ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE

FACULTATEA DE MANAGEMENT – ADMINISTRATIE PUBLICA

DEZVOLTARE DURABILA IN
ROMANIA in contextul integrarii
europene

Grupa 239
Seria B
Anul III

BUCURESTI 2008

1
 CUPRINS

1. CONCEPTUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ ŞI DEZVOLTARE

DURABILĂ pag. 3

2. ROLUL INTEGRĂRII EUROPENE ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ

pag. 4

3. STAREA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA ŞI UE pag. 7

4. DEZVOLTAREA RURALA DURABILA A ROMANIEI IN CONTEXTUL

INTEGRARII EUROPENE pag. 8

5. BIBLIOGRAFIE pag. 14

2
 1. CONCEPTUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ ŞI
DEZVOLTARE DURABILĂ
„Forma cea mai complexă a integrării economice regionale este dată de integrarea
europeană, definită ca un proces economic şi politic de unificare în diferite grade şi proporţii,
părţi şi sectoare a economiei naţionale.”
Integrarea europeană este un proces complex, cu caracter istoric, juridic, politic,
economic, ştiinţific, educaţional, cultural, social, naţional, internaţional, statal, interstatal, si
supranaţional.
Caracterul istoric este dat de faptul că desfăşurarea procesului integrativ se întinde pe o
perioadă îndelungată în decursul căreia au avut loc transformări structurale fundamentale de
natură politică, economică şi socială. Procesul integrativ vest-european este în egală masură
unul politic, deoarece decizia de integrare exprimă voinţa politică a forţelor politice. Este un
proces juridic, deoarece desfăşurarea şi realizarea se bazează pe apropierea legislativă a fiecarei
ţări participante la normele structurii nou create. Este un proces economic deoarece se
concretizează în formarea unor structuri economice care permit obţinerea de performanţe
economice ce conduc în ultimă instanţă la creşterea standardului de viaţă, a creşterii şi
dezvoltării societăţii în ansamblu. Caracterul ştiinţific ne este redat de faptul că se bazează pe
cercetarea şi cunoaşterea realităţii economice şi a tendinţelor ce dau sens şi mişcare acesteia.
Integrarea, mai putem spune că, este un proces social, deoarece exclude orice discriminare
bazată pe naţionalitate în privinţa accesului la munca şi a protecţiei sociale.
Aderarea României la Uniunea Europeana (UE) este dorită de majoritatea populaţiei ţării
şi de asemenea este scopul principal al partidului de guvernamânt. Aceasta „va aduce o creştere
economică, fără a creşte şomajul şi va duce la îmbunătăţirea calităţii vieţii.”
„Dezvoltarea economică durabilă reprezintă un tip sau formă de dezvoltare economică ce
asigură satisfacerea cerinţelor prezente de consum fără a le compromite sau prejudicia pe cele
ale generaţiilor viitoare”.
Într-o modalitate mai apropiată de economia de piaţă, am putea defini dezvoltarea
durabilă ca „o armonizare trainică a intereselor generaţiilor prezente cu interesele generaţiilor
viitoare.” Concept prin excelenţă dinamic, dezvoltarea durabilă presupune o nouă atitudine faţă
de mediul ambiant, în care preceptul „omul cuceritor al naturii” să fie înlocuit cu „omul parte a
naturii şi protector al ei”.
„Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacţiunii dintre
3 sisteme: economic, social şi ambiental într-un proces dinamic si flexibil de funcţionare.”

