DEZVOLTAREA DURABILĂ

istoria conceptului, abordare globală şi europeană, indicatori de evaluare

Dezvoltarea durabilă este un concept relativ nou aplicat creşterii economice, cu

scopul de a lua în considerare, în principal, aspectele de ordin ecologic la nivelul
Planetei.
Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe
parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri ştiinţifice aprofundate pe plan
internaţional şi a căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării (SNDD –
www.mmediu.ro).
Acest nou concept privind dezvoltarea societăţii umane îşi propune să
desemneze totalitatea formelor şi metodelor de dezvoltare socio-economică al căror
scop fundamental îl reprezintă asigurarea echilibrului dintre sistemele socio-economice
şi resursele naturale.
Din punct de vedere grafic, poate fi vorba de o dezvoltare durabilă doar în zona
de suprapunere simultană a celor trei „piloni” (dezvoltare economică, dezvoltare socială
şi protecţia mediului) pe care se sprijină un astfel de model al dezvoltării (fig.1) { UCN.
2006. The Future of Sustainability: Re-thinking Environment and Development in the
Twenty-first Century. Report of the IUCN Renowned Thinkers Meeting, 29-31 January,
2006}

DEZVOLTARE
SOCIALĂ

Suportabil Echitabil

Durabil

PROTECŢIA DEZVOLTARE
MEDIULUI Viabil ECONOMICĂ

Fig. 1. Reprezentarea grafică a interacţiunii celor trei componente ale dezvoltării

durabile.

Conceptul de dezvoltare durabilă a apărut acum câţiva zeci de ani, fiind adus în
discuţie la numeroase întâlniri internaţionale, cu scopul de a se defini un model de
dezvoltare a societăţii umane care să reducă inegalităţile sociale şi să diminueze
impactul asupra mediului înconjurător.
În acest sens, reperele temporale importante ar fi:
- 1968 – crearea Clubului de la Roma, format din personalităţi din diferite domenii
(academic, ştiinţă, cercetare, politic etc.) care ocupau poziţii importante în ţările

1
 din care proveneau; scopul principal al activităţii acestei asociaţii îl reprezenta
identificarea problemelor generate de dezvoltarea omenirii.

- 1972 – Clubul de la Roma publică “Limitele creşterii” (Raportul Meadows),

material în care se semnalează faptul că evoluţiile economice şi sociale ale
statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele
activităţii umane asupra cadrului natural. Documentul prezintă datele, rezultate
din simulările informatice, privind evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei,
impactul industrializării, efectele poluării, producţia de alimente şi tendinţele de
epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare
practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung.

- 1972 - la Stockholm are loc Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul Uman,
în care reprezentanţii naţiunilor prezente şi-au manifestat îngrijorarea cu privire la
modul în care activitatea umană influenţează mediul. În acest sens, au fost
discutate probleme privind poluarea, distrugerea resurselor, deteriorarea
mediului, pericolul dispariţiei unor specii. Totodată s-a remarcat nevoia de a
creşte nivelul de trai al oamenilor, acceptându-se legătura indisolubilă dintre
calitatea vieţii şi condiţia mediului pentru generaţiile actuale şi viitoare.
Rezultatele concrete ale Conferinţei au fost următoarele:
 Declaraţia de la Stockholm,
 Planul de Acţiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:
a. programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);
b. activităţile pentru managementul mediului;
c. măsurile de sprijin.
 Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), al cărui Consiliu de
Conducere şi Secretariat au fost înfiinţate în decembrie 1972 de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite.
 Fondul Voluntar pentru Mediu, înfiinţat în ianuarie 1973, în conformitate cu
procedurile financiare ale Naţiunilor Unite.

- 1983 – Naţiunile Unite înfiinţează Comisia Mondială pentru Mediu si

Dezvoltare (World Commission on Environment and Development), organism
prezidat de Gro Harlem Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei, la acea dată. În
semn de apreciere a calităţii activităţii sale, Comisia este cunoscută sub
denumirea de Comisia Brundtland. Scopul principal al activităţii acestei Comisii
l-a constituit studierea dinamicii deteriorării mediului şi elaborarea de soluţii cu
privire la viabilitatea pe termen lung a societăţii umane.

