Sunteți pe pagina 1din 16

DEZVOLTAREA DURABILĂ

1
Dezvoltarea durabila reprezinta viitorul nostru comun care permite satisfacerea
nevoilor prezentului fară a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile nevoi. Consumul şi producţia durabilă sunt definite ca utilizarea serviciilor şi a
produselor conexe care să raspundă necesităţilor de baza şi care îmbunătăţeşte calitatea
pietii , în timp ce se reduce la minim utilizarea resurselor naturale şi potenţiale.Consumul
durabil este definit în ţările în curs de dezvoltare faţă de cele dezvoltate.În ţările în curs
de dezvoltare unde de multe ori nu sunt resurse accesibile suficiente pentru a satisface
nevoile de bază.Consumul durabil are ca obiectiv folosirea mai eficienta a resurselor .În
ţările dezvoltate utilizarea resurselor este excesiva , risipitoare şi ineficientă.Accentul se
pune pe modificarea metodelor de consum , pentru a realize reducerea utilizării de
materiale şi de energie precum şi reducerea consumului unei unităti funcţionale.O masură
pentru o utilizare durabilă şi eficientă a resurselor este reducerea saraciei în ţările în curs
de dezvoltare.

Factori implicaţi în dezvoltarea durabilităţii


Dezvoltarea durabilă în profil teritorial este complexa sub aspectul pregătirii , planificării
şi gestionării .Este necesară realizarea acestuia în două faze pe care agenţii economici şi
instituţiile implicate au responsabilităţi proprii ceea ce priveşte derularea activităţii ,
prelucrarea proiectelor.

Conceptul de dezvoltare durabilă


Dezvoltarea durabilă , dezvoltarea satisface nevoile generaţiilor fară a prejudicia
interesele generaţiilor viitoare.Teoria economică analizează direct şi indirect
dezvoltarea.Visul oricărui capitalist a fost şi este dezvoltarea afacerilor sale , cucerirea
unor noi pieţe , globalizare.Odată cu creşterea complexităţii conexiunilor din economia
mondială s-a simţit şi nevoia de catre specialiştii acestui complex.Paradoxul ştiinţei
economice este că teoriile sale sunt create după analiza fenomenelor .

Conceptul de dezvoltare durabilă – generalităţi


Începand cu 1972 anul în care a fost publicat primul raport al Clubului de la Roma
“Limitele Creşterii” şi când a avut loc prima conferinţă a O.N.U asupra problemelor de

2
mediu la Stockholm.Au fost identificate peste 60 de intreprinderi ale conceptului de
dezvoltare.În noua viziune a independenţelor dintre problemele mediului înconjurator ,
bunăstarii generale şi procesul creşterii economice . Una dintre aceste intreprinderi a dus
la creearea de ecodezvoltare care subliniază necesitatea cautarii unor strategii cunoscute
de dezvoltare capabile sa ducă la folosirea raţioanală şi sănătoasă din punct de vedere
ecologic a unui sistem dat pentru satisfacerea nevoilor fundamentale ale populaţiei locale

Conceptul de dezvoltare durabilă a luat naştere acum 30 de ani, ca răspuns la


apariţia problemelor de mediu şi a crizei resurselor naturale, în special a celor legate de
energie. Practic, Conferinta privind Mediul de la Stockholm din 1972 este momentul în
care se recunoaşte că activitaţile umane contribuie la deteriorarea mediului înconjurător,
ceea ce pune în pericol viitorul Planetei.
Câţiva ani mai târziu, in 1983, îşi începea activitatea Comisia Mondială pentru Mediu şi
Dezvoltare dupa o rezoluţie adoptată de Adunarea Generala a Naţiunilor Unite.
În 1985 era descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii şi, prin
Convenţia de la Viena a început cautarea unor soluţii pentru reducerea consumului de
substanţe care dăuneaza stratului protector de ozon care înconjoară Planeta.
În 1987, la un an de la catastrofa de la Cernobâl, în cadrul Raportului de la Brundtland a
fost formulată cea mai citată definiţie a dezvoltării durabile: “Dezvoltarea durabilă este
cea care urmareşte nevoile prezentului, fară a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface nevoile lor”.

Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină, însă, foarte cunoscut abia dupa
Conferinţa privind mediul si dezvoltarea, organizată de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro
în vara lui 1992, cunoscută sub numele de “Summit-ul Pământului”. Ea a avut ca rezultat
elaborarea mai multor convenţii referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor
de metan şi dioxid de carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) şi stoparea
defrişărilor masive. Tot atunci a fost elaborată si Agenda 21 - planul de susţinere a
dezvoltării durabile.

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv şi al Uniunii Europeane, începând cu 1997,

3
când a fost inclus in Tratatul de la Maastricht, iar in 2001, la summit-ul de la Goetheborg
a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE, căreia i-a fost adăugată o
dimensiune externă la Barcelona, în 2002.

În 2005 Comisia a demarat un proces de reviziure a Strategiei de Dezvoltare


Durabilă, proces care a cuprins mai multe etape:
- în februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare iniţială şi critică la adresa
progresului înregistrat din 2001 şi a evidenţiat o serie de viitoare direcţii de urmat. Au
fost evidenţiate o serie de direcţii de dezvoltare non-durabilă care au avut efecte negative:
schimbarea climatică, ameninţari la adresa sănătăţii publice, creşterea săraciei şi a
excluziunii sociale, epuizarea resurselor naturale şi afectarea biodiversităţii;
- în iunie 2005, şefii de stat şi de guverne din UE au adoptat o declaraţie privind
liniile directoare ale dezvoltării durabile, care susţinea că Agenda reînnoită de la
Lisabona este o componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării
durabile;
- pe 13 decembrie 2005, după consultarea cu mai multe instituţii şi persoane implicate,
Comisia a prezentat o propunere de revizuire. Se punea accent pe 6 priorităţi: schimbarea
climatică, sanătate, excluziune socială, transport, resurse naturale şi sarăcie şi erau
identificate căile care trebuie urmate pentru a soluţiona aceste probleme.
- în iunie 2006 a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune
Europeană extinsă, bazată pe strategia de la Goetheborg si rezultat al procesului început
incă din 2004.

Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene întâmpină mai multe provocări.


Unele dintre aceste provocări sunt foarte asemanătoare cu problemele întâlnite de o altă
strategie a Uniunii, agenda de la Lisabona.
Cu toate că UE a stabilit că dezvoltarea durabilă este principiul atotcuprinzător al tuturor
politicilor europene, in realitate problema competitivitaţii economice a ajuns să domine
agenda politică.
Cei trei piloni ai Strategiei de la Lisabona (competitivitate economică, incluziune socială

4
şi protejarea mediului înconjurător) au fost comparaţi cu trei copii, dintre care unul –
competitivitatea economică– are nevoie de mai multă atenţie. În acest proces, Strategia
de Dezvoltare Durabilă este, uneori, redusă numai la pilonul mediu – al Strategiei de la
Lisabona. Mai mulţi comisari europeni au declarat, cu diferite ocazii, referitor la aceste
probleme, că UE are nevoie în primul rând de creştere economică, înainte de a putea
acţiona pentru protejarea mediului ori implementarea unor politici de protecţie socială.

Pentru că dezvoltarea durabilă este un concept atât de vast, uneori prea multe probleme
diferite sunt puse sub umbrela Strategiei de Dezvoltare Durabilă a UE, îndepartând
atenţia de la adevăratele direcţii de dezvoltare non-durabilă (lipsite de sustenabilitate).

Scopul declarat al Strategiei reînnoite este acela de a actiona pentru o îmbunătăţire


continuă a calităţii vieţii atât pentru generaţiile prezente, cât şi pentru cele viitoare. Dar
acest lucru nu se poate obţine decât in cadrul unor comunităţi capabile să utilizeze
resursele în mod raţional şi eficient şi să descopere potenţialul ecologic al economiei,
asigurând prosperitate, protecţia mediului şi coeziune socială.

