Universitatea ”Constantin Brâncuși” din Targu Jiu;

Facultatea de Inginerie;
Specializarea:MCF;
Anul:II.

REFERAT

2019
 DEZVOLTAREA DURABILĂ A UNEI ORGANIZAŢII
INDUSTRIAL

2.1 Conceptul şi istoricul dezvoltării durabile

Teoria dezvoltării durabile este relativ nouă şi se află în curs de formare iar conceptul de
dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care subiectul mediului înconjurător se afla în
prim planul dezbaterilor politice.
Deşi iniţial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluţie la criza ecologică determinată de
intensa exploatare industrială a resurselor şi degradarea continuă a mediului şi caută în primul rând
prezervarea calităţii mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calităţii vieţii în
complexitatea sa, şi sub aspect economic şi social. Obiect al dezvoltării durabile este aici şi acum,
preocuparea pentru dreptate şi echitate între state, nu numai între generaţii.
Conceptul de dezvoltare durabilă pleacă de la ideea că activităţile umane sunt dependente
de mediul înconjurător şi de resursele planetei. Sănătatea, siguranţa socială şi stabilitatea
economică ale societăţii sunt elemente definitorii în ceea ce priveşte definirea calităţii vieţii.
Dezvoltarea durabilă urmăreşte şi încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru
luarea deciziilor în orice situaţie, în care se regăseşte un raport de tipul om/mediu, fie că e vorba
de mediu înconjurător, economic sau social.
Comunitatea internaţională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri colective la
nivel global, pe care a căutat să le definească şi să le aplice prin intermediul unui cadru
internaţional adecvat. Acest cadru de acţiune la nivel internaţional s-a format în timp şi se află într-
o evoluţie dinamică, cuprinzând măsuri legale:
- cu caracter obligatoriu în forma tratatelor sau convenţiilor;
- cu caracter neobligatoriu, în forma declaraţiilor, rezoluţiilor sau seturilor de linii directoare şi
orientări politice, măsuri instituţionale şi mecanisme de finanţare viabile.
După ce Consiliul European a trasat la Lisabona noile obiective strategice ale Uniunii
Europene - să devină cea mai competitivă şi dinamică economie din lume capabilă la o creştere
economică durabila cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, şi coeziune socială, la Conferinţa
asupra mediului de la Stockolm din 1972 (Stockholm Conference on Human Environment), s-a
pus pentru prima dată în mod serios problema deteriorării mediului înconjurător în urma
activităţilor umane, ceea ce pune în pericol însuşi viitorul omenirii. S-a hotărât că strategia Uniunii
Europene de dezvoltare durabilă trebuie să conţină şi să dezvolte în contextul acestei politici şi o
direcţie de mediu. Aceasta confirmă faptul că, pe termen lung, creşterea economică, coeziunea
socială şi protecţia mediului trebuie să meargă împreuna adică mecanismele de aplicare ale
politicilor în domeniile respective vor fi interdependente. S-a scos în evidenţă faptul că o
dezvoltare pe termen lung a societăţii umane este posibilă numai printr-o schimbare radicală a
modului de exploatare a resurselor naturale iar oamenii au început să recunoască tot mai mult
faptul că degradarea mediului înconjurător este dependentă de bunăstarea omenirii şi de creşterea
economică în general.
În "Strategia Mondială pentru Conservare" din 1980 (elaborată de Uniunea Mondială
pentru Conservare, Fondul Mondial pentru Viaţa Sălbatică şi Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediu) este introdus prima dată termenul de „dezvoltare durabilă" prin care dezvoltarea societăţii
este concepută numai în condiţiile conservării judicioase a resurselor naturale.
În 1985 este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii şi, prin Convenţia
de la Viena se încearcă găsirea unor soluţii pentru reducerea consumului de substanţe care
dăunează stratului protector de ozon care înconjoară planeta.
În acest sens a fost înfiinţată Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării (World
Commission on Environment and Development - WCED), de pe lângă O.N.U. cunoscută sub
denumirea de Comisia Brundtland condusă de fostul premier laburist norvegian, dr.Gro Harlem
Brundtland care până în 1987 a identificat peste 60 de definiţii ale conceptului de dezvoltare
durabilă. Această comisie a elaborat şi publicat în 1987, la un an după catastrofa de la Cernobîl,
documentul "Viitorul nostru comun" (Our Common Future, Oxford University Press) - Raportul
Brundtland, prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza celor 40 de capitole ale Agendei
21 şi a celor 27 de principii ale Declaraţiei de la Rio şi care a definit pentru prima dată conceptul
de dezvoltare durabilă ca fiind ,, abilitatea societăţii umane de a asigura satisfacerea necesităţilor
prezente fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi".
Acest raport admitea faptul că dezvoltarea economică nu poate fi oprită, dar soluţia este ca
strategiile să fie schimbate astfel încât să se potrivească cu limitete ecologice oferite de mediul
înconjurător şi de resursele planetei. în finalul raportului, comisia susţinea necesitatea organizării