3
Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către cele 3
sisteme. Pentru ca modelul să fie operaţional trebuie ca această susţinere sau viabilitate să fie
aplicată la toate subsistemele ce formeaza acele 3 dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică
plecând de la energie, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.
Importanţa mondială a implementării în practică a conceptului de dezvoltare durabilă,
este redată de Summit-ul de la Rio de Janeiro si de cel de la Johannesburg.
„Summit-ul Pamântului” de la Rio de Janeiro din 1992 a adus câteva realizări istorice:
două tratate globale de referinţă asupra schimbărilor climatice şi a diversităţii biologice şi un
document numit „Agenda 21”, reprezentînd un plan de 40 de capitole pentru realizarea unei
dezvoltări durabile.”
Summit-ul Mondial asupra Dezvoltării Durabile de la Johannesburg a avut loc în 2002,
la 10 ani după cel de la Rio de Janeiro. Unul dintre obiectivele acestei întâlniri a fost evaluarea
acţiunilor desfăşurate în perioada dintre conferinţe.

2. ROLUL INTEGRĂRII EUROPENE ÎN

DEZVOLTAREA DURABILĂ
Obiectivele trasate pe termen mediu în scopul atingerii aspiratiei UE de a deveni cea mai
competitivă si dinamică economie bazată pe cunoaştere în 2010 au fost ratate.
„Comisia Europeana (CE) a stabilit 3 priorităţi pentru creşterea competitivităţii, deci
pentru o remediere a situaţiei în timp util, printre care: întărirea competitivităţii europene în
contextul unei economii durabile în corelaţie cu planurile antreprenoriale viabile şi cu
acccelerarea inovaţiei.” Începând cu aceste priorităţi putem spune că UE este o unitate
economică care tinde spre dezvoltarea durabilă.
Dezvoltarea durabilă spre deosebire de alte modele de organizare economică urmăreşte
nu numai creşterea economică şi îmbunătăţirea stării sociale, dar şi protecţia mediului. Scopul
lucrării este să cercetez numai aspectul legat de mediul ambiant.
România ca şi orice ţară ce doreşte integrarea europeană trebuie să respecte legile UE, să
atingă un anumit nivel de dezvoltare economică, să urmeze obiectivele, priorităţile, politicile UE,
propuse pe termen lung, mediu si scurt, să îndeplinească cerinţele stabilite în Tratatul de
negociere.
Politica de mediu a UE, aşa cum a fost stabilită prin Tratatul CE, are ca scop asigurarea
sustenabilităţii protecţiei mediului, prin includerea acesteia în politicile sectoriale ale UE, prin
elaborarea de masuri de prevenire, prin respectarea principiului „poluatorul plăteşte”, prin
combaterea poluării la sursă. În urma integrării României în UE politica de mediu a UE se va

4
regăsi şi în politica de mediu a ţării noastre. Astfel vedem cum s-a conturat începutul de cale a
României spre dezvoltarea durabilă.
Acquis-ul comunitar: „poluatorul plateşte” acoperă un număr mare de sectoare, precum:
calitatea aerului şi schimbări climatice, managementul deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii,
controlul poluării industriale şi managementul riscului.
„Problematica de mediu a reprezentat una din buturugile procesului de negociere a
capitolelor aquis-ului comunitar cu care s-au confruntat autoritaţile române în relaţia cu
instituţiile Uniunii Europene, datorită decalajului ecologic substanţial existent între cele două
spaţii - cel comunitar şi cel românesc - atât în ceea ce priveşte economia cît şi cel al protecţiei
mediului.” Totuşi spre sfârşitul anului 2004 au fost încheiate capitolele de negociere,
respectiv şi capitolul nr. 22 “Mediu”. Încheierea acestui capitol de negocieri a demonstrat că
România poate atinge dezvoltarea durabilă. Implementarea acquis-ului de mediu va costa 29,5
miliarde de euro în perioada 2004 -2021, din care 9,3 miliarde din fonduri comunitare. Acest
ajutor substanţial din partea UE ne confirmă faptul că integrarea europeană este calea spre
dezvoltarea durabilă.
“Un aspect caracteristic al UE este Piaţa internă, care a cunoscut mai multe forme de
existenţă: zona de comerţ liber, uniune vamală, piaţă comună. Piaţa internă se bazează pe
desăvârşirea liberalizărilor anterioare, la care se adaugă înlăturarea frontierelor vamale în
interiorul zonei.”
Pentru a vinde produsele industriale şi agricole pe Piaţa internă, este nevoie ca acestea să
corespundă standardelor de calitate si standardelor ecologice. Printre scopurile standardelor de
calitate se numără şi protecţia mediului. Standardele ecologice sunt:
a)standarde Europene – reglementate prin Directive Europene – obligatorii pentru toate firmele
care doresc să producă şi să vândă în UE, indiferent de originea acestora;
b)standarde de mediu – obligatorii.
Prestarea serviciilor pe Piaţa internă, în special în domeniul transporturilor au obiectivul
de protecţie şi conservare a mediului, reducând efectele negative asupra mediului, ca: poluarea
aerului, zgomot, aglomerare, impact asupra pamântului. *i
Deci Piaţa internă asigură un nivel ridicat al protecţiei mediului, şi este un instrument al
UE care asigură drumul spre dezvoltarea durabilă.
Printre politicile de integrare europeană se numără şi Politica Agricolă Comună (PAC),
cu un rol important în protecţia mediului. Conceptul de agricultură durabilă fiind un pilon al
acestei politici. “Agricultura durabilă are 3 componente: creşterea economică, starea socială şi
mediul inconjurător”, deci este un concept ce aparţine dezvoltării durabile.
Agricultura durabilă se concretizează prin:

