Peisajul cultural

1. Întroducere

Termeni: peisaj (de la fr. paysage), landşaft (de la germ. Landschaft)

a. Definiţii:
- Peisajul desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de către populaţie,
al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali
şi/sau umani (Convenţia Europeană a peisajului, Florenţa, 2000);
- Peisajul este o unitate elementar-structurală care aparţine învelişului
geografic (Dincă I., 2005);
- Peisajul este structura de suprafaţă a pământului (Cl. Raffestin, 1977);
- Peisajul ca sistem → geosistem (V. I. Soceava, 1975): potenţialul ecologic,
exploatarea biologică, acţiunea antropică;
- Peisajul ca sistem: (J.C. Wieber, 1985): subsistemul producător (abiotic,
biotic, construit), subsistemul peisajului vizibil (obiecte, elemente),
subsistemul utilizator (cercetare, consum, vânzare, acţiune, amenajare);

b. Clasificare:
- peisaje naturale (peisajul munţilor înalţi, peisajul antarctic, peisaj deşertic
peisajul pădurilor virgine etc.);
- peisaje antropizate, culturalizate sau umanizate (peisajul de pădure
gospodărită, peisajul de păşune etc.);
- peisaje antropice (peisajul urban, peisajul industrial, peisajul minier etc.).

c. Caracteristici:
- cantitative:
= caracteristici obiective: număr, întindere, densitate etc. Metode: cartări, fişieri,
inventarieri etc.
- calitative
= subiective: plăcute, frumoase, atractive şi etc. antonime. Metode: chestionare

d. Elementele specifice
Distincţie dintre element şi factor.
Elemente: relieful şi utilizarea terenurilor.
Relieful: este element (forma de relief, element de formă de relief, caracterele
morfometrice şi morfografice) şi factor (prin altitudine, înclinarea şi expoziţia
versanţilor, alcătuire geologică etc.)
→ peisajele elementare

e. Zone şi macropeisaje
Zonele de peisaj (ex. zona ecuatorială, mediterană, polară) cu relief, vegetaţie,
soluri specifice. Peisajele României: Transilvania, Muntenia, Moldova, Dobrogea.

1
 2. Peisajele culturale – definiţii, clasificări, caracteristici
Peisajele culturale sunt acele din categoria 2 şi 3 din cap.1, alin.3: peisajele antropizate
şi cele antropice. Omul le-a transformat într-o măsură mai mare sau mai mică sau chiar le-a
creat.
Posibilităţile omului de a interveni în transformarea peisajului s-au schimbat de-a
lungul timpului, au crescut permanent odată cu dezvoltarea mijloacelor de producţie. Şi
astăzi această intervenţie depinde de stadiul social-economic al poporului, grupului uman
etc. în care se află: de ex. japonezii vers. unui trib de amerindieni din bazinul Amazonului.
Există numeroase criterii de clasificare, cum sunt perioadele istorice de genză a
peisajelor culturale, funcţiile peisajelor culturale sau a elementelor lor, gradul de păstrare
etc.
Clasificarea perioadelor de influenţare şi creare a peisajelor culturale poate fi
clasificată:
a. pentru Europa Centrală, după Jäger şi Bernhardt, 1987)
- etapa de început a valorificării agricole: defrişări masive, extinderea
păşunilor, începutul eroziunii solului, creşterea amplitudinilor dintre debite
minime şi maxime, apariţia inundaţiilor, crearea ogoarelor etc. Această
etapă a durat 5000 – 6000 ani.
- etapa intensificării utilizării terenurilor: cresc intensitatea şi diversitatea de
utilizare a terenurilor, influenţa crescută asupra vegetaţiei şi apelor, apariţia
rotaţiei culturilor agricole, creşte importanţa mineritului, se extind
localităţile. Durata: peste 1000 ani.
- etapa industrială: diversificarea utilizării resurselor (agricole, miniere etc.);
dezvoltarea industriilor şi a infrastructurii necesare (căile de transport);
dezvoltarea reţelei de aşezări umane; creşterea presiunii umane asupra
naturii (dispariţia sau periclitarea speciilor sensibile), apariţia problemelor
de mediu, creşterea pericolului unor calamităţi (inundaţii, secete, furtuni).
Durata: peste 100 de ani.
- etapa dezvoltării ştiinţifice: utilizarea teritoriului atinge apogeul, influenţa
omului se manifestă aproape peste tot (excepţia: rezervaţiile naturale, dar şi
acestea se află sub control), productivitate maximă, intervenţiile antropice
asupra apelor, reliefului, vegetaţiei sunt tot mai mari – în parte controlate –
tehnizarea şi chimizarea crescînde ale mediului, corectarea erorilor devin tot
mai scumpe, peisajele construite sunt tot mai frecvente. Durata: peste 50 de
ani.
Se observă scurtarea treptată a perioadelor, deci o dezvoltare tot mai rapidă (o
dezvoltare aproape logaritmică).

b. după perioadele istorice:

- perioada preistorică (dinainte de antichitate): urmele lăsate în peisajul
cultural lipsesc sau sunt foarte slabe;
- perioada antichităţii: elementele rămase sunt în general puţine, dar în unele
regiuni pot fi semnificative: Europa de Sud (Grecia, Italia, sudul Franţei,
Spania), în SE României etc. Ele pot fi urme vizibile din totdeauna (la
Roma, Atena, amfiteatrele greceşti şi romane în Europa de Sud, Orientul
Apropiat, Africa de Nord) sau dezgropate (coloniile greceşti din Dobrogea,
vestigile romane ale oraşului Napoca la Cluj etc.);
- perioada evului mediu: numeroase elemente şi complexe s-au păstrat până în
zilele noastre: localităţi (puţin transformate, ca centrele medievale ale
oraşelor, ca Sibiu, Braşov, Sighişoara, Berna, Geneva, Zurich etc.), cetăţi.

2
 - bisericile fortificate, forme de proprietate şi de lucru ale pământului şi
pădurilor, elemente de minerit;
- perioada istoriei moderne şi contemporane (capitaliste, apoi, în unele
regiuni, socialiste), care s-a imprimat în peisajul actual; de ex. suburbiile
oraşelor, platformele industriale, cartierele de blocuri socialiste etc.). Aici s-
ar putea distinge, mai recent, sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX,
perioada interbelică, apoi perioada socialistă);
- perioada actuală – la noi postsocialistă, resp. post-aderare la Uniunea
Europeană –, care începe să se reflecte în peisajul cultural; adesea însă
deosebirile faţă de etapa premergătoare nu sunt evidente.

Peisajul cultural istoric

Este peisajul cultural creat în trecut. Întrebarea este, ce considerăm istoric. Unii
cercetători consideră că un lucru creat acum, în secunda următoare este deja istoric. Mai
fundamentat este punctul de vedere că „istorice” sunt lucrurile efectuate cu o etapă înainte
faţă de cea prezentă. Acesta însemană, pentru România, perioada socialistă – considerând
că ne aflăm în perioada postsocialistă, iar aderarea la UE încă nu a modificat lucrurile
substanţial. (Eforturile şi rezultatele preaderare au fost uneori mai importante şi mai
vizibile decât cele actuale).

