SUPORT DE CURS

DEZVOLTARE DURABILA
Cod activitate proiect: A3.1 Instruirea personalului din ONG-uri
și parteneri sociali în "Elaborarea politicilor publice"
Ediţia: 1
Revizia: 0

PREDEAL
27 - 29 ianuarie 2019

Elaborat Aprobat

1. Mitruțiu Mircea Decebal Ștefăniță Pădure

Expert formator 1 Coordonator elaborare politici
2. Todașcă Paul Daniel
Expert formator 2
3. Alexandru Anghel
Expert financiar
redactare politici
4. Daniela Gioga
Expert juridic redactare
politici
Data: 23.01.2019 Data: 25.01.2019

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capacitate
Administrativă 2014-2020!
 CUP RINS

1. Concepte şi principii de dezvoltare durabila. 4

2. Identificarea principalelor elemente ale unei strategii de dezvoltare durabila.
21
3. Definirea modalitaţilor prin care companiile se pot implica in procesul de
dezvoltare durabila. 42
4. Promovarea modalitaţilor de aplicare practica a conceptului de dezvoltare
durabila. 64
5. Bibliografie 76

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capacitate
Administrativă 2014-2020!
1. CONCEPTE SI PRINCIPII DE DEZVOLTARE DURABILA

1.1. Inceputuri ale conceptului de dezvoltare durabila.

Conceptul de dezvoltare durabil a desemneaza totalitatea formelor şi

metodelor de dezvoltare socio-economica, al caror fundament il reprezinta in
primul rand asigurarea unui echilibru intre sistemele socio-economice şi
elementele capitalului natural.
Dezvoltarea durabil a urmareşte şi incearca sa gaseasca un cadru
teoretic stabil pentru luarea deciziilor in orice situaţie in care se regaseşte un
raport de tipul om/mediu, fie ca e vorba de mediu inconjurator, economic sau
social.
Cea mai cunoscuta def ini ţie a dezvolta rii durabile este cu
siguranţa cea data de Comisia Mondiala pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED)
in raportul "Viitorul nostru comun", cunoscut şi sub numele de Raportul
Brundtland: "dezvoltarea durabila este dezvoltarea care urmareşte
satisfacerea nevoile prezentului, fara a compromite
posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile nevoi".
Conceptul dezvoltarii durabile determina o reevaluare permanenta a
legaturilor dintre om şi natura şi pledeaza pentru solidaritatea intre generaţii ca
singura opţiune viabila pentru dezvoltarea pe termen lung.
Deşi iniţial dezvoltarea durabila s-a vrut a fi o soluţie la criza ecologica
determinata de intensa exploatare industriala a resurselor şi degradarea
continua a mediului şi cauta in primul rand prezervarea calitaţii mediului
inconjurator, in prezent conceptul s-a extins asupra calitaţii vieţii in
complexitatea sa, şi sub aspect economic şi social. Obiect al dezvoltarii
durabile este acum şi preocuparea pentru dreptate şi echitate intre state, nu
numai intre generaţii.

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capacitate
Administrativă 2014-2020!
 Scurt istoric al dezvolt a rii durabile :
Conceptul de dezvoltare durabila a luat naştere acum 30 de ani,
ca raspuns la apariţia problemelor de mediu şi a crizei resurselor naturale, in
special a celor legate de energie. Practic, Conferinţa privind Mediul de la
Stockholm din 1972 este momentul in care se recunoaşte ca activitaţile umane
contribuie la deteriorarea mediului inconjurator, ceea ce pune in pericol viitorul
omenirii.
Caţiva ani mai tarziu, in 1983, işi incepea activitatea Comisia Mondiala
pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED), condusa de Brundtland, dupa o rezoluţie
adoptata de Adunarea Generala a Naţiunilor Unite. Doi ani mai tarziu, in 1985
era descoperita gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii şi, prin
Convenţia de la Viena a inceput cautarea unor soluţii pentru reducerea
consumului de substanţe care dauneaza stratului protector de ozon care
inconjoara Planeta.
In 1987, la un an dupa catastrofa de la Cernobal, apare aşa-numitul
Raport Brundtland, al WCED, cu titlul "Viitorul nostru comun" care da şi cea
mai citata definiţie a dezvoltarii durabile ("sustainable development"):
"Dezvoltarea durabila este cea care urmareşte nevoile prezentului, fara a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile lor".
Totodata, Raportul admitea ca dezvoltarea economica nu poate fi oprita, dar
ca strategiile trebuie schimbate astfel incat sa se potriveasca cu limitele
ecologice oferite de mediul inconjurator şi de resursele planetei. In finalul
raportului, comisia susţinea necesitatea organizarii unei conferinţe
internaţionale asupra dezvoltarii durabile.
Raportul Brundtland cuprindea cateva obiective potrivit carora realizarea
dezvoltarii durabile inseamna:
•Asigurarea in continuare a creşterii economice cu respectarea condiţiei de
baza a conservarii resurselor naturale;
•Eliminarea saraciei şi asigurarea condiţiilor satisfacerii nevoilor esenţiale de
munca, hrana, energie, apa, locuinţa şi sanatate;

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capacitate
Administrativă 2014-2020!
•Orientarea proceselor de creştere economica spre o noua calitate;
•Asigurarea unei creşteri controlate a populaţiei;
•Conservarea şi sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului
dezvoltarii economice asupra mediului;
•Restructurarea tehnologiilor de producţie şi menţinerea sub control a riscurilor
acestora;
•Asigurarea unei abordari integrate a deciziilor privind creşterea economica,
mediul inconjurator şi resursele de energie.
Se observa ca respectarea cerinţelor dezvoltarii durabile reclama soluţii
sociale, politice, economice, demografice şi tehnice.
Termenul de dezvoltare durabila a inceput sa devina, insa, foarte
cunoscut abia dupa Conferinţa internaţionala privind mediul şi dezvoltarea,
organizata de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro in vara lui 1992 , cunoscuta sub
numele de "Summit-ul Pamantului", la care au participat reprezentanţi din
aproximativ 170 de state. Ea a avut ca rezultat elaborarea mai multor convenţii
referitoare la schimbarile de clima (reducerea emisiilor de metan şi dioxid de
carbon), diversitatea biologica (conservarea speciilor) şi stoparea defrişarilor
masive. Tot atunci a fost elaborata şi Agenda 21 , sau Agenda dezvolt arii
durabile - planul de susţinere a dezvoltarii durabile. La 10 ani de la Conferinţa
de la Rio, in 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea
durabila. Agenda Local a 21 a fost elaborata şi adoptata la Summitul Mondial
de la Rio de Janeiro in 1992, ca instrument de promovare a conceptului
dezvoltarii durabile. Dupa zece ani, la Johannesburg, in 2002, al doilea Summit
promoveaza AL 21 ca principal instrument de realizare a bunastarii populaţiei
lumii. Dedicata administraţiei locale, AL 21 stabileşte prin participare publica un
echilibru intre dezvoltarea economica, echitatea sociala şi protecţia mediului.
Dezvoltarea durabila a devenit un obiectiv şi al Uniunii Europene,
incepand cu 1997, cand a fost inclus in Tratatul de la Maastricht, iar in 2001,
la summit-ul de la Goetheborg a fost adoptata Strategia de Dezvoltare Durabila
a UE, careia i-a fost adaugata o dimensiune externa la Barcelona, in 2002.

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capacitate
Administrativă 2014-2020!
1.2. Viziunea unei societaţi durabile
Conceptul de dezvoltare durabila desemneaza totalitatea formelor şi
metodelor de dezvoltare socio-economica, nu numai pe termen scurt sau
mediu, ci şi pe termen lung, al caror fundament il reprezinta in primul rand
asigurarea unui echilibru intre aceste sisteme socio-economice şi elementele
capitalului natural.
Termenul" capacitate" (ability) inseamna menţinerea opţiunilor
legate de producţie şi consum şi se refera la tipurile generale de capital:

 capital economic;
 capital uman - cunoaştere, sanatate, securitate;
 capital ecologic - resurse naturale regenerabile şi neregenerabile;
 capital social - cultura, instituţii, norme sociale etc.
Cat priveşte termenul" nevoi", acestea au o natura normativa şi fac
necesara stabilirea nevoilor de baza ale umanitaţii, relevante din punct de
vedere uman şi ecologic.
Strategia de Dezvoltare Durabila este un document unic şi coerent
privind modul in care Uniunea Europeana işi va respecta mai eficient
angajamentul sau pe termen lung de a raspunde provocarilor Dezvoltarii
Durabile. Acesta reafirma nevoia pentru solidaritatea mondiala şi recunoaşte
importanţa consolidarii muncii noastre cu partenerii din afara Uniunii Europene,
inclusiv cu acele ţari aflate intr-o dezvoltare rapida şi care vor avea un impact
important asupra dezvoltarii durabile globale.
Scopul general al Strategiei revizuite de Dezvoltare Durabila a Uniunii
Europene este de a identifica şi dezvolta acţiunile care permit UE sa obţina o
imbunataţire continua a calitaţii vieţii, atat pentru generaţiile prezente, cat şi
pentru cele viitoare, prin crearea de comunitaţi durabile capabile sa-ţi
administreze şi sa şi foloseasca eficient resursele, precum şi sa valorifice
potenţialul inovator social şi ecologic al economiei, asigurarea prosperitaţii, a
protecţiei mediului şi coeziunii sociale.

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capacitate
Administrativă 2014-2020!
Pentru a servi ca baza pentru aceasta strategie revizuita, Consiliul European a
aprobat in iunie 2005 o declaraţie cu urmatoarele obiective şi principii:

Principii Continut
Protecţia mediului Protejarea capacitaţii Pamantului de a menţine viaţa in
toata diversitatea ei, respectarea limitelor resurselor
naturale ale planetei şi asigurarea unui inalt nivel de
protecţie şi imbunataţire a calitaţii mediului. Prevenirea si
reducerea poluarii mediului şi promovarea producţiei şi
consumului durabile, pentru a determina distrugerea
legaturii dintre creşterea economica si degradarea
mediului.
Echitate şi Promovarea unei societaţi democratice, sigure şi juste care
coeziunea sociala ţine cont de incluziunea sociala şi de principiile unei vieţi
sanatoase, in ceea ce priveşte drepturile fundamentale şi
diversitatea culturala, care sa creeze egalizarea de şanse şi
sa combata discriminarea in toate formele ei.
Prosperitate Promovarea unei economii prospere, inovative, riguroase,
economica competitive şi eco-eficiente, care furnizeaza standarde
inalte de viaţa şi oportunitaţi de angajare deplina şi de
inalta calitate pe tot cuprinsul UE.
Respectarea Stimularea infiinţarii instituţiilor democratice şi apararea
angajamentelor stabilitaţii acestora in lume, avand la baza pacea,
internaţionale securitatea şi libertatea. Promovarea activa a dezvoltarii
durabile la nivel mondial şi asigurarea ca politicile interne
şi externe ale UE sunt in acord cu dezvoltarea durabila
globala şi cu angajamentele internaţionale ale UE.
Promovarea Plasarea omului in centrul politicilor UE, prin promovarea
şi protecţia drepturilor fundamentale, prin combaterea tuturor formelor
drepturilor de discriminare şi contribuirea la reducerea saraciei şi
fundamentale eliminarea excluderii sociale la nivel mondial.
Solidaritate intre Abordarea nevoilor generaţiilor actuale fara compromiterea
şi in cadrul abilitaţii generaţiilor viitoare de a-si satisface propriile
generaţiilor necesitaţi in Uniunea Europeana şi in lume.
Societate Garantarea dreptului cetaţenilor privind accesul la
democratica informaţie şi asigurarea accesului la justiţie. Dezvoltarea
deschisa canalelor potrivite pentru consultarea şi participarea
tuturor parţilor interesate şi a asociaţiilor.
Implicarea Incurajarea participarii cetaţenilor la luarea deciziilor.

8
cetaţenilor Promovarea educaţiei şi a conştientizarii publicului asupra
dezvoltarii durabile. Informarea cetaţenilor privind impactul
lor asupra mediului şi opţiunile lor pentru a face alegeri mai
durabile.
Implicarea Creşterea dialogului social, a responsabilitaţii sociale a
mediului de corporaţiilor şi a parteneriatelor public-private, pentru a
afaceri şi a promova cooperarea şi responsabilitaţile comune necesare
partenerilor pentru a obţine un consum şi o producţie durabile.
sociali
Coerenţa politica Promovarea coerenţei intre toate politicile Uniunii
şi guvernarea Europene şi intre acţiunile de la nivel local, regional,
naţional şi global pentru a spori contribuţia lor la
dezvoltarea durabila.
Integrarea Promovarea integrarii aspectelor economice, sociale şi de
politicilor mediu astfel incat sa fie coerente şi sa se susţina reciproc
prin utilizarea completa a instrumentelor pentru o mai
buna reglementare, aşa cum sunt evaluarea echilibrata a
impactului şi consultarea parţilor interesate.
Utilizarea celor Asigurarea faptului ca politicile sunt realizate, evaluate şi
mai bune implementate pe baza celor mai bune cunoştinţe
cunoştinţe disponibile şi a faptului ca sunt corespunzatoare din punct
disponibile de vedere economic, şi eficiente din punctul de vedere al
costului.
Precauţia Unde exista incertitudine ştiinţifica, se vor implementa
proceduri de evaluare şi acţiuni preventive potrivite pentru
a evita pagubele pentru sanatatea umana sau pentru
mediu.
Poluatorii platesc Preţurile trebuie sa reflecte costurile reale pentru societate
ale activitaţilor de consum şi producţie. Poluatorii platesc
pentru pagubele pe care le provoaca.

1.3. Tranziţia de la creşterea economica la dezvoltarea durabila Definind

termenul de tranziţie ca pe un proces de trecere lenta sau
brusca de la o stare, de la o situaţie, la alta, cuprinzand mai toate domeniile
vieţii şi activitaţile omului, tranziţia antreneaza deopotriva economia şi cultura,
ştiinţa şi invaţamantul, politica şi libertatea de gandire şi acţiune, sfera relaţiilor
interumane, tradiţiile şi comportamentul, condiţiile de munca şi calitatea vieţii.
Dupa anul 1989, in ţara noastra, tranziţia s-a dorit a fi un proces de
transformari radicale in structurile proprietaţii şi proceselor economice, vizand
trecerea de la proprietatea preponderent de stat la cea preponderent privata,
instaurarea concurenţei şi a liberei iniţiative. In cadrul acestui proces este
esenţiala atingerea catorva obiective fundamentale cum ar fi: privatizarea
activitaţii agenţilor economici, liberalizarea folosirii parghiilor economice şi
adaptarea unor politici macroeconomice care sa favorizeze procesul de
restructurare a activitaţii de producţie dupa criteriul eficienţei economice.
Acest proces complex al tranziţiei implica costuri sociale imense care
sunt cu greu suportate de catre populaţie. Din acest motiv, procesul de
tranziţie trebuie conceput pe o perioada relativ scurta in care noile structuri
economice trebuie sa atinga cat mai repede parametrii de performanţa.
Un alt impediment, intalnit in calea conceperii unui program coerent de trecere
de la un sistem social la altul, il reprezinta inexistenţa unei experienţe
istorice asemanatoare sau a unor modele asemanatoare intalnite de-a
lungul istoriei la alte ţari.
In primii ani de debut ai tranziţiei in Romania se releva existenţa unor
grave dezechilibre in structura de ramura a economiei naţionale, care se
reflecta in dezarticularea funcţionarii pe baza eficienţei a sectoarelor
productive, o dezmembrare haotica a acestora, care face ca producţia de
bunuri şi servicii sa se reduca drastic (cu mai mult de jumatate). Astfel de
dezechilibre, cu ample efecte de antrenare, se manifesta preponderent intre
sectoarele producatoare de prodfactori şi cele producatoare de satisfacatori,
dintre sectorul primar şi cel secundar. Investigand profund problema
restructurarii economiei, trebuie, in primul rand, cunoscute şi inţelese procesele
ce au loc in perioada de tranziţie şi facuta o diferenţa clara intre acestea şi
procesele ce caracterizeaza o economie libera avansata cu un inalt grad de
manifestare a liberei iniţiative.