- 1987 – Comisia Brundtland a elaborat şi publicat documentul "Viitorul nostru

comun" (Our common future sau Raportul Brundtland), în care s-a evidenţiat
existenţa a două probleme majore:
 dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi nivel de trai mai înalt
pentru un segment restrâns de populaţie, ci creşterea nivelului de trai al
tuturor locuitorilor Pământului;
 dezvoltarea nu ar trebui să presupună folosirea iraţională sau distrugerea
resurselor naturale, şi cu atât mai puţin poluarea mediului ambiant;
Raportul Brundtland urma să reprezinte cadrul care avea sa stea la baza
Agendei 21 şi a principiilor Declaraţiei de la Rio, oferind totodată una dintre cele mai
citate definiţii pentru dezvoltarea durabilă “development that meets the needs of the

2
present without compromising the ability of future generations to meet their own needs
= dezvoltarea care este în măsură să satisfacă necesităţile generaţiei prezente, fără a
compromite capacitatea/şansele generaţiilor viitoare să-şi asigure satisfacerea propriilor
nevoi”.
Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a
factorilor politici şi decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe
termen lung sunt considerate complementare şi reciproc dependente.

- 1992 - Summitul de la Rio – cei 120 de şefi de stat aduc din nou în centrul
atenţiei problemele privind mediul şi dezvoltarea. Dezvoltarea durabilă reprezintă
"o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman pentru întreaga
planetă pe un orizont de timp îndelungat". Scopul declarat al Conferinţei secolului
a fost stabilirea unei noi strategii a dezvoltării economice, industriale şi sociale în
lume, cuprinsă sub denumirea de dezvoltare durabilă, "sustainable development".
Astfel, s-a recunoscut oficial necesitatea de a integra dezvoltarea economică şi
protecţia mediului în obiectivul de dezvoltare durabilă, precum şi dreptul
internaţional al mediului, ca mecanism de promovare a dezvoltării durabile. În
cadrul conferinţei au fost adoptate următoarele documente principale:
• Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare – s-a prezentat
conceptul de dezvoltare durabilă la nivel de preşedinţi de state şi guverne şi
un plan concret pentru punerea în aplicare, numit,
• Agenda 21 – planul de acţiune pentru dezvoltarea durabilă, cu începere din
secolul al XXI-lea. A fost, de asemenea, adoptată Agenda Locala 21,
document care să permită administraţiilor locale din întreaga lume să-şi
definească dezvoltarea durabilă pe termen mediu şi lung.
• Principiile pădurii (se urmăreşte stoparea defrişărilor masive).
• Convenţia privind diversitatea biologică
• Convenţia cadru privind schimbările climatice.

- 2002 - Summitul de la Johannesburg (Africa de Sud), în care s-a evaluat

progresul făcut în direcţia dezvoltării durabile şi s-a reafirmat angajamentul ţărilor
participante.
Principalele rezultate ale întrunirii:
 Declaraţia de la Johannesburg pentru dezvoltare durabilă;
 Planul de implementare a Summit-ului mondial pentru dezvoltare durabilă.
La Summitul de la Johannesburg s-a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un
element central al agendei internaţionale şi s-a dat un nou impuls pentru aplicarea în
practică a măsurilor globale de luptă împotriva sărăciei şi pentru protecţia mediului. În
acelaşi timp, s-a aprofundat înţelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special
prin evidenţierea interdependenţei dintre sărăcie, mediu şi utilizarea resurselor naturale.
Prin Declaraţia de la Johannesburg ţările Lumii si-au asumat responsabilitatea
colectivă pentru progresul şi dezvoltarea celor trei componente interdependente ale
dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului la
nivel local, naţional, regional şi global.
Dintre temele concrete abordate la acest Summit, merită menţionate
următoarele:
 reducerea numărului celor care nu au acces la resursele de apă potabilă,
de la peste 1 miliard, la 500 milioane până în anul 2015;

3
  înjumătăţirea numărului celor ce nu au condiţii de salubritate
corespunzătoare, mai rămânând circa 1,2 miliarde de locuitori ai
Pământului;
 creşterea interesului pentru folosirea surselor regenerabile de energie şi
refacerea resurselor de pescuit.