5
- creşterea fertilităţii solului – prin aplicarea unor asolamente echilibrate, cu plante
premergătoare şi intercalate, dar şi prin folosirea fertilizanţilor organici din circuitul închis al
propriei exploataţii agricole.
- utilizarea de culturi săritoare – pentru fixarea azotului şi evitarea eroziunii.
- combaterea bolilor şi dăunătorilor prin metoda biologică, fără ca solul, apa featică şi de
suprafaţă să fie poluate.
- promovarea unor concepte şi măsuri specifice agriculturii biodinamice.
Asigurarea unei agriculturi durabile în România devine o realitate în condiţiile integrării
în UE. Acceptând şi implementând PAC, România va merge spre dezvoltarea durabilă, fapt ce se
datorează deciziei de integrare europeană.
“Andreas Piebelgs – noul comisar al UE pentru energie, a decis să elaboreze o nouă
politică europeană integrată în sfera energiei, el îşi propune să aplice anumite segmente din
Strategia Lisabona, axându-se pe 6 priorităţi, printre care: creşterea durabilă şi respectul
pentru mediu, implicând cheltuieli în cercetare şi dezvoltare, pentru aplicarea noilor tehnologii
mai puţin poluante.”
„Alte politici europene, ca politica industriei, politica în domeniul concurenţei, politica
regională au de asemenea ca obiective protejarea mediului.”
În urma integrării europene se realizează câteva performanţe:
- conservarea şi sporirea resurselor naturale;
- întreţinerea diversităţilor ecosistemelor;
- supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor şi
unificarea deciziilor privind mediul şi economia.

6
 3. STAREA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA ŞI UE

În 2002 cantitatea ambalajelor introduse pe piaţa din România era de 39 kg/loc/an, pe

