Eseu despre statul român modern între proiect politic și realizare 

De-a lungul secolelor, țara noastră a suferit modificări mai mult sau mai puțin benefice pe plan politic,
economic și social. Însă, perioada dintre secolele al XVIII-lea-al XX-lea a marcat emanciparea României,
acțiunile pe plan intern și extern întreprinse de personalitățile politice și diplomații români contribuind decisiv
la desăvârșirea statului român.

Un program politic în care conducătorii românilor au abordat problema modernizării statului a fost ”Proiectul
de Constituție”, elaborat de domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat în anul 1741, adică secolul al XVIII-
lea. Reformele din acest proiect vizau desființarea șerbiei, numirea țăranilor clăcași  și modernizarea unor
domenii precum administrația și fiscalitatea.

O acțiune politică desfășurată în plan intern care a dus la realizarea statului român modern a fost dubla alegere a
lui Alexandru Ioan Cuza în anul 1859. În urma Războiului Crimeei din anii 1853-1856 soldat cu victoria
Imperiului Otoman în fața Rusiei, s-au întocmit Tratatul de Pace de la Paris din 18/30 martie 1856 și Convenția
de la Paris din 7/19 august 1858 care au avut în vedere și situația Țărilor Române. Astfel că, Moldova și Țara
Românească au primit o nouă titulatură ”Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei” în care era menținută
suzeranitatea otomană, dar se oferea ca protecție garanția Marilor Puteri. Profitând de caracterul ambiguu al
formulărilor din documente, românii au acționat în vederea unirii celor două principate. Așadar, în data de 5
ianuarie 1859, în Moldova, poporul l-a ales ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, iar pe 24 ianuarie 1859,
aceeași personalitate avea să fie domnitor și în Țara Românească, înfăptuind astfel unul dintre obiectivele
principale ale românilor.

Deși legile sale (dintre care amintim legea rurală, legea electorală și legea învățământului) au  bucurat poporul
și au ajutat la modernizarea statului, domnitorul nu a rezistat mult la conducere. Astfel, după înlăturarea lui
Alexandru Ioan Cuza de către opoziția coagulată în ”Monstruoasa coaliție” în anul 1866, prințul Carol I de
Hohenzellern a preluat puterea, în același an. Profitând de contextul internațional favorabil bazat pe
redeschiderea ”problemei orientale”, Carol I a acționat înspre îndeplinirea unui nou obiectiv național. În urma
semnării la data de 4/16 aprilie 1877 la București de către diplomații români și ruși a unei convenții prin care se
permitea trecerea trupelor rusești prin România fără a pune în pericol integritatea națională, Mihail
Kogălniceanu face un gest îndrăzneț, proclamând în Parlament la data de 9 mai 1877 independența României.
Aceasta trebuia să fie cucerită și pe front, astfel că armata română, în frunte cu Carol I pornesc ofensiva alături
de armata rusă. Asaltul asupra Plevnei din data de 30 august/11 septembrie 1877 a fost un semi-eșec, din 14
redute trupele aliate reușind să cucerească în primă fază doar trei, printre care și reduta Grivița I. Cu toate
acestea, în perioada următoare balanța a înclinat în favoarea rușilor și a românilor, armata otomană fiind
capturată în frunte cu comandantul său Osman Pașa. În urma Tratatului de Pace de la San Stefano din 19
februarie/3 martie 1878 și a Congresului internațional de la Berlin din vara aceluiași an, România a devenit
independentă, statut recunoscut și validat și pe plan internațional.

Putem spune că două personalități care s-au implicat în modernizarea statului român au fost  ministrul de
externe Mihail Kogălniceanu și principele, devenit rege în urma adoptării Constituției din 1866 prin care
România devenea monarhie, Carol I de Hohenzollern.

Secolul al XX-lea a însemnat consolidarea statului român modern, evenimentul cheie fiind  Marea Unire din
data de 1 decembrie 1918. Acțiunea care a favorizat împlinirea acestui ideal național a fost participarea
României la Primul Război Mondial în perioada 1916-1918, prin luptele purtate în vara anului 1917 la Mărăști,
Mărășești și Oituz. Sfârșitul războiului a prins țara în tabăra învingătoare, creând astfel o situație internă propice
realizării Unirii.

În opinia mea, constituirea și desăvârșirea statală este un proces normal și firesc pentru orice țară care dorește să
evolueze din punct de vedere politic, economic și social. În ceea ce privește România, constituirea statului
modern era necesară întrucât realitatea socială începuse să nu mai corespundă cu cea politică. Încă din secolul al
XVIII-lea populația a început să-și manifeste nemulțumirile fie prin răscoale și revoluții, fie prin acte
diplomatice în care cereau drepturi și libertăți cetățenești, unirea românilor și independența acestora. O
consecință importantă a desăvârșirii statale a fost adoptarea Constituției din 1923 prin care România dovedea că
este un stat cu principii și valori democratice, care punea preț pe drepturile poporului său.

În concluzie, drumul României de la proiect politic la realizare a fost unul anevoios, presărat cu obstacole
ridicate fie de opoziția internă, fie de cea externă care nu dorea ca statul român să iasă din sfera lor de influență.
Cu toate aceste, acțiunile românilor și luptele lor au fost răsplătite într-un final, anul 1918 rămânând în istorie ca
anul în care a luat ființă statul România.