Dupa cum am observat, procesul de tranziţie este un proces in care toata

populaţia şi toate instituţiile statului sunt implicate. Acest proces vizeaza toate
sectoarele vieţii dintr-o ţara şi toata lumea trebuie sa-l parcurga conştientizand
riscurile şi privaţiunile, incercand sa le depaşeasca, pentru atingerea scopurilor
finale mult dorite. In ultimii 50 de ani am fost martorii unor schimbari
fundamentale in economia mondiala, la toate nivelurile sale. Aceste schimbari
au fost atat de rapide şi de o asemenea intensitate, incat autoritaţile publice,
agenţii economici, cat şi populaţia, au fost confruntaţi atat cu greutaţi de
adaptare la acest schimbari rapide cat şi cu prabuşiri ale unor sisteme de valori
care s-au dovedit incompatibile cu noile realitaţi mondiale. Astfel, astazi
suntem martorii unei lumi in care fluxurile comerciale şi de capitaluri intre ţari
au crescut atat de dramatic, incat sintagma globalizarea economiei mondiale a
devenit realitate.

Fenomenul globalizarii, o tema despre care s-au scris nenumarate

articole şi studii de specialitate, rastoarna vechile precepte de natura
economica, politica, sociala ce au guvernat lumea decenii de-a randul. Extrem
de controversat in lumea teoreticienilor şi a practicienilor, fenomenul
globalizarii a dus pe un taram necunoscut sau cvasinecunoscut intreaga lume.
Crizele economice ale ultimului deceniu din secolul al XX-lea si cele ale
sfarsituui primei decade din secolul XXI sunt cele mai bune dovezi ale faptului
ca sistemele de dezvoltare trebuie regandite, reorientate şi aliniate noilor
tendinţe ale fenomenului.

Dezvoltarea, ca proces complex, reprezinta, in sens economic,

capacitatea unei economii naţionale de a genera şi susţine o creştere
privita anual a unor indicatori macroeconomici. Aceşti indicatori
macroeconomici care masoara capacitatea de dezvoltare, de a susţine
o creştere, sunt PIB, venit/locuitor sau PNB/locuitor. Aceşti indicatori au
menirea de a evidenţia avuţia unui popor, in funcţie de numarul de locuitori.
Astfel, daca intr-o anumita economie şi intr-o anumita perioada de timp
modificarea PIB sau a venitului devanseaza modificarea numarului populaţiei,
putem spune ca acea economie a inregistrat o creştere economica. Dicţionarul
economic defineşte conceptul de
dezvoltare economica ca fiind o „forma de manifestare a dinamicii
macroeconomice, care presupune, pe langa creşterea economica a ţarilor, un
ansamblu de transformari cantitative, structurale şi calitative, atat in
economie, cat şi in cercetarea ştiinţifica şi tehnologiile de fabricaţie, in
mecanismele şi structurile organizaţionale şi funcţionale ale economiei, in
modul de gandire şi comportamentul oamenilor.
In trecut, dezvoltarea economica era vazuta permanent ca un fenomen
de creştere continua a PIB, atat pe ansamblul economiei, cat şi pe locuitor
(dezvoltarea economica fiind adesea considerata doar un fenomen de creştere
economica) care aducea efecte benefice asupra populaţiei prin crearea de noi
locuri de munca şi prin creşterea ofertei de bunuri şi servicii. Totuşi, aceasta
abordare din trecut nu avea in prim-plan probleme deosebite, cum ar fi
saracia, şomajul şi inegalitatea distribuţiei veniturilor, ea bazandu-se, in
principal, pe o dezvoltare preponderent extensiva, factorii dezvoltarii intensive
fiind trecuţi in plan secund. Aceste probleme care au fost lasate la urma s-au
extins la scara planetara, agravandu-se.

Agravarea şi extinderea acestor probleme deosebite au creat o noua

metoda de abordare a problematicii dezvoltarii economice. Aceasta noua
abordare a dezvoltarii economice s-a conturat in anii '70, atunci cand toate
ţarile aflate in curs de dezvoltare se confruntau cu nenumarate dificultaţi, deşi
depuneau eforturi susţinute in vederea industrializarii.

Conceptul de dezvoltare economica a fost redefinit in termenii reducerii

saraciei, atenuarii inegalitaţii şi şomajului, in contextul creşterii economice. In
noii sai termeni, dezvoltarea economica aduce in plan secund problematica
creşterii economice şi ridica la rang de prioritate stoparea şi atenuarea
problemelor cu care se confrunta marea parte a populaţiei.

In acest sens, profesorul Duddley Seers afirma: „Daca una dintre aceste
trei probleme centrale (saracie, şomaj, inegalitate) s-a inrautaţit şi mai ales
daca toate trei s-au inrautaţit, ar fi ciudat sa numim rezultat de drept
"dezvoltare", chiar daca venit/locuitor s-a dublat ". Prin urmare, dezvoltarea
trebuie sa fie conceputa ca un proces multidimensional, implicand schimbari
majore in structurile sociale, in atitudinile populare şi in instituţiile naţionale,
urmarindu-se accelerarea creşterii economice, reducerea inegalitaţii şi
eradicarea saraciei. Intotdeauna omul a masurat rezultatele activitaţilor sale
prin prisma modului in care acestea raspund nevoilor sale de viaţa, cele din
urma incluzand şi un mediu natural sanatos, capabil sa ofere condiţii
corespunzatoare tuturor generaţiilor care se succed.

Cand aceste rezultate nu reuşesc sa satisfaca nevoile oamenilor, ba chiar

pun in pericol existenţa in viitor a unui mediu natural corespunzator, sunt puse
in pericol coordonatele esenţiale ale caracterului pozitiv al dezvoltarii. In astfel
de situaţii se produce o criza a dezvoltarii, a compatibilitaţii rezultatelor cu
exigenţele natural-umane pe care le presupune evoluţia fireasca a vieţii intr-un
mediu ecologic. Criza natural-umana a dezvoltarii poate fi interpretata ca un
proces complex, la scara globala, care se manifesta prin incompatibilitatea
mediului creat de om cu exigenţele mediului natural, prin neputinţa asigurarii
unor şanse egale pentru generaţiile care coexista şi se succed la viaţa in mediul
uman.

Pana in prezent, substanţa care pune in mişcare mecanismul dezvoltarii

era reprezentata de profitul banesc, acum insa, criza natural-umana a unui
asemenea tip de progres economic pune in evidenţa faptul ca acest mecanism
trebuie regandit, in sensul de a fi centrat pe oameni, astfel incat aceştia sa
poata controla resursele, in beneficiul lor prezent şi viitor.

Aceasta criza natural-umana, dupa cum am mai spus, işi desfaşoara

acţiunea la scara globala, deci şi acţiunea oamenilor pentru realizarea unei noi
alternative a dezvoltarii economice trebuie transpusa la scara mondiala. Pentru
realizarea unei astfel de alternative, specialiştii au cazut de acord in privinţa
respectarii unor principii ce constituie pionii inaintarii noastre intr-un viitor
comun astfel:

Principii Continut
Principiul egalitaţii Acest principiu are la baza concepţia potrivit careia
şanselor generaţiilor volumul de resurse Regenerabile utilizate sa nu
viitoare depaşeasca capacitatea mediului natural de reproducere,
resursele epuizabile folosite sa nu depaşeasca
capacitatea omului de a le inlocui.
Principiul politicii Reprezinta dreptul de a asigura generaţiilor prezente şi
inegalitaţii viitoare cele necesare unei vieţi sanatoase, sigure,
economico-sociale implinite şi productive.
Principiul Expresie a dreptului oamenilor de a decide in legatura cu
suveranitaţii folosirea resurselor de care dispun.
populaţiei
Principiul Deţinatorii de resurse ecologice sunt chemaţi sa le
responsabilitaţii administreze in interesul generaţiilor viitoare.
reciproce

Limite ale procesului de dezvoltare:

In ceea ce priveşte acest subiect, parerile specialiştilor sunt foarte
diversificate, mulţi oponenţi ai creşterii obiecteaza ca o creştere mondiala
susţinuta este indezirabila, chiar imposibila.
Problema limitelor creşterii economice apare o data cu primii ani de dupa
cel de-al doilea razboi mondial, cand se accelereaza ritmul consumului de
resurse, in special de combustibili fosili şi minerale fundamentale. Creşterea
populaţiei de la doua miliarde şi jumatate la şase miliarde a determinat ea
insaşi intensificarea cererii de resurse naturale. Pe masura ce mai toate ţarile
se dezvolta economic, standardele de viaţa ale oamenilor cresc. Astfel, pe
masura ce oamenii obţin mai multe venituri, ei sunt tentaţi sa consume mai
multe resurse.
Dupa calculele efectuate de numeroşi specialişti, tehnologia şi resursele
disponibile la mijlocul anilor '90 nu ar putea suporta populaţia mondiala la
standardul de viaţa egal cu al unei familii europene medii; de exemplu, pentru
a se reuşi acest lucru, consumul de petrol ar trebui marit, dupa unele aprecieri,
de peste zece ori. Este evident faptul ca atat resursele, cat şi tehnologia
actuala, nu pot face faţa poluarii şi degradarii mediului in condiţiile creşterii
permanente a standardelor de viaţa ale populaţiei lumii. Totuşi, teoria moderna
a creşterii susţine schimbarea continua a tehnologiei şi a stocurilor de resurse.
De exemplu, resursele şi tehnologia de acum 40 de ani nu ar fi putut furniza
hrana necesara pentru şase miliarde de oameni, cat exista in prezent.
Deşi global exista suficienta hrana pentru toata lumea, probleme severe
apar cand economiile primar-agricole sunt confruntate cu seceta sau cu alte
dezastre naturale sau provocate de om. Atunci problema nu este sa se
produca numai mai multa hrana in intreaga lume, ci sa se asigure ca exista
şi acolo unde este nevoie de ea. O soluţie in depaşirea problemelor actuale o
reprezinta schimbarea permanenta a tehnologiei, prin susţinerea intensa a
proceselor de cercetare dezvoltare. Totuşi, aceasta este doar o soluţie care
nu poate schimba total datele problemei cu care se confrunta astazi
omenirea. Aceasta problema consta in puţinatatea resurselor de hrana faţa de
populaţia in continua creştere şi care aspira la un nivel de consum care,
deocamdata, nu poate fi susţinut. O posibila limitare a creşterii se coreleaza
cu resursele ce pot fi innoite. Consumul permanent in creştere al resurselor
regenerabile ameninţa sa distruga ciclul natural de recuperare. O alta
problema de maxima importanţa o reprezinta reducerea, pe cat posibil, a
poluarii, in condiţiile pastrarii şi creşterii producţiei mondiale actuale. Cele
peste şase miliarde de locuitori care exista in prezent, creeaza presiuni asupra
sistemului de abatere a poluarii, care ameninţa sa devina de nesusţinut.
Fumul, reziduurile chimice, emisiile de gaze prin arderea hidrocarburilor
ameninţa sa suprasolicite procesele regenerative ale mediului natura. Aceasta
nu constituia o problema a omenirii in 1880, cand existau aproximativ un
miliard de oameni, fenomenele economico-sociale neprovocand poluarea,
asigurandu-se, astfel, regenerarea naturala a mediului ambiant. In orice colţ al
planetei ne-am afla, problemele cu care ne confruntam sunt aceleaşi.
Foametea şi saracia sunt povara comuna a multor cetaţeni din lumea intreaga,
chiar şi in ţari ca Marea Britanie şi SUA, unde standardele medii de viaţa sunt
ridicate.
Populaţia in creştere, precum şi consumul pe locuitor in creştere, supun
presiunii ecosistemele naturale ale lumii, in special prin multiple forme de
poluare. Ca urmare a secarii marilor fluvii, presiunea asupra panzelor freatice
este tot mai mare, ceea ce aduce la scaderea cotelor apelor pe toate
continentele. Am ajuns la un punct in care cererea de apa excede producţia
suportabila a acviferelor. Efectul economic va fi vizibil pe masura ce producţia
de cereale din marile zone producatoare se va reduce, in paralel cu
restrangerea resurselor de apa. Se estimeaza ca, anual, 480 milioane, din
totalul de 6,1 miliarde de oameni ai globului, sunt hraniţi cu grau produs cu un
consum de apa nesuportabil de catre planeta. Cu alte cuvinte, am inceput sa
ne hranim cu apa care aparţine copiilor noştri.

Restricţii in calea dezvoltarii economice

Venitul pe locuitor creşte atunci cand venitul naţional creşte mai repede
decat populaţia. Exista, insa, multe forţe care pot impiedica o astfel de
creştere. Aceasta gama de restricţii ce acţioneaza asupra procesului de
creştere- dezvoltare economica va fi studiata in continuare.
Restrictii Detaliere
Resursele naturale O ţara saraca din punct de vedere al deţinerii de
inadecvate sau resurse naturale va atinge mai greu creşterea
ineficient utilizate economica, in comparaţie cu o ţara cu mai multe
resurse. Deşi rezervele abundente de resurse
naturale pot fi un important factor al creşterii
economice, deţinerea unor astfel de resurse
nu se constituie intr-o condiţie necesara şi
suficienta pentru a asigura creşterea
economica. Acest lucru se produce datorita unei
gestionari greşite a resurselor sau a unei utilizari
ineficiente a acestora.
Ineficienţa alocativa Apare atunci cand resursele nu sunt distribuite
proporţional intre diferitele sectoare producatoare.
Astfel, se poate intampla sa existe prea multe
bunuri dintr-un anumit tip şi prea puţine din alt tip.
Aceasta inseamna ca economia a greşit alegerea
curbei posibilitaţilor de producţie.
Ineficienţa productiva Este generata cand combinarea factorilor de
producţie se dovedeşte incorecta. Astfel, se poate
intampla ca in producerea unui bun sa se
foloseasca prea mult dintr-un anumit factor de
producţie faţa de ceilalţi factori.
Creşterea rapida a Nu toate ţarile pot face faţa singure creşterilor
populaţiei masive de populaţie, confruntandu-se cu foamete şi
saracie.
Terenul ce ramane Cand terenul este productiv, sau poate deveni
nefolosit productiv cu investiţii minime, el trebuie exploatat.

1.4. Principiile fundamentale ale dezvoltarii durabile.

Un principiu de sustenabilitate este un principiu avut in vedere la

fundamentarea managementului strategic şi integrat al dezvoltarii durabile.
Un criteriu de sustenabilitate presupune ca, la nivel minim, generaţiile
viitoare ar putea sa traiasca mai rau decat generaţiile actuale. Criteriul
sustenabilitaţii cere indeplinirea condiţiilor necesare pentru un acces egal la
baza de resurse de catre fiecare dintre generaţiile viitoare.
Criteriile fundamentale ale dezvoltarii durabile, stabilite de Comisia
Comunitaţii Europene inca din anul 1993, sunt urmatoarele ;
•Menţinerea in totalitate a calitaţii vieţii:
•Menţinerea unui acces continuu la resursele naturale;
•Evitarea deteriorarilor permanente asupra mediului inconjurator;