când media UE era de 160 kg/loc/an.
Din totalul de 850 kt (kilotone) ambalaje introduse pe piaţă, au fost reciclate doar 170 kt
de deşeuri. Rata aproximativă de reciclare a deşeurilor de ambalaje a fost în anul 2002 de 20%,
în cadrul acesteia fiind incluse numai deşeurile de ambalaje provenite din consumul intern.
Având în vedere perspectiva redusă a valorificării energetice pe termen mediu şi faptul că
cea mai mare parte a deşeurilor de ambalaje se regăseşte în deşeurile menajere, atingerea
obiectivului de valorificare de 50%, stabilit prin Directiva 94/62/CE privind ambalajele şi
deşeurile de ambalaj, modificată de Directiva 2004/12/CE trebuie să se bazeze pe o evoluţie
foarte importantă a colectării selective a deşeurilor de ambalaje de la populaţie.
În cazul României, colectarea deşeurilor nu este încă generalizată. Pentru mediu urban
dens (>50000 locuitori), în prezent coeficientul de colectare a deşeurilor se consideră 100%.
Pentru mediu urban (>3000 locuitori), în prezent coieficientul de colectare este de 90%, care se
estimează că va rămâne constant până în 2007, după care creşterea va fi de 2%/an până în anul
2012, când se va ajunge la colectare de 100%. Pentru mediul rural, coieficientul de colectare în
prezent este de circa 10%, estimându-se o creştere de 1% pe an până în 2007 şi de 7-8% până în
2012, după care 10% pe an până în 2017, moment în care se va ajunge la 100%.
Din 2007 se va realiza extinderea implementării sistemului de colectare selectivă la
nivelul întregii ţări. Implementarea colectării selective se va realiza deseori concomitent cu
introducerea sau modernizarea serviciului de colectare. Deci, informarea şi conştientizarea
cetăţenilor va fi cu atât mai importantă.
În UE rata de reciclare este de 55% (maximum 80%), iar rata de recuperare este de
minimum 60%. Pe diferite grupuri de material, reciclarea deşeurilor provenite din ambalaje se
prezintă astfel: hârtie şi carton – 60%, metal – 50%, plastic – 22,5%, lemn – 15%.
Analizând starea reciclării şi valorificării deşeurilor în România şi în UE, observăm acel
decalaj între mediul românesc şi acel European. Pe lângă faptul că în prezent avem o rată de
reciclare şi de valorificare a deşurilor inferioare celei înregistrate de UE, mai avem şi o cantitate
a ambalajelor introdusă pe piaţă cu mult mai redusă decît cea din UE.
Deci pentru a ajunge la media de reciclare şi de valorificare a deşeurilor înregistrată de
UE, trebuie să mărim rata înregistrată în prezent şi să ţinem cont neapărat de tindinţa de creştere
a cantitaţii de ambalaje introduse pe piaţa românească.

7
 4. DEZVOLTAREA RURALA DURABILA A ROMANIEI IN
CONTEXTUL INTEGRARII EUROPENE

Cunoaşterea, cercetarea, ameliorarea şi dezvoltarea spaţiului rural sunt activităţi de

importanţă vitală pentru o ţară, atât prin dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin suprafaţa
deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei ocupate în activităţi productive, de servicii social-
culturale, de habitat şi de turism. În Raportul asupra Cartei europene a spaţiului rural, Comisia de
agricultură şi dezvoltare rurală a Consiliului Europei, apreciază că spaţiul rural al Europei
reprezintă 85% din suprafaţa sa totală şi afectează, direct sau indirect, mai mult de jumătate din
populaţia europeană.
Spaţiul rural românesc cuprinde, de asemenea, majoritatea suprafeţei României, având,
conform datelor statistice, ponderea de 93,7%. Importanţa spaţiului rural pentru România poate
fi uşor demonstrată prin stabilitatea numerică a populaţiei rurale în decurs de 80 de ani. Astfel, în
secolul al XX-lea, în România, în timp ce populaţia totală a ţării creşte cu zece milioane
locuitori, populaţia rurală se menţine, cu mici fluctuaţii, în jurul mărimii de 10-12 milioane
locuitori.
Cu toată urbanizarea rapidă, ca urmare a industrializării fără precedent în a doua parte a
secolului al XX-lea, în condiţiile reducerii populaţiei ocupate în agricultură, silvicultură şi
piscicultură (fără a se reduce însă şi populaţia rurală) şi a diminuării ponderii relative a
agriculturii în produsul intern brut, importanţa spaţiului rural nu se reduce, ci, dimpotrivă, este
din ce în ce mai atent studiată, cercetată şi supusă unui proces complex de dezvoltare.
Ponderea populaţiei rurale şi a suprafeţei ocupate de spaţiul rural, precum şi importanţa vieţii
rurale pentru o ţară, fac ca problema dezvoltării şi amenajării rurale să capete dimensiuni şi
importanţă naţională şi internaţională. Tot mai multe ţări, Consiliul Europei şi Uniunea
Europeană au ridicat problema spaţiului rural la nivel de politică europeană şi comunitară.
Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1296/1996 cu privire la
Carta europeana a spaţiului rural, documentul-cadru, politic şi juridic al dezvoltării şi amenajării
rurale în Europa.
Problema dezvoltării şi amenajării rurale este una dintre cele mai complexe teme ale
contemporaneităţii, datorită faptului că, în esenţa sa, presupune realizarea unui echilibru între
cerinţa de conservare a spaţiului rural economic, ecologic şi social-cultural ale ţării, pe de o
parte, şi tendinţa de modernizare a vieţii rurale, pe de altă parte. În acelaşi timp, dezvoltarea şi
amenajarea rurală se află la confluenţa dintre tendinţa de expansiune a urbanului, a dezvoltării
agresive a industriei pe seama spaţiului rural şi cerinţa de a menţine, pe cât este posibil, ruralul la
dimensiunile sale actuale. În fine, dezvoltarea şi amenajarea rurală, care tinde să se modernizeze,