Importanţa peisajului cultural istoric

Peisajul cultural istoric ne oferă date preţioase despre viaţa socială, economică,
culturală, spirituală din trecut. Astfel terasele agricole sau anumite tipuri de ogoare ne dau
informaţii despre modul de utilizare a terenurilor, despre modul de moştenire a terenurilor
şi gospodăriilor, tipul pădurilor de oferă informaţii despre utilizarea pădurilor (extracţie de
lemn, nuiele pentru coşuri, mături etc., plante medicinale sau fructe de pădure) etc.
Dinamica peisajului cultural istoric a intrat, după 1990, într-o fază nouă. Aflându-ne
în etapa dezvoltării ştiinţifice, posibilităţile tehnice şi materiale sunt din ce în ce mai mari.
De aceea şi transformările peisajului sunt accelarate iar pericolul de distrugere a peisajului
cultural istoric este tot mai mare. Exemple sunt „modernizarea” satelor româneşti (mai ales
a acelora, unde o parte din populaţie, lucrează în străinătate), construirea cartierelor cu
palatele rromilor ş.a.

3
 3. Fişele de înregistrare şi lucrul cu fişele

Pentru elaborarea unei baze de date, fişele de înregistrare constituie un instrument de

bază. Ele cuprind o serie de elemente generale, de identificare (de ex. numele
cercetătorului, data înregistrării – aceasta este foarte importantă în vederea unei
monitorizări – etc.), locul cercetat (oraşul, comuna, satul) şi apoi elementele (ev.
ansambluruile) înregistrate cu o serie de date şi caracteristici.

Nu există fişe universale, ele trebuie adaptate la problematica locală şi se vor detalia în
funcţie de:
- timpul care stă la dispoziţia cercetătorului (fişe mai detaliate, dacă există
timp suficient, fişe mai sintetice, dacă timpul este scurt)
- scopul cercetării (dacă există elemente prioritare sau dacă se face o
cuprindere exhaustivă).

Astfel, dacă timpul este scurt, în fişe se vor înregistra doar câteva elemente de bază
(data/perioada construcţiei, dimensiunile elementului, materialul de construcţie, importanţa
peisagistică), în schimb dacă cercetarea este de lungă durată, se pot intra în detalii (data
restaurării, materialele utilizate, numele proprietarului, etnia acestuia, specificitatea/gradul
de raritate, statutul de protecţie etc.).

Fişa va cuprinde o fotografie (sau mai multe, dacă este cazul) a elementului şi, dacă
este posibil, o fixare pe un plan al localităţii/regiunii, importnantă pentru monitorizările
ulterioare.

Utilizarea fişelor:
1. Pentru o inventariere completă a unei localităţi/regiuni se fişează toate
obiectivele existente;
2. Pentru o inventariere rapidă şi obiectivă se fişează doar o parte a
elementelor, de ex. fiecare a zecea gospodărie sau a elementului cercetat;
3. Pentru o inventariere a elementelor mai valoroase se fişează cele cu
statut de unicitate, cele de valoare după criteriul vechimii, al stilului
şi/sau al materialului de construcţie, al semnificaţiei etc.

Fişe de acest fel au fost utilizate în proiectul european „Peisaje culturale istorice”
(2006 - 2008). Anexăm modele de fişe.

4
FIŞA DE INREGISTRARE A OBIECTIVELOR PEISAJULUI CULTURAL ISTORIC
Proiect:
Logo

Nr. de înregistrare: Foaia Nr.: Cercetător: Data:

1
Poziţia obiectivului:
Judeţul: Comuna:

Foaia de hartă:

Descrierea poziţiei (Strada, locul): Proprietar:

Însuşirile obiectivului: Dimensiuni

Denumirea obiectivului: lung. / lăţ./înălţ.

Desfăşurare:
Element punctiform: element liniar: element cu întind. în plan
Element singular: grupare de elemente: ansamblu de elem.

Scurtă descriere a elementului: (Felul elementului, forma, materialul, aspecte specifice ca

inscripţii, semne, steme, vârsta

Evaluarea elementelor:
Stadiul de păstrare: Periclitate:

Măsuri necesare de întreţinere sau dezvoltare

Modul în care pune amprenta asupra Habitat al unor specii rare/periclitate:

Peisajului sau locului:
:
Gradul de raritate: Tipic pentru regiune:
:

Statutul de protecţie: Elementul a fost cuprins într-o cartare

de biotop:

5
 Fotografie actuală a elementului; fotograful; data realizării; eventuale
explicaţii/schiţă

Poziţia obiectivului pe hartă

Observaţii:

Alte surse de informaţii/documentare:

6
Proiect: Peisaje culturale istorice
Nr. de inregistrare: 2
Cercetător: W. Schreiber
Data: 26.08.2007
Judeţ: Cluj
Comuna: Beliş; Satul: Bălceşti
Descrierea poziţiei: strada principală
Proprietar: Biserica ortodoxă
Denumirea obiectivului: Biserica ortodoxă
Dimensiuni (lung./lăţ./înălţ.) 24/14/12 m
Element singular
Scurtă descriere a elementului: Biserică cu formă alungită, cu fundaţie de piatră, pereţii
acoperiţi cu şindrilă, acoperişul şi turnul acoperite cu tablă. Construită 1936-1938,
pictată 1998-1999
Stadiul de păstrare: bună
Periclitate: nu există, fiind în folosinţă

7
 Fişă de înregistrare a elementelor peisajului cultural

Nr. crt.
Cercetător:
Data:
Locul: Municipiul Cluj-Napoca
Cartierul:
Poziţia (strada, nr.):
Denumirea obiectivului:

Descrierea elementului:
- perioada de construcţie:
- materialul de cobstrucţie:
- culoarea:
- stilul:
- nr. etaje:
- poziţia faţă de stradă:
- separaţia faţă de stradă: (zid, gard etc.)
- funcţia:
- acoperişul:
- altele:

Stadiul de păstrare:
Periclitate:
Modul în care îşi pune amprenta asupra peisajului:

Altele:

8
 4. Alte forme de documentare: planul, fotografia, desenul.
Monitorizare

Fotografierea este o formă de documentare importantă, care a crescut în valoare

prin procedeul de fotografie digitală. Fotografia este un document în sine, care oferă
detalii asupra multor aspecte: forma, culoare, imagine de ansamblu asupra peisajului
etc.
Fotografia nu trebuie să fie artistică (ceea ce nu exclude latura artistică a ei). Ea
trebuie să redea veridic şi cât mai clar obiectivul ales (elementul de peisaj, ansamblul
etc.). De aceea ea trebuie executată la o lumină bună (între orele 10 – 17), pe soare sau
cer acoperit, dar luminos. Elementele ce trebuie scoase în evidenţă nu trebuie să se afle
în umbră. Dacă elementul se fotografiază pentru o fişă, trebuie să cuprindă apropae
întregul cadru. La elemente cu dimensiuni incerte (o poartă, o agroterasă etc.) trebuie să
existe în loc de o scară de proportie un etalon cu dimensiuni cunoscute: un om, o
lopată, un autoturism etc. Dacă dorim să redăm poziţia şi însemnătatea pentru peisajul
cultural de ansamblu, atunci fotografia trebuie să cuprindă un decupaj mai mare, de
unde să rezulte caracteristicile principale.
Orice fotografie – ca document – trebuie să fie însoţită de o serie de date:
- numele fotografului
- data fotografierii (anul, luna, ziua, ora – aceste date fiind foarte importante
în cazul unei monitorizări)
- titlul fotografiei (ce cuprinde: de ex. casă ţărănească, nr.23, din satul
Lungeşti, jud. Alba)
- poziţia/direcţia (ex. văzută dinspre nord, văzută dinspre marginea satului
etc.
Evident, dacă fotografia face parte dintr-o fişă, aceste date nu mai trebuie
precizate, ele fiind incluse deja în fişă. Doar în cazul în care fotografia a fost realizată
de altcineva faţă de executorul fişei, fotograful trebuie indicat.
Prin repetarea periodică a fotografiilor se poate realiza o monitorizare.