Strategia de Dezvoltare Durabilă reînnoită priveşte întreaga Europă şi de aceea propune


mijloace de îmbunătăţire a cooperării cu nivelul guvernamental şi ceilalţi factori de
decizie, cu ONG-uri si cu cetaţenii, entităţi care trebuie să îşi unească eforturile pentru
dezvoltare durabilă.
Cooperarea pentru o dezvoltare durabilă trebuie să fie o preocupare atât pentru UE, cât şi
pentru statele membre. Politica comunitară de dezvoltare durabilă trebuie să fie
complementară politicilor derulate de statele membre.

5
Dezvoltarea durabilă, imperativ pentru
prezentul şi viitorul României

Întrebarea privind posibilitatea realizării dezvoltării economice durabile a României nu


poate avea decât un răspuns “afirmativ”, conditionat de îndeplinirea unor cerinţe a căror
conştientizare, câît mai urgent cu putinţă, în mentalul tuturor nivelurilor societale, face
parte din instrumentarul de bază al reuşitei.

Pilonul economic al dezvoltării durabile a României, căruia i se adaugă în mod


complementar şi independent cel social, ambiental şi cultural, are cateva obiective şi
priorităţi.

Un prim obiectiv macroeconomic fundamental este creşterea permanentă a PIB, pe baza


aplicarii programului strategic şi tehnic contemporan, în ritmuri relativ înalte, care să
asigure atingerea nivelului mediu al PIB.Această creştere presupune un efort investiţional
susţinut, cu eficienţa ridicată, o dinamică înalta a productivitaţii totale a factorilor de
productie, dar mai ales satisfacerea criteriului eco-eficienţei de a “realiza mai mult cu mai
puţin” consum de resurse naturale şi umane.

În cursa de diminuare a decalajelor economice şi sociale dintre România şi ţările dezvol-


tate, managementul strategic la nivelurile macro, mezo şi micro va fi nevoit să
monitorizeze şi să evalueze strategii şi substrategii ale creşterii economice durabile care
să includă adecvat factorul ecologic, într-un proces de creştere/descreştere diferenţiată a
sectoarelor economice, a ramurilor, subramurilor şi grupelor de produse şi servicii, în

6
concordantă cu evoluţia parametrilor cererii viitoare interne şi externe de bunuri şi
servicii.

Managementul sustenabilitaţii creşterii economice durabile în România are ca obiectiv,


de asemenea, menţinerea ratei anuale a inflaţiei la niveluri de o singura cifra, intervalul
1% până la cel mult 5% fiind cel căruia va trebui sa i se acorde cea mai mare atenţie. Se
stie ca inflaţia reprezintă un factor cu entropie economică, socială şi de mediu ridicată
care subminează expectaţiile raţionale şi mareşte gradul de incertitudine şi risc, inclusiv
în cazul dezastrelor naturale. Cea mai sanătoasă cale de reducere a nivelului inflaţiei este
reducerea costurilor (inclusiv a consumului total şi unitar de resurse de mediu), creşterea
competitivitaţii şi a productivitaţii mai rapid decât creşterea salariilor.

Un al treilea obiectiv major al pilonului economic al dezvoltării durabile se referă la


asigurarea unui înalt nivel al gradului de ocupare a forţei de muncă disponibile şi
reducerea ratei somajului la nivelul sau “natural” (4%-5%), inclusiv prin promovarea
unui parteneriat public-privat, generator de locuri de muncă cu productivitate ridicată,
utilizarea unor mecanisme de redistribuire a veniturilor, în cazuri justificate, evitându-se
încurajarea mentalitaţii de a nu munci pentru a “beneficia” de ajutor social.

Întreprinderea unor activitaţi strategice şi de coordonare pentru dezvoltarea economică


durabilă la nivel naţional în prezent constituie o preocupare a marii majorităţi a statelor
care se află în diferite stadii ale procesului de elaborare, implementare, monitorizare şi
evaluare a Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă, ca urmare a recomandării
Summit-ului Mondial al Dezvoltării Durabile de la Johannesburg. Puţine state în prezent
îşi permit să nu aibă o strategie a dezvoltării economice durabile ca reper pentru
fundamentarea unor decizii eficiente pe termen lung.

