă – "arborele obiectiv.
4. . analiza opțiunilor de dezvoltare a spațiului – criterii tehnice, financiare, economice,
instituționale, sociale, de mediu – fezabilitatea diferitelor opțiuni de dezvoltare și
alegerea unei opțiuni ca strategie de dezvoltare a spațiului.
5. identificarea principalelor elemente ale strategiei de dezvoltare: obiective de
dezvoltare; obiective intermediare; fluxuri de ieșire; activități; fluxuri de intrare.
Ipoteze

- există fluxuri de intrare – se pot derula activități.

- se desfășoară activități – vor exista fluxuri de ieșire (produse).
- există fluxuri de ieșire – obiectivul intermediar prognozat poate fi realizat.
- obiectivele intermediare sunt realizate –obiectivul de dezvoltare poate fi atins.
6. analiza factorilor externi – condiții favorabile relațiilor dintre diferitele obiective de
dezvoltare: evaluarea rolului lor în realizarea obiectivelor de dezvoltare.
7. monitorizarea atingerii obiectivelor – măsurarea gradului de îndeplinire a obiectivelor
fixate și impactul acestor asupra spațiului – set de indicatori.

Principii de organizare a spațiului turistic

Curs 7

Principii în organizarea spațiului turistic

Organizarea optimă a spațiului turistic – orientarea măsurilor și acțiunilor prin aplicarea unor
principii.

Scop: efecte benefice și funcționarea spațiului geografic la eficiență economico-socială sau naturală
maximă.

Principii:

1. Preferința pentru obiective, în locul programării detaliate = fixarea obiectivelor finale; fixarea
obiectivelor pe etape; fără o programare strictă a evoluției procesului de organizare.

- atingerea obiectivelor se poate realiza pe mai multe căi, unele fiind necunoscute la
început.
- definirea obiectivelor și mijloacelor de a le atinge / programare rigidă a acțiunilor.

2. Conservarea varietății = reducerea componentelor sau a unor relații dintre acestea

- diminuarea flexibilității spațiului în cazul unor intervenții externe neprevăzute.

 - diminuarea rezistenței la schimbare a spațiului.
- integrare completă a spațiului în mediul general.
- pierderea individualității spațiului.
- creșterea numărului de componente – efecte accentuate:
- multiplicarea relațiilor.
- noi direcții de funcționare ale spațiului.

3. Depistarea punctelor de amplificare

- analize și tehnici de simulare – identificarea punctelor sensibile ale spațiului.

- intervenții asupra punctelor sensibile
- stimularea sau împiedicarea dezvoltării.
- identificarea punctelor de blocaj ale dezvoltării – înlăturare.

4. Menținerea selectivă a restricțiilor = menținerea, selectarea și impunerea doar a anumitor

restricții.

- corectarea evoluției pe termen lung a spațiului – revizuirea restricțiilor aplicate

inițial.
5. Intervenția prudentă în procesul de autoreglare

- intervenție abuzivă – efecte neașteptate și contrare scopului de dezvoltare.

- efectele bune pe termen scurt pot fi negative pe termen lung.
- prudență în intervențiile de reglare – imposibilitatea anticipării reacțiilor unor
componente.
6. Restabilirea echilibrelor prin descentralizare

- dezechilibre în procesele de dezvoltare – schimbări în interiorul spațiului sau prin

intervenții externe.
- dezechilibrele dintre centru și periferie – echilibrare prin:
- (re)localizarea activităților, la nivelul fiecărui subsistem.
- intervenții la nivel local pentru probleme de la nivel superior.
7. Integrarea prin diferențiere

- integrarea componentelor pe verticală și orizontală.

- unitate în diversitate – nivel ridicat de organizare; complexitate a spațiului.
- diversitate internă: repartiția clară a resurselor; posibilități de valorificare locală;
cooperare între subsisteme.
8. Acceptarea agresiunilor

- conectare a spațiului cu mediul său extern.