Filmarea constituie o alternativă la fotografiat. Este mai costisitoare şi, de regulă,

nu aduce elemente în plus. S-ar justifica doar în situaţiile în care peisajul se schimbă
foarte repede – ceea ce nu este regula la peisajele culturale.

Desenul este, faţă de fotografie, un document mai personalizat. Aici trebuie un

talent special, aşa cum în geografia românească a fost dovedită de către Victor Tufescu,
Gheorghe Niculescu, Heinrich Wachner ş.a.
Desenul, faţă de fotografie, selectează doar acele obiective/elemente, care ne
interesează, excluzând detaliile, care ar complica desenul şi care nu sunt esenţiale (de ex.
la desenul care reprezintă un gard sau un zid, arborii, arbuştii sau alte asemenea elemente
pot fi omise sau trebuie omise dacă acoperă elementul desenat).
Desigur, un desenator bun trebuie să aibă o experienţă îndelungată în realizarea
unui desen geografic, un ochi şcolit pentru a decide, ce este important pentru

9
caracterizarea elementului de peisaj şi ce trebuie elminiat. Desenul poate fi alb/negru sau
colorat, în funcţie de aprecierile desenatorului.
Şi în cazul desenului trebuie completate aceleaşi date (desenator, data, poziţia
etc.) ca la fotografiere.

Planul poate fi un instrument ajutător (pe fişa de înregistrare) sau o modalitate de

înregistrare. În primul caz pe planul localităţii se fixează elementul fişat pe un plan cu
ajutorul unui punct (roşu, negru etc.). În cazul al doilea înregistrarea se face cu ajutorul
planului, care va avea o legendă complexă de semne şi culori, cu ajutorul cărora se pot
înregistra mai multe caracteristici/însuşiri ale elementelor. Nu trebuie să supraîncărcăm
planul, aşa încât vom proceda la o selecţie a acestor caracteristici.
De exemplu:
- cu semne convenţionale (pătrate, dreptunghiuri, triunghiuri, cercuri etc.)
vom carta tipul construcţiei (biserică, casă de locuit, anexă gospodărească,
statuie etc.);
- prin culori putem semnala perioada de construcţie (ex. negru – medievală;
albastră jumătatea a 2-a a sec. 19; mov: tranziţia sec.19-20, până la I.
Război Mondial; verde: perioada interbelică, roşu: perioada socialistă;
portocaliu: 1990 - prezent);
- pentru construcţii, cu o cifră putem nota numărul de etaje (ex. 1 = 1 nivel
= parter; 2 = 2 nivele = parter + un etaj); 3 = 3 nivele = parter + 2 etaje
etc.).
În acest exemplu un dreptunghi mov 2 ar însemna o casă din perioada sf. sec.19 –
I. Război Mondial, parter şi etaj.

Monitorizarea modificărilor

Monitorizarea dinamicii peisajului cultural se face pentru a urmări modificările

survenite în dezvoltarea acestuia. În funcţia de metoda utilizată, se repetă procedeul la
intervale egale (de ex. din 5 în 5 sau din 10 în 10 ani) sau, în cazuri speciale, la intervale
mai mici (de ex. dacă într-o localitate rurală se instalează o intreprindere industrială, care
determină modificări rapide şi intense, ca suburbanizare, modificări ale utilizării
terenurilor etc.).
Prin urmare, monitorizarea se poate efectua prin:
- fişare (reînnoirea fişelor, semnalarea deosebirilor faţă de ultima fişă
completată;
- reînnoirea cartărilor pe planul localităţii/arealului analizat, urmând să se
compare planurile ultim şi penultim;
- fotografiere şi compararea fotografiilor spre a descoperi modificările
survenite.
Se pot utiliza concomitent mai multe procedee, ceea ce ar asigura o precizie mai
mare a monitorizării.

10
 5. Catalogul elementelelor peisajului cultural

O metodă de a studia peisajul cultural, elementele şi ansamblurile sale, constă în

elaborarea unui catalog al acestora. Catalogul trebuie să cuprindă toate elementele de
peisaj, identificate şi inventariate pe teritoriul unei localităţi – intravilan şi extravilan –
cu toate variantele identificate (de ex. pentru case: case din lemn, case din piatră, case
din cărămidă, case din chirpici, case din materiale mixte etc.; case parter, case cu un
etaj, case cu două etaje, etc.; case vechi (sec. XIX sau mai vechi), case vechi,
restaurate, case din perioada interbelică, case noi), caracterizarea lor şi elaborarea unui
material ilustrativ (fotografii, ev. schiţe, planuri, schiţe de hărţi etc. – în funcţie de
specificul fiecărui element). Acest catalog se elaborează după studii de teren: fişieri,
fotografieri, cartografieri, luarea unor interviuri etc., pe baza cărora se întocmeşte o
bază de date, din care se vor selecţiona cele mai caracteristice elemente. Se pot face
astfel studii de frecvenţă (de ex. într-un sat: case din lemn – 85, case din piatră – 24,
case din cărămidă – 7, case mixte – 12, case din chirpici – 0), studiul repartiţiei
elementelor (de ex. într-un sat de munte vor predomina casele din lemn sau piatră, într-
unul din câmpie case din cărămidă şi chirpici), studiul asupra varietăţii elementelor (de
ex. tipuri de ogoare, tipuri de garduri etc. tipuri de biserici după stilul arhitectonic:
romanice, gotice, baroce, fără stil unitar etc.).
Pe baza inventarierii şi a catalogului elementelor se poate elabora catalogul
ansamblurilor şi apoi a peisajelor culturale în întregul ei. Exemple de ansambluri
elementelor peisajului cultural pot fi: cartiere dintr-un oraş (medieval, de suburbie
interbelică, de blocuri, zone industriale, city-ul etc.), părţi dintr-un sat (de ex. partea
locuită de români, de saşi, de rromi), utilizări ale teritoriului (ogor, fâneaţă, păşune,
pădure) etc. În final, se eleaborează catalogul peisajelor culturale dintr-o regiune, cum
ar fi peisaj agricol, peisaj forestier, peisaj urban, peisaj industrial etc. sau, mai general,
peisaj rural şi peisaj urban.
Se pot elabora cataloage distincte pentru ldomeniul urban şi rural, deoarece
elementele diferă, de regulă, mult în afara unor elemente comune, cum ar fi casa,
biserica şi magazinul. Este adevărat că în ultimile decenii această deosebire a început să
se atenueze, iar în Europa Centrală şi de Vest sunt numeroase sate care nu se mai
disting de un orăşel. Astfel există sate a căror drumuri sunt asfaltate în întregime,
serviciile sunt diversificate, există ziduri medievale – caracteristice la noi doar oraşelor
medievale – etc.