8
să se europenizeze ca arie de cuprindere, la nivelul fiecărei ţări, are ca principal obiectiv
menţinerea şi conservarea caracterului naţional al spaţiului şi culturii rurale, iar acolo unde s-au
produs grave distrugeri (fizice sau socio-culturale) locale, regionale sau naţionale (cum este
cazul ţărilor foste comuniste şi în unele zone superindustrializate în Europa occidentală) se
propunea soluţia reconstrucţiei sau, eventual, restaurării acestor zone, în sensul readucerii lor la
standardele de ruralitate.
Un moment important pentru cercetarea ştiinţifică în domeniul dezvoltării rurale l-a
reprezentat Conferinţa Internaţională de la Cork intitulată Europa rurală – perspective de viitor,
care a avut ca obiectiv stabilirea orientărilor fundamentale ale politicilor rurale ale Europei
comunitare după anul 2000. Întrunind peste 500 de specialişti, oameni de ştiinţă şi politicieni din
ţările UE, ţările PECO, SUA, Japonia, Canada, Conferinţa de la Cork a fost calificată drept cea
mai importantă manifestaţie cu privire la dezvoltarea rurală, organizata vreodată în Europa,
trebuind să răspundă marilor provocări:
- mondializarea economiei, inclusiv a agriculturii;
- introducerea monedei unice europene ;
- lărgirea Uniunii Europene.
Putem aprecia că lucrările Conferinţei de la Cork teoretizează şi, în acelaşi timp, lărgesc
problematica aplicării practice a dezvoltării rurale în ţările UE, precum şi în celelalte ţări
participante. Declaraţia finală a conferinţei cuprinde 10 puncte, în centrul cărora este pusă
preferinţa rurală bazată pe dezvoltare durabilă, ca principiu fundamental de politică rurală
europeană. Dezvoltarea rurală durabilă este definită în coordonate foarte precise: stabilizarea
populaţiei în spaţiul rural, prin eliminarea sau diminuarea exodului rural, eradicarea
(combaterea) sărăciei prin stimularea şi sporirea ocupării forţei de muncă, promovând egalitatea
de şanse pentru toţi locuitorii rurali, sporirea calităţii vieţii şi a bunăstării generale, prin
conservarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului şi peisajului rural.
Dezvoltarea rurală este un concept şi o acţiune integrată, care presupune o abordare
metodologică multidisciplinară, intersectorială şi teritorială (regională). Toate orientările
cuprinse în noua reformă PAC şi-au găsit corespondenţa în mecanismul de finanţare al
agriculturii şi dezvoltării rurale, cuprins în noul model agricol european definit de Agenda 2000,
conform Acordului de la Berlin din martie 1999. Prin acest document, noua politică agricolă
comunitară echilibrează sistemul de alocare a fondurilor structurale europene pe doi piloni de
susţinere ai (1) pieţei agricole şi ai (2) dezvoltării rurale.
Principalele obiective finanţate de UE, conform politicii agricole şi de dezvoltare rurală,
propuse la Conferinţa Internaţională de la Cork pentru Agenda 2000, sunt:

9
 1) investiţiile în fermele agricole, care vizează, cu precădere, ameliorarea calitativă a
producţiei, reducerea costurilor (având în vedere inclusiv diminuarea consumurilor materiale, în
primul rând de îngrăşăminte chimice, pesticide etc.), protejarea mediului şi ameliorarea
peisajului (agrosilvic), asigurarea bunului tratament şi a bunăstării animalelor, încurajarea
pluriactivităţii. Este de observat faptul că, prin Agenda 2000, investiţiile în fermele agricole
vizează descurajarea intensificării producţiei şi susţinerea tehnologiilor mai prietenoase cu
mediul, peisajul şi animalele de producţie;
2) cheltuieli pentru resursele umane cu trei componente: susţinerea fermierilor tineri,
încurajarea pensionării anticipate şi stimularea formării profesionale. Constatându-se fenomenul
de îmbătrânire a fermierilor – şefi de exploataţii – UE a stimulat, prin măsuri financiare
concrete, întinerirea fermierilor prin schimbul de generaţii.
3) finanţarea fermierilor din zonele defavorizate şi cu restricţii de mediu constă în plăţi
compensatorii pentru un management al fermei adecvat programului de protecţie a mediului
înconjurător; în cadrul acestei măsuri intră şi compensarea pierderilor de recoltă sau a
cheltuielilor suplimentare generate de programul Natura 2000;
4) finanţarea măsurilor de agromediu constă în plăţile efectuate către fermierii care se
angajează în acorduri de mediu pentru protejarea mediului agricol, respectarea tehnologiilor
prietenoase cu mediul, conform standardelor cuprinse în acquis-ul comunitar;
5) finanţarea investiţiilor în procesarea şi marketingul produselor agricole. Sunt eligibili
pentru această acţiune agenţii economici din spaţiul rural, cu statut de fermier sau procesatori
agroalimentari, care sporesc calitatea produselor, acordă atenţie protecţiei mediului şi au ca
obiectiv desfacerea produselor pe noi pieţe;
6) finanţarea măsurilor forestiere concretizate în înfiinţarea de noi suprafeţe împădurite,
investiţii pentru procesarea lemnului, sporirea valorii materiei prime lemnoase ş.a.;
7) finanţarea măsurilor de dezvoltare a unor zone rurale cum sunt: comasarea, reparcelarea şi
reorgnizarea terenului agricol al fermelor;
Stimularea fermelor care practică pluriactivitatea şi diversificarea producţiei agricole de la
care se obţin produse agricole cu desfacere asigurată, măsuri de protejare a mediului şi de
asigurare a bunăstării animalelor, dezvoltarea şi îmbunătăţirea echipării tehnice a localităţilor şi
teritoriului rural, conservării, renovării şi modernizării localităţilor rurale, cu respectarea
tradiţiilor şi arhitecturii specifice, prin folosirea de materiale locale, extinderea serviciilor de
toate felurile pentru grupurile de producători agricoli.
Preocuparea în această direcţie constă în consolidarea modelului agricol european în cadrul
unei politici din ce în ce mai orientate către piaţă, pentru a evidenţia simultan trei funcţii