unei conferinţe internaţionale asupra dezvoltării durabile.
În literatura anglo-saxonă se foloseşte termenul de „sustainable development". Acesta a
fost tradus atât prin „dezvoltare durabilă", cât şi - în mod forţat - prin „dezvoltare sustenabilă".
Ultima traducere derivă din etimologia cuvântului „sustainable", care provine din „sustain" - a (se)
susţine şi „able" - capabil.
În linii mari, conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat pe plan mondial, mesajul său
fiind preluat şi impus la cel mai înalt nivel de Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi
Dezvoltarea, de la Rio-de-Janeiro, din 1992 la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU.
Astfel la "Summit-ul Pământului", pentru prima dată s-a angajat o negociere planetară faţă de
schimbările climatice care au loc, pc bază de raţiuni ştiinţifice aprig disputate. Cu această ocazie,
pe plan internaţional, a fost recunoscută oficial necesitatea de a integra dezvoltarea economică şi
protecţia mediului în obiectivul de dezvoltare durabilă şi s-a
afirmat importanţa, în continuă creştere, a dreptului internaţional al mediului, ca mecanism de
codificare şi promovare a dezvoltării durabile. S-au conturat programe concrete de acţiune la nivel
global şi local şi anume s-a stabilit un plan de susţinere a dezvoltării durabile. Agenda 21conform
dictonului „să gândim global şi să acţionăm local".
Conform Raportului Brundtland prezentat în cadrul Comisiei Internaţionale a Mediului şi
Dezvoltării (U.C.E.D.) în 1997 - Conferinţa Rio-5 Signals of Change, finalizată cu Protocolul de
la Kyoto privind reducerea emisiilor de CO2 şi a gazelor cu efect de seră, pentru conservarea
diversităţii biologice, acest tip de dezvoltare include criterii de protejare a ecosistemelor, a solului,
a aerului şi a apei şi de conservare a diversităţii biologice având în vedere necesităţile generaţiilor
viitoare.
Ca urmare, s-a făcut apel la ratificarea, întărirea şi implementarea mai fermă a acordurilor
şi convenţiilor internaţionale privind mediul şi dezvoltarea.
Odată cu creşterea bunăstării, domenii precum dezvoltarea durabilă şi siguranţa au devenit
din ce în ce mai importante pentru cetăţenii europeni. Aceste tendinţe au fost reflectate prin
adoptarea laConsiliul European de la Göteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare Durabilă,
care a punctat realizarea simultană, armonioasă a obiectivelor prevăzute de cele trei dimensiuni
esenţiale, adică de cei trei piloni - economic, social şi mediu - care reprezintă temelia acestei
strategii. Aplicarea efectivă a strategiei necesită o coerenţă deplină între politicile respectivilor
piloni.
Conferinţa asupra Mediului din zona Adriaticii din 10 iunie 2002 a fost un alt pas
important. Aici a avut loc un eveniment care a contribuit la răspândirea ideii de dezvoltare
durabilă: implicarea clerului în probleme de mediu şi dezvoltare economică. Peste 250 de
cercetători, politicieni, clerici, jurnalişti, au dezbătut modalitatea în care religia poate influenţa
accentuarea preocupărilor pentru mediu. A fost cea de-a IV-a conferinţă care a avut loc sub
auspiciile Patriarhatului Ecumenic şi Preşedintele Comisiei Uniunii Europene. Patriarhul
Ecumenic Bartholomeu - „Green Patriarh", este primul lider creştin ortodox care a dat importanţă
majoră acestui subiect, fără să o considere prea pământeană.
În declaraţia istorică de la Veneţia, care a avut loc la terminarea acestei conferinţe, Papa
Ioan Paul al II-Iea şi Patriarhul Ecumenic Bartholomeu s-au aliat pentru a urgenta implicarea
bisericii în această problemă. A fost prima convenţie dintre catolici şi ortodocşi semnată în ultimii
1000 de ani. Cei doi lideri ai bisericii au evidenţiat aspectele etice ale protecţiei mediului şi au
afirmat: "Noi nu am fost înzestraţi cu puteri nelimitate de Creator, suntem doar administratorii sau
 supraveghetorii acestei moşteniri comune", adăugând că trebuie să ne revizuim conceptul despre
păcat, care să nu fie considerat doar răul făcut asupra semenilor ci şi ccl asupra naturii.
Summitul Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă, care a avut loc la Johannesburg
în perioada 26 august - 6 septembrie 2002, a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element
central al agendei internaţionale şi a dat un nou impuls pentru aplicarea practică a măsurilor globale
de luptă împotriva sărăciei şi pentru protecţia mediului. S-a aprofundat şi întărit înţelegerea
conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin evidenţierea importantelor legături dintre
sărăcie, mediu şi utilizarea resurselor naturale.
Uniunea Europeană declară că are o strategie pentru dezvoltarea durabilă şi recunoaşte
necesitatea de a lucra împreună pentru realizarea acestui scop: „ Creşterea economică alături de
problema economică şi socială: Dezvoltarea durabilă necesită o modificare fundamentală, a
modului de viaţă. Printr-o rupere totală de trecut se cere o reorientare majoră a comportării şi
mentalităţii publice şi private. Provocarea constă în relaţionarea creşterii economice cu
problemele sociale şi decuplarea dezvoltării economice de degradarea mediului. Se cere