7
Ştiinţa sustenabilităţii

Eficientizarea managementului strategic al creşterii economice sustenabile a României


include o serie de factori interni si externi legaţi de deteriorarea factorilor de mediu,
creşterea frecvenţei fenomenelor meteo extreme cu implicaţii economico-sociale de mare
anvergură şi pe termen foarte lung, la nivel local, naţional şi planetar.

Ca urmare a creşterii importanţei şi acutizarii problemelor dezvoltării durabile, în anul


2000 a fost adoptată la Friibergh (Suedia) declaraţia privind promovarea Ştiinţei
Sustenabilităţii, care îşi propune să îmbunătaţeasca substanţial, chiar dacă limitat, “inter-
acţiunile dintre natură şi societate”, ţinând seama de faptul că, în ultimele decenii, direcţia
de dezvoltare a omenirii nu este sustenabilă, precum şi de necesitatea reconcilierii
scopurilor evoluţiei sociale cu limitele ecologice ale planetei pe termen lung, acordîndu-
se o atenţie specială modului în care schimbările de mediu se repercutează asupra
societaţii. Racordarea cât mai eficientă a ştiinţei şi tehnologiei la obiectivele şi mijloacele
sustenabilităţii economice, sociale şi ecologice a devenit o preocupare şi o necesitate
stringentă, cea mai bună dovadă fiind cele 48,2 milioane de trimiteri pe website-ul
Google, dintre care 11,7 milioane referitoare la SUA, 8,67 milioane la Anglia, 850.000 la
Ungaria si 580.000 la România.

Ştiinţa sustenabilitaţii diferă radical faţa de actualele domenii ale ştiinţei în ceea ce
priveşte structura, metoda şi continutul. Este vorba de noi abordări legate de
nonlinearitate, complexitate, decalaje mari de timp între acţiunile economico-sociale şi
consecintele acestora, dezvoltarea de teorii specifice si modele semicantitative. Soluţio-
narea provocărilor ştiinţei sustenabilitaţii necesită o stabilire mai clară a responsabilităţii
guvernarii, o îmbunătăţire a democraţiei, o conştientizare mai puternică a cetaţenilor,
stiluri noi de organizare instituţională pentru consolidarea şi sprijinirea cercetarilor inter-
disciplinare, pe termen lung, inclusiv în ţările în curs de dezvoltare, implicarea oamenilor

8
de ştiinţă, a practicienilor şi cetatenilor în stabilirea priorităţilor, crearea de cunostinte
ştiinţifice noi, evaluarea consecintelor posibile şi testarea acestora în practică.

Deşi în România există mai multe strategii la nivel sectorial şi subsectorial care au
legaturş cu creşterea economică sustenabilă, impuse mai ales de pregatirea procesului de
aderare a ţarii la UE, pînă în prezent nu există o Strategie a Dezvoltarii Durabile, adoptată
de guvern sau parlament. Din acest punct de vedere, Romania contrastează cu situaţia
ţărilor membre ale UE, care implementează astfel de strategii, paralel cu Strategia Dez-
voltării Durabile a UE, elaborată în anul 2001 şi îmbunătaţită în 2005.

Chiar dacă elaborarea şi consensualizarea unei astfel de strategii este dificilă din mai
multe puncte de vedere, ea reprezintă un îndreptar absolut necesar pentru durabilitatea
ţarii, inclusiv pentru vizibilitatea şi încadrarea sa în context international.

Planificare şi programare

Într-un studiu intitulat Strategiile Nationale pentru Dezvoltarea Durabilă. Provocări,


Abordari şi Inovări în Acţiuni Strategice şi Coordonate (Swanson et al., 2004), se arată că
dezvoltarea durabilă “forţează” reconcilierea ciclurilor electorale pe termen scurt cu
planificarea şi programarea pe termen lung, a scopului creşterii economice cu sustenabili-
tatea socială şi ambientală, a avantajelor coerenţei şi coordonării politicilor cu mişcarea
spre descentralizare.