11
 Elemente ale peisajului cultural istoric (rural)

1. Elemente cu semnificaţie religioasă

1.1. Biserici
1.1.1. Biserici din lemn
1.1.2. Biserici din cărămidă sau piatră
1.1.3. Biserici fortificate
1.2. Capele
1.3. Mănăstiri
1.4. Cimitire
1.5. Cruci, troiţe
2. Elemente de locuire
2.1. Case
2.1.1. Case din lemn
2.1.2. Case din piatră sau cărămidă
2.1.3. Case din materiale mixte
2.2. Castele
2.3. Cetăţi
2.4. Cabane
2.5. Adăposturi sezoniere
3. Elemente de gospodărire
3.1. Şure
3.2. Grajduri
3.3. Garduri (din bârne, scânduri, nuiele împletite, sârmă)
3.4. Ziduri
3.5. Porţi
3.6. Fântâni (cu cumpănă, cu roată, cu bazine etc.)
3.7. Coşniţe, magazii, cuptoare
3.8. Grădini mici în faţa sau lângă casă
3.9. Grădini (în faţa casei, de legume, mixte etc.)
3.10. Pivniţe de pământ
4. Elemente de economie
4.1. Elemente de agricultură
4.1.1. Ogoare
4.1.2. Agroterase
4.1.3. Căpiţe de fân
4.1.4. Fâneţe
4.1.5. Păşuni
4.1.6. Vii
4.1.7. Livezi
4.1.8. Stupi
4.1.9. Pieţe de târg
4.2. Elemente de silvicultură

12
4.2.1. Păduri joase
4.2.2. Tufişuri
4.2.3. Instalaţii de vânătoare (foişor de vânătoare, groapă-capcană etc.)
4.2.4. Cărbunării
4.3. Elemente de industrie şi meşteşuguri
4.3.1. Fierării
4.3.2. Mori de apă
4.3.3. Pive
4.3.4. Vâltori
4.3.5. Distilării
4.3.6. Prese
4.3.7. Joagăre
4.3.8. Ţesătorii
4.3.9. Olării
4.4. Elemente ale peisajului minier
4.4.1. Galerii
4.4.2. Şteampuri
4.4.3. Halde de steril
4.4.4. Cariere
4.4.5. Balastiere
4.5. Elemente legate de transport şi circulaţie
4.5.1. Gări
4.5.2. Căi ferate
4.5.3. Şosele pavate/asfaltate
4.5.4. Alee
4.5.5. Drumuri
4.5.6. Poteci
4.5.7. Vaduri
4.5.8. Poduri (din lemn, piatră, fier, suspendate)
5. Elemente specifice activităţilor turistice/sportive
5.1. Parcuri
5.2. Terenuri de sport
6. Altele
6.1. Amanajarea apelor
6.1.1. Diguri
6.1.2. Canale
6.1.3. Baraje

13
 6. Analiza calitativă a peisajului cultural

Am urmărit câteva dintre metodele de înregistrare a elementelor peisajului

cultural. Au fost metode obiective de înregistrare, pe baza cărora se pot efectua mai cu
seamă analize cantitative. Astfel, în urma alcătuirii unei baze de date se pot face aprecieri
asupra numărului elementelor de peisaj, densitatea lor, concentrarea lor în anumite areale,
asupra categoriilor depistate etc. Despre analiza complexă a peisajelor culturale va mai fi
vorba altădată.
Analiza calitativă rezultă, parţial, din metodologia parcursă până acum. Aici fac
parte, de ex. materialul de construcţie, starea de păstrare etc. Dar analiza calitativă
cuprinde, în mai mare măsură, o apreciere subiectivă de către diferite tipuri de populaţie.
Aici putem aminti:
- populaţia locală
- turiştii
- anumite categorii de specialişti (în peisaje, dezvoltare durabilă, ecologie etc.)
- alte categorii.
Dacă în interiorul acestor tipuri există, de regulă, o serie de puncte comune, între
diferitele categorii pot exista percepţii diametral opuse. De ex. între localnici şi turişti cu
privire la un peisaj minier. Localnicii, obişnuiţi de mic cu acel peisaj, îl consideră ca ceva
normal, chiar plăcut, în timp ce majoritatea turiştilor îl vor considera ca ceva respingător,
negativ. Un alt exemplu ar fi acela cu privire la percepţia unui masiv muntos stâncos,
sălbatic. Un localnic, obişnuit cu relieful muntos şi cu drumeţiile montane sau chiar cu
căţărările pe stânci va găsi un astfel de masiv atractiv, pe când un locuitor de la câmpie îl
va aprecia mai degrabă drept înspăimântător, respingător, pentru că îi sugerează un
sentiment de teamă.
Pentru a cunoaşte aceste aspecte subiective, importante în aprecierea unui peisaj,
se utilizează chestionarele. Acestea pot fi de diferite tipuri, şi este bine să fie consultat şi
un sociolog cu experienţă în alcătuirea unui chestionar.
Chestionarul trebuie elaborat sau adaptat în funcţie de:
- specificul problemei pe care dorim s-o cercetăm (de ex. un chestionar pentru
mediul rural va cuprinde alte întrebări faţă de unul care vizează mediul urban);
- scopul urmărit (de ex. un studiu asupra unei regiuni/comune pentru a realiza o
bază de date, un studiu pentru valorificarea peisajului în turism, un studiu
pentru un proiect de un anumit tip etc.);
- categoriei de populaţie căreia este destinat (de ex. în mediul rural întrebările
trebuie formulate mai simplu, pe înţelesul populaţiei);
- timpul care stă la dispoziţie (un chestionar mai amplu dacă studiul este de
lungă durată, unul mai succint, dacă timpul presează);

Chestionarul se poate dezvolta, ca în cazul evaluării cadrelor didactice, prin

întrebări-problemă sau prin antonime (vezi tab.1), ambele cu cifrele între 1 şi 5, 1 şi 8 sau
1 şi 10, unde răspunsul trebuie doar bifat. În aceste cazuri lipseşte varianta „nu ştiu” sau
„nu mă interesează”. O altă variantă ar fi un chestionar cu întrebări, la care persoana

14
chestionată oferă răspunsuri în formulare proprie. De ex. la întrebarea „Ce vă atrage la
peisajul cultural al acestui sat ?” răspunsurile pot fi:
- păstrarea arhitecturii populare
- predominanţa caselor din lemn
- aspectul îngrijit al satului
- florile ornamentale din faţa caselor
- curăţenia şi buna gospodărire
- etc.

Evident, în acest caz prelcurarea şi interpretarea chestionarelor vor fi mult mai

dificile, pentru că fiecare individ găseşte o altă argumentare, iar găsirea unor aprecieri
comune va fi dificilă.
După realizarea chestionarului acesta trebuie să ajungîă la oameni. Aici trebuie
consultat, de asemenea, un sociolog. Este puţin probabil ca acest chestionar să ajungă la
toţi oamenii/toate familiile din sat/oraş – ceea ce ar fi cazul ideal.
Însă, de regulă, el va ajunge doar la o parte a populaţiei. În acest caz trebuie să
stabilim un traseu/un principiu:
1. aleatoriu – din 5 în 5 sau din 10 în 10 case; - procedeul este obiectiv
2. după o grilă elaborată după principii sociologice, chestionarul adresându-se
tuturor categoriilor de populaţie (de ex. într-un sat: la 1 medic, 3 profesori, 2
vânzători, 18 agricultori, 4 muncitori etc.); - procedeul ar fi necesar pentru
anumite probleme/întrebări
3. prin copii de la şcoală – este o rezolvare rapidă, dar proastă.

Important este ca chestionarul să fie completat de un număr suficient de oameni,

care să aibă o semnificaţie statistică. Cu cât numărul de chestionare este mai mare, cu
atât rezultatele vor fi mai exacte. Considerăm că numărul trebuie să depăşească cel puţin
cifra de 50, dar pentru o asigurare mai bună ar fi de preferat cel puţin 100 de chestionare
completate.
Evaluarea chestionarelor se face în funcţie de punctaje sau de numărul întrebărilor
cu anumite răspunsuri. Dacă este utilizată o matrice, calculatorul poate evidenţia, cu
uşurinţă, diferite relaţii dintre subiecţi, mentalitatea lor şi problemele peisajelor culturale
(mai ales istorice).
Vezi „noul” centru vechi a Clujului.