realizarea politicilor în mod creativ, pe termen lung, utilizarea eficientă şi responsabilă a
resurselor, politică de mediu eficace şi eficientă şi tehnologii mai curate. Guvernele, mediul de
afaceri şi cetăţenii trebuie să muncească împreună pentru a crea condiţii pentru, dezvoltarea
durabilă. "
Guvernele au căzut de acord , şi au reafirmat un domeniu de obligaţii şi ţinte concrete de
acţiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă. Prin Declaraţia de la Johannesburg
s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul şi întărirea celor trei piloni interdependenţi
ai dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului la nivel
local, naţional, regional şi global.
În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care conturează
un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practică a principiilor dezvoltării durabile şi care
stabilesc:
- obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind schimbările
climatice;
- conservarea biodiversităţii;
- protejarea fondului forestier şi a zonelor umede;
- limitarea folosirii anumitor produse chimice;
- accesul la informaţii privind starea mediului ş.a.
Se recunoaşte astfel că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de
resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele distructive ale
folosirii lor.
Cu toţii, conştient sau nu, putem contribui la dezvoltarea durabilă şi putem avea o gândire
durabilă, chiar dacă este un concept în dezvoltare. Organizaţiile au fost primele care au
conştientizat importanţa economică şi ecologică a recuperării şi refolosirii deşeurilor.
În acest context, Lester R. Brown a creat din 1974 „Worldwatch Institute" şi este
promotorul unor serii de studii, materializate în rapoartele anuale privind progresele pe calea
structurării unei societăţi durabile. El spune că ‚,o societate durabilă, este cea care îşi
modelează sistemul economic şi social astfel încât resursele naturale şi sis temele de
suport ale vieţii să fie menţinute’’.
Lester Brown atrage atenţia asupra conflictului dintre civilizaţia industrială şi mediul
ambiant, punctează importanţa reciclării deşeurilor şi menţionează două aspecte:
- tendinţa de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime şi de hrană, consumarea
celor regenerabile într-un ritm superior capacităţii lor de regenerare;
- deteriorarea fizică şi poluarea factorilor de mediu: apă, aer, sol.
Prin introducerea conceptului de către Organizaţia internaţională a Standardizării (ISO) în
standardul internaţional ISO 14001:2004, deşi voluntar, toate companiile care au implementat şi
certificat un sistem de managementul mediului vor acţiona în sensul dezvoltării durabile.
Standardul precizează în introducere că „toate tipurile de organizaţii sunt preocupate din ce în ce
 mai mult să atingă şi să demonstreze o performanţă de mediu evidentă, controlând impactul
propriilor activităţi, produse sau servicii asupra mediului şi luăndu-şi în considerare politica şi
obiectivele de mediu. Aceste aspecte se înscriu în contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al
dezvoltării politicilor economice şi a altor măsuri destinate să încurajeze protecţia mediului, a
creşterii preocupării părţilor interesate privind problemele legate de mediu şi dezvoltarea
durabilă".
Conceptul de dezvoltare durabilă a apărut în demersul factorilor responsabili ai planetei de
a trece la măsuri de protecţie a mediului şi de economisire a resurselor, având în vedere dezvoltarea
economică şi demografică accelerată. Este un demers al cărui succes se bazează pe adaptarea
activităţilor umane la un model complex, care presupune înlocuirea multor tehnologii
necorespunzătoare cu altele noi, a căror realizare presupune inovare, creativitate şi resurse
financiare considerabile. Din această cauză se acţionează gradual:
• într-o primă fază se încearcă îmbunătăţirea sistemelor tehnologice actuale. Este foarte important
ca problemele urgente de protecţia mediului să fie atacate imediat, cu mijloacele existente, astfel
încât amplificarea efectelor negative să fie stopată;
• trebuie accelerate cercetările vizând definirea tehnologiilor viitorului;
• fiecare ţară trebuie să promoveze acele soluţii politice, economice, tehnologice, compatibile cu
scopul propus, şi anume, asigurarea unei dezvoltări durabile.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele:
• redimensionarea creşterii economice, având în vedere o folosire cât mai eficientă şi mai echitabilă
a resurselor astfel încât să se obţină produse de calitate cu deşeuri minime şi netoxice;
• creşterea calităţii vieţii oamenilor în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale şi prin reducerea
creşterii demografice necontrolate;
• conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale;
• participarea mai fermă a organismelor de guvernare în luarea deciziilor privind economia şi
mediul.
Creşterea standardului de trai în Europa a adus după sine creşterea cerinţelor faţă de protecţia
mediului, calitatea muncii, responsabilităţii sociale comune şi protecţia şi a sănătăţii populaţiei.
Instituţiile publice au obligaţia să răspundă la e societăţii şi mai ales la implementarea conceptului
de dezvoltare durabilă.