In anul urmator, 1994, Grupul de lucru asupra dezvoltarii durabile de la

Salzburg, Austria, a cuprins in grupul de criterii ale dezvoltarii durabile:

 umanismul şi calitatea ridicata a vieţii,

 conservarea diversitaţii culturale şi regionale,

 distribuţia echitabila a bogaţiei şi resurselor,

 supravieţuirea umana,

 limitarea deteriorarii ireversibile sau explotarii resurselor naturale,

 stabilizarea in interiorul capacitaţii purtatoare a ecosistemelor,

 conservarea biodiversitaţii.
Managementul strategic al dezvoltarii durabile presupune, pe langa
stabilirea unor obiective pe termen lung (15-20 ani), compatibilizate cu cele pe
termen scurt şi mediu, şi aplicarea unui set de principii şi criterii validate
eficient pe plan internaţional, la care ne vom referi:
•Managementul integrat este principiul in continuare: care presupune
abordarea in maniera unitara a proceselor de producţie, procesare, transport,
distribuţie, utilizare şi depozitare, ţinand seama de ciclul de viaţa al produselor
şi tehnologiilor, implicarea stakeholderilor şi coordonarea interinstituţionala ;
•Echitatea intergeneraţionala, este o cerinţa potrivit careia generaţia prezenta
are dreptul de a folosi şi beneficia de resursele pamantului, cu obligaţia de a
ţine seama de impactul pe termen lung al activitaţii acesteia şi de a susţine
baza de resurse şi mediul global şi in beneficiul generaţiilor viitoare;
•Precauţia reprezinta instrumentul decizional prin care se intreprind acţiuni de
raspundere (contracarare) la ameninţarile legate de pagubele serioase şi
ireversibile cauzate sanataţii umane şi/sau mediului, atunci cand nu dispunem
 de o informaţie ştiinţifica necesara;
•Abordarea ciclului de viaţa al bunurilor, serviciilor şi tehnologiilor evalueaza
consecinţele asupra mediului generate de efectele economice legate de
diferitele stadii ale prelucrarii şi valorificarii produselor de piaţa.
•Prevenţia presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sanataţii umane şi a
capitalului natural de fenomenele şi procesele economice care ar putea fi
prevenite prin investiţii şi costuri de modernizare, reparaţii, tratare sau
compensare; este cunoscut ca prevenirea unor prejudicii este cu mult mai
eficienta decat inlaturarea consecinţelor dupa ce acestea s-au produs;
•Substituţia presupune inlocuirea unor produse şi servicii ineficiente, mari
consumatoare de resurse de mediu cu altele mai eficiente şi cu impact
ecologic mai redus şi mai puţin daunatoare;
•Principiul "poluatorul plateşte" sau al internalizarii costurilor marginale externe
(externalitaţilor negative) stabileşte folosirea mecanismelor de piaţa pentru ca
poluatorii sa suporte in totalitate costurile sociale şi de mediu ale activitaţii lor
şi ca aceste costuri sa fie reflectate in preţurile şi tarifele bunurilor şi
serviciilor;
•Internalizarea externalitaţilor pozitive (beneficiilor marginale externe) vizeaza
folosirea unui sistem de subvenţii corective, stimulente pentru activitaţile care
aduc beneficii marginale la parţile terţe fara ca acestea sa plateasca
(cercetare-dezvoltare, protecţia mediului, educaţie, dezvoltare regionala,
intreprinderi mici şi mijlocii etc);
•Participarea publica presupune accesul nerestricţionat la informaţia privind
mediul şi resursele sale, dreptul publicului de a lua decizii in domeniul
mediului şi a resurselor sale şi de a lua in considerare consecinţele acestora,
dreptul de a cunoaşte din timp posibilele riscuri de mediu şi asupra resurselor;
•Principiul bunei guvernari prevede ca autoritaţile şi instituţiile statului sa-şi
desfaşoare activitatea transparent, eficient şi onest, in condiţiile prevederii şi
penalizarii poluarii şi ale promovarii protecţiei mediului;
•Parteneriatele public-privat şi privat-public se bazeaza pe cooperarea directa,
 inter şi intra instituţionala, intre parţile interesate (stakeholders) reprezentate
de autoritaţile şi instituţiile publice, ONG, grupuri şi firme industriale, reţele şi
oameni de afaceri, care impreuna pot obţine o valoare adaugata superioara
pentru sustenabilitatea creşterii economice la niveluri macro şi microeconomic
;
•Cooperarea intre state include responsabilitaţi comune, dar diferenţiate, in
funcţie de nivelul de dezvoltare al ţarilor; se pot aplica o serie de abordari
diferenţiate in ceea ce priveşte obligaţiile economico-financiare pentru
protecţia mediului la nivel local, regional şi internaţional, ţarile dezvoltate
recunoscand faptul ca le revine o responsabilitate mai mare, inclusiv in ceea
ce priveşte acordarea de asistenta ţarilor in curs de dezvoltare sau cu
economie de piaţa emergenta.

Principiile şi abordarile criteriale ale managementului strategic al

dezvoltarii economice durabile a Romaniei sunt in deplin consens cu spiritul şi
recomandarile Declaraţiei de la Rio, Agendei 21, Declaraţiei Mileniului şi al
celorlalte documente aprobate prin consens la Summit-urile mondiale ale
dezvoltarii durabile. Pe plan mondial exista şi abordari sectoriale in ceea ce
priveşte criteriile şi principiile dezvoltarii durabile, din punctul de vedere al
resurselor acesteia.
 2. IDENTIFICAREA PRINCIPALELOR ELEMENTE ALE UNEI STRATEGII
DE DEZVOLTARE DURABILA

In opinia noastra si pe baza cercetarilor si studiilor efectuate de-a lungul

timpului, elementele unei strategii de dezvoltare durabila, asa cum este ea
definita astazi, trebuie sa faca referinta la urmatoarele abordari strategice:
2.1. Strategii de abordare economica
Economia mediului ajuta la apropierea de conceptul dezvoltarii durabile
pentru ca incorporeaza aspecte de mediu şi sociale in adoptarea deciziilor. Ea
implica o noua sinteza a principiilor economice existente şi a extensiilor lor.
Istoric, dezvoltarea lumii industrializate s-a concentrat pe outputul economic,
astfel ca, deloc surprinzator, modelul postbelic al ţarilor in curs de dezvoltare a
fost dominat de creşterea economica. Dar in anii '60 a fost dezvoltat modelul
creşterii echitabile pentru a incorpora obiective sociale, cum sunt atenuarea
saraciei şi redistribuirea venitului. In anii '80, modelul a fost extins din nou
pentru a cuprinde conceptul de dezvoltare durabila, reflectand creşterea
preocuparii privind mediul.
Creşterea economica inca umbreşte alte obiective, fapt sesizabil in cazul
ţarilor industrializate, care au inceput sa abordeze problemele de mediu numai
dupa ce au atins obiective economice majore. In prezent, decidenţii politici din
intreaga lume incearca din ce in ce mai mult sa gaseasca cai de dezvoltare
sustenabila.
Scopul este maximizarea bunastarii ca rezultat al activitaţilor
economice, concomitent cu menţinerea sau creşterea in timp a stocului de
active economice, ecologice şi socio-culturale (pentru a asigura
sustenabilitatea venitului şi echitatea cogeneraţionala) şi satisfacerea
nevoilor de baza ale saracilor (pentru a susţine echitatea cogeneraţionala).
Economia mediului contribuie la aceasta cautare prin incorporarea criteriilor de
mediu şi sociale in adoptarea deciziilor economice.
Ea ofera decidenţilor politici atat mijloace de evaluare a impactului
activitaţii umane asupra mediului, cat şi instrumente de adoptare a unor decizii
mai bune. Economia mediului, ca domeniu de studiu, nu este noua. De-a
lungul ultimelor doua decenii principiile economice existente au fost
construite şi extinse pornind in special de la evaluarea impactului activitaţii
asupra mediului natural şi social, care adesea nu este bine reflectat in
tranzacţiile de piaţa. Insa este de data recenta aplicarea acestor concepte la
ţarile in curs de dezvoltare, mai ales prin influenţarea adoptarii deciziilor la
nivel de proiect. In ultimii ani, economiştii mediului au inceput sa se
intereseze de politicile macroeconomice.
In timp ce bazele acestei abordari sunt optimizarea economica şi
alocarea eficienta a resurselor, practicienii recunosc ca aceste concepte nu
sunt uşor de aplicat la unele obiective de mediu şi sociale, precum prezervarea
rezistenţei sistemelor ecologice la şocuri, promovarea participarii publicului larg
la decizii sau reducerea conflictelor. In aceste cazuri ei se bazeaza adesea pe
tehnici, precum analiza multicriteriala, pentru a facilita compromisurile intre
diferite obiective.
Dezvoltarea economica durabila (sustenabila) este in mod obişnuit
interpretata ca fiind un proces de menţinere a bunastarii proiectate pe un
termen nedefinit in viitor. Optimalitatea economica, definita ca maximizare a
valorii prezente a consumului, se deosebeşte de sustenabilitate. Mai mult chiar,
optimalitatea poate fi compatibila cu non-sustenabilitatea, astfel incat pe o
traiectorie definita in termenii optimalitaţii prezente, consumul viitor tinde sa
scada, poate chiar la zero. Mai multe lucrari recente au cautat sa combine
optimalitatea şi sustenabilitatea prin faptul ca nu au mai luat in considerare
acele traiectorii ale consumului lipsite de etica, ce trateaza bunurilor oferite de
mediu ca fiind o sursa de utilitate in sine, ca şi input-uri pentru producţie.
Astfel, sustenabilitatea devine o constrangere suplimentara pentru traiectoria
creşterii economice optimale.
Problema cu aceste abordari este ca ele nu surprind diversitatea
contribuţiilor mediului natural la economie, iar subiectul premizelor restictive
sunt economiile simple. Asemenea modele pot conduce la analize utile, dar
aplicarea lor la economiile reale şi la mediu este limitata in mod inevitabil.
Daca considerarea optimalitaţii şi sustenabilitaţii conduc la recomandari
diferite in ce priveşte masurile de politica economica, trebuie sa se identifice o
ordine de prioritate. Exista mai multe motive de confruntare cu percepţia
economica obişnuita, potrivit careia optimalitatea ar trebui sa fie obiectivul
dominant:
•de multe ori optimalitatea nu constituie baza pentru politica publica; existenţa
statului bunastarii nu este optima, şi nu asigura in mod necesar dreptatea
sociala sau respectarea drepturilor omului;
•calculele de optimalitate ar putea sa nu fie realizabile din cauza dificultaţilor
de evaluare a mediului;
•chiar daca se fac calcule de optimalitate, acestea pot subestima pagubele
aduse mediului, intrucat preţul viitor al bunurilor de mediu ar putea fi
substanţial mai mare decat preţul prezent, data fiind rata de distrugere a
mediului. Asemenea creşteri posibile de preţ sunt insa lasate in mod curent in
afara calculelor, din cauza incertitudinii evoluţiei lor.
•calculele de optimalitate bazate pe consum vor fi nefavorabile bunurilor de
mediu, chiar daca bunurile de mediu sunt luate in calcul, in masura in care
consumul de bunuri produse şi servicii este mai motivat de dorinţa de a avea
o poziţie relativa mai buna. Consumul ce permite imbunataţirea statutului
social nu produce o creştere agregata a bunastarii, ci caştigul unei persoane
implica pierderi pentru alta persoana. In literatura se argumenteaza ca
multe bunuri sunt bunuri publice care, din cauza concluziunii, nu pot fi
consumate intr-un mod care confera beneficii relative. Atunci cand sunt
sacrificate pentru consumul de bunuri ce confera statut, modificarea neta a
bunastarii nu va fi reflectata cu acurateţe de catre valorile lor relative,
evidenţiate fie prin preţuri, fie prin disponibilitatea de plata.
Din toate aceste motive, abordarea in aceasta lucrare este de a
considera aceeaşi definiţie a sustenabilitaţii economice - menţinerea bunastarii
- folosita şi la determinarea optimalitaţii, dar in condiţiile unei evaluari mai
detaliate a contribuţiei mediului la aceasta bunastare, astfel incat sa se poata
formula principii privind susţinerea acestei contribuţii.
Implicaţiile economice ale cautarii unor principii de acest fel pot fi
explorate pe mai multe cai.
Bunastarea economica deriva din venituri şi din mediu, care indeplineşte
mai multe funcţii, contribuind la producţie şi deci la obţinerea veniturilor, sau in
mod direct la asigurarea bunastarii. Venitul este generat de catre stocul de
capital, ce cuprinde capitalul produs, capitalul uman, capitalul natural şi
capitalul social.
Capitalul natural indeplineşte şi funcţiile de mediu, care creeaza
bunastare in mod direct. Pentru ca bunastarea economica sa nu se reduca,
stocul de capital care o genereaza trebuie menţinut. Aceasta implica
necesitatea ca, pentru sustenabilitatea economica, diferenţa dintre investiţiile
brute şi deprecierea capitalului sa fie pozitiva.

Evaluarea efectelor
Primul mod prin care economia mediului imbunataţeşte analiza politica
este de a ajuta la evaluarea impactului deciziilor la diferite niveluri.

Nivelul de proiect
In mod tradiţional, economiştii s-au bazat pe analiza cost beneficiu
pentru a determina daca un proiect merita sau nu intreprins. Conform Bancii
Mondiale, acest tip de analiza este din ce in ce mai adoptat pentru o mai buna
evidenţiere a problemelor sociale şi de mediu.
In primul rand, unele inputuri şi outputuri nu sunt corect apreciate de
catre piaţa. Un exemplu in acest sens il constituie externalitaţile - efectele de
beneficiu sau dauna care sunt impuse de alţii, dar care nu pot fi restituie sau
pretinse celui care le genereaza. Din pacate, externalitaţile sunt adesea dificil
de masurat in termeni fizici sau monetari. Un alt exemplu il reprezinta
resursele la care accesul este liber, fara plata, precum un lac sau o autostrada
publica - care sunt dificil de evaluat şi tind sa fie supraexploatate, deoarece
sarcinile utilizatorului sunt neglijabile. Ce se poate face? Valoarea unei
externalitaţi poate fi evaluata pe baza preţurilor umbra ori a costului de
oportunitate. Dar daca aceasta evaluare nu este posibila, decidenţii politici pot
impune reglementari şi standarde care stabilesc limite fizice asupra pagubelor
externe ori definesc mai bine drepturile de proprietate, incurajand
imbunataţirea managementului resurselor naturale.
Nivelul sectorial
Studiile arata ca acţiunile la nivel sectorial au adesea impacturi de mediu
şi sociale mai puternice decat proiectele individuale. Regula de baza pentru o
evaluare eficienta a unei resurse rare (sau serviciu) precum apa (sau
transportul) este ca preţul ar trebui sa fie egal cu costul furnizarii unitaţii
marginale (adiţionale) de output. Totuşi, in multe ţari astfel de resurse sunt
subvenţionate. Creşterea preţului mai aproape de nivelurile eficiente este
esenţiala pentru a reduce utilizarea lor risipitoare, realizand deci atat caştiguri
economice cat şi de mediu. Analiza ecologica şi economica ajuta in acest sens.
Mai intai, ea accentueaza nevoia de evaluare eficienta şi de stabilire a unor
sarcini suplimentare pentru a acoperi impactul extern. De exemplu, daca
evacuarea gazelor automobilelor provoaca probleme respiratorii, preţul
combustibilului bazat pe costul marginal ar trebui sa fie suplimentat cu taxele
de poluare corespunzatoare pagubelor provocate sanataţii sau mediului. In al
doilea rand, acest tip de analiza incurajeaza planificarea comprehensiva a
resurselor pe termen lung.
Nivelul macroeconomic
Politicile la nivelul intregii economii (atat sectoriale cat şi
macroeconomice) au efect asupra resurselor naturale de baza, insa
interacţiunile complicate nu sunt inca bine inţelese. Generalizarile simpliste nu
sunt posibile.
Multe cazuri de pagube de mediu sunt determinate de eşecurile pieţei şi
distorsiuni politice, exacerbate de saracie. Reformele politice care promoveaza
eficienta sau reduc saracia ar trebui sa ajute mediul, insa unele reforme pot
avea efecte negative asupra mediului, de exemplu ca urmare a definirii
incomplete a drepturilor de proprietate.
Soluţia nu este modificarea politicilor iniţiale (care au obiective
socioeconomice convenţionale), ci mai degraba proiectarea unor masuri
complementare, care sa atenueze efectele negative sau sa sporeasca impactul
pozitiv al acestor politici asupra mediului.
Nivelul internaţional. Fenomenele regionale (precum ploile acide) şi
cele globale (precum epuizarea stratului de ozon, incalzirea globala, pierderea
biodiversitaţii şi poluarea apelor internaţionale) au ridicat probleme. Aceste
probleme raspandite pretutindeni şi pe termen lung au condus la idei noi
privind incertitudinea şi ireversibilitatea. De exemplu, chiar atunci cand
impactul este incert, sustenabilitatea sugereaza ca ar trebui impuse limite
pentru degradarea resurselor, in special daca consecinţele viitoare sunt
ireversibile şi catastrofale. Aceasta abordare precauţionala se regaseşte in
apariţia consensului privind limitarea emisiilor de gaz pentru a evita posibila
incalzire globala. Eforturile sunt, de asemenea, in desfaşurare pentru a
imbunataţi funcţionarea mecanismului de mobilizare şi alocare eficienta şi
echitabila a resurselor.