15
 Tab. 1 funcţia de recreiere a peisajului la Ocna Sibiu
(după Corina Turcu, cu modificări)

Lacuri amenajate Lacuri in afara perimetrului

amenajat
Calitatea de eveniment a peisajului:: (min. - max.) (min. - max.)
Recreiere-linişte 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Factorul natura – efect cognitiv: 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Efect emoţional 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5

Necesitate:
Regenerare 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Schimbarea mediului 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5

Motivaţia la alegerea staţiunii:

Recreiere-linişte 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Savurarea naturii si a peisajului 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Interacţiune socială 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Evenimentele distractive 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Necesitatea de mişcare şi acţiune 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Accesibilitate 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5

Apreciere asupra infrastructurii pentru recreiere:

Strandul/lacurile: 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Instalaţiile de cură: 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Amenajările sportive: 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Poteci pt. drumeţii: 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Serviciile : 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5

Valoarea estetică a peisajului: (min. - max.) (min. - max.)

Varietate: 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Naturaleţe: 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Specificitate: 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Frumuseţe: 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5

În general peisajul Vă apare ca: (min. - max.) (min. - max.)

Respingător – atractiv 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Poluat – ecologic 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Artificial – natural 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Plictisitor – variat 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
Obositor – odihnitor 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5

Factorii care deranjează recreierea :

▪ _________________
▪ _________________
▪ ______________

16
 7. Sursele de informare cu privire la evoluţia peisajului cultural istoric
Există numeroase tipuri de surse de informare asupra peisajului din trecut. Ele pot fi
grafice, cartografice, fotografice sau texte orale şi scrise.
Primele au fost, desigur, texte orale, care relatează despre un peisaj legat de o
legendă, a cărei acţiune s-a petrecut într-un anumit loc. Informaţiile acestea sunt însă, de
regulă, puţin exacte şi cu greu pot fi folosite.
Textele scrise care pot fi utilizate sunt descrierile de locuri (localităţi, peisaje, regiuni,
ţări etc.). Acestea se referă, de regulă, la forme de relief, ape, vegetaţie, localităţi rurale şi
urbane, diferite elemente de peisaj ca pădurile, castele şi cetăţi, grădini, parcuri etc. Ele
nu trebuie să fie ştiinţifice, pot fi, la fel de bine, şi literare.
Numeroase texte cu valoare documentară se găsesc şi astăzi doar în arhive, fapt ce le
conferă un statut deosebit şi o accesibilitate restricţionată.
Denumirile de pe hărţi (toponime) pot da informaţii asupra unor tipuri de peisaje din
trecut. Astfel, expresii ca Runc, Runcul Ars, Arsura etc. ne arată că în acel loc pădurea a
fost arsă, deci eventual a dispărut. La fel şi toponime ca „după pădure”, „pădurice” etc.
pentru locuri, în care în prezent nu există nicio pădure. Toponime ca Dealul Nucilor sau
Dealul Cireşilor poate fi un indicator că acolo s-au aflat cândva plantaţii cu acele specii
de pomi fructiferi. Este însă bine ca asemenea informaţii să fie verificate şi pe alte căi.
Mai exacte sunt celelalte surse, cu imagini de diferite tipuri.
Indicatorii bio-pedogeografici sunt uneori utili pentru descifrarea vechiului peisaj.
Dacă întâlnim plante de pădure (floarea paştelui, păştiţa, ciuperca pălăria şarpelui etc.) în
locuri deschise, acestea cu ani în urmă au fost acoperite de pădure. La fel, un sol de
pădure acoperit de păşune este un indicator pentru un areal acoperit cu zeci sau puţine
sute de ani de pădure.
Pictura şi grafica redau adesea cu fidelitate un peisaj din trecut. Aici ne referim mai
cu seamă la aceste forme de artă începând cu perioada renaşcentistă, pentu că în perioada
prerenascentistă peisajele au fost, de regulă, doar un fundal nerealist, ceea ce se poate
observa adesea în marile muzee ale lumii. Începând cu perioada renaşcentistă apare
peisajul ca şi categorie de pictură (de aici provine şi denumirea în geografie !), dar şi
peisajele din fundalul picturilor sau gravurilor reflectă fidel regiunea redată. Anumite
peisaje caracteristice sau „clasice” (cum ar fi anumite masive muntoase, cetăţi, biserici
etc.) au fost pictate în repetate rânduri şi în diferite epoci, suplinind astfel o monitorizare
a pesiajului.
După apariţia fotografiei (cu preformele ei la sfârşitul sec. al XIX-lea) informaţia
asupra peisajului devine mai precisă şi mai frecventă. Suitele de fotografii executate
asupra aceleaşi regiuni în decursul timpului oferă date preţioase asupra dinamicii
peisajului şi constituie o monitorizare (de regulă întâmplătoare). În acelaşi mod serveşte
şi filmul documentar.
O variantă a fotografiei este vederea, comercializată prin poştă, librării sau chioşcuri
de ziare, sau de către diferite societăţi/asociaţii. Mai ales vederile vechi au astăzi o
valoare documentară (ex. vederea cu statuia Sf. Gheorghe în faţa Bibliotecii Centrale
Universitare, vederi cu străzile Clujului la începutul sec. XX etc.
Harta şi planul constituie surse foarte importante pentru geograf. O hartă bună redă
realitatea geografică din momentul elaborării ei – deci un set de hărţi din diferite perioade
oferă date complexe aspura evoluţiei peisajului (cultural).

17
 Evident, hărţile s-au perfecţionat dealungul timpului. Hărţile antice sunt doar
orientative. Cele din evul mediu sunt mai exacte, dar adesea cu anumite deformări (de ex.
harta Transilvaniei a umanistului braşovean Johannes Honterus din sec. XVI). La o hartă
se combină informaţia cartografică, cea prin cuvinte şi, uneori, cea grafică. Astfel, la o
hartă din sec. al XVII-lea a Transilvaniei, râul Fizeş este denumit „fluvius” – semn că
atunci au existat lacurile dealungul lui, chiar dacă în altă amploare sau în alt număr faţă
de actual. Pe harta lui J. Honterus sunt redate desene cu cetăţile medievale – e drept,
destul de fanteziste.
Harta modernă, la diferite scări sau în format digital, reflectă situaţiile începând cu
sfârşitul sec. XIX. Putem utiliza hărţi generale, topografice (din această categorie sunt
mult mai utile cele în 7 culori faţă de cele alb/negre, şi pentru faptul că sunt mai recente,
dar şi mai reuşite ca veridicitate), dar şi hărţi tematice. O valoare deosebită pentru analiza
dinamicii peisajului cultural o au hărţile utilizării terenurilor, pentru că precizează, prin
comparaţie, modificările survenite în peisajul cultural şi, mai cu seamă, în cea a structurii
terenurilor (agricole). Hărţile geobotanice, care arată repartiţia şi tipul pădurilor şi a
pajiştilor, sunt, de asemenea, surse serioase de informare pentru cercetătorul peisajului
cultural.
Planul, prin scara lui mare, prezintă avantajul redării precise a realităţii peisagistice.
Aerofotografiile constituie o sursă de informaţie mai recentă, practic de la începutul
secolului XX. Calitatea lor s-a îmbunătăţit mult în ultimul timp. Spre deosebire de sursele
amintite anterior, aerofotografia este simplu de executat, ceea ce o face mai des
repetabilă, pretându-se astfel pentru o monitorizare. De ex. pentru satele săseşti din sudul
Transilvaniei s-a alcătuit o documentaţie cuprinzătoare şi finisată, mai cu seamă că aceste
sate sunt mai mult periclitate din cauza emigraţiei masive a populaţiei săseşti.
Ortofotoplanurile reprezintă un colaj din fotografii aeriene, aszfel ca deformările (de
suprafeţe şi unghiuri) să fie minime. Ele se pot obţine la diferite scări şi sunt astăzi cele
mai folosite baze carto-fotografice în organizarea spaţiului geografic. Mai cu seamă
utilizarea terenurilor rezultă clar, iar prin repetare, se poate efectua o monitorizare
concludentă.
Google Earth reprezintă o variantă a ortofotoplanurilor în format digital, astfel că
poate fi obţinută orice scară, de la fotografia de satelit până la un plan de 1: 300 – 1:500,
la o mărire mai mare devenind neclar. Google Earth se actualizează anual, ultima variantă
fiind Europa Technologies 2009.
Altele.