2. 2. Componentele dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă este un concept destul de greu de definit. Faptul că evoluează în mod
continuu adăugându-i noi valenţe îl face de două ori mai greu de definit. În general, când se
vorbeşte de dezvoltare durabilă se au în vedere trei componente: economicul, socialul şi mediul
(fig. 1.1.).În momentul de faţă cele trei domenii sunt interdependente, astfel că nu se poate atinge
o stare de bine în una dintre cele trei arii fară a ţine cont de celelalte. Astfel, o societate sănătoasă
şi prosperă se bazează pe un mediu sănătos care îi furnizează hrana şi resurse, apa curată, potabilă
şi un aer bun pentru locuitorii săi. Doar în acest mod, locuitorii planetei "cu puţin noroc vor avea
hrană suficientă, apă potabilă şi locuinţe decente" [2].
 SOCIAL

Suportabil Echitabil

Sustenabil

MEDIU ECONOMIC
Viabil

Fig. 1.1. Componentele dezvoltării durabile

Este de importanţă crucială să se accentueze asupra faptului că dezvoltarea durabilă nu se

referă pur şi simplu numai la mediu.Dimensiunea socială a dezvoltării durabile este tot mai
importantă pentru guverne, organizaţii şi societatea civilă, ea neputând fi omisă din nici o discuţie
serioasă despre sustenabilitate. Un loc la fel de important pentru agenda dezvoltării durabile îl
ocupă şi transformarea economiei, astfel încât acesta să realizeze sustenabilitatea. înţeleasă în
contextul ei deplin, dezvoltarea durabilă este un proiect "orizontal" care cere luarea unei decizii
integrate.
Aceste trei elemente de sustenabilitate introduc noi abordări ale dezvoltării ce vor crea
oportunităţi pentru crearea de locuri de muncă în domenii noi cum sunt domeniul social şi de mediu
şi pentru recuperarea decalajelor între vest şi est, după logica echilibrului.
Ca urmare a creşterii populaţiei şi a consumului de resurse naturale în condiţiile diminuării
permanente a resurselor neregenerabile ale planetei omenirea a căutat noi modalităţi de dezvoltare.
Astfel s-a ajuns la un model de dezvoltare ce vizează echilibrul între creşterea economică, calitatea
vieţii şi protejarea mediului pe termen mediu şi lung, tară creşterea consumului de resurse naturale
dincolo de capacitatea de suportabilitate a Terrei. Aceasta este dezvoltarea durabilă.
Sustenabilitatea este o paradigma în care viitorul este gândit ca un echilibru între creşterea
economică şi protecţia mediului şi, pe această bază, satisfacerea cerinţelor nu numai prezente, dar
şi de perspectivă ale dezvoltării sociale, în scopul dezvoltării şi îmbunătăţirii calităţii vieţii.
Aceste provocări necesită o modificare a politicii industriale spre creşterea importanţei
componentei sociale şi de mediu. Mediul de afaceri trebuie să joace un rol important pentru a
răspunde acestor necesităţi iar componenta socială şi de mediu sunt în mijlocul dezbaterilor privind
responsabilitatea socială comună. Progresul pozitiv înregistrat în tendinţele producţiei industriale
ale Uniunii Europene, precum şi scăderea unor emisii poluante dovedesc, o dată în plus, că, înalta
competitivitate şi protecţie a mediului poate fi obţinută de industrie cu suportul unui mixaj adecvat
de politici.
Necesităţile societăţii pot crea noi oportunităţi de afaceri. Astfel, axarea pe protecţia
mediului a permis companiilor europene să fie vârful de lance în tehnologiile de mediu şi le
încurajează să dezvolte o producţie durabilă bazată pe analiza ciclului de viaţă. Apropierea de
necesităţile consumatorilor, în special a calităţii produselor alimentare şi a cerinţelor de siguranţă,