10
importante ale agriculturii (care se împletesc şi cu economia rurală neagricolă) - economică, de
amenajare a teritoriului şi de mediu (economică, rural-peisagistică şi ecologică):
Funcţia economică se referă la rolul tradiţional al agriculturii de producere de alimente pentru
consumatori şi materii prime pentru industrie, contribuind la creşterea economică, crearea de
locuri de muncă şi îmbunătăţirea balanţei comerciale;
Funcţia de amenajare a teritoriului (rural-peisagistică) este fondată pe diversificare,
agricultura fiind completată de alte activităţi industriale, service, comerciale sau turistice;
Funcţia de mediu (ecologică) se referă la rolul de conservare a spaţiului natural, apărarea
biodiversităţii şi de protecţie a peisajului pe care îl are agricultura durabilă, care promovează
practici agricole prietenoase cu mediul. Pornind de la realităţile rurale româneşti, cercetările
noastre anterioare au scos în evidenţă faptul că este necesară o politică a dezvoltării (susţinerii)
zonelor rurale defavorizate.
Zonele agricole care trebuie să intre în programul de susţinere financiară sunt de două feluri:
zone defavorizate (ecologic, geografic), zone rămase în urmă (nedezvoltate din punct de vedere
economic) şi zone rurale în dificultate.
Cea mai întinsă zonă defavorizată se găseşte în regiunile montane care cuprinde o suprafaţă
de aproximativ 750.000 ha teren agricol (în principal pajişti naturale), 3,5 milioane locuitori şi
circa un milion de gospodării agromontane. În ultimii ani, Comisia Zonei Montane a făcut
eforturi mari pentru a determina autorităţile româneşti să se aplece asupra zonei montane. Din
păcate, proiectul Legii muntelui, care are o serie de prevederi importante referitoare la
dezvoltarea gospodăriilor rurale montane, nu a intrat în dezbaterea Parlamentului. Prin acest
proiect de lege se delimitează, după principii economice, sociale, ecologice şi geografice, zona
montană de restul zonelor rurale. Pentru aceste zone (regiuni) sunt necesare facilităţi de
dezvoltare a gospodăriilor agro-turistice montaniarde, pentru creşterea animalelor, extinderea
pomiculturii specifice şi a activităţilor tradiţionale de prelucrare a lemnului, culegerii şi
prelucrării fructelor de pădure, revitalizarea meşteşugurilor casnice etc.
Pe lângă zonele montane, în România mai sunt şi alte regiuni rurale defavorizate precum:
Delta Dunării, Podişul Moldovei (Zona Bârlad-Vaslui-Iaşi-Botoşani), unele zone din Podişul
Transilvaniei şi Subcarpaţii Meridionali şi Orientali, nisipurile din sudul Olteniei. În aceste zone
se impune, în primul rând, un program complex de împădurire, în vederea reechilibrării
ecologice a regiunilor, precum şi programe severe de combatere a eroziunii solului, prin
reorganizarea exploataţiilor şi parcelelor, corelate cu un sistem de agricultură biologică. În urma
cercetărilor complexe întreprinse în unele zone (Podişul Vasluiului şi nisipurile Olteniei), se
desprinde necesitatea unor programe complexe de contracarare a deşertificării. În cazul în care