2.2. Strategii de abordare socio-culturala

2.2.1 Dezvoltarea sociala durabila

Dezvoltarea durabila are radacini adanci in conceptul de drepturi sociale

fundamentale. Prin urmare, combaterea saraciei şi a excluziunii sociale,
promovarea şanselor egale şi echitate in ceea ce priveşte distribuţia de capital
şi de venituri constituie obiective centrale ale oricarei strategii de dezvoltare
durabila. Din acest motiv, strategiile naţionale sau globale de dezvoltare
durabila trebuie sa fie pe deplin coordonate cu celelalte documente de
planificare strategica vizand aceste obiective.
 Cazul dezvoltarii durabile este de obicei susţinut cu argumente
economice şi tehnico-ecologice. Componentele sociale ale durabilitaţii
dezvoltarii nu sunt mai puţin importante. Intr-adevar, eşecul de a recunoaşte
rolul determinant al "actorilor sociali" a afectat negativ multe programe al
caror obiectiv era dezvoltarea.
Obiectivul central al dimensiunii sociale este distribuţia justa a
oportunitaţilor intre generaţii. Cat priveşte dimensiunea economica şi sociala a
dezvoltarii durabile, un nivel ridicat al ocuparii şi locuri de munca de calitate
reprezinta legatura dintre acestea şi se cuantifica prin PIB şi nivelul ocuparii.
Dezvoltarea sociala durabila inseamna evitarea unor probleme
majore, cum ar fi:
 tensiuni generate de discrepanţele majore intre bogaţi şi saraci, deoarece
o societate profund divizata dupa acest criteriu nu poate fi stabila pe
termen lung;
 refuzul de a permite unei comunitaţi de limba sau cultura, unei etnii sau
unei naţiuni, sa oprime alte comunitaţi;
 nerespectarea sistematica a drepturilor omului, intrucat istoria
demonstreaza ca in caz contrar se produc tensiuni politice violente
incompatibile cu dezvoltarea durabila etc.
Deci sloganul "a pune oamenii pe primul plan" in cadrul politicilor şi
programelor de investiţii orientate spre dezvoltare ori pentru asistenţa in
dezvoltarea spontana nu este lipsit de conţinut. Inseamna, pur şi simplu, a
recunoaşte rolul central al actorilor sociali şi instituţiilor lor in
dezvoltarea durabila.

Instrumentele sociologului
Ce adauga perspectiva sociologica arsenalului de instrumente pentru a
dobandi dezvoltarea sustenabila? Cel puţin doua seturi de elemente, respectiv:
 Furnizeaza un set de concepte care ajuta la explicarea acţiunii sociale,
relaţiilor dintre oameni, formelor complexe ale organizarii sociale,
 aranjamentelor lor instituţionalizate şi cultura, motivele, stimulentele şi
valorile care reglementeaza comportamentul lor unul faţa de altul şi faţa
de resursele naturale.
 Ofera un set de tehnici sociale apte pentru coordonarea prompta a
acţiunii sociale, impiedicand comportamentul daunator, stimuland
asocierea, aranjamente sociale alternative şi dezvoltarea capitalului
social.

Tehnicile sociale
Proiectanţii de programe aflaţi in cautarea creşterii sustenabilitaţii nu sunt
cel mai adesea conştienţi de repertoriul vast al instrumentelor de management
social şi ai parghiilor culturale ce pot fi folosite pentru a mobiliza energia
sociala şi a coordona acţiunea in sensul programelor de dezvoltare. Aceste
instrumente variaza de la:
• Crearea unei conştiinţe publice la investiţia in capitalul uman;
• Simple consultaţii la dezvoltarea managementului coparticipativ;
• Sisteme de stimulente la controale instituţionale;
• Valorificarea tradiţiilor şi a vechilor practici la introducerea inovaţiilor;
• Autorizare la creşterea coeziunii sociale;
• Comportamentul dat de motivarea economica a indivizilor la utilizarea puterii
solidaritaţii, increderii auto-organizarii şi valorilor adoptate de grup.
Aceste instrumente pot fi de asemenea combinate pentru a schimba
modelele sociale existente şi a promova o cultura a protecţiei resurselor. In
proiectele sociale de exploatare a padurilor, de exemplu, planificatorii au mai
multe opţiuni strategice pentru programele de plantare a pomilor: abordarile
centrate pe comunitate, abordarile centrate pe familii ori abordari centrate pe
grupuri mici.
Strategia sociala, nu numai tehnica, trebuie aleasa de la inceput, iar
scopul ar trebui sa fie intotdeauna construirea sau accentuarea asocierilor
instituţionale.
In acest sens amintim aici obiectivele sociale ale Strategiei de dezvoltare
durabila a UE, respectiv:
Obiectivul general vizeaza un bun nivel al sanataţii publice şi
imbunataţirea protecţiei impotriva ameninţarilor la adresa
acesteia, avand printre ţinte şi obiective specifice: coordonarea
eforturilor de imbunataţire a protecţiei impotriva ameninţarilor
In domeniul
la adresa sanataţii publice; ameliorarea legislaţiei alimentare şi
sanatate
promovarea unui nivel ridicat de sanatate a animalelor;
publica,
reducerea inegalitaţilor dintre statele membre in domeniul
sanataţii; pana in 2020, producerea, manipularea şi utilizarea
produsele chimice sa nu ameninţe semnificativ sanatatea
publica.
Obiectivul general in domeniul incluziunii sociale este crearea
In domeniul unei societaţi caracterizate prin incluziune şi solidaritate şi
incluziune creşterea calitaţii vieţii cetaţenilor, cu ţinte şi obiective
sociala, operaţionale precum: coeziune sociala şi teritoriala;
demografie modernizarea sistemelor de protecţie sociala; creşterea
şi migraţie, ocuparii in randul tinerilor, femeilor şi persoanelor in varsta sau
cu handicap; integrarea imigranţilor; egalitatea intre sexe.
Obiectivul general este promovarea dezvoltarii durabile in lume
şi integrarea in politicile interne şi externe ale UE a obiectivelor
In mondiale de dezvoltare durabila şi a angajamentelor
internaţionale, avand printre ţinte şi obiective operaţionale:
domeniul progrese in
saracie Indeplinirea obiectivelor rezultate din angajamentele
globala şi internaţionale asumate de UE; creşterea volumului ajutoarelor
provocari internaţionale la 0,7% din venitul naţional brut pana in 2015,
pentru cu o ţinta intermediara de 0,56% in 2010; promovarea
dezvoltarea dezvoltarii durabile in contextual negocierilor OMC; includerea
durabila dezvoltarii durabile in politicile externe ale UE.

De asemenea, Strategia de dezvoltare durabila a UE (EU SDS) stabileşte

cateva direcţii de acţiune in politicile care contribuie indirect la dezvoltarea
durabila, precum:
 Educaţie (educaţia pentru dezvoltare durabila)
 Cercetare-dezvoltare, unde EU SDS stabileşte ca obiective
promovarea abordarilor inter - şi trans - disciplinare in cercetarea in domeniul
dezvoltarii durabile, prin implicarea ştiinţelor sociale şi naturale; integrarea
cercetarii-dezvoltarii şi a implementarii rezultatelor acesteia cu deciziile
politice; cercetari suplimentare legate de interdependenţa intre sistemele
sociale, economice şi cele ecologice, metodologiile şi instrumentele de analiza
a riscurilor; dezvoltarea reţelelor de cercetare etc.

Dimensiunea sociala a dezvoltarii durabile era reprezentata in principal

de prioritaţile 3 şi 4 din SDD (2001/2002) şi nu propunea noi direcţii de acţiune,
ci le prelua pe cele din strategia de la Lisabona:
Combaterea saraciei şi excluziunii sociale
Obiective: Reducerea considerabila a saraciei
Creşterea ratei de ocupare la 67% in ianuarie 2005, respectiv la 70% pana in
2010; creşterea ratei de ocupare a femeilor la 57% in ianuarie 2005 şi la mai
mult de 60% pana in 2010. Injumataţirea pana in 2010 a numarului de tineri
(18-24 ani) lipsiţi de calificare profesionala (care au absolvit doar nivelul
secundar-inferior de educaţie).
Masuri la nivelul UE:
 Combaterea excluziunii sociale prin creştere economica şi locuri de
munca mai multe şi mai bune – Anul 2010 fiind numit anul international
pentru combaterea saraciei si excluziunii sociale
 Implementarea Strategiei Europene de Ocupare
 Actualizarea legislaţiei privind şansele egale şi implementarea acesteia
cu precadere in domeniile: ocuparii, educaţiei vocaţionale şi condiţiilor de
munca
 Punerea de acord asupra unui Program de Incluziune Sociala
Dezvoltarea unor indicatori privind calitatea muncii şi combaterea
excluziunii sociale
 Facilitaţile de ingrijire a copiilor şi a altor persoane dependente economic
şi sistemul de beneficii adresate familiei, precum şi privind diferenţialul
de salarizare intre femei şi barbaţi.
 Implicaţiile sociale şi economice ale imbatranirii populaţiei
Obiective:
• Asigurarea adecvarii sistemelor de pensii şi de sanatate pentru varstnici, in
acelaşi timp cu menţinerea sustenabilitaţii finanţelor publice şi a solidaritaţii
intergeneraţionale
•Abordarea provocarilor demografice prin creşterea ratei de ocupare,
reducerea datoriei publice şi ajustarea sistemelor de protecţie sociala (inclusiv
a sistemelor de pensii)
•Creşterea ratei medii de ocupare la nivelul UE a persoanelor de 55-64 ani la
50% pana in 2010.

Masuri la nivelul UE
•Utilizarea metodei deschise de coordonare in domeniul pensiilor
•Identificare unor strategii coerente şi acţiuni pentru incurajarea invaţarii
continue
•Analiza cu regularitate a sustenabilitaţii pe termen lung a finanţelor publice
avand in vedere principalele evoluţii demografice
•Dezbaterea in profunzime a temelor privind imigraţia, migraţia şi azilul la CE
de la Laeken (2001), in baza cadrului stabilit la Tampere.
•Identificare unor modalitaţi efective de creştere a participarii economice şi de
promovare a imbatranirii active.

2.2.2 Durabilitatea culturala - dimensiune a dezvoltarii durabile in

Romania
In Romania, s-au facut paşi importanţi pentru integrarea conceptului de
dezvoltare durabila in politicile din sfera culturii. Articolul 3 din HG. nr. 78 din
27.01.2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Cultelor
afirma cultura ca "factor al dezvoltarii durabile" şi al "creşterii calitaţii vieţii şi
asigurarii coeziunii economice şi sociale". De asemenea, articolul 4 al
HG.78/2005 stipuleaza printre obiectivele generale urmarite "promovarea
diversitaţii şi prezervarea identitaţii culturale", inscriindu-se pe aceiaşi direcţie
de acţiune enunţata de noua strategie de dezvoltare durabila lansata in iunie
2006. Abordarea culturii in aceasta perspectiva se bazeaza pe principiul potrivit
caruia dezvoltarea durabila este o necesitate şi o şansa pentru societate in
ansamblul ei şi pentru toţi indivizii.
Intr-o viziune integratoare, dezvoltarea durabila „nu este altceva decat
un proiect de civilizaţie". Intrucat procesul de civilizaţie şi cel de cultura sunt
indisociabile, dezvoltarea durabila se bazeaza pe elementele constitutive ale
culturii (diversitate lingvistica, cunoştinţe teoretice şi empirice, credinţe,
reprezentari despre lume, patrimoniu material şi imaterial, creaţii artistice,
literare, ştiinţifice, invenţii etc.). Tendinţa de a pune in ecuaţie dezvoltarea
durabila in mod exclusiv cu nevoile economice şi sociale ale indivizilor şi
comunitaţilor este disfuncţionala, intrucat nu ţine seama de nevoi umane
fundamentale, cum sunt accesul indivizilor şi al grupurilor la educaţie şi
cunoaştere, la tezaurul cultural al umanitaţii, la toate resursele care le pot
dezvolta creativitatea şi spiritul inovator.
Dinamica dezvoltarii durabile nu se poate realiza fara o protecţie activa şi
complexa a specificitaţilor culturale locale şi nici fara investiţii care sa ofere
mijloacele de acces larg şi de participare la cultura. Dezvoltarea culturala este
aşadar esenţiala pentru viitorul comun al omenirii şi de aceea abordarea
dezvoltarii durabile trebuie sa integreze dimensiunea culturala alaturi de cea
economica, sociala şi de mediu.
Intr-o societate care işi asuma dezvoltarea durabila ca un obiectiv
strategic fundamental, indivizii trebuie sa aiba condiţii de acces la educaţia de
baza, la procesul de formare continua şi imbogaţire culturala continua, sa
beneficieze de şansa de a fi producatori de cultura, depaşind astfel statutul de
simpli consumatori de divertisment, statut cu care sunt deseori identificaţi. De
aceea, o societate care işi asuma obiectivul de dezvoltare durabila trebuie sa
menţina şi sa dezvolte practici şi instrumente libere şi diverse de acces la
cultura. Prin accesul şi participarea la cultura, nivelul de cunoaştere al
indivizilor creşte in mod semnificativ.
Potrivit teoriilor economice moderne, cunoaşterea este acum
recunoscuta ca forţa motrice a creşterii productivitaţii şi a creşterii economice,
mutand accentul pe informaţie, tehnologie, invaţare şi pe rolul lor in
performanţa economica. Acest tip de societate este denumit „societate bazata
pe cunoaştere" sau „societate informaţionala", intrucat utilizeaza ca resurse
esenţiale cunoaşterea şi informaţia. Aceasta societate se distinge prin
urmatoarele caracteristici:
• Informaţia şi cunoaşterea sunt resurse nelimitate.
• Producţia de cunoaştere presupune creativitate şi inovare continua.
• Accesul tuturor membrilor societaţii la conţinuturile create, facilitat de noile
tehnologii – de comunicare, de diseminare a informaţiei.
• Sisteme de educare şi formare continua.
• Globalizarea şi integrarea pieţelor, inclusiv a pieţei culturale.

2.3. Strategii de abordare ecologica

Dezvoltarea durabila sub aspect ecologic (eco-dezvoltarea) trebuie sa
asigure protecţia biosferei, respectiv a biodiversitaţii şi a desfaşurarii normale
a fenomenelor şi ciclurilor bio-geo-chimice. Ecologiştii au un rol din ce in ce
mai important in procesul adoptarii deciziilor economice. Ei aduc o
perspectiva la nivelul ansamblului sistemului, o vedere pe termen lung care
accentueaza prevenirea şi un pachet de practici ecologice menite sa
consolideze dezvoltarea socioeconomica.
In mod tradiţional, ecologia avea o relevanta redusa pentru cei interesaţi
de domeniul afacerilor. Insa, in ultimii ani situaţia s-a schimbat, reflectand o
alta percepţie asupra modului in care oamenii influenţeaza utilizarea şi
conservarea resurselor naturale.
Iniţial, resursele naturale erau considerate "bunuri libere" şi prevala
creşterea economica nelimitata. Concepţia de azi cuprinde trei principii
ecologice fundamentale:
•Activitatea economica umana este un subsistem care opereaza in cadrul unuia
mai larg, dar finit - ecosistemul. Dezordinea in ecosisteme (de exemplu,
epuizarea resurselor sau poluarea) se interfereaza in cele din urma cu
sistemele de susţinere a vieţii, pe care se bazeaza economia.
•Pe masura ce activitatea umana se extinde iar populaţia se afla in creştere,
sunt utilizate cantitaţi tot mai mari de resurse naturale fapt ce genereaza un
volum tot mai mare de deşeuri, riscand depaşirea limitelor de toleranta ale
ecosistemelor.
•Uneori impactul dezvoltarii produce schimbari de mediu pe termen lung şi
chiar in mod ireversibil. De exemplu, daca padurile tropicale sunt taiate si
solul este expus, mineralele (deja cu oferta redusa) sunt filtrate de ploaie.
Astfel solul se intareşte, impiedicand regenerarea padurilor şi obţinerea unor
recolte stabile.
Ca rezultat al atingerii unui grad mai ridicat de conştientizare, ecologiştii
joaca acum un rol vital in definirea managementului padurilor, al terenurilor
mlaştinoase şi al zonelor de litoral şi in echilibrarea raporturilor dintre oameni,
şeptel, plante şi sol. Ecologiştii se implica din ce in ce mai mult in
implementarea proiectelor de dezvoltare, pe masura ce guvernele se
orienteaza spre protejarea aerului şi calitaţii apei, conservarea resurselor
naturale şi susţinerea dezvoltarii economice cu un management eficient al
mediului.
Provocarea pentru ecologie consta intr-o mai buna masurare şi predicţie
a ceea ce se intampla cu sistemul natural sau cu ecosistemul implicat in
procesul de dezvoltare. De exemplu, ei ar putea fi consultaţi privind
amplasarea unei fabrici industriale şi modul cum ar trebui trataţi poluanţii
rezultaţi, in funcţie de capacitatea de absorbţie a mediului natural.
Atunci cand structura şi procesele unui ecosistem sunt inţelese, ecuaţiile
pot lega aceste elemente esenţiale intr-un model predictiv. Iniţial, problemele
dezvoltarii erau sanatatea şi poluarea la nivel local, in Timp ce acum acestea
au dimensiuni globale şi regionale. Ecologiştii sunt din ce in ce mai implicaţi in
procesul dezvoltarii prin faptul ca ei ajuta la formarea unei noi conştiinţe a
dezvoltarii. Pentru aceştia strategia are trei componente:
(1) integrarea problemelor ecologice in politicile de dezvoltare
economice şi sectoriale
(2) proiectarea strategiilor anticipative şi preventive pentru proiectele
de dezvoltare
(3) accentuarea efectului pozitiv al politicilor ecologice asupra
dezvoltarii.