În condiţiile în care orizontul de timp al strategiilor sectoriale de creştere economică


sustenabilă în România nu depaşeste termenul mediu, cu excepţia unora vizând preluarea
acquis-ului comunitar sau alte angajamente pe plan international, managementul strategic
în acest domeniu ar trebui să aibă în vedere urmatoarele:

- realizarea unui mecanism de feedback care sa includă monitorizarea, învăţarea şi


adoptarea pe baza unui set integrat de indicatori care să permită o analiză aprofundată a

9
compatibilizarii/compromisului (trade-off) dintre componentele economică, socială şi de
mediu, ştiut fiind că nu se poate “manageria” strategic decât ceea ce putem măsura;

- coordonarea dintre obiectivele strategiei (inclusiv măsurile subiacente) şi bugetele


consolidat şi locale, pe perioade mai lungi de timp (multianuale), astfel încât Strategiile
Dezvoltării Durabile să nu rămână pe poziţii periferice sau sa fie neglijate, asa cum se în-
tâmplă în prezent, în cazul României, dar şi al altor ţări, aceasta presupunând o mai mare
implicare a ministerelor de finanţe;

- coordonarea şi compatibilizarea obiectivelor şi programelor la nivelurile macro şi local


astfel încât politicile macro prodezvoltare durabilă să confere coerenţe şi eficienţe.

Din analiza experienţei mondiale în ceea ce priveşte tipologia strategiilor dezvoltării


durabile releva urmatoarele categorii:

a) strategia cuprinzatoare, multidimensională, care să încorporeze într-un singur


document şi proces pilonii economic, social şi ambiental ai dezvoltării durabile, în
conformitate cu recomandările Agendei 21 privind strategiile nationale ale dezvoltarii
durabile; de regula, cea mai mare parte a ţarilor atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvolta-
re au elaborat acest tip de strategie;

b) strategii ale dezvoltării durabile pe domenii sau probleme (apă, aer, ecoeficienţă etc.),
în care se stabilesc obiective şi politici pentru un singur domeniu, în contextul întregii
economii;

c) strategii sectoriale ale dezvoltării durabile (de exemplu: transport, sănătate etc.), care
pot fi considerate substrategii ale strategiei naţionale;

d) strategiile dezvoltării economiei naţionale, care integreaza dezvoltarea durabilă în


sensul includerii directe a aspectelor ecologice în procesul general de dezvoltare a ţării
din punctul de vedere al influenţarii reciproce dintre diferitele domenii şi medii.

În multe tări, strategiile dezvoltării durabile nu sunt consacrate legal, oficial, printr-un for
legislativ (parlamentul, guvernul etc.). În unele ţări însă, există un mandat legal pentru
strategiile dezvoltării durabile la nivel parlamentar. În UE, de exemplu, există cerinţă de a

10
integra problemele sustenabilităţii în politicile Uniunii. Cadrul instituţional responsabil cu
elaborarea, aprobarea şi implementarea strategiei variază de la o ţară la alta, dar, oricum,
organismele specializate pe probleme de mediu (ministere, agenţii, centre etc.) au început
sa joace un rol tot mai mare.

Principii şi criterii internaţionale

Managementul strategic presupune, pe lângă stabilirea unor obiective pe termen lung (15-
20 ani), compatibilizate cu cele pe termenele scurt şi mediu, şi aplicarea unui set de
principii şi criterii validate eficient pe plan internaţional, la care ne vom referi în conti-
nuare.

• Managementul integrat este principiul care presupune abordarea în manieră unitară şi


holistică a proceselor de producţie, procesare, transport, distribuţie, utilizare şi
depozitare, ţinând seama de ciclul de viaţă al produselor şi tehnologiilor, implicarea
stakeholder-ilor, coordonarea interinstituţională, sinergiile pentru cea mai buna utilizare a
resurselor şi evitarea unor duplicări nenecesare.

• Echitatea intergeneraţională este o cerinţă sine qua non, potrivit căreia generaţia
prezentă are dreptul de a folosi şi beneficia de resursele pământului, cu obligaţia de a ţine
seamă de impactul pe termen lung a activităţii acesteia şi de a susţine baza de resurse şi
mediul global şi în beneficiul generaţiilor viitoare.

