Curs drept internațional public 6 aprilie 2023

Protecția mediului înconjurător în dreptul internațional

(subiectele abordate sunt tratate in cursul 22 din cartea Domnului Profesor

Adrian Nastase)

1.Considerații generale/Concepte și principii

Protecția mediului înconjurător reprezintă o prioritate atât la nivel internațional, cât

și la nivel național. Protecția mediului înconjurător se realizează de către state pentru
factorii de mediu care se află sub suveranitatea statului, dar și pentru factorii de mediu
situați în afara jurisdicției naționale, deoarece statele își asumă răspunderea în cazul
producerii de daune transfrontaliere. Protecția mediului înconjurător se realizează în
baza tratatele internaționale în vigoare. Cooperarea între state s-a intensificat, în ultimul
timp, la nivel internațional. Necesitatea intensificării cooperării între state a fost determinată
de înmulțirea tipurilor și surselor de poluare, dar și de creșterea gradului de pericol în cazul
utilizării unor poluanți. În realizarea protecției mediului înconjurător, statele trebuie să
respecte principiul sic utere tuo ut alienum non laedas (folosește ceea ce îți aparține în
așa fel încât să nu producă daune altuia).

La nivel internațional se pot menționa următoarele conferințe, reuniuni și instrumente

juridice internaționale:

 Conferința Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător, care a avut loc la