Prevenirea - mai buna decat tratamentul

Deoarece decidenţii politici au ajuns la concluzia ca terapia sistemelor
ecologice degradate este extrem de scumpa, consumatoare de timp şi adesea
imposibila, politicile de mediu au ajutat la anticiparea impacturilor
semnificative ecologice şi socioeconomice. Aplicarea politicilor de mediu
anticipative şi preventive ridica insa mai multe probleme. De regula, astfel de
politici au nevoie in avans atat de certitudini ştiinţifice, cat şi de acceptarea in
plan politic a impactului advers demonstrat. In plus, predicţia pagubelor este
adesea slaba sau absenta. Pentru a aborda aceste dificultaţi, ecologiştii s-au
bazat din ce in ce mai mult pe evaluari de mediu menite sa determine efectele
potenţiale semnificative ale programelor de dezvoltare propuse.
Din octombrie 1989 Banca Mondiala a cerut ca toate proiectele de
investiţii propuse sa fie realizate in acest mod, ceea ce a condus la o
reproiectare a multora dintre ele. Ecologiştii pot fi eficienţi in influenţarea
politicilor doar daca ei pot demonstra ca politicile ecologice promoveaza şi nu
impiedica dezvoltarea durabila. Aceasta cere un parteneriat cu economiştii, in
urma caruia sa fie estimate atat costul pagubelor provocate ecosistemelor cat
şi beneficiile economice ale conservarii acestor sisteme.
2.4. Strategii de abordare sistemica
In general, prin abordare sistemica definim un" mod de gandire şi analiza
care are la baza, pe de o parte, relaţiile in timp şi spaţiu dintre elemente,
iar pe de alta parte, analiza elementelor".
Dezvoltarea durabila vizeaza eliminarea disparitaţilor in accesul la resurse,
atat pentru comunitaţile sarace ori marginalizate, cat şi pentru generaţiile
viitoare, incercand sa asigure fiecarei naţiuni oportunitatea de a se dezvolta
conform propriilor valori sociale şi culturale, fara a nega altor naţiuni ori
generaţiilor viitoare acest drept.

Caracteristicile esenţiale ale dezvoltarii durabile sunt:

Caracteristic Explicaţii generale
i
Echitatea Implica o distribuţie justa a costurilor şi beneficiilor
dezvoltarii, atat intre bogaţi şi saraci, cat şi intre
generaţii şi naţiuni.
Abordarea Inseamna luarea in consideraţie a nevoilor generaţiilor urmatoare
pe şi conceperea de scenarii de dezvoltare echitabile, ce au ca baza
resursele naturale limitate ale planetei.
termen lung Cheama
Gandirea la inţelegerea interacţiunilor complexe dintre
sistemic subsistemele planetei, a efectelor de propagare dintre local şi
a global şi a multiplelor interdependenţe dintre mediu, economie şi
societate.
Elementele luate in considerare de modelul de dezvoltare durabila sunt:
 interdependenţa globala a problemelor ecologice,
 perspectiva pe termen lung privind consecinţele poluarii şi diminuarii
resurselor naturale
 distincţia intre formele de capital şi posibilitatea de a realiza substituiri
intre acestea.

Obiectivul central al dimensiunii sociale a dezvoltarii durabile este

distribuţia justa a oportunitaţilor intre generaţii. Un nivel ridicat al ocuparii şi
locuri de munca de calitate reprezinta legatura dintre dimensiunea economica
şi sociala a dezvoltarii durabile şi se poate cuantifica prin PIB şi nivelul ocuparii,
ca indicatori macroeconomici primari, dar şi prin indicele starii de sanatate a
populaţiei - privita ca rezervor de forţa de munca pe termen lung.

Fluxurile -cheie intre economie, societate şi mediu sunt:

A.Dinspre mediu catre economie:
(1) funcţiile de producţie ecologice (funcţii ale resurse naturale şi ale emisiilor
poluante); costurile economice ale protecţiei mediului.
B.Dinspre economie catre mediu:
(2) presiunea exercitata de activitaţile productive asupra resurselor ecologice;
investiţii in protecţia mediului; drepturile de proprietate asupra resurselor
naturale şi de mediu.
C.Dinspre mediu catre societate:
(3) amenitaţi de mediu pentru bunastarea umana; pericole pentru sanatatea şi
securitatea umana provocate de degradarea mediului.
D. Dinspre societate catre mediu:
(4) presiunea exercitata de modelele de consum asupra resurselor de mediu;
responsabilitatea ecologica a cetaţenilor.
E.Dinspre societate catre economie:
(5) cantitatea şi calitatea forţei de munca; planuri sociale pentru tranzacţiile
de piaţa.

Vorbind despre dezvoltare ca "satisfacerea nevoilor generaţiilor prezenţe

fara a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura nevoile",
raportul Comisiei Brundtlant, Viitorul Nostru Comun, a pus in evidenţa nevoia
de abordare simultana a imperativelor dezvoltarii şi mediului. De atunci, (1987)
a fost depusa o munca substanţiala pentru operaţionalizarea conceptului de
dezvoltare durabila, iar eforturile vor inregistra un progres in masura in care se
va reuşi integrarea a trei puncte de vedere:
 Al economiştilor, ale caror metode cauta sa maximizeze bunastarea in
condiţiile constrangerilor impuse de stocul de capital existent şi de
tehnologiile disponibile;
 Al ecologiştilor, care pun accentul pe pastrarea integritaţii
subsistemelor ecologice considerate vitale pentru stabilitatea
ecosistemului global. Unii susţin prezervarea tuturor ecosistemelor, in
timp ce alţii vorbesc de menţinerea rezistenţei şi adaptabilitaţii dinamice
a sistemelor naturale ce constituie suport al vieţii. Unitaţile de calcul ce
raspund acestui ultim deziderat nu sunt monetare, ci fizice, iar
disciplinele predominante care le studiaza sunt biologia, geologia, chimia
şi ştiinţele naturale in general;
 Al sociologilor, care accentueaza faptul ca actorii-cheie sunt fiinţele
umane, ale caror modele de organizare sociala sunt cruciale pentru
identificarea soluţiilor viabile in vederea atingerii unei dezvoltari durabile.
Intr-adevar, dovada consta in aceea ca subestimarea factorilor sociali in
procesul dezvoltarii pune serios in pericol eficienţa diferitelor programe şi
proiecte de dezvoltare.

In timp ce economiştii, ecologiştii şi sociologii sunt in principiu de acord

ca punctul de vedere al fiecaruia este important, ei nu abordeaza de regula
aceste probleme din toate aceste perspective. Un economist, de exemplu, ar
putea uşor recunoaşte importanţa factorilor sociali sau de mediu, dar ar putea
interpreta aceste probleme prin lentilele proprii. Problemele sociale tind astfel
sa fie reduse la chestiuni de inegalitate, iar problemele de mediu la chestiuni
de management al resurselor naturale. In schimb, ar putea fi absente
problemele care ţin de coeziune sociala, identitate culturala ţi integritate a
ecosistemului.
Incercarea decidenţilor politici de a reuni experţi din toate aceste
discipline, ca parteneri egali, trebuie precedata de rezolvarea unui numar
important de chestiuni conceptuale şi metodologice. Problemele cheie
nerezolvate privesc patru mari direcţii:
• Evaluarea
• Luarea deciziilor in condiţii de incertitudine
• Proiectarea politica şi instituţionala
• Sustenabilitatea sociala.
Concluzie: in actuala abordare trebuie relaţionate toate cele trei dimensiuni
ale conceptului dezvoltarii durabile, respectiv:
Dimensiu Conţinut
ni
Ecologica Priveşte consumul şi producţia durabile, conservarea şi
managementul resurselor naturale, schimbarile climatice şi
energia curata
Economica Se refera la dezvoltarea socio-economica şi transportul durabil
Sociala Vizeaza incluziunea sociala, schimbarile demografice şi sanatatea
publica
i
Strategia de dezvoltare durabila a Romaniei
Elementul definitoriu la o noua filosofie a dezvoltarii, proprie Uniunii Europene
şi larg impartaşita pe plan mondial - cea a dezvoltarii durabile. Se porneşte de
la constatarea ca, la sfarşitul primului deceniu al secolului XXI, dupa o tranziţie
prelungita şi traumatizanta la democraţia pluralista şi economia de piaţa,
Romania mai are de recuperat decalaje considerabile faţa de celelalte state
membre ale Uniunii Europene, simultan cu insuşirea şi transpunerea in practica
a principiilor şi practicilor dezvoltarii durabile in contextul globalizarii. Cu toate
progresele realizate in ultimii ani, este o realitate ca Romania are inca o
economie bazata pe consumul intensiv de resurse, o societate şi o administraţie
aflate inca in cautarea unei viziuni unitare şi un capital natural afectat de riscul
unor deteriorari ce pot deveni ireversibile.
Strategia stabileşte obiective concrete pentru trecerea, intr-un interval de
timp rezonabil realist, la modelul de dezvoltare generator de valoare adaugata
inalta, propulsat de interesul pentru cunoaştere şi inovare, orientat spre
imbunataţirea continua calitaţii vieţii oamenilor şi a relaţiilor dintre ei in armonie
cu mediul natural. Ca orientare generala, sunt vizate a urmatoarelor obiective
strategice pe termen scurt, mediu şi lung:

Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ţarilor Uniunii

Europene la principalii indicatori ai dezvolt arii durabile.
Orizont 2030: Apropierea semnificativa a Romaniei de nivelul mediu
din acel an al ţarilor membre ale UE din punctul de vedere al
indicatorilor dezvoltarii durabile.
 Indeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu şi
lung, o creştere economica ridicata şi, in consecinţa, o reducere semnificativa a
decalajelor economico-sociale dintre Romania şi celelalte state membre ale UE.
Prin prisma indicatorului sintetic prin care se masoara procesul de convergenţa
reala, respectiv Produsul intern brut pe locuitor (PIB/loc), la puterea de
cumparare standard (PCS), aplicarea Strategiei creeaza condiţiile ca PIB/loc
exprimat in PCS sa depaşeasca, in anul 2013, jumatate din media UE din acel
moment, sa se apropie de 80% din media UE in anul 2020 şi sa fie uşor
superior nivelului mediu european in anul 2030
Cadru Strategic Naţional de Referinţa (CSNR): acest document
conţine strategia de dezvoltare pentru statul membru şi reprezinta cadrul de
elaborare a programelor tematice şi regionale. Spre deosebire de Cadrele de
Sprijin Comunitar negociate cu Comisia pentru perioada 2000-2006, acest
document nu are rolul de instrument de gestionare.
Cadrul Strategic Naţional de Referinţa, impreuna cu Programul
Naţional de Reforma şi Programul de Convergenţa raspund eforturilor de
realizare a obiectivelor de convergenţa prin definirea direcţiilor de acţiune
la nivel naţional pentru incadrarea in obiectivele politicilor şi strategiilor
europene.
Programe Operaţionale (PO): aceste programe vor preciza activitaţile
din cadrul fondurilor politicii de coeziune numai la nivel de prioritate, subliniind
cele mai importante operaţiuni.
Statele membre au responsabilitatea de a stabili daca CSNR (şi documentele
de programare opţionale aferente, cum ar fi Planurile Naţionale de Dezvoltare)
şi PO trebuie sa beneficieze de Evaluarea Strategica de mediu (ESM)
3. DEFINIREA MODALITATILOR PRIN CARE COMPANIILE SE POT
IMPLICA IN PROCESUL DE DEZVOLTARE DURABILA

In condiţiile extinderii liberei circulaţii de bunuri şi servicii şi a efectelor

globalizarii, competitivitatea şi eco-eficienţa vor reprezenta factori determinanţi
ai sustenabilitaţii creşterii economice.
Asigurarea performanţei pe termen mediu şi lung a economiei romaneşti
impune, prin urmare, adoptarea de instrumente eficiente de politica
economica, care sa permita gestionarea şi valorificarea substanţial
imbunataţita a potenţialului existent in anumite domenii-cheie, care determina
dezvoltarea durabila intr-un cadru concurenţial.
Principalele obiective pe termen mediu, stabilite in domeniul economic
prin documentele programatice naţionale, in conformitate cu ţintele prevazute
in Strategia Lisabona revizuita, in Liniile Directoare Generale de Politica
Economica şi in Pactul de Stabilitate şi Creştere al Uniunii Europene, sunt:
• Menţinerea stabilitaţii macroeconomice, continuarea procesului de dezinflaţie
şi limitarea deficitului de cont curent;
 Imbunataţirea predictibilitaţii şi performanţelor politici fiscale, inclusiv
atragerea şi utilizarea eficienta a fondurilor europene nerambursabile;
• Continuarea şi adancirea reformelor structurale şi furnizarea de servicii
imbunataţite de sanatate, educaţie, formare profesionala, cercetare şi
dezvoltare, precum şi continuarea reformelor necesare pentru a spori nivelul
de responsabilizare şi de eficienţa;
• Asigurarea sustenabilitaţii finanţelor publice pe termen lung;
• Imbunataţirea mediului de afaceri, promovarea culturii antreprenoriale,
creşterea flexibiliatţii şi participarii pe piaţa muncii şi o dezvoltare regionala
armonioasa;
•Reforma administraţiei publice.
O condiţie esenţiala pentru indeplinirea obiectivelor dezvoltarii durabile
este implementarea unei combinaţii adecvate de politici macroeconomice
coerente, prin care sa se asigure sustenabilitatea resurselor materiale şi
energetice folosite pentru creşterea economica, finanţarea investiţiilor strict
necesare pentru modernizarea şi creşterea competitivitaţii sectoarelor
productive şi de servicii, precum şi a infrastructurilor, calificarea şi
perfecţionarea continua a forţei de munca in acord cu cerinţele progresului
tehnic şi tehnologic.
Modernizarea treptata a macro si micro structurii economiei si
firmelor pentru a corespunde cerinţelor sociale şi de mediu

Creşterea ponderii serviciilor in formarea PIB de la 48,8% in 2016 la circa

55% in 2013 şi 60-65% in 2020 (aproape de nivelul mediu actual din UE) şi a
calitaţii acestora va determina şi sporirea eficienţei economice şi a
competitivitaţii in celelalte sectoare economice, cu efecte sociale benefice
asupra mobilitaţii verticale a forţei de munca şi a nivelului de calificare şi
remunerare. Dezvoltarea serviciilor de cercetare, consultanţa, expertiza,
informatica, a celor financiare şi de perfecţionare manageriala va contribui
direct la creşterea productivitaţii resurselor totale consumate pe ansamblul
economiei, avand in vedere ca in sectorul serviciilor raportul dintre valoarea
adaugata bruta şi consumul intermediar este net superior celui din agricultura,
industrie şi construcţii. Se vor dezvolta substructurile care realizeaza valoare
adaugata mare cu un consum mai redus de resurse, cu accent pe folosirea
resurselor regenerabile sau reciclabile

Creşterea productivitaţii muncii şi imbunataţirea ratei de ocupare in

companii

Nivelul productivitaţii muncii pe ansamblul economiei (PIB pe persoana

ocupata) cat şi la nivel sectorial sau de intreprindere (valoare adaugata bruta
pe salariat) este inca mult inferior in Romania comparativ cu nivelul mediu al
UE. Nivelul relativ scazut al salariilor din Romania, in special al celor mici, se