- agresiunile – intervenții externe.
- organizare optimă a spațiului – integrare selectivă a schimbărilor: protecția
componentelor.
9. Respectarea timpului de răspuns

- aprecierea intervențiilor nu doar prin efectele imediate, ci prin respectarea unui

anumit interval de răspuns din partea componentelor.
- durata de răspuns depinde de:
- complexitatea și specificul spațiului;
 - viteza de percepere a intervenției și de apreciere a efectelor.
10. Utilizarea eficientă a energiei de comandă

- energia de comandă – aplicare în punctele sensibile, pentru corectarea evoluției

efectelor.
- energie de execuție – declanșată și controlată de energia de comandă.

Organizarea spațiului turistic la microscară teritorială

Macroscară teritorială

- nivel ridicat de eterogenitate a spațiului.

- teritoriul național; regiunile de dezvoltare.
Mezoscară teritorială

- unități administrative – județele.

- unități geografice naturale – zone montane; de podiș; de deal; de câmpie.
Microscară teritorială

- nivelul cel mai detaliat de analiză.

- existența unei componente sau a unui set dominant de componente; relații strânse
între componente.
- unități teritoriale de nivel inferior: un sat; o comună; un oraș; zone urbane
(cartiere; spații funcționale) sau rurale.
- se pot individualiza elementele sau seturile de elemente cu rol determinant în
configurația structurală a spațiului și relațiile dintre acestea.
- au loc evenimentele (fluctuații, intervenții ale factorilor externi) esențiale pentru
evoluția ansamblului din care face parte subsistemul.
- loc de proveniență al comportamentelor ulterioare ale spațiului la nivel de mezo-
și macroscară teritorială.
- se poate remarca dacă intervențiile sunt punctuale sau există abateri de la evoluția
normală a unui component.
- schimbările intervenite în fluxurile de energie și informație:
- - amplificare și mutații la nivelurile teritoriale superioare.
- - integrare în funcționarea normală a spațiului respectiv.
- organizare optimă a spațiului: simularea unor schimbări la microscară și estimarea
proceselor induse la nivel superior, într-un timp suficient de extins.

Particularități ale organizării spațiului la microscară teritorială:

1. Reacție rapidă la schimbare a componentelor, relațiilor sau structurilor acestora.

- spațiul la microscară: extindere redusă; omogenitate funcțională; recepție directă a

intervențiilor sau a propriilor schimbări în procesul de autodezvoltare – rezistență
redusă la agresiuni.
- microscara – structura cea mai vulnerabilă la schimbare – nivel de bază în
restructurarea spațiului la macroscară.
2. Transformările au loc în timp real

- schimbări vizibile în maximum 30 de ani.

3. Timp redus de existență a modului de organizare spațială

- mod de organizare spațială – etapă de interacțiune a componentelor, cu durată

variabilă, în funcție de timpul necesar apariției, dezvoltării și acutizării
schimbării.
- microscară – localizarea intervențiilor în evoluția spațiului.
- instabilitatea modurilor de organizare a spațiului – receptare puternică a
agresiunilor; dinamică accentuată a proceselor de auto-organizare.
Analiza organizării spațiului la microscară teritorială

- depistare a intervențiilor și a acțiunilor în raport cu sensibilitatea compoentelor.

- depistarea efectelor directe ale intervențiilor.
- reorientarea sau redimensionarea intervenției.
- estimare greoaie a efectelor cumulative ale schimbării asupra structurii și
componentelor individuale.
- corelare cu evenimente produse anterior în condiții identice, în același spațiu sau
în spații similare.

Organizarea spațiului turistic

la micro- și macroscară teritorială

Curs 8

Organizarea spațiului turistic la microscară teritorială

Particularități ale organizării spațiului la macroscară teritorială:

- stabilitate, reacţie lentă a componentelor şi inerţie a structurilor existente.

- schimbări vizibile în sute de ani.
- grade de antropizare diferite:
– diversitate de forme de organizare antropică la nivel
- microteritorial.
– grad redus de antropizare la macroscară, dar extrem de intens
- la nivel punctual.
Spaţiul este format din microspaţii aflate în raport de similaritate, în funcţie de un element
determinant – macrospaţii naturale:

– asociaţia vegetală.
– altitudinea.
– latitudinea.
– structura geologică.