Stockholm între 5-16 iunie 1972, a constituit un prilej deosebit pentru realizarea de
consultări internaționale intense și schimb de opinii cu privire la demersurile care
trebuiau întreprinse pentru menținerea calității mediului și satisfacerea nevoile
generațiilor actuale și viitoare. Conform celor proclamate în preambulul Declarației
Conferinței, a ocroti și a îmbunătății mediul înconjurător pentru generațiile actuale și
viitoare trebuie să constituie pentru umanitate un obiectiv primordial, o sarcină a cărei
realizare va trebui coordonată și armonizată cu cea a obiectivelor fundamentale de
pace și dezvoltare economică și socială în întreaga lume. Totodată, deși se recunoaște
dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare,
într-un mediu care îi permite să trăiască demn și în prosperitate, totuși se stabilește și
obligația acestuia de a proteja mediul înconjurător, astfel încât de beneficiile acestuia
să se bucure atât generațiile prezente, dar și cele viitoare.
 În anul 1983, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă
Rezoluția 38/161 privind ,,Procesul de pregătire al perspectivei de mediu până în
anul 2000 și ulterior prin care înființează Comisia Mondială pentru Mediu și
Dezvoltare. Conform celor stabilite în rezoluția adoptată de Adunarea Generală ONU,
comisia trebuia să aibă în vedere următoarele obiective:să elaboreze strategii de mediu
pe termen lung pentru a realiza dezvoltarea durabilă până în anul 2000 și ulterior; să
recomande căi prin care preocuparea pentru protecția mediului să se poată realiza prin
cooperare între toate statele și să conducă la realizarea obiectivelor comune și de
susținere reciprocă avându-se în vedere relațiile dintre oameni, resurse, mediu și
dezvoltare; să ia în considerare modalitățile și mijloacele prin care societatea
 internațională urma să se ocupe mai eficient de preocupările legate de mediu; să
contribuie la definirea percepțiilor comune privind mediul pe termen lung,
identificarea problemelor și eforturilor necesare pentru a face față aspectelor de
protecție și de îmbunătățire a mediului.
 Având în vedere obiectivele și recomandările formulate, Comisia Mondială
pentru Mediu și Dezvoltare a elaborat, în anul 1987, Raportul Brundtland
intitulat „Viitorul nostru comun”. Comisia Brundtland a identificat două
probleme, și anume: dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mari şi standarde
înalte de trai pentru un mic procent din populaţie, ci înseamnă creşterea
nivelului de trai al tuturor. Raportul a plasat conceptul de dezvoltare durabilă pe
agenda globală de lucru și a determinat adoptarea deciziei în vederea convocării
Summit-ului Pământului din 1992.
 Astfel, preocupările pentru promovarea și implementarea conceptului de dezvoltare
durabilă au continuat cu organizarea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare şi Mediu de la Rio de Janeiro din 1992, eveniment cunoscut și sub
denumirea de Summit-ul Pământului. După douăzeci de ani de la prima conferință
globală privind mediul, Summit-ul Pământului a fost considerat o reuniune fără
precedent în ceea ce privește dimensiunea și amploarea preocupărilor. Statele
participante au încercat să regândească dezvoltarea economică și să identifice metode
eficiente în vederea stopării distrugerii resurselor naturale și reducerii poluării
planetei. Discuțiile purtate în cadrul summit-ului, derulate pe parcursul a două
săptămâni, au condus la adoptarea unui număr impresionant de documente, și
anume: ,,Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării", supranumită şi Cartea
Terrei; „Agenda 21";„Convenţia asupra biodiversităţii";„Convenţia-cadru privind
schimbările climatice" și „Declaraţia privind pădurile". Declarația de la Rio conține
27 de principii pe care statele se pot baza în adoptarea deciziilor și politicilor viitoare,
luând în considerare implicațiile de mediu ale socio-economice dezvoltare. Agenda 21
a reprezentat un program complex care cuprindea prevederi privind toate zonele
dezvoltării durabile. Considerat un plan cuprinzător pentru un parteneriat global,
Agenda 21 urmărea să concilieze măsurile necesare pentru menținerea unui mediu de
înaltă calitate cu cele privind asigurarea unei economii sănătoase pentru toți oamenii
din lume, identificând în același timp domenii-cheie de responsabilitate, precum și
estimări preliminare ale costurilor pentru succes. Agenda 21 poate fi considerată un
pas important spre durabilitate,care a condus la declanșarea acțiunilor la nivel local,
național și global.
 Prin urmare, Comisia Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă a fost
responsabilă cu monitorizarea progreselor înregistrate prin punerea în aplicare a
Agendei 21 și a Declarației de la Rio privind mediul și dezvoltarea. În vederea
realizării unei evaluări a progreselor înregistrate, statele au convenit o revizuire după
cinci ani a progresului Summit-ului Pământului de către Adunarea Generală ONU.
"Summit-ul pământului + 5" a evaluat cât de bine țările, organizațiile internaționale
și sectoarele societății civile au răspuns la provocarea Summit-ului Pământ, secretarul
general ONU Kofi Annan declarând că reuniunea organizată a avut ca principal scop
aprofundarea angajamentelor asumate la Rio și a subliniat că mai este nevoie timp
pentru realizarea tuturor obiectivelor stabilite.
 În septembrie 2000, liderii mondiali s-au reunit la sediul Organizației Națiunilor
Unite de la New York pentru a adopta Declarația Mileniului, angajând națiunile
lor într-un nou parteneriat global pentru reducerea sărăciei extreme. Prin
Declarația Mileniului, statele participante au evidențiat valorile fundamentale esențiale
pentru relațiile internaționale, și anume:libertatea, egalitatea, solidaritatea, toleranța,
 respectul pentru natură și răspunderea solidară, structurând conținutul documentului în
opt părți, după cum urmează:valori și principii; pacea, securitatea și dezarmarea;
eradicarea sărăciei și dezvoltarea; protecția mediului înconjurător; drepturile omului,
democrație și guvernarea echitabilă; protejarea persoanelor vulnerabile; abordarea
nevoilor specifice ale Africii și întărirea rolului ONU. Cele opt Obiective de
Dezvoltare ale Mileniului (ODM) au fost elaborate, în anul 2001, ca o foaie de parcurs
pentru implementarea Declarației Mileniului, și anume: eradicarea sărăciei extreme și
a foametei; realizarea educației primare universale; promovarea egalității de gen și
împuternicirea femeilor; reducerea mortalității infantile; îmbunătățirea sănătății
materne; combaterea HIV / SIDA, a malariei și a altor boli; asigurarea durabilității
mediului și dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare. Principala diferență
dintre ODM și Declarația Mileniului constă în faptul că următoarele teme din
Declarație nu au fost incluse în ODM: pacea, securitatea și dezarmarea; drepturile
omului, democrația și buna guvernanță; nevoile speciale ale Africii și reforma ONU.