43
explica in parte prin acest decalaj de productivitate care se reflecta,
aproximativ in acelaşi raport, in calitatea locurilor de munca şi volumul
veniturilor dispozabile.
Principalele cauze care au influenţat negativ atat productivitatea muncii,
cat şi randamentul folosirii resurselor:
 reinnoirea lenta a bazei tehnologice,
 calitatea inferioara a infrastructurilor,
 subfinanţarea cronica,
 contribuţia slaba a activitaţilor proprii de cercetare-dezvoltare-inovare,
 performanţele scazute ale produselor şi serviciilor oferite pe piaţa,
 capacitatea insuficienta de adaptare la cerinţele pieţei globalizate
 Deşi in ultimii ani ritmul de creştere al productivitaţii muncii in Romania,
mai ales in industriile procesatoare şi in construcţii, a fost mai mare decat
media UE, diferenţa ramane foarte ridicata.
Intrucat productivitatea resurselor materiale (randamentul utilizarii) şi
productivitatea muncii sunt determinanţii principali ai eficienţei şi
competitivitaţii şi, implicit, ai sustenabilitaţii dezvoltarii economice şi sociale, se
impun eforturi considerabile, investiţionale şi de management, pentru
remedierea situaţiei şi alinierea la standardele curente ale Uniunii Europene.
Caracterul de urgenţa al acestor masuri este pus in evidenţa şi de evoluţiile
demografice nefavorabile, cu tendinţe de agravare in cazul Romaniei. In acelaşi
timp, este necesara imbunataţirea ratei de ocupare a forţei de munca potenţial
active care, in perioada 2002-2006, a fost in Romania de 57,9%, comparativ
cu media UE de 63,1%, in aceeaşi perioada. Prin politicile de creştere a
investiţiilor in capitalul uman, se estimeaza o rata de ocupare a populaţiei intre
15 şi 64 ani de peste 62%, in 2013, cu tendinţa de imbunataţire constanta
in perioadele urmatoare (64-65% in 2020).
Politica de investiţii şi diversificarea surselor de finanţare

Nevoile specifice de dezvoltare ale Romaniei şi asigurarea compatibilitaţii

politicilor economice, sociale şi de mediu cu filonul principal de evoluţie in
cadrul UE necesita implicarea activa şi responsabila a instituţiilor publice
centrale şi locale, a sectorului privat, a asociaţiilor profesionale, partenerilor
sociali şi societaţii civile in menţinerea unui mediu de afaceri favorabil
investiţiilor de capital autohton şi strain destinate modernizarii şi dezvoltarii
durabile a ţarii. Menţinerea unei rate de investiţii mai mari decat in ţarile cu
economie matura din Europa este absolut necesara pentru realizarea unei
convergenţe in termeni reali.
Modernizarea infrastructurii energetice, de transport şi edilitare (apa curenta şi
canalizare), invaţamantului şi sanataţii publice, dezvoltarea rurala şi reducerea
decalajului tehnologic şi informaţional reclama un mare efort investiţional. In
vreme ce in majoritatea ţarilor UE asemenea probleme au fost rezolvate cu
decenii in urma, pentru Romania ele reprezinta prioritaţi esenţiale. Pentru
creşterea ratei de investiţii pe termen mediu şi lung va trebui continuata
politica de atragere a investiţiilor straine directe, in special a celor care pot
contribui substanţial la creşterea exportului, astfel ca exportul sa devina
determinantul principal al creşterii economice. Evoluţia investiţiilor straine
directe din ultimii patru ani (2004-2007), cu o medie anuala de 6,2 miliarde
euro, creeaza premise pentru stabilizarea acestei tendinţe şi in perioadele
urmatoare la nivele comparabile, chiar şi in absenţa unor mari privatizari, prin
atragerea prioritara a investiţiilor de tip greenfield. Asigurarea surselor de
finanţare pentru investiţiile publice şi private necesita creşterea treptata a ratei
economisirii interne de la 15,3% in anul 2007 la peste 20% in perioadele
urmatoare, ca urmare a temperarii tendinţelor de consum. Dezvoltarea
instrumentelor de economisire, pe baza practicilor aplicate cu succes in alte ţari
ale UE, pot include:
•dezvoltarea unei pieţe pe care sa se poata tranzacţiona liber titluri de stat,
 obligaţiuni publice şi corporative, instrumente de plasament pe termen lung la
care sa aiba acces şi persoane fizice;
•reglementarea unei pieţe a ipotecilor in care sa se poata tranzacţiona liber atat
drepturile cat şi, mai ales, garanţiile ipotecare;
•stimularea instrumentelor şi instituţiilor de plasament colectiv,respectiv a
fondurilor suplimentare de pensii şi asigurarilor de viaţa care pot atrage sume
importante prin angajamente pe termen lung (15-20 ani);
•incurajarea bancilor de economisire sa-şi extinda activitaţile in mediul rural.
Utilizarea completa şi eficienta a fondurilor alocate prin programele UE
poate contribui substanţial atat la creşterea ratei de investiţii cat şi la
reducerea deficitului de cont curent, avand in vedere ca ponderea acestora in
PIB este de circa 2,5% in 2008 şi va fi de peste 3% in perioada 2010-2013, in
timp ce contribuţia Romaniei la bugetul comunitar se reduce de la 0,98% din
PIB in 2008 la 0,7- 0,8% in 2013. Se estimeaza ca absorbţia completa a
fondurilor structurale şi de coeziune va duce la o creştere suplimentara a PIB
de 15-20% pana in anul 2015.

Menţinerea echilibrelor macroeconomice

Politica monetara şi a cursului de schimb va urmari continuarea traiectoriei

descendente a inflaţiei, incepand cu a doua parte a anului 2008. Ţintele
prevazute pentru anii 2008 şi 2009 sunt de 3,8-4,8% şi, respectiv, 3,5-4,5%,
urmand sa se incadreze in limita de convergenţa in 2012- 2013 şi sa se
menţina in apropierea acestui nivel in perioada urmatoare. Se are in vedere
asigurarea unui grad mai ridicat de stabilitate a cursului de schimb pe termen
mediu şi a anticipaţiilor privind evoluţia acestuia ca urmare a incadrarii in
limitele criteriilor de convergenţa.
Deficitul structural al bugetului va ajunge in anul 2011 la 0,9-1% din PIB,
respectand prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere revizuit, cu o marja
de siguranţa suficienta pentru a evita depaşirea nivelului de 3% in condiţiile
apariţiei unor factori perturbatori.
Principalele modalitaţi de acoperire a deficitului, prin care sa se evite
formule de finanţare mai volatile (investiţii de portofoliu sau credite directe) de
natura sa expuna economia la riscurile ce pot fi generate de perturbarile
posibile la nivel global sunt:
 creşterea substanţiala a absorbirii fondurilor comunitare de la 1,5
miliarde euro in 2007 la peste 4 miliarde euro in perioada 2009-2013;
 menţinerea contribuţiei investiţiilor straine directe la nivele apropiate de
cele din ultimii doi ani;
 reducerea deficitului balanţei comerciale prin masuri active de stimulare
a exporturilor şi de temperare a importurilor.
Se estimeaza ca prin reducerea influenţei negative a exportului net la creşterea
PIB, de 6,2% in 2006 şi 8,7% in 2007, acesta va ajunge la cel mult 3,5-4% in
2013 şi se va menţine sub aceasta limita in toata perioada 2011-2030.

Indicatori macro si micro economici de dezvoltare durabila

Indicatori ce cuantifica utilizarea raţionala a terenurilor şi impactul asupra eco-
sistemului:
Atat construcţiile in sine cat şi producţia pentru construcţii utilizeaza intr-un fel
sau altul terenuri fie ca este vorba de amplasamentul construcţiilor fie ca este
vorba de depozitarea eficienta a materialelor de construcţii sau a deşeurilor.
Schimbarea destinaţiei terenurilor de la o utilizare agricola la o utilizare in
construcţii poate afecta mediul.
Indicatorii de utilizare raţionala a terenului se refera la:
 producţia estimata a terenului (producţia anuala şi valoarea produselor
raportata la suprafaţa utila de producţie);
 emisii poluante şi schimbari in intensitatea utilizarii terenurilor pe o
perioada determinata de timp;
 producţia curenta şi producţia naturala primara a terenului;
  suprafaţa de terenuri reabilitate prin lucrari de amenajari ecologice la
nivel local sau regional;
 raportul procentual de schimbare a destinaţiei terenului (%) de la
terenuri agricole la terenuri pentru construcţii;
 potenţialul de utilizare a terenului (%);
 numarul de locuri de munca pe suprafaţa (hectar)

Indicatori ce cuantifica impactul construcţiilor asupra padurilor şi paşunilor:

Defrişarile necontrolate şi neraţionale pot duce la dezechilibre majore

prin afectarea biosistemului şi caracteristicilor pedologice ale solului cu efecte
in calitatea şi sanatatea oamenilor la nivel local, regional sau global. Fenomene
ca deşertificarea, sararea solurilor, alunecarea terenurilor, inundaţiile, creşterea
concentraţiilor de CO, CO2 sau accelerarea efectelor de incalzire a atmosferei
au drept cauza defrişari necontrolate.

De aceea, in analizele macroeconomice pentru fundamentarea unor

proiecte de investiţii sunt necesare cateva informaţii cu referire la:

 locul exploatarii lemnului (bioregiunea);

 gradul de acoperire cu vegetaţie (%);

 tipul esenţei lemnoase;

 suprafaţa şi densitatea padurilor din zona exploatarii;

 gradul de despadurire (%);

 despadurirea anuala, impadurirea anuala;

 raportul despadurire/impadurire;

 caştigul previzionat rezultat din activitaţile forestiere raportat la

efectele pe termen mediu şi lung asupra eco-sistemului şi colectivitaţilor
umane;

 producţia anuala a padurii;

 relaţia dintre producţia de lemn şi creşterea/scaderea demografica a

 populaţiei;

 potenţialul forestier (raportul dintre rezervele de lemn şi populaţie;

 rezerva de lemn pe locuitor şi hectar;

 acoperirea cu vegetaţie (%);

 schimbarea suprafeţei paşunilor (%) şi influenţa in producţia de carne

rezultata (%);

Indicatori ce iau in considerare diversitatea biologica:

Realizarea unor mari obiective industriale (exemplu hidrocentrale,
termocentrale etc.) poate afecta biodiversitatea in zona apropiata
amplasamentului construcţiei sau zonei de influenţa topo-meteo-geologica.
Ca indicatori de evaluare a impactului asupra diversitaţii biologice pot fi
consideraţi urmatorii:
 numarul de suprafeţe protejate raportat la totalul suprafeţelor de
exploatare (%);
 riscul dispariţiei speciilor (indicele dispariţiei speciilor);
 investiţii in lucrari de protecţia mediului (investiţia ecologica specifica).

Indicatori de evaluare a impactului asupra resurselor de apa:

Apa reprezinta resursa ce asigura viaţa şi sanatatea eco-sistemului. Multe
activitaţi din industrie şi construcţii sunt atat consumatoare de apa (procese
tehnologice din industrie şi construcţii, consumul de apa curenta pe perioada
existenţei construcţiilor şi a activitaţilor industriale etc.) cat şi poluante (procese
şi activitaţi din industrie şi construcţii, canalizarea construcţiilor etc.). Ar fi util
ca in funcţie de specificul proiectului, la studiile de fezabilitate a proiectelor de
investiţii macro şi microeconomice sa fie incluşi in analiza indicatorii cum sunt:
 rezerva de apa potabila din zona proiectului de investiţii şi gradul de
afectare, distribuţia utilizarii apei;
 consumul de apa pe locuitor sau angajat;
 consumul de apa pe proces;
  consumul specific de apa pe lucrare in construcţii;
 resurse regenerabile de apa pe cap de locuitor.

Indicatori de evaluare a resurselor de materii prime şi energie şi potenţialul

reciclarii:
 La proiectarea diferitelor produse de la cele mai simple (ambalaje) pana
la cele mai complexe(construcţii, produse tehnice industriale, mijloace de
transport etc.) trebuiesc avute in vedere cantitaţile de materiale şi grupele de
materiale considerate de risc ecologic. Riscul ecologic poate fi minimizat daca
inca din faza de proiectare se au in vedere indicatori cum ar fi:
 nivelul şi durata de regenerare a materiilor prime utilizate;
 reciclabilitatea (%) produsului;
 gradul de recuperare al produselor in postutilizare;
 gradul de reutilizare;
 depleţia sau epuizarea resurselor.
Depleţia (epuizarea - consumul complet) resurselor este un indicator foarte
important. Indicatorul ce cuantifica depleţia (gradul de epuizare) a resurselor
de materii prime sau energie este dat de relaţia dintre durata totala a ciclului
de viaţa a materialelor dintr-un produs şi durata necesara de regenerare
a resursei de materii prime sau de energie. In legislaţia SUA şi a Uniunii
Europene acest indicator este luat in calcul la stabilirea eco-taxelor (impozitului
ecologic).

Indicatori de efect ecologic:

Indicatorii specifici cum ar fi:
 cantitatea de deşeuri pe industrie;
 cantitatea de deşeuri pe firma;
 cantitatea de deşeuri pe locuinţa (apartament, casa etc.);
 cantitatea de deşeuri pe cap de locuitor;
 cantitatea de deşeuri pe angajat;
  cantitatea de deşeuri reciclabile (kg sau %);
 consumul de apa/cap de locuitor in zonele rezidenţiale;
 cererea de apa potabila pentru aşezarile rezidenţiale;
 consumul de apa/angajat in zonele industriale, comerciale sau turistice;
 cererea de apa potabila pentru zonele industriale, comerciale sau
turistice;
 nivelul de poluare al aerului (exprimat in concentraţii CO, CO2, NOx,
CFC);
 nivelul de poluare al apei (concentraţii de compuşi chimici organici sau
anorganici şi/sau toxici, metale grele, eutropficarea etc.);
 nivelul de poluare al solului (radioactivitatea, salinitatea, aciditatea);
 nivelul poluarii fonice (exprimat in decibeli) constituie indicatori de
efect ecologic in construcţii.
Indicatorii de Dezvoltare Umana (DU).
Indicatorii de dezvoltare umana sunt indicatorii care se refera direct la
aspecte ce ţin calitatea vieţii cum ar fi condiţiile de locuit, accesul la invaţamant
şi sanatate, consumul de energie/resurse şi productivitatea muncii, nivelul de
poluare ce ar afecta sanatatea oamenilor.
Astfel de indicatori pot fi:
 numarul de locuitori dintr-o aşezare urbana sau rurala;
 numarul de locuinţe;
 numarul de ocupanţi/apartament (locuinţa);
 suprafaţa locuinţei;
 suprafaţa apartamentului;
 suprafaţa neta construita desfaşurata;
 consumul de energie pe cap de locuitor;
 consumul de energie pe unitatea de produs;
 consumul specific pe lucrare etc.
Pentru obiectivele industriale, agricole sau cu destinaţie speciala putem
considera de indicatori cum ar fi:
 suprafaţa neta construita desfaşurata,
 numarul de angajaţi/100 mp,
 consumul de electricitate pe suprafaţa de producţie,
 consumul de energie/angajat,
 suprafaţa productiva,
 consumul de energie pe angajat,
 consumul de energie pe unitatea de produs,
 consumul specific pe lucrare (caracteristic activitaţilor in construcţii), etc.
Indicatorii de dezvoltare durabila au proliferat, dupa summitul de la Rio
de Janeiro din 1992. Astfel, strategia pentru dezvoltare durabila adoptata de
Consiliul European la Gotheborg in iunie 2001 afirma explicit intenţia de a
monitoriza in mod regulat indicatorii de dezvoltare durabila in vederea atingerii
obiectivului fundamental "satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente fara a
diminua şansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi". Stabilirea
unor obiective şi monitorizarea progresului in atingerea lor cu ajutorul unor
indicatori specifici sunt doua caracteristici tipice unei abordari manageriale
strategice. Stransa legatura dintre obiectivele stabilite şi indicatorii de
monitorizare permite o abordare noua, de tipul managementului strategic in
dezvoltarea durabila, mai potrivita decat abordarea de tip planificare rigida,
care s-a dovedit, de altfel, ineficienta. Indicatorii de dezvoltare permit
monitorizarea de lunga durata a progresului pe direcţia atingerii obiectivelor,
fiind un instrument indispensabil pentru cei ce stabilesc strategia şi politicile de
dezvoltare, permiţand totodata şi informarea publicului larg in legatura cu
realizarile, cu nerealizarile sau compromisurile facute in dinamica procesului de
dezvoltare durabila.
Indicatori instituţionali

Evaluarea performanţei de mediu a organizaţiei reprezinta un

proces de management intern şi totodata un instrument destinat sa
furnizeze conducerii informaţii sigure şi verificabile pe o baza continua
pentru a determina daca performanţa de mediu a organizaţiei respecta
criteriile stabilite de conducerea organizaţiei. Evaluarea performanţei de
mediu este reglementata la nivel internaţional prin intermediul standardelor
de mediu ISO 14031.
Evaluarea performanţei de mediu poate fi utilizata la:
 identificarea aspectelor de mediu ale organizaţiei;
 determinarea aspectelor care vor fi considerate importante;
 fixarea criteriilor de performanţa;
 evaluarea performanţei de mediu in funcţie de aceste criterii.