• Precauţia reprezintă instrumentul decizional prin care se întreprind acţiuni de raspuns


(contracarare) la ameninţările legate de pagubele serioase şi ireversibile cauzate sănătăţii
umane şi/sau mediului atunci când nu dispunem de o informaţie ştiinţifică necesară.

• Abordarea ciclului de viaţa al bunurilor, serviciilor şi tehnologiilor evaluează


consecinţele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale
prelucrarii şi valorificării produselor de piaţă.

11
• Prevenţia presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sănătăţii umane şi a capitalului
natural de fenomenele şi procesele economice care ar putea fi prevenite prin investiţii şi
costuri de modernizare, reparaţii, tratare sau compensare; este cunoscut ca prevenirea
unor prejudicii este cu mult mai eficientă decât înlăturarea consecinţelor, dupa ce acestea
s-au produs.

• Substituţia presupune înlocuirea unor produse şi servicii ineficiente, mari consumatoare


de resurse de mediu, cu altele mai eficiente şi cu impact ecologic mai redus şi mai puţin
dăunătoare.

• Principiul “poluatorul plăteşte” sau al internalizarii costurilor marginale externe


(externalităţilor negative) stabileşte folosirea mecanismelor de piaţă pentru ca poluatorii
să suporte în totalitate costurile sociale şi de mediu ale activităţii lor şi ca aceste costuri să
fie reflectate în preţurile şi tarifele bunurilor şi serviciilor.

• Internalizarea externalităţilor pozitive (beneficiilor marginale externe) vizeaza folosirea


unui sistem de subvenţii corective, stimulente pentru activităţile care genereaza beneficii
marginale la părţile terte, fara ca acestea sa plătească (cercetare-dezvoltare, protectia
mediului, educatie, dezvoltare regională, întreprinderi mici şi mijlocii etc.).

• Participarea publică presupune accesul nerestricţionat la informaţia privind mediul, cu


anumite excepţii justificate (informaţii confidenţiale de afaceri), dreptul publicului de a
lua parte la deciziile în domeniul mediului şi de a lua în considerare consecinţele aces-
tora, posibilitatea de a reacţiona a parţilor implicate (interesate) din societatea civilă,
dreptul de a cunoaşte din timp posibile riscuri de mediu.

• Principiul bunei guvernări prevede ca autorităţile şi instituţiile statului să-şi desfasoare


activitatea transparent, eficient şi onest, în condiţiile prevenirii şi penalizării poluării şi
ale promovării protecţiei mediului.

• Parteneriatele privat, public şi public-privat se bazează pe cooperarea directă, inter şi


intrainstituţională, între parţile interesate (stakeholders) reprezentate de autorităţi şi
instituţii publice, ONG, grupuri şi firme industriale, reţele şi oameni de afaceri, care îm-
preuna pot obţine, prin cumularea expertizei şi eficienţei proprii, o valoare adăugată

12
superioară, pentru sustenabilitatea creşterii economice la nivelurile macro şi
microeconomic.

• Cooperarea între state, care include responsabilităţi comune, dar diferenţiate, în funcţie
de nivelul de dezvoltare a ţărilor, se pot aplica o serie de abordări diferenţiate în ceea ce
priveşte obligaţiile economico-financiare pentru protecţia mediului la nivel local, regional
şi internaţional, ţarile dezvoltate recunoscând faptul ca le revine o responsabilitate mai
mare, inclusiv în ceea ce priveşte acordarea de asistenţă ţarilor în curs de dezvoltare sau
cu economie de piaţă emergentă.

Principiile şi abordările criteriale ale managementului strategic al dezvoltării economice


durabile a României sunt în deplin consens cu spiritul şi recomandările Declaraţiei de la
Rio, Agendei 21, Declaraţiei Mileniului şi ale celorlalte documente aprobate prin consens
la summit-urile mondiale ale dezvoltării durabile.