18
 Mic îndreptar pentru întocmirea referatului

Referatul va cuprinde:
1. 10 fişe din microcartierul sau satul ales
2. un scurt comentariu de 1,5 - 2 pagini asupra peisajului analizat

Paşii de făcut:
1. alegerea microcartierul sau sectorul de localitate urbană/rurală; acesta să
cuprindă cca 50 case/construcţii, de preferinţă o stradă prinicpală cu 1-3 străzi
laterale; ev. pieţe, spaţii verzi etc., care trebuie surpinse în fotografie şi
comentariu;
2. întocmirea fişelor şi a fotografiilor; notarea principapelor caracteristici ale
pieţelor, spaţiilor verzi etc. din punct de vedere peisagistic; marcarea ariei
cercetate pe un plan/hartă;
3. analiza fişelor şi a fotografiilor; evidenţierea principalelor caracteristici ale
microcartierului ales; întocmirea comentariului pe baza acestora;
4. alegerea a 10 fişe şi fotografii caracteristice pentru microcartierul analizat.

19
 8. Estetica şi valoarea peisajelor culturale
Estetica este ştiinţa care tratează despre frumos şi despre judecăţile de apreciere
referitoare la sentimentul provocat de acesta (Dicţ. Enciclop., vol.II, 1996). Aceleaşi
probleme trebuie discutate în cadrul geografiei peisajelor. De altfel, estetica dă valoarea
peisajului geografic în ansamblu, şi, în mod special, celui cultural.
Despre estectica peisajului s-a scris extrem de puţin.
Estetica şi valoarea unui peisaj pot fi asigurate de câteva caracteristici. Cele mai
importante sunt:
1. unitate
2. diversitate
3. specificitate
4. armonie
Dar aceste catacteristici nu trebuie privite separat, ci ca un ansamblu. Totuşi, din
motive didactice, vom trece în revistă mai întâi câteva consideraţii asupra acestor
caracteristici.
Unitatea peisajului poate avea un aspect pozitiv (preponderent), dar şi unul
negativ. Pozitiv este atunci când această unitate este plăcută, frumoasă, valoroasă, de ex.
un cartier medieval, cu case vechi (sec. 16-17), străzi înguste, întortochiate etc., unde
lipsesc clădiri mai noi, în alt stil. Amintim aici Cetatea Sighişoara (cu excepţia unei
clădiri în construcţie – ilegală, Cartierul gotic din Barcelona, multe din orăşelele
Germaniei, nedistruse în timpul războiului etc. Sau un peisaj tradiţional rural dintr-o
regiune de munte, cu păşuni şi fâneţe, case din lemn, acoperite cu şindrilă, şisturi sau alte
materiale locale, cu anexe gospodăreşti etc.
Unitatea peisajului poate avea şi un aspect negativ, când această unitate generează
plictiseală, uniformitate, de ex. un peisaj de câmpie cultivată cu grâu, unde altceva nu se
poate vedea.
Diversitatea este cuprinsă şi în exemplele pozitive ale unităţii: de ex. în peisajul
rural de la munte: sunt diferite elemente ale peisajului cultural tradiţional, cum sunt
elementele antropizate (păşunea, fâneaţa), dar şi cele construite (casa, anexele
gospodăreşti, ca grajdul, făntâna etc.). Dar omul poate interveni să îmbogăţească acest
peisaj şi cu alte elemente, ca lacuri artificiale, grupuri de copaci sau suprafeţe împădurite,
cascade sau repezişuri artificale pe cursul unui râu sau părâu etc. Aici intervine ştiinţa şi
arta aceluia care construieşte peisajul (de regulă un arhitect peisagist). O varietate forţată,
cu elemente netradiţionale, poate afecta negativ peisajul cultural sau să dea naştere cel
puţin la controverse. De ex. piramidele din curtea interioară a Luvrului, care sunt
considerate de unii ca reuşite, de alţii ca o mare eroare arhitecturală. Desigur, trebuie
căutate şi explicaţii în astfel de realizări. În parcul castelului de la Schwetzingen/
Germania, se găsec, printre altele, un minaret şi o cetate în ruină. Minaretul se explică
prin faptul că ducele avea o iubită arabă, iar ruina cetăţii a fost construită ca atare, fiind
considerată, în acea vreme, ca un element romantic.
Specificitatea peisajului înseamnă că există elemente specifice sau chiar unice,
care armonizează cu peisajul de ansamblu şi îi conferă o valoare deosebită. Aici putem
aminti porţile maramureşene, bisericile fortificate din sudul Transilvaniei, casele cu
lemnărie îngropată din Europa Centrală, casele cu acoperişul plat înconjurate cu pini sau
chiparoşi din Europa mediteraneană etc.

20
 Armonia dintre elementele peisajului este esenţială pentru valoarea peisajului
cultural. Evident, ea este importantă mai cu seamă în cazul existenţei unei diversităţi.
Adesea armonia dintre elementele edificate în diferite perioade determină estetica
peisajului. De ex. în municipiul Cluj, chiar dacă centrul oraşului nu este monument
istoric, înălţimea clădirilor noi nu poate depăşi un anumit nivel, pentru a nu deteriora
peisajul urban. La refacerea oraşelor distruse în Războiul II Mondial adesea s-a respectat,
cât s-a putut, aspectul vechilor faţade ale clădirilor (de ex. Augsburg), uneori au fost
refăcute clădirile după aspectul lor vechi, chiar străzi întregi (ex. Gdansk/Polonia, Novyi
Sviat în Varşovia, părţi din oraşul Kaiserslautern/ Germania, Römerberg din
Frankfurt/Main etc). În acest mod s-a putut asigura o estetică superioară acestor localităţi.
Există şi exemple, în care armonia a fost profund deranjată: o bună parte a clădirilor
Bucureştiului din „epoca de aur”, sau noua bibliotecă a Academiei din Cluj sau cea din
oraşul german Ulm (în apropierea bisericii cu cel mai înalt turn din lume). Exemple de
armonie îndoielnică sunt şi Bul. Eroilor şi Piaţa Unirii din Cluj-Napoca.
Caracteristicile menţionate mai sus influenţează împreună calitatea peisajului.
Unul dintre principii ar fi diversitate în unitate: de ex. un oraş medieval cu case, străzi,
biserici, parcuri, statui etc. este mai valoros decât unul care are doar case, străzi şi o
biserică. Carcateristica armoniei funcţionează atât în cazul unităţii cât şi în cazul
diversităţii.
În afara acestor caracteristici estetica peisajelor este determinată şi de alţi factori,
ca starea, întreţinerea, curăţenia etc. a locurilor. Este limpede că un oraş medieval
valoros, dar cu case neglijate, prost întreţinute, murdar va avea o valoare mai redusă şi o
estetică defectuoasă.
Valoarea şi estetica peisajului pot fi apreciate atât de către localnici cât şi de către
turisti. Părerea celei de a doua categorii va influenţa pe cea a primeia. De ex. localnicii
dintr-un orăşel medieval (şi care uneori n-au posibilitatea de a face comparaţii) sunt
mândri de localitatea lor pentru că este apreciată de turiştii, care vin aici în număr mare.
Valoarea unui peisaj poate fi exprimată şi în puncte. În landul Austria Inferioară
există un proiect de subvenţionarea agriculturii în funcţie de producţia ecologică a
fermelor. În funcţie de producţie, metode şi procedee utilizate se primesc puncte. În mod
suplimentar se primesc puncte şi pentru elementele peisajului cultural, aflat pe teritoriul
fermei agricole. Astfel, la suprafeţele agricole (arabil, păşune, fâneaţă) se primesc puncte
pentru: un arbust, un copac, o pădurice, un gard viu, o colibă, un gard, o statuie sau un
altfel de monument etc. La fel este punctată situaţia dacă pământul, după recoltă, la
începutul iernii, nu rămâne neacoperit, ci este verde (iarbă, o cultură de toamnă etc.) –
acest lucru din două motive: pentru aspectul peisagistic şi pentru a împiedica eroziunea
solului. Punctajul total, pentru producţia ecologică şi aspectele peisagistice, vor
determina sumele primite drept subvenţie de către fiecare dintre fermierii, intraţi în
competiţie.
Estetica peisajului este analizată şi folosită şi de către alte ramuri ale economiei:
arhitectura peisajului, managementul peisajului, amenajarea peisajului, dezvoltarea
durabilă a teritoriului etc.