au creat noi nişe pe piaţă.
O creştere economică puternică oferă resurse pentru realizarea necesităţilor sociale şi
ecologice crescânde. Organizaţiile durabile trebuie să se caracterizeze prin faptul că practică un
 management performant, că păstrează biodiversitatea şi că sunt profitabile pe termen lung.
Referitor la dimensiunea umană, o atenţie deosebită trebuie acordată sistemelor de marketing, care
au o influenţă puternică în încurajarea sau descurajarea adoptării de practici durabile.
Pentru a se putea practica sustenabilitatea într-o organizaţie industrială trebuie să se
identifice:
- potenţialul unor practici şi tehnologii cunoscute dar şi noi, de a furniza produse fără a
degrada mediul şi iară a reduce viabilitatea economică pe termen lung sau a
compromite interesele generaţiilor viitoare (conservarea soiului, a apei, a biociiversităţii
cu ajutorul reducerii substanţelor chimice);
- posibilităţi tehnice şi priorităţi în cercetare pentru a susţine o tranziţie către forme de
dezvoltare mai durabile;
- instrumente economice, instituţionale şi culturale în dezvoltarea şi adoptarea unor
tehnologii şi practici durabile.
O industrie durabilă este un sistem de tehnologii şi practici menite nu doar să asigure o
producţie satisfăcătoare, ci şi să realizeze obiectivele de mediu altfel spus, industria trebuie să
devină un ecosistem mai puţin poluant şi energofag, iar acesta este un proces de lungă durată şi nu
în ultimul rând foarte greu de realizat.
Principalele obiective pe care trebuie să le îndeplinească o organizaţie industrială durabilă
sunt:
- asigurarea securităţii;
- conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale;
- utilizarea mai eficientă a resurselor regenerabile şi neregenerabile;
- susţinerea viabilităţii activităţilor şi creşterea calităţii vieţii şi a membrilor societăţii în ansamblu;
- participarea largă, cu putere de decizie, a populaţiei.
Este vital ca tranziţia către o industrie durabilă să aibă în vedere necesitatea de a menţine
mediu competitiv şi eficient din punct de vedere economic, care să răspundă preferinţelor
fluctuante ale consumatorilor şi care să uşureze dezvoltarea comerţului produselor, conservând, în
acelaşi timp, mediul natural şi baza de resurse în viitor.
Caracteristicile esenţiale ale dezvoltării durabile se pot rezuma prin urmatoarele:
- echitatea, care implică o distribuţie justă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării între bogaţi şi
săraci, cât şi între generaţii şi naţiuni. Echitatea socială constituie un obiectiv intrinsec de
progres al dezvoltării durabile ce implică două dimensiuni: dimensiunea temporală şi
dimensiunea spaţială, în consecinţă, trebuie să se ţina cont atât de problemele curente cât şi de
cele viitoare;
- abordarea pe termen lung, care reprezintă luarea în considerare a nevoilor generaţiilor viitoare şi
conceperea de scenarii de dezvoltare echitabilă ce au la bază resursele naturale limitate ale
planetei;
- gândirea sistemică, care se referă la interacţiunile complexe dintre subsistemele planetei a efectelor
de propagare dintre local şi global şi a interdependenţelor dintre mediu, economie şi societate.
Este foarte importantă găsirea remediilor pentru a rezolva întârzierile din cele trei
dimensiuni ale dezvoltării durabile: problemele economice trebuie echilibrate cu problemele legate
de binele social şi de cele de mediu. Deci este o necesitate exersarea ei pentru promovarea
conservării naturii şi eradicării sărăciei.