Particularități ale organizării spațiului la macroscară teritorială:

Spaţiul este format din micro şi mezospaţii aflate în relaţii de complementaritate – grad relativ ridicat
de antropizare:

• scheletul este asigurat de configuraţia reţelelor de aşezări.

• organizare dominată de marile centre urbane.
• nivel ridicat de stabilitate a ierarhiilor.
 • schimbări ierarhice cu impact redus la nivelul structurilor componente.
• organizare şi dezvoltare pe termen lung şi ultralung.
• monitorizarea şi corectarea procesului de organizare se realizează prin
utilizarea capacităţii sistemelor de aşezări de structurare a spaţiilor
adiacente.
Tehnici de intervenţie asupra organizării spaţiului la macroscară teritorială

Identificarea punctelor de amplificare teritorială e energiei de execuţie (unde cu minim de resurse se

generează efect maxim).

Utilizarea optimă a resurselor potenţiale:

 economice
 umane
 naturale
 culturale
 alocare optimă de resurse în raport cu nevoile comunităţilor
 dacă alocarea este insuficientă = subdezvoltare.
 dacă alocarea este excesivă = supradezvoltare, cu risipă de resurse,
supraconsum.
 identificarea perioadelor optime de acţiune.

Așezarea umană

Curs 9

Așezarea umană = entitate teritorială rezultată în urma dinamicii istorice a spațiului geografic, sub
influență antropică.

Eterogenitate:

• condiții diferite de apariție

• condiții diferite de evoluție
• dimensiuni diferite
• tipologie funcțională diversă
• modalități multiple de inserare în spațiu.

Apariția unei așezări în cadrul unui spațiu – securitate și resurse de existență (apă și hrană).

Așezările umane =

1. rezultat al unui proces de aglomerare umană

2. modalitate de gestiune și de organizare teritorială
3. concentrare de activități economice
4. 1 + 2 + 3
Așezarea umană ca proces de aglomerare:

Conferinţa de la Praga a statisticienilor europeni (1959)= spațiu în care populaţia trăieşte în gospodării
învecinate, grup de locuință, cu o distanță de maxim 200 m între gospodării și cel puțin 50 de
locuitori.

Suedia / Canada – minim 3 gospodării; la mai puţin de 200 m distanţă; fără număr limită de locuitori.

Proces de aglomerare = formarea aşezărilor rurale / urbane: cătun – sat – oraş – metropolă

Aşezările umane gestionează direct sau indirect teritoriul prin exploatarea resurselor – bunuri
materiale şi imateriale / consum.

• Funcționalitate:

- așezări rurale – activități agricole.

- așezări urbane – activități industriale.
Așezarea umană = organism integrat într-un teritoriu de referinţă, reprezentând mediul din care
aceasta îşi ia resursele şi în care distribuie propriile valori sau deşeuri

Așezarea umană reprezintă un sistem termo-dinamic şi informaţional optimal deschis:

- sistem termodinamic – legile termodinamicii: transfer permanent de masă,

energie și informație între sistem și mediul extern.
Acumulare: extindere teritorială; complicarea structurii interne; accelerarea proceselor interne de
transformare a fluxurilor externe.

- sistem deschis – deschidere către mediul extern; funcționare scurtă fără

schimburile care există în mod permanent cu spațiul din jur.
- sistem optimal deschis – comunicare cu mediul extern în limitele conservării
elementelor identitare ale așezării.
Structură generală:

1. Intravilanul – teritoriul construit şi spaţiile interstiţiale din cadrul acestuia; oferă populaţiei loc de
rezidenţă şi loc de muncă.

Perimetru – forma aşezării umane.

Structură şi activităţi – configuraţia şi funcţiile aşezării umane.

Populaţia (capacitate de organizare şi presiune) – dinamica intravilanului.

2. Extravilanul – teritoriul ce oferă resurse primare/secundare intravilanului; spaţiul de extindere

fizică a construcţiilor. Suport al unor activităţi economice şi recreative pentru locuitorii unui intravilan
supradimenisonat şi intens congestionat.

3. Populația – structurare și organizare a intravilanului și extravilanului.

Formarea așezărilor umane:

- concentrare a populaţiei şi a evoluţia transporturilor şi a telecomunicaţiilor.