 Summit-ul mondial privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg, din 2002, a
fost menit să reafirme Agenda 21, precum și să extindă dezbaterea dezvoltării
durabile pentru a încuraja parteneriatele între guvern și societatea civilă în
vederea îmbunătățirii vieții oamenilor și conservarea resurselor naturale.
 Urmărind să marcheze douăzeci de ani de la organizarea și desfășurarea Conferința
Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător, care a avut loc la Stockholm între 5-16
iunie 1972, precum și împlinirea a zece ani de la Summit-ul mondial privind
dezvoltarea durabilă de la Johannesburg, din 2002, Adunarea Generală ONU a
hotărât organizarea Conferinței privind dezvoltarea durabilă de la Rio de
Janeiro, Brazilia în perioada 20-22 iunie 2012. Conferința de la Rio de Janeiro,
cunoscută și sub denumirea Rio+20, a avut ca rezultat documentul final,
"Viitorul pe care îl dorim", act prin care statele și-au reafirmat angajamentele
față de toate acordurile, planurile și obiectivele anterioare privind dezvoltarea
durabilă. Totodată, s-a luat decizia de a înlocui Comisia pentru dezvoltare durabilă cu
un "forum politic la nivel înalt" pentru a progresa punerea în aplicare a obiectivelor
formulate. Astfel, activitatea Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă a încetat în baza
Rezoluției Adunării Generale ONU din 2013, aceasta fiind înlocuită de Forumului
Politic de Nivel Înalt al ONU privind Dezvoltarea Durabilă. Conferința de la Rio de
Janeiro, din 2012, a constituit punctul de pornire în elaborarea Agendei 2030, statele
luând decizia de a dezvolta obiectivele globale de dezvoltare durabilă pornind de la
obiectivele de dezvoltare ale mileniului.
 Summit-ul privind dezvoltarea durabilă, organizat la New York în 2015, a constituit
un moment istoric de maximă importanță prin adoptarea Agendei 2030 pentru
dezvoltare durabilă, reunind peste 150 de lideri mondiali la sediul organizației
O.N.U. pentru a decide și demara noi căi pentru îmbunătățirea vieții oamenilor. În
cadrul Conferinței Națiunilor Unite privind dezvoltarea durabilă, din 2015,
participanții au urmărit consacrarea principiului dezvoltării durabile avându-se în
vedere trăsăturile societății internaționale contemporane. Comparând obiectivele
stabilite în anul 2000 cu cele din Agenda 2030, constatăm o reformulare a acestora, o
reconsiderare a conținutului, deoarece o parte dintre acestea au fost parțial realizate,
dar și pentru că noile obiective urmau să constituie un răspuns la cerințele,
modificările și complexitatea situațiilor existente pe planeta noastră. Prin urmare,
cele 17 obiective de dezvoltare durabilă (Sustainable Development Goals) și 169
(targets)acțiuni constituie un plan de acțiune pentru oameni, planetă și
prosperitate.
 Răspunderea internaţională a statelor este o instituţie esenţială a dreptului
internaţional care stabileşte consecinţele ce decurg pentru un stat din încălcarea unei
obligaţii internaţionale. Răspunderea poate interveni în două situaţii distincte, dând
naştere la două tipuri de răspundere: a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite
(originea normelor încălcate - convenţională sau cutumiară);b) răspunderea pentru
consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul
internaţional (activităţi licite per se), răspunderea bazată pe risc. În ceea ce privește
răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţi care nu sunt
interzise de dreptul internaţional, răspunderea bazată pe risc, C.D.I. a decis că se au în
vedere atât problema prevenţiei, cât şi a măsurilor de remediere a daunelor cauzate.
Astfel C.D.I. a adoptat la cea de-a 53 sesiune din noiembrie 2001, proiectul de articole
privind ,,Prevenirea prejudiciilor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”, iar
în 2006 proiectul de articole privind ,,Principii privind atribuirea pierderilor în cazul
daunelor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”. În anul 2010, Adunarea
Generală O.N.U. a stabilit ca cele două proiecte de articole să constituie obiectul discuţiilor
celei de-a 68-a sesiuni sub titlul ,,Consideraţii privind prevenirea prejudiciilor transfrontiere
rezultate din activităţi periculoase şi atribuirea pierderilor în cazul acestor prejudicii”. Prin
Rezoluția Adunării Generale ONU 68/114 din 16 decembrie 2013, Adunarea Generală ONU
a invitat guvernele statelor membre ONU să prezinte observații suplimentare cu privire la
orice acțiuni viitoare, în special cu privire la forma articolelor și principiilor respective, ținând
cont de recomandările formulate de Comisia de Drept Internațional în acest sens, inclusiv în
ceea ce privește elaborarea unor convenții pe baza proiectelor elaborate, precum și despre
orice practică legată de aplicarea articolelor și principiilor. Totodată, Adunarea Generală
ONU a solicitat Secretarului General ONU să realizeze o culegere cu deciziile instanțelor
internaționale, dar și cu practica adoptată de alte organisme internaționale privind aplicarea
articolelor și principiilor stabilite în cele două proiecte. Dezbaterile asupra celor două proiecte
de articole au continuat și în anul 2016, dar și în anul 2019. Prin Rezoluția Adunării
Generale ONU 74/189 din 18 decembrie 2019 hotărându-se includerea subiectului pe ordinea
de zi provizorie a celei de-a 77 sesiune a Adunării Generala ONU care era programată pentru
anul 2022. (https://legal.un.org/ilc/guide/9_7.shtml)
În anul 2008 Comisia de Drept Internațional a adoptat proiectele de articole
privind Dreptul aplicabil aquiferelor transfrontaliere.Aquiferul transfrontalier
constituie o formațiune geologică permeabilă care deține apă, ale cărei componente se
află în două sau mai multe state. În conformitate cu articolul 23 din statutul său, Comisia a
decis să recomande Adunării Generale ONU: (a) să ia act de proiectele de articole privind
Dreptul aplicabil aquiferelor transfrontaliere într-o rezoluție și să anexeze aceste articole la
rezoluţie; (b) Să recomande statelor în cauză să ia aranjamente bilaterale sau regionale
adecvate pentru gestionarea corespunzătoare a aquiferelor transfrontaliere pe baza principiilor
enunțate în aceste articole; (c) De asemenea, să ia în considerare, într-o etapă ulterioară și
având în vedere importanța subiectului, elaborarea unei convenții pe baza proiectelor de
articole. Conform proiectului de articole adoptat de Comisia de Drept
Internațional:fiecare stat acvifer își exercită suveranitatea asupra porțiunii unui acvifer
transfrontalier sau sistem acvifer situat pe teritoriul său; statele acvifere vor utiliza
acviferele transfrontaliere sau sistemele de acvifere conform principiului utilizării
rezonabile și echitabile; statele acvifere trebuie să ia toate măsurile pentru a preveni
provocarea de daune semnificative; statele acvifere au obligația de a coopera și de a face
schimb de informații în vederea protejării și conservării sistemelor acvifere etc.
(https://legal.un.org/ilc/texts/instruments/english/draft_articles/8_5_2008.pdf)

