Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele

XVIII-XX)

Subiectul III, varianta 95

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român modern, de la proiect
politic la România, având în vedere:

 precizarea secolului în care s-a realizat statul român modern;

 prezentarea unei acţiuni politice care a contribuit la realizarea statul român modern;
 menţionarea unei cauze care a dus la formarea României Mari;
 menţionarea a două acţiuni politice, prin care s-a înfăptuit România Mare şi a unei
consecinţe a acestui fapt istoric;
 formularea unui punct de vedere cu privire la evoluţia statului român modern şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

NOTĂ! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării,

evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice
(coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

Rezolvare

După unii istorici, epoca modernă începe la jumătatea secolului al XVIII-lea, când încep să fie
aplicate noi reguli juridice, cel puţin în privinţa statutului juridic al ţărănimii, majoritatea
covârşitoare a populaţiei, şi de când Principatele intră tot mai serios în atenţia cancelariilor
europene, pe fondul „crizei orientale”. Tot în aceeaşi perioadă se observă creşterea
preocupărilor privind statul modern, a proiectelor de organizare şi funcţionare a instituţiilor şi a
societăţii, în paralel cu acele proiecte care vizau schimbarea pozitivă a statutului politico-juridic
internaţional.
Dacă în perioada domniilor fanariote (1711/16 - 1821) au fost prea puţine ocazii favorabile
pentru ca reprezentanţii „partidei naţionale” să-şi poată pună în practică măcar parţial
proiectele privind statul modern, după mişcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821 şi după
revenirea la domniile pământene (1822), mişcarea politică naţională va cunoaşte un nou avânt.
Secolul al XIX-lea este cel în care se va înfăptui statul român modern, prin acţiunea dârză,
tenace şi curajoasă a mai multor generaţii strălucite de oameni politici români, care s-au ridicat
la înălţimea momentului istoric pe care-l trăiau. Pentru a exemplifica realizarea acestui
important proces istoric, este de ajuns să amintesc lupta generaţiei unioniste (1849 – 1859),
care a reuşit în contextul favorabil creat de înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856)
să facă din ideea „statului-tampon” între Rusia şi Imperiul Otoman, din unirea Principatelor, i
problemă Europeană, poate cea mai importantă problemă a relaţiilor europene din anul 1857,
cel puţin. Este meritul generaţiei paşoptiste că a ştiut să profite de neînţelegerile dintre Marile
Puteri şi să realizeze statul român modern, prin „Unirea cea mică” de la 1859, prin alegerea lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn atât în Moldova (5 ianuarie 1859) cât şi în Ţara Românească (24
ianuarie 1859).
A urmat opera de reforme dusă de Cuza pentru punerea pe baze moderne a statului,
aducerea prinţului străin şi adoptarea Constituţiei din 1866, precum şi foarte importantul
moment al obţinerii independenţei de stat a României, prin participarea la războiul ruso-româno-
turc din 1877-1878. Astfel, după secole de aşteptare, spaţiul românesc, cel puţin în Moldova şi
Ţara Românească, îşi recăpăta neatârnarea şi prestigiul deţinut odată pe vremea marilor
voievozi din Evul Mediu. Schimbarea de statut politico-juridic internaţional a întărit tuturor
românilor speranţa că, odată, se va putea ajunge la unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Această speranţă a trebuit să mai aştepte câteva decenii, până când s-a ivit un moment
favorabil şi anume izbucnirea primului război mondial (1914-1918). Acesta a facilitat acţiunile
1
românilor în lupta pentru înfăptuirea unirii. O primă şi foarte importantă acţiune a fost
implicarea directă în război din 1916, ştiute fiind sacrificiile uriaşe făcute de către populaţie şi de
statul român pentru a putea lupta şi rezista în 1916-1917; alte acţiuni au fost cele ale românilor
din Basarabia, Bucovina şi Transilvania de a se organiza, propune, dezbate şi hotărî unirea cu
România în 1918. Prin urmare, acţiunea concretă a populaţiei româneşti din afara statului
naţional a fost încununarea unui şir întreg de eforturi în direcţia împlinirii dezideratului naţional,
consfinţit de evenimentul de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, când cei 1228 de delegaţi
aleşi şi peste 100.000 de oameni au hotărât Unirea cu România. Consecinţa acestui fapt a fost
realizarea României Mari, urmată apoi de obţinerea recunoaşterii internaţionale.
În partea de final, aş dori să-mi exprim un punct de vedere cu privire la evoluţia statului
român modern, în secolul al XIX-lea şi până la realizarea României Mari. Cred că a fost vorba
despre una dintre cele mai grele şi frumoase perioade din istoria naţională, când în sfârşit s-au
putut pune în practică proiectele care în secolul al XVIII-lea păreau utopice. Intrarea spaţiului
românesc în circuitul european, schimbarea contextului internaţional şi a raporturilor de putere
nu au făcut decât să favorizeze lupta românilor, pentru că altcineva nu a luptat pentru ei în mod
dezinteresat. Nu pot decât să admir generaţiile unor Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri, Costache Negri, Al. I. Cuza, Ion C. Brătianu, Carol I, Ion Inculeţ, Iancu Flondor,
Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Ferdinand „Întregitorul” sau Ion I. C. Brătianu, care cu toţii şi-au adus
contribuţia la îndeplinirea idealurilor naţionale. Poate că şi generaţia actuală de politicieni ar
trebui să fie mai atentă la exemplele trecutului!