Factori: explozia demografică și cea tehnologică dinamizează şi determină translaţia unei aşezări pe
de la rural la urban.
Procese de modernizare – concentrare – urbanizare.

Urbanizarea – proces de concentrare.

Modernizarea actuală (în domeniul infrastructurii fizice) – proces de deconcentrare.

Tipuri de așezări umane:

1. Așezări rurale

- cătunul – grupare elementară de gospodării

- satul: sate reşedinţe de comună şi sate cu funcţii intercomunale (criteriul
funcţiilor terţiare).
2. Așezări urbane

1. orașul – mărimea, criteriu de bază în clasificare.

2. capitalele (economice – sectorul terţiar şi cuaternar); metropolele.
3. Localitatea: cătun / sat / oraș - unitate administrativă.
3. Așezările rurale semiurbane

4. aşezări rurale puternic urbanizate.

5. aşezări de tip urban / aşezări semiurbane / comune urbane / localităţi suburbane.

Satul – caracteristici:

6. densitate scăzută a populaţiei;

7. servicii colective slab dezvoltate;
8. dominanţa activităţilor agricole;
9. comunităţi reduse de populaţie;
10. locuitorii se cunosc reciproc: participă împreună la viața comunității (sărbători,
campanii agricole, asociaţii culturale sau economice).
Orașul – caracteristici:

• triplu aglomerat – concentrare de populaţie rezidentă (industrie şi servicii);

o dominanţa activităţilor industriale (într-o primă etapă);

o concentrarea activităţilor comerciale şi de servicii
 (populaţie, întreprinderi industriale).
• Mobilitatea geografică a populaţiei – omogenizarea așezărilor umane, mai ales în
acelorași probleme de gestiune teritorială.
Distincţia dintre oraş şi sat – criteriul demografic:

• ONU – 2000 de locuitori.

• la nivel mondial: 200 – 50 000 locuitori.
• decizie administrativă; pragul demografic; alte criterii: structura forţei de muncă;
nivelul de dotare edilitară; nivelul de viaţă.
Așezările umane – criteriul temporal:

1. Aşezări umane locuite permanent – structura stabilă a sistemelor de aşezări.

2. Aşezări umane temporare – valorificarea unor resurse locale, până la epuizare;
realizarea de mari lucrări de amenajare a teritoriului (baraje, magistrale de
comunicaţie, canale); pot deveni permanente.
 3. Așezări sezoniere – concentrări de gospodării, locuite doar o parte a anului (spaţii
montane sau deluroase înalte).

Așezările umane II

Curs 10

Dinamica așezărilor umane:

Forţe teritoriale = modificări permanente:

11. bruşte şi vizibile fizionomic;

12. la nivel funcţional, urmând a fi generalizate;
13. se acumulează și produc schimbări calitative.
Structură formată din mai multe subsisteme, bazate pe complementaritate funcţională şi prin
contiguitate spaţială.

Extinderea, complexitatea şi intensitatea legăturilor dintre subsisteme:

14. specificul aşezării;

15. influență în procesele de aglomerare/dezaglomerare; concentrare/deconcentrare;
progres/regres.

Dinamica așezărilor umane

Dinamica aşezării umane şi principalele tipuri de evoluţie – raportul dintre:

I. Potenţialul de dezvoltare: infrastructură productivă, forţă de muncă înalt calificată, tradiţii în

prelucrarea unor produse sau în organizarea eficientă a spaţiului.

II. Capacitatea de valorificare a potențialului de dezvoltare: potenţial de consum a resurselor

naturale, umane, materiale, de infrastructură.

1. Potenţialul de dezvoltare depăşeşte capacitatea de valorificare:

 stoc de resurse, excedent de forţă de muncă – regres ușor.

 restrângere a zonei de influenţă, diminuare a ariilor de atracţie, pierdere a
populaţiei prin emigrare, creştere a şomajului şi scădere a veniturilor.
2. Potenţialul de dezvoltare este mai mic decât capacitatea de valorificare:

- deficit de resurse (materii prime, forţă de muncă).