2.3. Conceptul de dezvoltare durabilă a organizaţiilor indust riale

Nici o ţară şi nici o organizaţie industrială nu poate să creeze uşor valorile economice,
sociale şi de mediu prin schimbari ale politicii sau practici inovatoare, daca nu merg cu toţii în
aceeaşi direcţie. Acţionând de unul singur nu se pot face schimbările sociale şi economice radicale
pe care le cere dezvoltarea durabilă.
Organizaţiile industriale trebuie să fie parte a soluţiei dezvoltării durabile. Astfel, la "World
Economic Forum de la Davos din 1999, unii conducători de organizaţii au susţinut că, reprezentând
"cea mai mare instituţie de pe Pământ", numai organizaţia şi industria poate conduce (spre
dezvoltare durabilă) rapid şi eficient.
Organizaţiile industriale sustenabile creează valori economice, sociale şi de mediu şi evită
sau minimizează pericolul care ameninţă capitalul economic, social şi natural.Ele funcţionează pe
principiile transparenţei şi responsabilităţii.
Eforturile de a trece dincolo de retorica dezvoltării durabile au fost uneori lipsite de sprijin
din cauza perceperii că, o angajare serioasă pentru sustenabilitate ar limita perspectivele
economice ale organizaţiei. Organizaţiile au văzut iniţial obligaţiile privind mediul ca un "cost
adăugat" (added cost) şi au fost foarte refractare în a le accepta, acţionând adesea foarte mult pentru
minimizarea reglementărilor privind mediul. Eşecul de a încorpora principiile dezvoltării durabile
în practicile economice va duce ca organizaţia să "piardă", fie pe planul mediului, fie social.
Dacă organizaţiile de ieri au avut adesea un impact negativ asupra mediului iar organizaţiile
responsabile de astăzi se străduiesc să facă impactul zero, organizaţiile de mâine trebuie să înveţe
să aibă un impact pozitiv. Tot mai mult, companiile vor oferi soluţii la problemele de mediu ale
lumii.
Multe organizaţii însă (chiar unele care au început să adopte dezvoltarea durabilă) s-au lovit
de probleme grave care scot în evidenţă impactul asupra organizaţiei al imperativelor sociale şi de
mediu.
Devine o necesitate pentru companii să-şi construiască o reputaţie şi să obţină succese din
punct de vedere social şi al mediului dacă ele caută să-şi asigure acces la noi resurse, materii prime,
angajaţi calificaţi şi pieţe în care să-şi vândă produsele. Aceasta este deosebit de adevărat în
sectorul resurselor naturale în care firmele au un impact direct şi vizibil asupra comunităţilor în
care ele activează.
De asemenea, acele companii care iau în serios dezvoltarea durabilă vor avea şi alte
avantaje. În special input-urile reduse de materiale, folosirea mai redusă de energie şi generarea
redusă de substanţe nocive vor avea ca rezultat o eficienţă sporită şi costuri mici pentru companii.
Eforturile de a identifica posibilităţile de îmbunătăţire a rezultatelor dezvoltării durabile
pot duce la inovaţii tehnologice. Noile tehnologii pot în schimb să deschidă noi oportunităţi
economice şi de cercetare. Exploatarea acestor oportunităţi generează beneficii "top line" pentru
acele organizaţii care produc bunuri sau servicii care ajută în mod real la soluţionarea problemelor
dezvoltării durabile.
Companiile pot atrage mai eficient angajaţi cu înaltă calificare prin alinierea culturii lor
economice la valorile dezvoltării durabile care devin tot mai atractive profesioniştilor tineri, ca şi
altora.
În multe ţări problemele legate de dezvoltarea durabilă a organizaţiilor industriale sunt
legate mai mult de sărăcie şi lipsa de tehnologii productive, decât de aplicarea unor tehnologii
poluante şi de nivelurile ridicate de consum cum sunt în ţările dezvoltate.
Daunele provocate mediului natural ar trebui făcute publice atât marilor cât şi micilor
companii. Dacă organizaţiile iau decizii pentru a face schimbări, astfel încât să nu mai producă
pagube mediului şi să obţină producţii şi venituri durabile corespunzătoare, aceştia vor trebui
ajutaţi în întocmirea unui plan de transformare al organizaţiei.
Necesitatea de a supune organizaţiile industriale unor reguli pentru a putea forma organizaţii
industriale durabile, induce dimensiunea politică a problemei mediului natural şi a asigurării
securităţii. Este o reglementare şi aceasta presupune intervenţia „forţei publice" care are
legitimitatea pentru a impune o regulă colectivă. Caracterul politic al acestei intervenţii este cu atât
mai vizibil cu cât se face în numele interesului general al umanităţii. Necesitatea adoptării unor
asemenea reglementări este cu atât mai mare deoarece spaţiul poluator nu este neapărat spaţiul