21
 9. Convenţia Europeană a Peisajului

Convenţia Europeană a Peisajului a fost semnată în 20 octombrie 2000 la Florenţa

şi a apărut ca Legea nr. 451 din 8 iulie 2002 pentru ratificarea Convenţiei europene a
peisajului apărută în Monitorul Oficial nr. 536 din 23 iulie 2002. Această convenţie este
un act internaţional.
Convenţia începe printr-un preambul în care este motivată necesitatea convenţiei.
Printre altele se menţionează:
- peisajul constituie un indicator al calităţii vieţii
- activităţile economice accelerează dinamica peisajelor
- dezvoltarea durabilă trebuie să ţină seama de calitatea şi starea peisajelor
- există numeroase alte convenţii premergătoare, care au legătură cu peisajele:
o convenţia privind protecţia habitatelor naturale şi a vieţii sălbatice
o convenţia privind protecţia patrimoniului arhitectural
o carta europeană a autonomiei locale
o convenţia privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural
o etc.
Primul capitol cuprinde prevederi generale. Aici sunt prezentate definiţiile
peisajului, a politicii peisajului, a obiectivului de calitate peisajeră, a protecţiei peisajului,
a managementului peisajului şi amenajării peisajului. Apoi se precizează aria de aplicare,
obiectivele (promovarea protecţiei peisajelor, managementul şi amenajarea acestora).
Capitolul II se referă la măsurile ce trebuie luate pe plan naţional (generale) şi de
către responsabilii implicaţi. Articolul 6 se referă la măsurile specifice: mărirea gradului
de conştientizare, formare şi educare, identificare şi evaluare, obiectivele de calitate
precum şi instrumentele şi modalităţile de implementare.
Cap. III este intitulat Cooperarea europeană. Pentru o convenţie europeană
cooperarea internaţională este esenţială. Se prevede elaborarea unor programe şi politici
internaţionale, asistenţă mutuală şi schimb de informaţii şi de specialişti. O atenţie
specială se acordă peisajelor transfrontiere (care beneficiază adesea de condiţii speciale,
impuse de regimul de frontieră – de ex. pe graniţa Oder-Neisse). Sunt prevăzute, de
asemenea, monitorizarea implementării convenţiei precum şi acordarea unor premii
pentru realizări deosebite.
Cap. IV cuprinde clauzele finale. Aici sunt precizate mai mult aspecte tehnice, de
semnare, aderare, denunţare, aplicare în teritoriu, amendamente etc. Pentru România
convenţia este actuală şi activă. Statele care nu au semnat încă această convenţie, pot
adera la ea şi ulterior.

Comentarii:
Noţiunea de „convenţie” vine de la a conveni şi are sensul de „înţelegere”. O
convenţie europeană este, deci, un tratat internaţional. Convenţia europeană a peisajului
este o urmare firească a elaborării celorlalte convenţii şi tratate. Ea armonizează cu
acestea. Pentru geografia peisajului mai importante sunt convenţia privind protecţia
patrimoniului arhitectural şi carta europeană a autonomiei locale. Elaborarea ei a fost
necesară pentru că a fost recunoscută dinamica accelerată a peisajului geografic în
ansamblul lui şi, prin aceasta, degradarea condiţiilor de viaţă şi pierderea specificului
regional, mai cu seamă în urma procesului de globalizare.

22
 Importantă este repartizarea responsabilităţilor, după principiul subsidiarităţii.
Acest lucru înseamnă că fiecare stat participant decide care sunt şi cum repartizează
aceste responsabilităţi. În România se pare că există doar nişte decizii şi mai puţin
implemetarea lor, resp. ele sunt, de regulă, doar pe hârtie şi nu se aplică. Drept urmare
constatăm degradarea accelerată a peisajului cultural, mai cu seamă în regiunile prospere
din punct de vedere economic.
Formarea specialiştilor se realizează la Universităţi (facultăţile de Geografie,
Ştiinţa mediului), la Universităţile de Agronomie şi la Universităţile Tehnice(Arhitectura
peisajului). Ştiinţa peisajului fiind, de fapt, un domeniu pluridisciplinar, un accent trebuie
pus tocmai pe o pregătire pluridisciplinară a specialiştilor, pentru a surpinde fenomenul
peisajer în toată complexitatea lui.
Identificarea peisajelor care trebuie protejate revine administraţiei locale şi
autorităţilor abilitate, cu ajutorul specialiştilor şi a populaţiei locale, care cunosc cel mai
bine situaţia din teren.
Ideea unei convenţii europene necesită o cooperare europeană pentru
impelentarea ei. Aici există numeroase forme de cooperare, amintite în convenţie. Doar
cunoscând peisajele din alte state, problemele de protecţie şi valorificare a acestora, se
pot identifica direcţii de evoluţie şi strategii şi politici comune ale peisajului. Pentru
aceasta este necesară o monitorizare comună, europeană.

23
 10. Dinamica şi valorificarea peisajului cultural

Dinamica peisajelor a fost diferită în timpurile istorice şi în diferitele regiuni ale