In conformitate cu standardele internaţionale ISO 14031 din seria

ISO 14000 Managementul de Mediu au fost stabilite urmatoarele categorii
generale de indicatori:

Grupa Indicatori Conţinut

Indicator Indicatorii de performanţa a suma de bani cheltuita pentru
conducerii ('furnizeaza informaţii instruirea ecologica a
i de
despre eforturile conducerii de a angajaţilor
perform influenţa performanţa de mediu a
acţiunilor organizaţiei)
anţa de
mediu
numarul de ore afectat
profitul realizat
Indicatori de performanţa Materiale: Acest tip de
operaţionali (furnizeaza informaţii indicatori caracterizeaza
despre performanţa de mediu a Capacitatea organizaţiei de a
acţiunilor organizaţiei. Acest tip de utiliza in mod eficient şi
indicatori sunt clasificaţi (conform eficace materialele;
ISO 14031
 Energie: Indicatori de
eficienţa energetica
Servicii suport: Indicatori ce
caracterizeaza influenţa
terţilor asupra activitaţii
organizaţiei;
servicii oferite de
organizaţii
tehnologie, distribuţie,
deşeuri, emisii etc.

METODE DE EVALUARE A DEZVOLTARII DURABILE

Inca din jurul anilor '70, cand unele organizaţii internaţionale propuneau
utilizarea produsului intern brut (PIB) ca principal indicator al nivelului general
de dezvoltare al naţiunilor, marimea acestuia a devenit un argument de
necontestat in dezbaterile din domeniu. Ca urmare, marile sectoare ale
economiei mondiale au inceput sa-şi evalueze realizarile in funcţie de aportul
propriu la PIB, ceea ce, in timp, a dus la extinderea fara precedent a
activitaţilor fiecarui sector economic, intotdeauna pe seama resurselor de
mediu - fapt deosebit de evident, in dimensiunile actuale ale amprentei
ecologice globale.
In acelaşi timp, consumul global de bunuri şi servicii - atat cel al firmelor
cat şi cel al populaţiei - a avut şi are, de asemenea, contribuţii extrem de
insemnate la acest fenomen. Astfel, s-a ajuns pana acolo incat, in ultima
vreme, se ridica tot mai frecvent intrebarea daca nu cumva economia mondiala
a reuşit, in cele din urma, sa devina, intr-o masura mult mai mare, o
ameninţare la adresa mediului natural şi calitaţii vieţii, decat susţinatorul en
titre al bunastarii globale. Cat despre consumul de bunuri şi servicii, in fiecare
zi se acumuleaza noi date şi informaţii cu privire la aspectele sale generatoare
de mari probleme in sfera calitaţii vieţii, a sanataţii publice şi, nu in ultimul
rand, a prezervarii mediului natural.
In asemenea condiţii, mai ofera marimea PIB-ul o masura acceptabila a
progresului? Desigur nu, cel puţin nu in vechea accepţiune, daca se au in
vedere exigenţele dezvoltarii durabile. Mai mult, creşterea PIB-ului pe anumite
dimensiuni şi dincolo de anumite limite poate fi interpretata chiar ca un
puternic factor de risc. De aceea, mai nou, informaţiile privind dinamica PIB-
ului, pentru a fi relevante, trebuie insoţite de mulţi alţi indicatori privind
evoluţia biosferei, a parametrilor de mediu, a rezervelor strategice de materii
prime şi materiale, a dezvoltarii umane, a calitaţii vieţii şi, nu in ultimul rand, a
nivelului etic al relaţiilor societale. Ori, la nivel global, inca din anii 1982-
1983, capacitaţile de regenerare naturala ale biosferei planetare au
devenit sistematic depaşite prin impactul activitaţilor umane . Ca urmare,
indicele de viaţa al planetei prin care se masoara dinamica medie a
biodiversitaţii prezinta un grafic puternic descendent sub nivelul critic
(unitar) (nivelul critic => regenerare naturala a biodiversitaţii) (Uniunea
Mondiala a Conservarii, 2006).

Amprenta ecologica

Termenul Ecological footprint (amprenta ecologica, in traducere) este

un instrument de management a resurselor care masoara de ce suprafaţa de
teren şi de apa are nevoie o populaţie umana anume pentru a produce
resursele pe care le consuma şi pentru a absorbi deşeurile şi reziduurile
industriale. Pentru a putea supravieţui, consumam ceea ce ne ofera natura.
Oricare din acţiunile noastre are impact asupra ecosistemului planetei. Acest
lucru nu trebuie sa ne ingrijoreze atata timp cat consumul uman nu depaşeşte
puterea de regenerare a Pamantului.
Prin masurarea amprentei ecologice a unei populaţii (a unui individ,
a unui oraş, a unei naţiuni sau a intregii umanitaţi) conştientizam de fapt
excedentul de consum, ceea ce poate duce la un management optim al
resurselor ecologice. Amprenta ecologica permite oamenilor sa ia decizii
personale sau colective in sprijinul optimizarii consumurilor pentru a putea
menţine in parametrii funcţionali planeta pe care o imparţim cu toţii. Amprenta
ecologica este mai degraba un instrument "contabil" care masoara "cantitatea
de natura" pe care o populaţie sau o ţara o consuma. Valorile se echivaleaza in
unitaţi de suprafaţa. Masuratorile se bazeaza pe prezumţia ca orice activitate
umana utilizeaza resurse şi necesita fluxuri de curaţire a reziduurilor care pot fi
echivalate cu suprafaţa productiva.
Biocapacitatea Pamantului - este similara cu aria. Cererea de
biocapacitate a populaţiei mondiale era de 13,7 miliarde hag, adica 2,2
hag/persoana, ceea ce depaşea cu 0,4 hag/persoana (23 procente)
limitele disponibilului natural regenerabil.Suprafaţa productiva biologic - era
in anul 2001, de 11,2 miliarde hectare globale (hag).
Intre ţarile ce solicita cel mai intens biocapacitatea planetara,
utilizand peste 5,4 hag pe locuitor, se numara Emiratele Arabe Unite, SUA,
Finlanda, Canada,Kuwait, Australia, Estonia, Elveţia, Noua Zeelanda şi Norvegia.
Amprenta ecologica este un indicator obiectiv ce exprima sintetic presiunea
pe care omenirea o exercita asupra biosferei, prin consum. In crearea
amprentei ecologice globale, o mare pondere au:
•suprafeţele agricole,
•suprafeţele marine de pescuit,
•suprafeţele ocupate de construcţii industriale,
•amenajarile de infrastructura,
•aşezarile umane din urban şi rural,
•suprafeţele destinate depozitarii şi neutralizarii unor deşeuri,
•suprafeţele destinate extragerii şi depozitarii unor minereuri sau hidrocarburi,
•suprafeţele despadurite şi cele de curand reimpadurite ş.a.
Conceptul de amprenta ecologica globala a fost utilizat intaia oara in
anul 1992, de catre ecologul canadian William Rees de la Universitatea
Britanica din Columbia. Toţi aceşti indicatori sunt calculaţi in ipoteza utilizarii
numai de catre oameni a biosferei; practic insa, aceeaşi biosfera trebuie sa
susţina satisfacerea trebuinţelor de supravieţuire a inca 10 milioane de specii
de animale.
Din perspectiva marimii amprentei ecologice, exista:
•ţari cu amprenta ecologica foarte extinsa (SUA, Franţa, Marea Britanie ş.a.)
- amprenta ce depaşeşte cu mult teritoriul geografic propriu - in aceasta
categorie se inscriu toate ţarile dezvoltate economic;
•ţari cu amprenta ecologica mai restransa - in aceasta categorie sunt ţarile
ce subutilizeaza biocapacitatea de care dispun, fiind astfel creditoare
ecologice pentru alte state (Vietnam, Indonezia, Vanuatu ş.a.).
Amprenta ecologica medie a Europei este mai mult decat dubla
faţa de biocapacitatea continentala şi, de aproape opt ori mai mare,
comparativ cu cea a unor ţari in curs de dezvoltare, precum Pakistanul sau
Mozambicul. Intre ţarile europene cu cea mai mare amprenta ecologica
medie pe locuitor se numara Suedia (7 hag/loc.), Danemarca (6,4 hag/loc.),
Norvegia şi Irlanda (cu cate 6,2 hag/loc) Germania, care inca utilizeaza,
deocamdata, 4,8 hag/loc., spre deosebire de alte ţari europene (Franţa -
5,8 hag/loc., Marea Britanie - 5,4 hag/loc.) se pare ca este singura ţara
europeana ce se indreapta decis spre decuplarea relativa a creşterii sale
economice de utilizarea extensiva a resurselor naturale.
Amprenta ecologica medie a Germaniei este jumatate din cea a
SUA (9,5 hag/loc.), ceea ce inseamna ca Germania reuşeşte sa atinga o
eficienţa dubla, comparativ cu cea a SUA, in producerea condiţiilor de viaţa
fericita şi indelunga pentru populaţia sa.
In anul 2003, densitatea populaţiei romaneşti era de 1 locuitor/2,3 ha,
Romania ocupand locul 39 in lume la acest indicator şi situandu-se ultima intre
ţarile europene, la capitolul intensitaţii solicitarii biocapacitaţii planetare. In
anul 2003, Romania, cu amprenta sa ecologica per persoana de 2,35 hag,
depaşea cel mai puţin disponibilul biocapacitaţii globale per persoana (1,8
hag/pers.),comparativ cu alte ţari europene.
Valori ale amprentei ecologice aproape la fel de scazute ca ţara noastra
prezentau Letonia (2,59 hag/pers) şi Bulgaria (3,11 hag/pers). Unele decizii de
dezvoltare insuficient fundamentate ştiinţific pot antrena atat de profund şi
masiv mediul natural, economic şi social, incat, odata puse in practica, devin
ireversibile sub raportul stoparii eventualelor efecte nedorite pe care le
propaga in aceste medii. In cazul Romaniei, dincolo de implicaţiile negative
evidente ale decalajelor de dezvoltare ce o despart de Occident, o amprenta
ecologica relativ redusa ofera ţarii noastre avantajul unui potenţial viitor de
exprimare a unor opţiuni de dezvoltare şi inovare sociala mult mai competente
şi mai bine integrate ecologic.
Amprenta ecologica, impreuna cu media satisfacţiei faţa de viaţa şi
media speranţei de viaţa servesc la calcularea indicelui bunastarii
planetei (IBP) (NEF, 1986). Acesta masoara eficienţa ecologica a distribuirii
bunastarii sociale pe suprafaţa globului, relevand faptul ca un consum ridicat
de resurse naturale nu poate garanta, singur, vreunei ţari, obţinerea unor
niveluri ridicate ale satisfacţiei faţa de viaţa a populaţiei aferente. Pentru
creşterea satisfacţiei faţa de viaţa a populaţiei este nevoie de multe alte
ingrediente de iniţiativa sociala, intre care o educaţie publica puternic
orientata ecologic şi o cultura a vieţii sanatoase, cumpatate, joaca roluri
de prima marime.

Barometrul durabilitaţii

In anul 2006, lideri din aproape toate ţarile lumii au convenit sa faca o
serie de programe prin care sa imbunataţeasca viaţa oamenilor din ţarile
sarace. Aceste programe sunt cunoscute drept Obiectivele de Dezvoltare ale
Mileniului. Pentru a studia nivelul de informare a populaţiei cu privire la
dezvoltarea durabila, oamenii au ales şi au ierarhizat probleme problemele pe
care le-au considerat cele mai importante in lume şi in Romania. In funcţie de
numarul de voturi exprimate, saracia este cea mai importanta problema atat la
nivel mondial, cat şi in Romania. Poluarea mediului a fost selectata ca a doua
problema ca importanţa. A treia problema ca importanţa este mizeria şi bolile
infecţioase la nivel mondial şi lipsa de educaţie şcolara in Romania.
Poluarea mediului ca problema globala este mai degraba teoretica,
cunoscuta indirect din ştiri, filme şi carţi, aparent fara un impact vizibil asupra
vieţii de zi cu zi. Spre deosebire de alte ţari, poluarea mediului in Romania face
referire la aspecte cotidiene concrete precum calitatea apei pe care o bem, a
aerului pe care il respiram, al parcului in care ne plimbam, al gunoiului de la
scara blocului etc. Prin urmare, este de aşteptat ca persoanele ingrijorate de
calitatea mediului in Romania sa nu se suprapuna decat parţial cu persoanele
care considera poluarea mediului drept o problema globala prioritara. Deci,
cine selecteaza protecţia mediului ca prima sau a doua problema ca
importanţa? Persoanele cu educaţie peste medie, specialişti, tehnicieni,
funcţionari, mici intreprinzatori, lucratori in sectorul de servicii, persoanele
informate şi cu un nivel mediu sau bun al cunoştinţelor privind problematica
mediului (cu precadere „premianţii"), care au calatorit/muncit in strainatate şi
care in ultimii ani şi-au schimbat comportamentul pentru a proteja mediul (mai
ales eco-promotorii), din gospodarii cu venituri suficiente sa asigure nevoile, cu
strategii de adaptare pozitiva, mai ales din oraşele mari ale ţarii, din
Transilvania (61%) şi in semnificativ mai mica masura din Moldova (38%) sau
Dobrogea (21%). In ceea ce priveşte poluarea mediului in Romania, o parte
din segmentele de populaţie de mai sus considera ca poluarea mediului nu
este nici pe departe atat de accentuata precum in alte ţari. In schimb, se
adauga un segment de persoane de 30-49 ani, casatorite cu copii, precum şi
o pondere importanta a locuitorilor din Bucureşti (60%) care considera
poluarea mediului o problema de maxima importanţa pentru Romania.
In funcţie de comportamentul in relaţia cu mediul inconjurator, populaţia
urbana din Romania este segmentata in patru eco-tipuri astfel:
•Eco-indiferenţii - persoane care nu au adoptat nici un comportament de
consum sau participativ care sa protejeze mediul;
•Eco-neutrii - persoane care au comportamente prietenoase cu mediul (in
medie au adoptat 4 din cele 16 comportamente avute in vedere), dar din
motive funcţionale (pentru ca sunt mai ieftine, mai la indemana etc.);
•Eco-suporterii - persoane care au comportamente prietenoase cu mediul (in
 medie au adoptat 5 din cele 16 comportamente avute in vedere), pe care le-
au parţial le-au schimbat cu scopul de a proteja mediul;
•Eco-promotorii - persoane care şi-au schimbat semnificativ comportamentul
in ultimii ani, adoptand cu scopul explicit de a proteja mediul comportamente
participative sau de consum (in medie au adoptat 10 din cele 16
comportamente avute in vedere).
Cu alte cuvinte, marea majoritate a populaţiei din oraşele Romaniei are o
serie de comportamente care protejeaza mediul. Eco-promotorii reprezinta
11%, iar eco-indiferenţii 8% din populaţia urbana a ţarii.
Cele patru eco-tipuri nu difera semnificativ in funcţie de genul sau
varsta indivizilor. Cu alte cuvinte, distribuţia intre eco-tipuri ramane aceeaşi la
nivelul femeilor şi a barbaţilor, a tinerilor, adulţilor şi varstnicilor. Nivelul de
educaţie, insa, joaca un rol semnificativ. Ponderea eco-indiferenţilor scade de
la 12% dintre cei care au cel mult 8 clase la 6% dintre absolvenţii unei
facultaţi, in timp ce ponderea eco-promotorilor creşte semnificativ odata cu
creşterea nivelului de educaţie - de la 6% in randul celor cu cel mult 8 clase la
23% dintre cei care au urmat o facultate. Caracteristicile regionale şi
comunitare au de asemenea o influenţa semnificativa cu privire la
distribuţia celor patru eco- tipuri. In timp ce in oraşele din Dobrogea sunt
supra-reprezentaţi eco- indiferenţii, in Transilvania eco-suporterii au o
pondere semnificativ mai mare, iar in Banat eco-promotorii reprezinta 23% din
populaţia urbana (o pondere de doua ori mai mare decat la nivel naţional
urban). Populaţia oraşelor de marime medie este preponderent formata din
eco-suporteri. Spre deosebire, populaţia oraşelor mari este mult mai
eterogena. Pe de o parte, in oraşele mari ale ţarii, ponderea eco-promotorilor
este semnificativ mai mare decat la nivel naţional urban. Pe de alta parte,
insa, in cel mai mare oraş al ţarii, Bucureşti, sunt statistic supra-
reprezentaţi atat eco-indiferenţii, cat şi eco-neutrii.
Probabilitate mai ridicata de a fi eco-promotori au managerii,
profesioniştii, patronii. Funcţionarii, tehnicienii şi lucratorii in servicii sunt mai
degraba eco-suporteri. Marginalii de pe piaţa muncii (muncitorii zilieri, lucratorii
„la negru") tind sa fie eco-neutrii. Pensionarii se distribuie predominant intre
eco-neutrii şi eco-indiferenţi, iar casnicele, elevii şi persoanele din gospodarii
care traiesc din prestaţii sociale de nivel redus (altele decat pensiile) se
concentreaza in segmentul eco-indiferenţilor:
Care sunt actorii responsabili pentru implicarea in dezvoltarea durabila si
reducerea poluarii?