11
nu se va interveni cu măsuri viguroase de eliminare a factorilor negativi, deşertificarea se va
instala ireversibil sau cu costuri imense de reechilibrare ecologică.
Deşertificarea este atât un fenomen fizic (natural) cât şi un fenomen economic şi social.
Fenomenele de deşertificare fizică le-am regăsit în cazul nisipurilor din vestul României şi din
Oltenia şi a podişurilor puternic erodate. Deşertificarea economică şi socială este un fenomen
complex care se instalează, de regulă, în regiunile periferice, cu populaţie mai redusă şi condiţii
precare de dezvoltare.
Deşertificarea socială trebuie studiată în vederea stabilirii unor politici economice şi
financiare de descurajare. Aceste localităţi, prin reducerea drastică a activităţii economice, nu
mai au potenţialul economic de autoadministrare şi dezvoltare. O primă problemă ce se ridică în
acest caz este delimitarea zonelor (regiunilor) rămase în urmă. A doua chestiune se referă la
întreprinderea unor studii complexe de teren pentru cunoaşterea din interior a cauzelor care
determină subdezvoltarea. Şi, în fine, pe această bază, întocmirea de programe de reorientare a
producţiei agroalimentare, de extindere a întreprinderilor mici şi mijlocii complementare
agriculturii sau din aval şi amonte de agricultură, extinderea economiei neagricole sau
complementară agriculturii.
Statul, prin politici fiscale şi financiare, are posibilitatea de a sprijini dezvoltarea rurală a
acestor regiuni. Politicile de sprijinire a zonelor rămase în urmă pot fi circumscrise în
următoarele domenii:
· acordarea de prime de instalare tinerilor agricultori;
· reducerea de impozite pe termene variabile pentru întreprinzătorii care dezvoltă
întreprinderi mici şi mijlocii conexe agriculturii;
· acordarea de credite cu dobândă bonificată şi perioade de graţie mai îndelungată pentru
agenţii economici care investesc în aceste zone.
Zonele rurale în dificultate sunt microregiuni, zone punctiforme, unde au apărut
disfuncţionalităţi, perturbaţii de dezvoltare, presiuni asupra mediului înconjurător sau acţiuni
sociale nocive, ca efect al unor măsuri politice aberante (cazul satelor sistematizate), depopularea
prin exod rural etc. Fiecare zonă în dificultate, fiecare microregiune cu probleme ecologice,
fiecare sat este un caz în parte şi presupune un program adecvat de dezvoltare rurală.
Pentru satele distruse prin programul de sistematizare din perioada comunistă se impune un
program de refacere cu sprijin financiar de la bugetul statului. Statul român, prin politica sa
aberantă, le-a distrus, statul român are obligaţia morală şi financiară să le refacă, chiar dacă acum
statul este organizat pe alte principii şi condus de alţi politicieni.

12
 Dinamica economică şi socială din toate ţările a demonstrat faptul că apar în permanenţă
mutaţii importante în ceea ce priveşte structura economică a regiunilor. Modificările structurale
determinate de viaţa economică reală, de piaţă ridică probleme
referitoare la:
· dezvoltarea regională şi locală (zonale);
· strategii de integrare în programe de dezvoltare regională şi transfrontalieră;
· reconversia economică a regiunilor şi a forţei de muncă.
Pentru România, aflată în tranziţie şi reformă economică, dinamica restructurărilor sectoriale,
regionale, zonale şi locale este mult mai accentuată. Programele de reconversie-restructurare au
unele caracteristici determinate de trecerea de la un tip ocupaţional la altul, de la o ramură la alta
(sau altele), trecerea de la o activitate relativ specializată la activităţi multiple, de la o activitate
concentrată la altele disparate teritorial etc. De asemenea, programele de reconversie-
restructurare sunt programe pe termen mediu şi lung, cu durate de 3-15 ani. De exemplu,
programul de reconversie a sectorului minier olandez s-a produs într-o perioadă de 25 de ani.
Programul de închidere a minelor a fost hotărât în anul 1965, iar, spre exemplu, programul de
reconversie a regiunii Limbourg s-a derulat până în anul 1991.

13
 5. BIBLIOGRAFIE

1. Cândea Melinda, Bran Florina “Spaţiul geografic românesc: organizare,

amenajare, dezvoltare durabilă”, Bucureşti, editura economică, 2001
2. http://www.curentul.ro/curentul.php?numar=20050317&art=13843
3. http://letsrecycle.com/legislation/packaging_waste.jsp
4. . http://www.mappm.ro/integrare/PID94-62/RO/Anexa%202%20-
%20Plan%20%de%20Implementare%2094_62.pdf

14
i