Din cele prezentate mai sus, rezultă că în ultimii 30-40 de ani au fost adoptate o
seamă de convenţii internaţionale care stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi
termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea
biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi a zonelor umede, limitarea folosirii
anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea mediului, aspecte care
conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practică a preceptelor
dezvoltării durabile.
În acest fel se recunoaşte că Terra are o capacitate limitată de a satisface
cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a
absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de
eroziune şi deşertificare, poluarea factorilor de mediu (aer, apa şi sol), reducerea
suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a zonelor umede, dispariţia sau periclitarea
existenţei unui număr mare de specii de plante şi animale terestre sau acvatice,
epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte
negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calităţii vieţii oamenilor în
zone vaste ale planetei.
Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia umană
este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie din cadrul
acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se
elaborează pe această bază (cum ar fi Strategiile Naţionale pentru Dezvoltare
Durabilă), urmăresc restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe termen lung,
între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese şi
acceptate de societate.

ACŢIUNI ÎNTREPRINSE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

1972 - Summit-ul de la Paris - a evidenţiat necesitatea acordării unei atenţii

deosebite protecţiei mediului în contextul expansiunii economice şi a îmbunătăţirii
standardelor de viaţă.
1987 - Actul Unic European reprezintă un punct de referinţă al politicii europene de
mediu, fiind menţionată pentru prima dată în cadrul unui tratat al Comunităţii Europene.
1993 - Tratatul de la Maastricht a conferit protecţiei mediului un statut complet în
cadrul politicilor europene, iar dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al
Uniunii Europene, prin includerea sa în acest Tratat (1997)
1999 - Tratatul de la Amsterdam a consolidat baza legala a politicii vizând
protecţia mediului precum si promovarea dezvoltării durabile în cadrul Uniunii
Europene.

4
 2000 Şefii statelor membre UE reuniţi în şedinţa Consiliului European de la
Lisabona s-au angajat sa creeze "până în anul 2010, cea mai competitivă şi dinamică
economie bazată pe cunoaştere din lume".
2001 (iunie) - Summit-ul de la Goetheborg unde a fost adoptată Strategia de
Dezvoltare Durabilă a UE, propunându-se pentru monitorizarea acesteia Setul de
Indicatori de Dezvoltare Durabilă.
2005 - Comisia a demarat un proces de revizuire a Strategiei de Dezvoltare
Durabilă, proces care a cuprins mai multe etape:
 în februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare critică la adresa progresului
înregistrat din anul 2001 şi a propus o serie de direcţii de urmat. Au fost
evidenţiate direcţii de dezvoltare non-durabilă care au avut efecte negative
(schimbările climatice, ameninţări la adresa sănătăţii publice, accentuarea
sărăciei şi a excluziunii sociale, epuizarea resurselor naturale şi afectarea
biodiversităţii);
 în iunie 2005, şefii de stat şi de guverne din UE au adoptat o declaraţie privind
liniile directoare ale dezvoltării durabile, prin care se susţinea că Agenda
reînnoită de la Lisabona este o componentă esenţială a obiectivului dezvoltării
durabile.
 pe 13 decembrie 2005, după consultarea mai multor instituţii şi specialişti în
domeniu, Comisia a prezentat o propunere de revizuire. Se punea accent pe 6
priorităţi (schimbările climatice, sănătate, excluziune socială, transport, resurse
naturale şi sărăcie), identificându-se totodată căile care trebuie urmate pentru a
soluţiona aceste probleme.

2006 (iunie) - a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune

Europeană extinsă. Documentul, conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă,
are ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile
prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi
să folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică
şi socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii
sociale.
2007 (decembrie) - Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona
de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană. Tratatul cuprinde şi protocoale
adiţionale privind schimbările climatice şi lupta împotriva încălzirii globale. De
asemenea, câteva prevederi ale Tratatului se referă la solidaritatea în probleme legate
de furnizarea de energie şi a schimbărilor în domeniul politicii energetice europene.
Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă completează Strategia (Tratatul) de la
Lisabona şi se doreşte a fi un catalizator atât pentru cei ce elaborează politici publice,
cât şi pentru opinia publică. În acest fel se urmăreşte pe lângă o schimbare a
comportamentului în societatea europeană şi implicarea activă a factorilor decizionali,
publici şi privaţi, precum şi a cetăţenilor în elaborarea, implementarea şi monitorizarea
obiectivelor dezvoltării durabile.