Organizaţiile multinaţionale ar trebui „Sa faca mai multe" raspund in

consens 88% din rezidenţii oraşelor din Romania intr-un studiu realizat de
asociatia Terra Mileniul III;

Firmele din industrie incearca sa reduca poluarea „Doar forţate de

masurile luate de guvern" cred 89% din populaţia urbana din ţara . Deci,
cel puţin in percepţia populaţiei, poluarea industriala nu se poate reduce daca
guvernul nu ia masuri ferme in acest sens.

Guvernul - peste 90% din respondenţii la acelasi studiu cred ca guvernul „ar
trebui sa faca mai multe" cu privire la toate ariile problematice:

 reducerea poluarii raurilor şi a Marii Negre,

 reducerea poluarii aerului,
 defrişarile masive,
 reducerea poluaarii industriale şi gestionarea deşeurilor industriale,
 gestionarea deşeurilor menajere,
 controlul modului in care antreprenorii folosesc terenurile şi resursele
aferente acestora.
 Autoritaţile locale Nici autoritaţile locale nu par sa fie suficient de active
in promovarea unor acţiuni şi masuri de protecţia mediului care sa satisfaca
aşteptarile populaţiei urbane din Romania. Astfel:

• doar 34% din respondenţi declara ca in apropierea locuinţei sunt disponibile

containere de colectare selectiva a deşeurilor din gospodarii; localizaţi in
semnificativ mai mare masura in oraşele de peste 100 mii locuitori şi in
oraşele din Moldova şi Oltenia
• doar 17% au in apropierea locuinţei un punct de colectare a hartiei

• doar 24% din locuitorii oraşelor cunosc o iniţiativa locala de protecţie a

mediului, dar doar o jumatate dintre aceştia numesc/descriu acţiunea
respectiva, şi anume: acţiuni de curaţenie, colectarea deşeurilor menajere,
colectarea de aparatura electrica şi electronica veche, amenajarea sau
curaţarea spaţiilor verzi, instalarea de coşuri de gunoi, containere pentru
colectare selectiva sau construcţia unei rampe de gunoi, ecologizarea
anumitor areale (malurile unui rau, o padure etc.), amenajarea de parcari,
plantare copaci, eco-şcoala, campanii de informare şi conştientizare a
cetaţenilor.

La nivel local, cel puţin in percepţia cetaţenilor, primaria reprezinta

principala organizatoare de acţiuni dedicate mediului. 38% din iniţiativele locale
menţionate de respondenţi au fost organizate de primarie. Pe locul doi se afla
ONG-urile de mediu (22% din acţiuni), urmate de instituţiile publice de
mediu (16% din acţiuni), şcoli şi licee (13% din acţiuni), mass media (3%), un
grup de iniţiativa local format din cetaţeni (2%) şi de firme (2%).
Remarcam perceptia cetatenilor vis-a-vis de implicarea si
responsabilitatea redusa a firmelor vis-a-vis de dezvoltarea durabila si
reducerea poluarii. Cifre similare se intalnesc si pentru utilizarea durabile a
energiei si alte aspecte deja mentionate ale dezvoltarii durabile. Acest fapt
este ingrijorator avand in vedere ca firmele sunt entitatile de organizare a
muncii cele mai des intalnite in societate, formate fiind din cetatenii activi ai
populatiei.
 4. PROMOVAREA MODALITATILO R DE APLICARE PRACTICA
A CONCEPTULUI DE DEZVOLTARE DURABILA.

Dezvoltarea durabila trebuie sa fie constientizata mai ales la nivel

comunitar iar comunitatile trebuie sa urmareasca indeaproape cateva principii
pentru un model national viabil de dezvoltare comunitara:
 accesul practicienilor la modele diferite de actiune;
 reflexivitatea ca evaluare si chestionare a practicilor;
 refuzul prejudecatilor in practica de dezvoltare comunitara;

 privilegierea contextului in construirea modelelor de practica;

 promovarea unei miscari sociale de dezvoltare durabila comunitara.
Evident, este vorba despre o ipoteza de structurare a actiunilor de
dezvoltare comunitara durabila in Romania noului mileniu. O ipoteza in care
locul central il ocupa ideea de practica reflexiva, apta sa se autocorecteze prin
evaluarea critica facuta de cei care o sustin.
Practica este actiune, dar nu actiune de orice fel, ci una considerata in
raport cu altceva, fie cu teoria si cercetarea, fie cu proiectul de actiune, fie cu
normele care o reglementeaza. Modelul teoretic contrapus practicii poate fi citit
fie ca un proiect, un plan sau o metoda, fie ca un program mecanic sau reteta
misterioasa. Deosebirea majora dintre cele doua planuri – teoretic (de
proiectare) si practic – rezida de rolul jucat de timp. Timpul practicii este
dominat de succesiune si ireversibilitate iar cel al teoriei de sincronizare si
reversibilitate.
„Practica se desfasoara in timp si are toate caracteristicile corelative, ca
ireversibilitatea, pe care o distruge sincronizarea; structura sa temporala, adica
ritmul sau, tempo-ul sau, si mai ales orientarea sa, este constitutiva pentru
sensul ei; ca si in cazul muzicii, orice manipulare a acestei structuri, fie ca este
vorba de o simpla schimbare de tempo, accelerare sau incetinire, o face sa
sufere o distrugere ce nu poate fi redusa la efectul unei simple schimbari de
axa de referinta. Pe scurt, practica are o parte legata de timp, nu numai
pentru

64
ca se joaca in timp, dar si pentru ca se foloseste de timp si in special de
tempo.” (Bordieu)
La ideea de timp putem s-o adaugam si pe cea de context. Practica, in
general- cea de dezvoltare comunitara durabila in special – este greu de
rezumat, de ordonat in reguli sau principii, tocmai pentru ca are aceasta dubla
specificare: in functie de timp si de contextul local. Este probabil ca actiunile
de facilitare si evaluare de exemplu, au particularitati diferite legate de
profilul comunitatii. Este probabil ca variatiile de facilitare sau evaluare
participativa merg impreuna cu diferentierile dintre comunitatile mari si cele
mici, marcate de anonimat versus cunoastere, bogate sau sarace in institutii
cu buna functionalitate, cu traditie sau fara traditie in dezvoltarea comunitara
etc.
Rezulta ca practica dezvoltarii comunitare nu este altceva decat actiunea
de dezvoltare comunitara considerata fie descriptiv, in succesiunea actelor
care o compun, fie in contrast cu constructii ideale, incluzand teorie,
metodologie, proiectare si legislatie. In primul caz, fara raportare explicita sau
predominanta la un anumit referent, practica este empirica sau oarba. Simtul
comun este cel care promoveaza cel mai adesea acest gen de abordare.
Instrumentele si principiile sunt principalul suport de standardizare a
practicilor. Tot la nivelul lor se pot structura actiunile de reflexivitate. Practica
reflexiva implica incorporarea evaluarii in desfasurarea propriei actiuni, o
evaluare in cadrul careia componentelor eventual critice li se acorda sansa de
manifestare prin exprimare si folosire ca feedback pentru corectarea actiunii.
Reflexivitatea practicii comunitare se poate manifesta la nivelul tuturor
actorilor implicati in desfasurarea acesteia – facilitatori, evaluatori, supervizori,
manageri, participanti implicati in actiune etc. Strict vorbind, reflexivitatea
impluca dublul rol in care actantul isi asuma in afara rolului de agent si
evaluarea, eventual critica, a propriei actiuni. Aceasta schema de interpretare
a reflexivitatii este pe deplin adecvata actiunilor cu actor unic – foarte potrivita
in cazul firmelor. In cazul actiunilor cu actori multipli, reflexivitatea are doua
fatete. Pe de o parte, implica sensul standard legat de autoevaluare, iar pe de
alta parte, evaluarile incrucisate intre actori ai aceluiasi proiect sau curs de
actiune.

Functia de facilitare comunitara

De obicei, facilitarea este gandita in limitele ei de actiune sistematica,

realizata de actori specializati. In practica insa, facilitarea este o functie care
nu presupune numai componente de rol specificat ci si componente difuze.
Este realizata nu numai de facilitatori ci si de catre evaluatori, supervizori,
manageri, lideri locali etc. Considerarea functiei in ansamblu, cu toti actorii
posibili, poate duce la o mai buna evidentiere a dinamicii sale in practica de tip
comunitar.
Dezvoltarea comunitara durabila presupune o actiune colectiva de gasire
a unei solutii la o problema comuna prin actiunile actorilor – beneficiari.
Legatura dintre probleme si resurse se face prin intermediul a patru tipuri de
functii:
 constientizarea problemei;
 legitimarea actiunii comunitare in toate fazele ei, de la initiere la
executie, control, asigurarea durabilitatii;
 proiectarea / planificarea modului de solutionare:
 executarea proiectului.
Functiile sau actiunile mentionate sunt realizate de actori individuali sau
de grup. In forma minimala este vorba despre:
 un lider;
 un grup de conducere / coordonare;
 un grup de executanti ai actiunii – facilitatori, evaluatori, supervizori,
lideri, executanti externi, pe baza de contract, si executanti interni
mobilizati prin voluntariat;
 beneficiari care pot sa nu participe la actiune dar care pot fi semnificativi
pentru mediul de desfasurare a intregii actiuni. Acestia din urma
 conteaza ca grup de suport sau de opozitie, de legitimare sau
delegitimare a actiunii comunitare de ansamblu.
Oricare dintre actori – lider, grup de coordonare, grup de executie, grup
de legitimare – poate juca, in afara rolului propriu, si un rol de facilitare, de
ajutor de ordin secundar, pentru indeplinirea unui alt rol necesar in
dezvoltarea comunitara durabila. Liderul local poate fi facilitator la nivelul
beneficiarilor potentiali pentru a contribui la constientizarea problemei.
Participantii fara rol de conducere permanent pot facilita legitimarea actiunii
la nivelul neparticipantilor etc.
Insa functia de facilitare poate fi exercitata si de catre actori specializati
din interiorul sau din afara comunitatii, ca interfata intre comunitate si donatori
sau comunitate si ONG-uri cu functie comunitara. Pe masura ce legaturile
intracomunitare slabesc odata cu accentuarea proceselor de integrare
regionala, de manifestare a globalizarii, nevoia de facilitare specializata din
afara comunitatii se manifesta in special pentru comunitatile izolate si cu
proasta functionare a institutiilor locale.
Oricare dintre actorii majoritari ai unei actiuni comunitare – lider, grup de
conducere sau executanti poate executa functii specifice sau secundare,
nespecifice rolului lor. Facilitatorii externi specializati sunt cei care
compenseaza deficitul de performanta la nivelul actorilor locali. Ei pot aduce
un plus de constientizare, de informatie, de idei de organizare sau de
resurse materiale. Distinctia dintre facilitatorul extern si cel intern,
intracomunitar, este importanta. Agentul de facilitare ce vine dinafara are
un potential redus de adoptare a unor roluri diferite si chiar de impact. De
obicei, facilitatorul extern are nevoie de mult timp pentru a cunoaste
comunitatea. Functia de legitimare a actiunii comunitare implica nu numai
constientizarea problemei ci si justificarea mijloacelor, constituirea ideologiilor
de sustinere a actiunii in toate componentele ei. Constructia ideologica a
proiectului comunitar implica raspunsuri social acceptate la intrebari de genul:
 care este problema cea mai importanta?,
  care este cel mai bun mijloc?,
 se poate solutiona problema cu resursele disponibile sau nu?,
 sunt credibil liderii pentru executanti?,
 este actiunea in interesul comunitatii numai o forma mascata de
satisfacere a unor interese private?
Facilitatorul nu este numai constructor de grup de actiune ci si de
ideologie a participarii comunitare, de consolidare:
 a credintei in posibilitatea locala a actiunii comunitare
 a motivelor pentru care localnicii ajung sa creada ca un proiect
comunitar poate reusi in spatiul local
 a informarii referitoare la resursele de realizare a proiectului
Facilitatorul specializat constituie o inovatie sociala in contextul
romanesc de dupa 1989. In perioada comunista actiunile de dezvoltare
comunitara, cate au fost, au crescut din facilitarea spontana a agentilor
comunitari nespecializati.
Necesitatea facilitatorului comunitar in Romania postcomunista este
dincolo de orice dubii. Entuziasmul pentru adoptarea noului rol social este
firesc. In acesc context ni se pare utila si evidentierea capcanelor pe care le
aduce cu sine noul actor comunitar. Evidentierea lor, in limita practicii
reflexive, nu poate duce decat la consolidarea unei practici eficiente in
domeniu.
Starea actuala predominanta, aceea de a considera ca tot ceea ce fac
facilitatorii comunitari este bun, se inscrie in practica nereflxiva a dezvoltarii
comunitare. Simplul argument ca facilitarea este necesara in anumite
comunitati nu este suficient pentru a sustine un punct de vedere pozitiv despre
orice facilitare. Evidentierea capcanelor pe care anumite forme de facilitare
comunitara le implica nu poate fi decat benefica pentru sporirea
performantelor sociale ale acestui gen de inginerie sau interventie sociala. La
fel se pune problema si pentru evaluare.
CONCLUZII

Dezvoltarea durabila se refera la satisfacerea nevoilor prezentului, fara a

compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi, de aceea, asa cum am vazut in materialele de mai sus, ea face parte
integranta din toate aspectele vieti noastre, chiar daca noi ca cetateni
constientizam sau nu lucrul acesta.

Am aflat care sunt conceptele si principiile dezvoltarii durabile si am vazut

elemente de strategie pentru dezvoltarea durabila. De asemenea am vazut si
modalitati prin care companiile se pot implica in acest proces atat teoretic cat
si practic.

Este extrem de important pentru toti actorii descrisi in materialul de mai sus si
care sunt implicati in dezvoltarea durabila, sa-si asume resposabilitatea pentru
activitatea practica. E de asemenea dezirabil ca ei sa cunoasca si modalitatile
practice prin care pot accesa fonduri pentru activitati in comunitatile lor, fie
apeland la un facilitator comunitar, fie la companii de consultanta specializate,
marindu-si astfel sansele de a-si dezvolta durabil comunitatea.

75
BIBLIO GRAFIE

1. Mihalache,F. Calitatea vieţii şi dezvoltare durabila in Revista Inovaţia

Sociala nr.2/2010

2. Bumbu I. Dezvoltarea durabila, curs de prelegeri. Ed. U.T.M. 2005

3. Manoliu Mihai, Ionescu Cristina. Dezvoltarea durabila si
protectia mediului, H.G.A., Bucuresti, 1998.
4. Sandu, D. (coord.), Practica dezvoltarii comunitare, Polirom,
Bucuresti, 2007
5. Voicu, M. si Voicu, B., Satul romanesc pe drumul catre Europa,
Polirom, Bucuresti, 2006
6. Porfiroiu, M., Managementul strategic al comunitatilor locale,
Ed. Economica, Bucuresti, 1998
7. *** Suport de Curs Dezvoltare Durabila, Asociatia Intercomunitara
de Dezvoltare Alba-Iulia, 2009
8. Patriche, D., Patrichi, G:, Chitu, I.B., Comert rural – Perspectiva
integrarii in fluxurile de distributie ale Uniunii Europene, Ed. Economica,
Bucuresti, 2006
9. *** Manualul pentru implicarea parţilor interesate, Bucuresti, 2005