poluat şi de aceea trebuie aplicat principiul „poluatorul plăteşte". Aici se pune problema nivelurilor
teritoriale la care trebuie să se conceapă politica şi să se ia decizii. Cum este vorba de a impune
constrângeri şi taxe şi de a suporta costurile sociale, mediul natural este şi va continua să devină
un obiect major al conflictelor şi negocierilor între colectivităţi teritoriale şi stat şi între diferitele
organisme internaţionale.
 Pentru a convinge organizaţiile industriale să practice o inginerie durabilă este nevoie în
primul rând de sprijin financiar, dar în acelaşi timp, pe ei îi interesează venitul obţinut şi statutul
lor în societate, dacă acestea se vor îmbunătăţi nu va mai fi nevoie de constrângeri.
Particularităţile procesului industrial fac ca managementul să se confrunte cu probleme
complexe în activitatea de fundamentare şi aplicare a deciziilor. Acest lucru este evident dacă se
ţine seama de faptul că managerul unei organizaţii industriale este limitat în acţiunile sale de
factorii naturali şi biologici.
Managementul industrial are ca obiective formarea la manageri a competenţelor în domeniile
strategiei şi politicii organizaţiei, gestiunii, organizării producţiei şi afacerilor industriale,
urmăreşte dezvoltarea capacităţilor de a înţelege schimbările profunde, în contextul restructurării
economiei naţionale pe principiile şi legile pieţei.
Conducerea acestui proces de schimbare, astfel încât să se realizeze performanţe economice
ridicate, accentuează caracterul integrator al managementului industrial, întrucât sistemul de
producere a bunurilor se desfaşoară într-o strânsă interdependenţă a fazelor de producere în
interiorul industriei şi chiar al unei organizaţii industriale, a unor input-uri, a materiilor prime
specifice, a prelucrării şi desfacerii produselor.
Instruirea şi îmbunătăţirea pregătirii profesionale a managerilor pe baza unei dezvoltări
durabile trebuie să cuprindă:
- pregătirea industriaşilor pentru a-şi orienta şi adapta producţia în funcţie de nevoile pieţei;
- instruirea organizaţiilor industriale privind aplicarea tehnologiilor durabile (bazate pe criteriile:
eficienţă, protejarea mediului înconjurător şi menţinerea peisajului);
- instruirea organizaţiilor industriale privind respectarea standardelor.
- managerul unei organizaţii industriale poate fi ajutat prin crearea unor organizaţii care să asigure
servicii de:
- management economic şi financiar al firmei;
- mecanizare, automatizare;
- consultanţă privind aplicarea tehnologiilor durabile;
- perfecţionare a managerilor şi a personalului muncitor din cadrul organizaţiilor industriale.
În concluzie, se pot defini organizaţiile industriale durabile ca fiind cele care:
- folosesc tehnici manageriale complexe şi performante care să asigure integritatea ecologică faţă
de mediul natural şi chiar faţă de consumatori;
- asigură o anumită relaţie între oferta de produse şi cererea de produse, adică să fie flexibile;
- dimensiunea organizaţiilor industriale trebuie să fie corespunzătoare specializării ei şi nu în ultimul
rând cu tehnologiile aplicate pentru a putea fi eficiente;
- sunt profitabile pentru producători pe termen lung;
- sunt eficiente din punct de vedere economic, dintr-o perspectivă socială, adică: asigură securitatea
şi în acelaşi timp venituri corespunzătoare.
În organizaţiile industriale durabile trebuie să se practice un management de performanţă
care să favorizeze folosirea eficientă a resurselor din industrie şi stabilizarea veniturilor
organizaţiilor industriale.
În protecţia naturii şi a mediului ambiant ca şi în asigurarea securităţii populaţiei,
organizaţiile industriale poartă o mare responsabilitate. Pagubele produse de industrie nu sunt
reflectate în preţurile produselor, ci ele sunt potenţate de către natură şi suportate şi plătite de către
societate.
În viitor, pentru a putea practica o industrie durabilă este nevoie de resurse financiare
considerabile. Pentru a convinge organizaţiile industriale să practice o industrie durabilă este
nevoie în primul rând de sprijin financiar, dar în acelaşi timp, pe ei îi interesează venitul pe
are îl vor obţine şi statutul lor în societate, dacă acestea se vor îmbunătăţi nu vor mai fi nevoie de
constrângeri.
Organizaţiile industriale dacă vor produce durabil şi ecologic vor obţine o producţie ai mică,
iar atunci ei vor trebui să-şi recupereze cheltuielile şi producţia nerealizată prin preţ. Un lucru se
 ştie sigur, dacă se va practica industria durabilă, două cerinţe macroeconomice importante se vor
îndeplini: asigurarea sănătăţii mediului natural şi asigurarea sănătăţii populaţiei.