Comisia de Drept Internațional a acordat o atenție deosebită problemelor de interes

internațional adoptând în anul 2016 proiectul de articole privind protecția persoanelor în caz
de dezastre (https://legal.un.org/ilc/summaries/6_3.shtml), în prezent analizând o serie de
subiecte ca protecția atmosferei în dreptul internațional
(https://legal.un.org/ilc/summaries/8_8.shtml), respectiv protecția mediului în timpul
conflictelor armate (https://legal.un.org/ilc/summaries/8_7.shtml) sau subiectul privind
Creșterea nivelului mărilor în relație cu dreptul internațional. În anul 2020, Grupul de studiu
constituit în vedere identificării și cercetării consecințelor juridice ale creșterii nivelului
mărilor și oceanelor s-a concentrat pe subiectul creșterii nivelului mării în raport cu dreptul
mării. În această privință, Comisia a apreciat că a primit, până la 31 decembrie 2019, exemple
de practică de la state care ar putea fi relevante (chiar și indirect) pentru creșterea nivelului
mării sau alte schimbări în circumstanțe de natură similară.
2. Obligații cu caracter general ale statelor în domeniul protecției mediului
Dintre obligațiile statelor cu caracter general enumerăm:
-obligația de a preveni și reduce pericolul, riscul care implică un grad sporit de
periculozitate, precum și angajamentul de a preveni și reduce poluarea,
-obligația de colaborare cu caracter general și de permanență cu privire la schimbul de
informații, evaluarea situației și consultarea prealabilă asupra măsurilor care urmează a fi
luate;
-obligația de a proteja cursurile de apă, ecosistemele, resursele naturale ale mediului,
protecția mediului marin.
3.Obligații cu caracter specific ale statelor în domeniul protecției mediului
Obligațiile cu caracter specific ale statelor se pot identifica în documentele
internaționale care reglementează aspecte specifice privind protecția mediului.