5
 Obiectivele generale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene şi
statelor sale membre, fiind implicate toate componentele instituţionale la nivel comunitar
şi naţional. De asemenea, se insistă asupra importanţei unei strânse conlucrări cu
societatea civilă, partenerii sociali, comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea celor
patru obiective-cheie a dezvoltării durabile:
a. Protecţia mediului – posibilă prin măsuri care să permită disocierea creşterii
economice de impactul negativ asupra mediului;
b. Echitatea şi coeziunea socială – realizabilă prin respectarea drepturilor
fundamentale, diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării
de orice fel;
c. Prosperitatea economică – posibilă prin promovarea cunoaşterii, inovării şi
competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi a unei abundenţe
de locuri de muncă şi bine plătite;
d. Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea
instituţiilor democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor
dezvoltării durabile pretutindeni în lume.

Strategia Uniunii Europene propune următoarele principii directoare:

 Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
 Solidaritatea în interiorul generaţiilor şi între generaţii;
 Cultivarea unei societăţi deschise şi democratice;
 Informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesul decizional;
 Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
 Coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional, naţional
şi global;
 Integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări de
impact şi consultarea factorilor interesaţi;
 Utilizarea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei economice
şi investiţionale;
 Aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor ştiinţifice incerte;
 Aplicarea principiului “poluatorul plăteşte”.

Cele mai importante acţiuni ce urmează a se desfăşura în conformitate cu

preceptele dezvoltării durabile sunt:
• Limitarea schimbărilor climatice din punct de vedere al costurilor şi
efectelor sale negative pentru societate şi mediu
• Asigurarea unui sistem de transport care să satisfacă nevoile
economice, sociale şi de mediu ale societăţii, minimizând impactul
său nedorit asupra economiei, societăţii şi mediului
• Promovarea modelelor de producţie şi consum durabile
• Îmbunătăţirea managementului şi evitarea supraexploatării resurselor
naturale, recunoscând valoarea serviciilor ecosistemelor
• Asigurarea, în mod echitabil, a accesului la serviciile de sănătate
publică pentru întreaga populaţie
• Îmbunătăţirea sistemului de protecţie a populaţiei faţă de
ameninţările asupra sănătăţii
• Crearea unei societăţi bazate pe coeziune socială, prin:

6
 − luarea în considerare a solidarităţii între şi în cadrul
generaţiilor
− asigurarea securităţii cetăţenilor
− creşterea calităţii vieţii tuturor cetăţenilor
• Promovarea activă a principiilor dezvoltării durabile, asigurând astfel
certitudinea că politicile interne şi externe ale UE sunt în deplin acord
cu dezvoltarea durabilă şi angajamentele internaţionale.

Provocări pentru Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene

Unele dintre aceste provocări sunt foarte asemănătoare cu problemele întâlnite
de o altă strategie a Uniunii, Agenda de la Lisabona.
Cu toate ca UE a stabilit că dezvoltarea durabilă este principiul atotcuprinzător al
tuturor politicilor europene, în realitate problema competitivităţii economice a ajuns să
domine agenda politică.
Dacă în materializarea Strategiei de la Lisabona, componentei de competitivitate
economică i s-a acordat mai multă atenţie, în dauna celorlalte două componente
(incluziune socială şi protecţia mediului), Strategia de Dezvoltare Durabilă este, uneori,
redusă numai la pilonul mediu al Strategiei de la Lisabona. Din această cauză, mai
mulţi comisari europeni au declarat, cu diferite ocazii, ca UE are nevoie, în primul rând,
de creştere economică, înainte de a putea acţiona pentru protejarea mediului ori
implementarea unor politici de protecţie socială.
Deoarece dezvoltarea durabilă este un concept atât de vast, de multe ori o gamă
prea mare de probleme este pusă sub umbrela Strategiei de Dezvoltare Durabilă a UE,
îndepărtându-se atenţia de la adevăratele probleme/direcţii pe care le presupune
dezvoltarea non-durabilă.
Scopul declarat al Strategiei reînnoite/revizuite este acela de acţiona pentru o
îmbunătăţire continuă a calităţii vieţii atât pentru generaţiile prezente, cât şi pentru cele
viitoare. Dar această ţintă se poate atinge doar în cadrul unor comunităţi capabile să
utilizeze resursele în mod raţional şi eficient şi să descopere potenţialul ecologic al
economiei, asigurând în acest fel prosperitate, protecţia mediului şi coeziune socială.
Strategia de Dezvoltare Durabilă revizuită are în vedere întreaga Europă,
propunând mijloace de îmbunătăţire a cooperării la nivel guvernamental si cu ceilalţi
factori de decizie, cu ONG-uri şi cu cetăţenii, entităţi care trebuie să îşi unească
eforturile pentru ca toate proiectele şi programele de dezvoltare să se facă în
conformitate cu principiile dezvoltării durabile.
Cooperarea pentru o dezvoltare durabilă trebuie să fie o preocupare atât pentru
Uniunea Europeană, cât şi pentru statele membre. Politica comunitară de dezvoltare
durabilă trebuie să fie complementară politicilor derulate de statele membre.