Proiectul Stockholm si perspectivele “dezvoltarii durabile”

De mai bine de trei decenii, mai precis din 1973, în fiecare an, la 5 iunie, se
celebreaza Ziua Mondiala (internationala) a Mediului pentru a marca desfasurarea, la
Stockholm, între 5 si 16 iunie 1972, a primei conferinte a ONU privind mediul uman si a
mentine treaz interesul pentru subiectul ecologic. Prima data, atunci, în capitala Suediei,
se accepta dimensiunea internationala a problematicii environmentale, se recunostea rolul
decisiv al cooperarii internationale în rezolvarea sa si chiar se prefigurau masuri în acest
sens. Mai mult decat atat, primul principiu al Declaratiei conferintei proclama dreptul
fundamental al omului la libertate, la egalitate si conditii de viata satisfacatoare, într-un
mediu a carui calitate sa-i permita sa traiasca în demnitate si bunastare. Perspectiva
Stockholm se contura ca o formula de succes si s-a dovedit astfel a fi promovata si
permanentizata, ca un proces mondial, interstatal, derulat pe etape, cu obiective precise si
tinte pe termen lung. Punctul sau culminant avea sa-l reprezinte cel de-al doilea summit
ecologic, de la Rio de Janeiro, pregatit în 1989 si desfasurat în iunie 1992, în mod
simbolic la 20 de ani de la primul. El avea sa consacre juridic solutii pentru unele
probleme ecologice globale - prin Conventia-cadru privind schimbarile climatice sau cea

13
privind biodiversitatea - si sa proclame, prin Declaratia sa, ca aspiratie a comunitatii
internationale si proiect de devenire a speciei umane, dezvoltarea durabila si solidara,
fondata pe trei piloni fundamentali: economic, social si ecologic. Acestora avea sa li se
adauge, în 2005, cu contributia UNESCO, si respectul diversitatii culturale. Avea sa fie
însa ultimul summit ecologic post-Stockholm, în care problematica mediului a fost abor-
data din perspectiva lumii consacrata juridic prin Carta de la San Francisco (1945) si care
functiona cooperational prin intermediul ONU, fondata pe principiul esential: “un stat, un
vot”.

Incercarile ulterioare de a asigura continuitatea necesara procesului Stockholm nu au


izbutit; trecerea de la o lume multipolara (în urma demontarii sistemului comunist est-
european, desavarsita prin încetarea existentei URSS, în decembrie 1991) la una uni-
polara facea tot mai inacceptabil proiectul Stockholm, sustinut în cadrul onusian, acum
numai de reprezentantii tarilor în curs de dezvoltare si, într-o oarecare masura, de statele
europene. Asa se face ca urmarile conferintei au ramas nesemnificative, exprimand mai
degraba dezinteresul noilor centre de putere ale lumii si neputinta restului planetei de a-l
sustine. Rio+5 s-a limitat la cateva sedinte tematice, protocolare, în cadrul sesiunii
ordinare a Adunarii Generale a ONU de la sfarsitul lui iunie 1997, iar tentativa de adop-
tare si relansare a sa prin Conferinta de la Johannesburg (august-septembrie 2002) s-a
soldat cu un esec si a însemnat practic abandonarea proiectului Stockholm-1972. Intr-
adevar, desi Declaratia privind dezvoltarea durabila aminteste cei trei piloni definitorii ai
conceptului, voluminosul Plan de aplicare se refera mai ales la dezvoltarea economica si
sociala, la care se adauga si inconsistenta sa juridica evidenta.

Solutia generala, de principiu a parteneriatului public-privat, cu consecintele sale


(inclusiv supravietuirea reglementarii si institutionalizarii interesului public ecologic), a
trebuit sa cedeze total si definitiv conceptiei asimilarii protectiei mediului ca un aspect
minor al economiei de piata, refuzului normatizarii juridice si solutionarii problemelor
ecologice prin autoreglarea naturala a mecanismului.