globului.
Ea depinde de un compex de factori:
a.Stadiul de dezvoltare socială şi economică a societăţii/regiunii. Dinamica
este lentă sau chiar insesizabilă în stadiul de preistorie, fiind accelerată în antichitate (la
popoarele dezvoltate, ca indienii, chinezii, egiptenii, grecii, romanii etc., prin dezvoltarea
oraşelor, porturilor, prin defrişările masive etc.) şi evul mediu (dezvoltarea agriculturii, a
oraşelor medievale, a construcţiilor religioase etc.). În perioada industrială peisajul s-a
modificat mai rapid, aparând noi tipuri de peisaje, ca cel minier sau cel industrial, dar şi
celelalte peisaje s-au modificat treptat. În secolul XX dinamica a mai crescut, în primul
rând datorită perfecţionării tehnologiilor, datorită posibilităţilor aproape nelimitate de a
transforma natura, dar şi cu unele caracteristici noi, cum sunt cele ale oraşului socialist
sau cartierele noi ultramoderne din Europa de Vest (de ex. cartierul La Defense/Paris) sau
oraşele moderne, nou create (Brasilia etc.). La sfârşitul mileniului II dinamica s-a
accentuat încă mai mult, mai cu seamă în statele foarte bogate (Emiratele Arabe,
Honkong, Japonia etc.) unde au apărut insule artificiale, construcţii îndrăzneţe, suprafeţe
agricole tehnologizate etc.
b. Potenţialul de aşezare. În prezent cele mai intense modificări ale peisajului
geografic au loc în lungul axelor de dezvoltare economică (de ex. dealungul unor căi
rutiere şi ferate importante, cu centre economice importante) şi în regiunile periurbane ale
oraşelor mari (în România: Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Constanţa etc.). Aici
modificarea structurii funcţionale a teritoriului este rapidă, mai ales prin transformarea
unor terenuri agricole în zone industriale, de depozitare, de circulaţie, de comerţ etc. Un
exemplu bun este marginea şi împrejurimea municipiului Cluj-Napoca, cu dezvoltarea
celor trei parcuri industriale (TETAROM I, II, III), a marilor centre comerciale şi
distractive (Iulius Mall, Polus Center), precum şi a hipermarketurilor, ca Real, Cora,
Metro, Praktiker etc.).
La o anumită distanţă faţă de aceste axe de dezvoltare (la 0,5 – 3 km) există o
dinamică mai lentă şi controlată: reînnoirea este moderată, adesea se păstrează structuri şi
arhitecturi tradiţionale, materiale de construcţii tradiţionale, dar, uneori, există şi
modificări radicale ale peisajului cultural tradiţional, dar pe arii şi de importanţă limitate.
Aici putem aminti, ca exemple, centrele comunale şi alte sate din valea Arieşului,
apropiate faţă de şoseaua naţională şi de cursul râului (Moldoveneşti, Ocoliş, Poşaga,
Sălciua etc.).
La distanţă mare faţă de principalele căi de comunicaţii, deci cu un potenţial de
aşezare scăzut, regiunile respective s-au caracterizat, începând cu anii '70 ai secolului
trecut, şi se caracterizează şi în prezent printr-o depopulare puternică, ceea ce a dus la o
degradare a peisajului cultural. Reînnoirea este practic oprită, pentru că în astfel de
regiuni trăiesc prioritar bătrânii, care nu au nici mijloacele financiare necesare şi nici
forţa şi timpul necesare pentru nişte modificări profunde. În schimb, adesea nici
întreţinerea nu este asigurată, situaţie în care fânaţele nu mai sunt cosite, vitele de pe
păşuni dispari, casele şi, mai ales, anexele gospodăreşti se prăbuşesc şi astfel se crează
impresia unui peisaj cultural tradiţional în curs de degradare sau chiar de distrugere.

24
 Valorificarea peisajului cultural se face de către localnici în interesul lor şi a
turiştilor care vizitează regiunea respectivă.
Pentru localnici este important ca ei să se simtă bine în locul în care trăiesc (vezi
Convenţia Europeană a Peisajului). Este un argument pentru a nu părăsi locul respectiv,
pentru că, chiar dacă în altă parte poţi câştiga mai bine, în locurile natale (peisajul
cultural cu care te-ai obişnuit) te simţi mai bine. De aceea este foarte important ca
populaţia locală să fie consultată în privinţa păstrării sau a modificării peisajului cultural.
Un peisaj cultural tradiţional valoros va atrage turişti. Va atrage cu atât mai mulţi,
cu cât este mai variat, mai autentic, mai bine întreţinut. Aici pot fi enunţate câteva reguli:
- Peisajul cultural este cu atât mai atractiv, cu cât are elemente mai numeroase şi
mai valoroase. O localitate rurală, în care turiştii vor vizita doar o biserică valoroasă, va
atrage mai puţin turişti faţă de un sat (de ex. maramureşan), care are case tradiţionale,
porţi, fântâni interesante, anexe gospodăreşti tipice pentru regiunea respectivă; contează
însă şi peisajul din afara localităţii (un extravilan cu terasete agricole, căpiţe de fân,
animale pe păşune, arbori izolaţi cu o semnificaţie oarecare (de jurisdicţie, distractivă
etc.).
- Pentru o regiune sunt importante varietatea peisajului (cultural şi natural)
precum şi promovarea peisajului prin toate căile: internet, pliante, hărţi, broşuri etc.
Variantă optimă de valorificare este crearea unei reţele de localităţi, obiective şi
elemente, care sunt promovate împreună. Este cert că un turist vine mai degrabă într-o
regiune, unde are multe de vizitat faţă de una care oare doar un obiectiv, cât de valoros ar
fi acesta.
În acest sens se poate da exemplu regiunea Charante din Franţa de vest. S-a scos o
broşură cu un scop dublu:
- de informare: aici sunt enumerate rezervaţii naturale, biserici, castele, muzee,
vestigii arheologice din perioada romană etc., câte două pe o pagină, cu
fotografie, adresa, telefon, programul de vizitare şi alte detalii;
- de beneficiu financiar pentru turist: odată ajuns în posesia broşurii (prin
cumpărare la primul obiectiv vizitat), turistul beneficiază de o reducere la
toate celelalte; prin urmare are atât informaţia necesară cât şi imboldul
financiar de a vizita cât mai multe dintre elementele culturale, localităţi,
locaţii etc.

Valorificarea peisajelor prin turism trebuie făcută diferit în funcţie de potenţialul

valoric şi de aşezare. Astfel, peisajele puternic transformate în lungul axelor de
dezvoltare nu prezintă, de regulă, interes decât pentru turismul comercial şi distractiv (ex.
mall-urile, supermagazinele, restaurantele).
Peisajele culturale tradiţionale din categoria a II-a de poziţie, cele cu modificări
moderate şi fără un exod mare de populaţie, pot fi valorificate prin turism rural
(ecologic), locuitorii satelor cazând turiştii din exterior şi câştigând şi din vânzarea
produselor alimentare proprii. Construirea unor pensiuni sau hanuri în stilul arhitectruii
locale nu împiedică această dezvoltare ci oferă o şansă turiştilor care doresc un alt tip de
cazare. Localnicii vor fi interesaţi de menţinerea elementelor peisagistice valoroase,
pentru că ele atrag turiştii.

25
 Satele îndepărtate şi izolate nu pot fi valorificate în acelaşi mod, pentru că, aşa
cum am văzut, peisajul rural acolo se degradează. Soluţia aici ar fi preluarea, de către o
firmă turistică puternică, a caselor rămase goale, care trebuie întreţinute, adaptate pentru
turism, promovate şi utilizate, dacă se poate în reţea cu alte sate de acelaşi gen sau cu alte
obiective peisagere. Desigur, firma de turism ar trebui să se ocupe şi de întreţinerea
infrastructurii de circulaţie şi de comunicaţie. Înfiinţarea unui centru de informaţie
turistică în regiune poate impulsiona turismul prin informaţiile asupra reţelei, asupra
obiectivelor naturale şi culturale din regiune (incl. târguri, festivaluri etnografice şi de
folclor etc.).
Alte posibilităţi de valorificare a peisajelor este redarea lor în vederi, albume cu
tema peisajului geografic, volume istorico-geografico-culturale (germ.: Landeskunde),
filme documentare, descrieri.
Evident, pentru proiectele mari trebuie accesate fonduri europene sau credite
interne, căci orice amenajare sau chiar şi numai măsurile de protecţie a peisajului costă.
În aceste proiecte trebuie incluse populaţia locală, prin administraţia locală, specialişti
(cercetători, universitari etc.) precum şi ONG-uri.

26