3. Potenţialul de dezvoltare și capacitatea de valorificare sunt echivalente:

- dezvoltare teritorială.

Constrângeri în evoluția raportului dintre potențialul de dezvoltare și capacitatea de valorificare:

politici demografice, economice, de dezvoltare regională, de amenajare teritorială.
 Coeziunea teritorială.

Planificarea teritorială în România

Curs 11

Coeziunea teritorială

Diversitate a spațiului geografic european și a teritoriilor Uniunii Europene

Scopul coeziunii teritoriale: dezvoltarea armonioasă și omogenă a tuturor teritoriilor europene și

asigurarea beneficiilor maxime pentru cetățeni, prin intermediul caracteristicilor acestor teritorii.

- mijloc de a transforma diversitatea într-o valoare pentru dezvoltarea durabilă a UE.

Obiective:

- dezvoltarea echilibrată a teritoriului;

- reducerea disparităților teritoriale;

- valorificarea potențialului teritorial.

Definiție:

Coeziunea teritorială este expresia dezvoltării echilibrate, coerente și armonioase a teritoriului, sub
aspectul activităților economice, sociale, al infrastructurii, al accesibilității și al calității mediului, al
existenței condițiilor de viață și de muncă echitabile pentru toți cetățenii, indiferent de locul în care se
află la nivel european (regiuni geografice diferite; mediul urban/mediul rural; centru/periferie).

Dimensiuni:

- Coeziune economică
- Coeziune socială
- Coeziune de mediu
- Coeziune spațială
Calitatea teritoriului:

- calitatea condițiilor de viață și de muncă;

- standarde de viață comparabile pe cuprinsul teritoriilor;
- acces similar la serviciile de interes general și la cunostințe;
Eficiență teritorială:

- eficiența resurselor naturale: energia, resursele solului;

- competitivitatea mediului economic și atractivitatea teritoriului;
- accesibilitatea internă și externă;
- individualitate locală a teritoriilor.
Planificarea teritorială

Documentațiile de amenajarea teritoriului și de urbanism

1. Documentațiile de amenajarea teritoriului:

- nivel național (PATN), județean (PATJ), regional (PATR), interjudețean,

frontalier, interorășenesc, intercomunal, metropolitan, periurban.
2. Documentațiile de urbanism:

- planul urbanistic general (PUG) și regulamentul local aferent acestuia;

- planul urbanistic zonal (PUZ) și regulamentul local aferent acestuia;
- planul urbanistic de detaliu (PUD).
Regulamentul Registrului Urbaniștilor din România (RUR):

Geograf-urbanist – elaborarea a 6 capitole:

1. capitole din domeniul amenajării teritoriului:

- cadrul natural și calitatea mediului: elementele cadrului natural reprezintă

variabile active în procesul de amenajare a teritoriului și nu doar componente
statice; calitatea mediului privește rolul componentelor naturale în procesul de
degradare a acestuia;
- demografie și forță de muncă: distribuția, dinamica și structura populației; forța
de muncă și calitatea acesteia, formele de inserție teritorială în procesul de
dezvoltare, cu relevarea ariilor excedentare și deficitare;
- protejarea și dezvoltarea patrimoniului natural: ariile naturale protejate.
2. capitole din domeniul urbanismului:

- sociologie urbană și demografie: structurile sociale ale populației, dinamica

populației, procesele de segregare urbană, gentrificare, aspecte ale categoriilor
marginale de populație;
- calitatea mediului: influența proceselor antropice asupra deteriorării calității
mediului;
- economie urbană: principalele structuri și tendințe privind dinamica activităților
economice.

Planul de Amenajare a Teritoriului Național = suportul dezvoltării complexe și durabile a

teritoriului;

PATN:

- are caracter director;

- fundamentează programele strategice sectoriale pe termen mediu și lung;
- determină dimensiunile, sensul și prioritățile dezvoltării în cadrul teritoriului
României, în acord cu ansamblul cerințelor europene.