Proiectul onusian a ramas esentialmente unul al solidaritatii omenirii, intra- si între


generatii, bazat pe concepte ce se doresc operationale, precum: patrimoniu comun al

14
umanitatii, interesul general al omenirii, drepturile generatiilor viitoare (“dreptul... si
îndatorirea solemna de a proteja si ameliora mediul pentru generatiile viitoare”,
Declaratia de la Stockholm, 1972) ori responsabilitatea comuna, dar diferentiata (“Data
fiind diversitatea rolurilor jucate în degradarea mediului mondial, statele au raspunderi
comune, dar diferentiate, tarile se dezvolta admitand responsabilitatea sporita ce le revine
în efortul international pentru dezvoltare durabila”, Declaratia de la Rio, 1992).

Definitii ale Dezvoltarii Durabile

Gasiti mai jos cateva descrieri uzuale ale dezvoltarii durabile

"Dezvoltarea durabila corespunde cerintelor prezentului fara sa compromita posibilitatile


generatiilor viitoare de a-si satisface propriile necesitati " - Comisia Natiunilor Unite
pentru Mediul Inconjurator si Dezvoltare

"Prin urmare, pot spune ca pamantul apartine fiecarei generatii pe durata existentei sale,
care i se cuvine pe deplin si in intregime, nici o generatie nu poate face datorii mai mari
decat pot fi platite pe durata propriei existente"- Thomas Jefferson, 6 Septembrie , 1789

"Durabilitatea se refera la capacitatea unei societati, ecosistem, sau orice asemenea


sistem existent de a functiona continuu intr-un viitor nedefinit fara a ajunge la epuizarea
resurselor cheie"- Robert Gilman, Presedinte Institutului Context.

"Un efort de sustinere a comunitatii consta in adoptarea unor sisteme pe termen lung,
integrate, de dezvoltare si realizare a unei comunitati viabile prin luarea in considerare a
problememlor economice, de mediu si sociale. Alte elemente importante ale unor astfel
de eforturi sunt cultivarea unei semnificatii categorice comunitatii si faurirea de
parteneriate si intelegeri intre mandatari.

"Punctul de concentrare si marimea eforturilor durabilitatii depind de conditiile locale,


inclusiv de resurse, actiuni politice, individuale si de trasaturile remarcabile ale
comunitatii. Demersurile pentru sustinerea comunitatilor au fost aplicate chestiunilor
privind expansiunea urbana, inner-city si redezvoltarea terenurilor brune, dezvoltarea si

15
progresul economic, conducerea (administrarea) ecosistemului, agriculturii, biodiversity,
cladiri ecologice, conservarea energiei, watershed management, si prevenirea
poluarii.Multe dintre aceste chestiuni si alte asemenea probleme ale comunitatii nu pot fi
abordate cu usurinta prin moduri sau elemnte traditionale in societatea noastra.

"Multi oameni considera ca este mai bine ca astfel de probleme sa fie tratate prin metode
de abordare mai cooperante si holistice, deoarece asemenea problemem sunt confuze,
multidisciplinare, multiorganizationale, cu mize multiple si multisectoriale in natura lor -
Beth E. Lachman, Critical Technologies Institute, "Linking Sustainable Community
Activities to Pollution Prevention: A Sourcebook," April 1997.

"Durabilitatea este doctrina de urgenta prin care dezvoltarea si progresul economic


trebuie sa aiba loc si sa se mentina de-a lungul timpului, in limitele stabilite de ecologie
in sensul cel mai larg- prin interdependenta fiintelor umane si slujbelor lor, biosferei si
legilor fizicii si chimiei care o guverneaza... Rezulta ca protectia mediului si dezvoltarea
economica sunt intr-adevar procese antagonice" - William D. Ruckelshaus, "Toward a
Sustainable World," Scientific American, September 1989.

"Cuvantul durabil (de sustinere) are radacini in limba latina, subtenir insemnand "a
stavili/retine" sau "a sprijini de jos". O comunitate trebuie sa fie sprijinita de jos-de catre
locuitorii actuali si viitori. Unele locuri, prin combinarea specifica a caracteristicilor
fizice, culturale si poate spirituale, inspira oamenii sa aiba grij de comunitatea lor.
Acestea sunt locurile in care durabilitatea are cele mai mari sanse de existenta
(mentinere) - Muscoe Martin, "A Sustainable Community Profile," from Places, Winter
1995.

16