Indicatori ai dezvoltării durabile

Monitorizarea dezvoltării ca fenomen, prin folosirea şi de indicatori din afara

activităţii economice precede formularea principiilor dezvoltării durabile, consacrându-
se în paralel cu procesul de definire a strategiilor de dezvoltare durabilă elaborate sub
egida Naţiunilor Unite şi, respectiv, a Uniunii Europene.
Astfel de instrumente de monitorizare au fost produse de numeroase instituţii, de
la întreprinderi sau formaţiuni ale societăţii civile, grupuri de experţi sau centre de
cercetare până la administraţii locale, guverne naţionale, organizaţii

7
interguvernamentale sau instituţii financiare internaţionale. Amploarea acestor eforturi
reflectă nevoia specialiştilor/societăţii de a dispune de astfel de instrumente, de a
acoperi o plajă diversă de aplicaţii şi de a depăşi o seamă de dificultăţi metodologice.
Diferenţele, încă notabile, dintre modalităţile de elaborare, stadiul de dezvoltare şi
gradul de utilizare efectivă a unor seturi coerente de indicatori ilustrează complexitatea
sarcinii de a regăsi compatibilităţi reale între abordările empirice şi cele normative din
domeniile distincte ale conceptului de dezvoltare durabilă: economia, societatea şi
capitalul natural. În aceste condiţii, aspectele metodologice, aflate încă într-o fază de
fundamentare teoretică, sunt preluate dinamic în procesul de dezvoltare a aplicaţiilor de
raportare statistică.
Elaborarea unui set unanim acceptat de indicatori ai dezvoltării durabile, inclusiv
de reflectare în sistemul conturilor naţionale, prin instrumente specifice, a factorilor
ecologici şi sociali ai dezvoltării, constituie în continuare un subiect de preocupare
prioritară din partea Oficiului de Statistică al Uniunii Europene (Eurostat), Comisiei
Economice ONU pentru Europa (UNECE) şi Organizaţiei pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE).
România, prin Institutul Naţional de Statistică, este angajată în mod activ în acest
proces. În faza actuală, Institutul Naţional de Statistică transmite la Eurostat un sistem
parţial de indicatori, integrat în sistemul european al dezvoltării durabile, în funcţie de
datele disponibile. În această etapă, sursele de date pot fi perfecţionate printr-o directă
şi eficientă cooperare inter-instituţională, în special pentru cuantificarea elementelor
capitalului uman şi social şi a capacităţii de suport a ecosistemelor naturale. Sistemul
actual, folosit pentru monitorizarea implementării Strategiei reînnoite/revizuite pentru
Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene (2006), recunoaşte în mod explicit existenţa
acestor probleme şi recomandă statelor membre să-şi revizuiască în continuare sursele
de date pentru seturile de indicatori, pentru a le asigura calitatea, nivelul de comparaţie
şi relevanţa în raport cu obiectivele Strategiei UE.
Unul dintre punctele fundamentale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă
reînnoite a UE îl reprezintă instituirea unui proces reglementat de monitorizare şi
raportare care să armonizeze cerinţele naţionale specifice ale statelor membre cu
nevoile de coordonare şi sinteză la nivelul instituţiilor Uniunii Europene. Astfel, s-a
stabilit ca obiectivele de atins şi instrumentele de măsurare a performanţelor economice
în raport cu responsabilităţile sociale şi de mediu să fie definite printr-un dialog
constructiv angajat de către Comisia Europeană şi de fiecare stat membru al UE cu
comunitatea de afaceri, partenerii sociali şi formaţiunile relevante ale societăţii civile.
Comisia Europeană, cu asistenţa grupului de lucru pentru indicatorii dezvoltării
durabile, a fost însărcinată să continue dezvoltarea setului de indicatori pentru a
îmbunătăţi omogenitatea raportării. O primă versiune a acestui set de indicatori a fost
folosită pentru primul raport de evaluare (2007) a Strategiei reînnoite a UE.
În forma sa curentă, mecanismul de monitorizare evidenţiază anumite categorii
de indicatori aflate încă în stadiul de lucru. Setul existent de indicatori este considerat
adecvat pentru monitorizarea ţintelor cantitative ale Strategiei UE, dar incomplet sau
insuficient pentru urmărirea şi evaluarea obiectivelor calitative (cum ar fi, buna
guvernare).
Structura de indicatori produsă de Eurostat pentru primul raport de monitorizare
a Strategiei UE constă din:
a. un indicator reprezentativ (Nivel 1) - pentru fiecare dimensiune strategică
b. un set de indicatori pentru obiectivele operaţionale subordonate (Nivel 2)
c. indicatori descriptivi ai domeniilor de intervenţie pentru politicile asociate
(Nivel 3)