4.Răspunderea și compensarea

Proiectul de Convenție privind prevenirea daunelor transfrontaliere ale activităților

periculoase, adoptat de CDI la sesiunea din 2001 (proiectul este pe agenda de lucru a
Adunării Generale ONU)

 Articolele proiectului se aplică activităților neinterzise de dreptul internațional

care implică un risc de a provoca daune transfrontaliere semnificative prin
consecințele lor fizice.
 Statul de origine trebuie să ia toate măsurile adecvate pentru a preveni daunele
transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, pentru a reduce riscul producerii
acestora.
 Statele în cauză cooperează cu bună-credință și, după caz, solicită asistența uneia
sau mai multor organizații internaționale competente pentru prevenirea unor
daune transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, pentru a reduce riscul
acestora.
 Statele în cauză iau măsurile legislative, administrative sau de altă natură
necesare, inclusiv instituirea unor mecanisme de monitorizare adecvate pentru a
pune în aplicare dispozițiile proiectul de articole.
  Statul de origine trebuie să îndeplinească procedura autorizării prealabile
pentru:
(a) orice activitate care intră în sfera de aplicare a proiectului desfășurate pe teritoriul
statului sau în alt mod sub jurisdicția sau controlul său;
(b) orice modificare majoră a unei activități menționate la litera (a);
(c) orice plan de schimbare a unei activități care o poate transforma într-una care intră
în sfera de aplicare a proiectului.
 Cerința de autorizare stabilită de un stat se aplică pentru toate activitățile
preexistente din domeniul de aplicare al proiectului
 Autorizațiile deja emise de stat pentru activități preexistente sunt revizuite
pentru a se conforma prevederilor proiectului.
 În cazul nerespectării termenilor autorizației, statul de origine ia toate măsurile
necesare, inclusiv, dacă este necesar, încetarea autorizației.
 Orice decizie cu privire la autorizarea unei activități care intră în domeniul de
aplicare al proiectului se bazează, în special, pe o evaluare a posibilelor daune
transfrontaliere cauzate de această activitate, inclusiv orice evaluare a impactului
asupra mediului.
 În cazul în care evaluarea indică un risc de a provoca vătămări transfrontaliere
semnificative, statul de origine furnizează statului susceptibil să fie afectat o
notificare în timp util a riscului și evaluării și îi transmite acestuia tehnicile
disponibile și toate celelalte date relevante, precum și informațiile pe care se
bazează evaluarea.
 Statul de origine nu ia nicio decizie privind autorizarea activității până la
primirea, într-o perioadă care nu depășește șase luni, a răspunsului din partea
statului care poate fi afectat.
 Statele interesate se consultă, la cererea oricăreia dintre ele, în vederea obținerii
de soluții acceptabile cu privire la măsurile care trebuie adoptate pentru a
preveni vătămările transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, pentru a
reduce riscul acestora. La începutul acestor consultări, statele în cauză convin, cu
privire la un termen rezonabil pentru consultări.
 Statele în cauză caută soluții bazate pe un echilibru echitabil de interese,
 În cazul în care consultările nu reușesc să conducă la o soluție convenită, statul
de origine ține totuși seama de interesele statelor care ar putea fi afectate în cazul
în care decide să autorizeze activitatea care urmează să fie exercitată, fără a
aduce atingere drepturile oricărui stat care poate fi afectat.
 Pentru a realiza un echilibru echitabil de interese, statele în cauză iau în
considerare toți factorii și circumstanțele relevante, inclusiv:
(a) gradul de risc de vătămare transfrontalieră semnificativă și disponibilitatea
mijloacelor de prevenire a acestui prejudiciu, minimizarea riscului acestora sau
repararea prejudiciului;
(b) importanța activității, ținând cont de avantajele sale generale de caracterul social,
economic și tehnic pentru statul de origine în raport cu potențialul prejudiciu pentru
statul susceptibil de a fi afectat;
c)riscul de vătămare semnificativă a mediului și disponibilitatea mijloacelor de
prevenire a acestor daune sau minimizarea riscului sau restabilirea mediului;
(d) gradul în care statul de origine și, după caz, statul susceptibil de a fi afectat sunt
pregătiți să contribuie la costurile de prevenire;
(e) viabilitatea economică a activității în raport cu costurile de prevenire și posibilitatea
desfășurării activității în altă parte sau prin alte mijloace sau înlocuirea acesteia cu o
activitate alternativă;
(f) standardele de prevenire pe care statul probabil să fie afectat se aplică acelorași
activități comparabile și standardelor aplicate în practici regionale sau internaționale
comparabile.