PATN – Rețele de transport - direcţiile de dezvoltare a infrastructurii de transport (rutieră,

feroviară, navigabilă, aeroportuară, transport combinat);

- lucrări ce pot fi finanțate de bugetul de stat;

- creșterea calității infrastructurilor;
 - extinderea și conectarea rețelelor naționale la cele internaționale;
- creșterea interconectivității dintre rețelele de transport.

PATN – Apă

- îmbunătățirea accesului la resursele de apă pentru populație, industrie și agricultură;

- ameliorarea calității apei pe cursurile de apă grav afectate de poluare.

PATN – Zone protejate

- identificarea valorilor de patrimoniu cultural naţional (natural sau construit), care

necesită instituirea de zone protejate pentru asigurarea protecţiei acestor valori.
PATN – Rețeaua de localități

- identificarea zonelor afectate de depopulare masivă;

- identificarea zonelor izolate în raport cu zonele urbane;
- stabilirea criteriilor utilizate pentru delimitarea localităților.

PATN – Zone de risc natural

- identificarea spațiilor cu risc ridicat de apariție a riscurilor seismice, hidrologice ori

geomorfologice.

PATN – Zone cu resurse turistice

- distribuţia teritorială a resurselor turistice la nivel naţional, cu scopul de a

direcţiona dezvoltarea activităţilor turistice specifice.
- identificarea resurselor turistice de interes naţional pentru fiecare dintre localităţi.
- stabilirea de zone turistice, ca principale colectoare ale investiţiilor
guvernamentale din domeniul turismului.
- impulsionarea dezvoltării în zonele cu probleme economice-sociale, care
beneficiază de resurse turistice cu concentrare mare şi foarte mare.
Secțiuni PATN în curs de aprobare/realizare:

- Infrastructura pentru educație.

- Zone rurale.

Planul de Amenajare a Teritoriului Zonal – PATZ

PATZ se întocmește pentru teritorii grupate într-o zonă cu caracteristici comune, geografice,
economice sau/și de altă natură, care cuprinde în întregime sau parțial teritoriul administrativ al
mai multor unități teritorial-administrative.

PATZ – regional, interjudețean, interorășenesc, intercomunal, periurban, metropolitan (al

municipiilor de rangul 1) și frontalier.

Obiectiv:

- politici teritoriale zonale pentru probleme concrete de interes comun.

 - stabilirea profilului socio-economic și zonificarea teritoriului în funcție de
posibilitățile de dezvoltare a unităților economice corelate cu disponibilul de forță
de muncă, amplasarea construcțiilor, dotărilor și echipărilor, respectând
patrimoniul natural, trăsăturile specifice urbanistice și utilizarea rațională a
terenurilor în cadrul unei organizări structurale a perimetrului construibil.
Planul de Amenajare a Teritoriului Județean – PATJ

- PATJ se întocmește pentru teritoriul administrativ al județului și reprezintă

expresia spațială a programului de dezvoltare socio-economică a acestuia.
- PATJ are rol de armonizare a dezvoltării durabile a teritoriului și preia prevederile
planurilor de amenajare a teritoriului zonal sau național.

Elaborarea PATJ reprezintă o condiție pentru realizarea Planurilor Urbanistice

Generale ale unităților administrativ-teritoriale componente.
-
PATZ și PATJ conțin programe de măsuri pe termen scurt, mediu și lung pentru
înlăturarea sau ameliorarea disfuncționalităților și disparităților existente.

Planul Urbanistic General (PUG) = analiză, reglementări și regulament local de urbanism pentru
întregul teritoriul administrativ al unității de bază.

Probleme generale vizate:

• optimizarea relațiilor localităților cu teritoriul lor administrativ și județean;

• valorificarea potențialului natural, economic și uman;
• stabilirea și delimitarea teritoriului intravilan, zonelor construibile, zonelor
funcționale, zonelor protejate;
• reorganizarea și dezvoltarea căilor de comunicație;
• modernizarea si dezvoltarea echipării edilitare;
• EvidenŃierea deŃinătorilor terenurilor si a modului de circulaŃie
• juridică a terenurilor;
• Delimitarea suprafețelor pe care se preconizează realizarea
• obiectivelor de utilitate publică;
• Stabilirea modului de utilizare a terenurilor si condițiilor