8
 d. un set suplimentar de indicatori - pentru fenomenele greu de interpretat
normativ sau al căror răspuns la intervenţii rămâne neidentificat.
În conformitate cu deciziile adoptate de Consiliul European, statele membre ale
UE au obligaţia:
 să creeze forme de suport instituţional adecvate pentru coordonarea
dezvoltării şi utilizării instrumentelor statistice de monitorizare şi pentru
revizuirea periodică (la 2 ani) a fiecărei Strategii Naţionale;
 să sporească efortul de sistematizare a raportărilor asupra implementării
Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă la nivelul Uniunii Europene.
Astfel, prin revizuirea la intervale scurte a Strategiilor Naţionale şi a Strategiei UE
se reduce marja de eroare în evaluarea resurselor necesare pentru implementarea
obiectivelor convenite.
Pentru urmărirea şi verificarea implementării Strategiilor Naţionale se va crea şi
întreţine un sistem naţional de indicatori statistici ai dezvoltării durabile, armonizat şi
congruent cu sistemul relevant de indicatori utilizat la nivelul UE, pentru monitorizarea
progreselor naţionale în raport cu Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene.
Colectarea şi prelucrarea informaţiilor corecte/reale, cuantificate şi actualizate
regulat, agregate la nivelul indicatorilor de dezvoltare durabilă, va permite măsurarea
performanţelor în atingerea obiectivelor stabilite de Strategie şi raportarea corectă
asupra rezultatelor.
În ceea ce priveşte Strategia Naţională de dezvoltare durabilă a României, se
urmăreşte operaţionalizarea a două tipuri de indicatori:
a. Indicatori naţionali de dezvoltare durabilă - focalizaţi pe priorităţile-cheie
exprimate prin ţinte cuantificabile care să permită compararea
performanţelor naţionale cu cele ale partenerilor internaţionali, precum şi cu
obiectivele Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE. Acest set de
indicatori se va baza pe rezultatele grupului de lucru Eurostat-UNECE-
OCDE şi va fi actualizat în permanenţă.
b. Indicatori de progres ai Strategiei Naţionale – acoperă întregul pachet de
politici pe care aceasta le generează, inclusiv a celor ce nu sunt cuprinse în
Strategia UE. În acest mod, toate politicile vor forma obiectul monitorizării,
urmărind responsabilizarea decidenţilor politici şi permiţând opiniei publice
să evalueze succesul acţiunilor întreprinse. Ansamblul activităţilor legate de
elaborarea Sistemului naţional de indicatori ai dezvoltării durabile se va
desfăşura sub îndrumarea şi controlul unui Comitet Interdepartamental
pentru Dezvoltare Durabilă. Acest Sistem de indicatori urmează să fie folosit
pentru primul termen de raportare (luna iunie 2011) asupra implementării
Strategiei Naţionale de dezvoltare durabilă a României.

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu

este una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a devenirii naţionale,
având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa
factorilor economici, sociali şi de mediu.