 Dacă un stat are motive rezonabile să creadă că o activitate planificată sau

desfășurată în statul de origine poate implica riscul de a-i provoca daune
transfrontaliere semnificative, acesta poate solicita statului de origine să se
conformeze prevederilor proiectului
 În cazul în care statul de origine constată totuși că nu este obligat să furnizeze o
notificare, acesta informează statul solicitant într-un termen rezonabil, furnizând
o explicație documentată care prezintă motivele acestei constatări .
 Pe parcursul consultărilor, statul de origine stabilește, dacă este solicitat de
celălalt stat, să introducă măsuri adecvate și fezabile pentru a reduce riscul și,
dacă este cazul, pentru a suspenda activitatea în cauză pentru o perioadă
rezonabilă.
 În timp ce se desfășoară activitatea, statele în cauză schimbă în timp util toate
informațiile disponibile referitoare la acea activitate relevantă pentru prevenirea
unor daune transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, minimizarea riscului
acestora. Un astfel de schimb de informații continuă până când statele în cauză
consideră că este adecvat chiar și după încheierea activității.
 Statele în cauză furnizează, prin mijloacele adecvate, publicului susceptibil să fie
afectat de o activitate din domeniul de aplicare a prezentului proiect informații
relevante referitoare la acea activitate, riscul implicat și prejudiciul care ar putea
rezulta.
 Datele și informațiile esențiale pentru securitatea națională a statului de origine
sau pentru protecția secretelor industriale sau a proprietății intelectuale pot fi
reținute, dar statul de origine va coopera cu bună-credință cu statul care poate fi
afectat în furnizarea cât mai multor informații.
 Cu excepția cazului în care statele în cauză nu au convenit altfel pentru protecția
intereselor persoanelor, fizice sau juridice, care pot fi sau sunt expuse riscului de
vătămare transfrontalieră semnificativă ca urmare a unei activități din domeniul
de aplicare al proiectului, un stat trebuie: să nu discrimineze pe baza
naționalității sau a reședinței sau a locului în care s-ar putea produce vătămarea,
în acordarea acestor persoane, în conformitate cu sistemul său juridic, acces la
procedurile judiciare sau de altă natură pentru a solicita protecție sau alte
remedii adecvate.
 Statul de origine elaborează planuri de urgență pentru a răspunde la situații de
urgență, în cooperare, dacă este cazul, cu statul posibil afectat și organizațiile
internaționale competente.
 Statul de origine comunică, fără întârziere și prin mijloacele cele mai rapide,
statului care poate fi afectat de o situație de urgență cu privire la o activitate care
face obiectul proiectului și îi furnizează toate informațiile relevante și disponibile.
 Prevederile proiectului nu aduc atingere obligațiilor statelor în temeiul tratatelor
sau regulilor relevante de drept internațional cutumiar.
 Orice litigiu privind interpretarea sau aplicarea prevederilor menționate se
soluționează rapid prin mijloace pașnice de soluționare alese prin acordul
reciproc al părților, inclusiv negocieri, mediere, conciliere, arbitraj sau
soluționare judiciară.
  În lipsa unui acord privind mijloacele de soluționare pașnică a litigiului într-o
perioadă de șase luni, părțile în litigiu vor recurge, la cererea oricăreia dintre ele,
la constituirea unei comisii imparțiale de constatare a faptelor. Comisia de
constatare a informațiilor este compusă dintr-un membru desemnat de fiecare
parte în litigiu și, în plus, un membru care nu are naționalitatea niciunei părți la
litigiul ales de membrii desemnați care vor îndeplini funcția de președinte.

Proiectul de Principii privind atribuirea răspunderii pentru pagube în cazul daunelor

transfrontaliere ale activităților periculoase, adoptat de CDI la sesiunea din 2006

Proiectul de principii se aplică daunelor transfrontaliere cauzate de activități

periculoase neinterzise de dreptul internațional. Scopurile proiectului de principii sunt:
să asigure o compensare promptă și adecvată victimelor daunelor transfrontaliere și
protecția mediului în caz de daune transfrontaliere, în special în ceea ce privește
atenuarea daunelor aduse mediului și restabilirea sau reîncadrarea acestuia.
Fiecare stat ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că sunt
disponibile compensații rapide și adecvate pentru victimele daunelor transfrontaliere
cauzate de activități periculoase situate pe teritoriul său sau în altă parte sub jurisdicția
sau controlul său. Aceste măsuri ar trebui să includă impunerea răspunderii asupra
operatorului sau, dacă este cazul, altei persoane sau entități. O astfel de răspundere nu
ar trebui să necesite dovada defecțiunii. Aceste măsuri ar trebui să includă, de
asemenea, cerința operatorului sau, după caz, a unei alte persoane sau entități, de a
stabili și menține securitatea financiară, cum ar fi asigurarea, obligațiunile sau alte
garanții financiare pentru acoperirea creanțelor de compensare. În cazuri adecvate,
aceste măsuri ar trebui să includă cerința pentru înființarea de fonduri la nivel național.
Statul de origine ar trebui să se asigure, de asemenea, că sunt puse la dispoziție resurse
financiare suplimentare.

Statele furnizează organismelor lor judiciare și administrative interne competența

necesară și se asigură că aceste organisme au la dispoziție remedii prompte, adecvate și
eficiente în caz de daune transfrontaliere cauzate de activități periculoase situate pe
teritoriul lor sau în alt mod sub jurisdicția sau controlul lor. Victimele daunelor
transfrontaliere ar trebui să aibă acces la căile de atac în statul de origine care nu sunt
mai puțin prompte, adecvate și eficiente decât cele disponibile victimelor care suferă
daune, din același incident, pe teritoriul statului respectiv. Prevederile anterioare nu
aduc atingere dreptului victimelor de a solicita remedii, altele decât cele disponibile în
statul de origine. Statele pot prevedea recurgerea la procedurile internaționale de
soluționare a creanțelor care sunt rapide și implică cheltuieli minime. Statele ar trebui
să garanteze accesul adecvat la informațiile relevante pentru urmărirea căilor de atac,
inclusiv cererile de compensare.

În cazul în care, pentru anumite categorii de activități periculoase, acordurile globale,

regionale sau bilaterale specifice ar oferi aranjamente eficiente privind compensarea,
măsurile de răspuns și căile de atac internaționale și interne, ar trebui să se depună toate
eforturile pentru a încheia astfel de acorduri specifice. Aceste acorduri ar trebui să
includă, după caz, aranjamente pentru ca fondurile industriale și / sau de stat să ofere
compensații suplimentare în cazul în care resursele financiare ale operatorului, inclusiv
măsurile de securitate financiară, sunt insuficiente pentru a acoperi daunele suferite ca
urmare a unei incident. Aceste fonduri pot fi proiectate pentru a suplimenta sau înlocui
fondurile naționale din industrie.
Fiecare stat ar trebui să adopte măsurile legislative, de reglementare și administrative
necesare pentru punerea în aplicare a proiectului de principii. Proiectul de principii și
măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora se aplică fără discriminare,
cum ar fi cea bazată pe cetățenie, domiciliu sau reședință. Statele ar trebui să coopereze
între ele pentru punerea în aplicare a proiectului de principii.

Bibliografie:

Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2018