2.3. Un model matematic pentru dezvoltarea durabilă aunei organizaţii industrial

 Ipoteze şi metode de lucru

Pentru a găsi o metodă de optimizare a dezvoltării durabile a unei organizaţii industriale,

sau pentru a compara organizaţiile industriale din punct de vedere al dezvoltării durabile este
necesară găsirea unui model matematic care dscrie cât mai apropiat de realitate, ce înseamnă
transformarea unei organizaţii industriale într-o organizaţie ecotehnologică.
Elementele componente ale unui asemenea model ar putea fi:
-funcţia obiectiv, de scop, funcţia dezvoltării durabile a organizaţiilor industriale funcţia fDDOI
- variabilele (indicatorii, parametrii) şi factorii lor de influenţă;
-restricţiile asupra variabilelor.
Funcţia dezvoltării durabile a organizaţiilor industriale se poate raporta la următoarele
aspecte:
- este un indicator global al dezvoltării durabile a organizaţiilor industriale, ce depinde de
indicatori (parametri) parţiali;
- oferă o metodă de evaluare a dezvoltării durabile a organizaţiilor industriale, de apeciere a evoluţiei
în timp a acestora, a realizării sale în mod optim;
- pe baza analizei valorilor sale se pot face diverse previziuni, anticipări, privind dezvoltarea
durabilă;
- se pot face evaluări prin comparaţie ale funcţiilor de dezvoltare durabilă a mai multor organizaţii,
cu concluzii referitoare nu numai la "creşterea acestora", ci la o creştere în condiţii de "bun simţ"
(etică, moralitate) de dezvoltare durabilă;
- pot fi rezolvate matematic problemele de optimizare ale funcţiilor de scop la nivel economic,
social, de mediu, ce intervin în expresia funcţiei fDDOI utilizând metode ale cercetărilor
operaţionale. Metodele analizei matematice, calculul diferenţial nu sunt aplicabile, domeniile de
definiţie neîndeplinind condiţiile (forma) impusă de acestea. Se poate utiliza calcul diferenţial
pentru studiul optimizării indicatorilor, aceştia putând fi priviţi atât ca funcţii de timp cât şi
depinzând unii de alţii prin relaţii funcţionale.
- analiza lui fDDOI se poate aborda şi prin prisma metodelor numerice care se referă la calculul
unor funcţii prin elaborări de tabele de valori discrete.Cunoscând valorile unei funcţii f, numai în
câteva puncte ale intervalului de definiţie, numite noduri de interpolare, orice alta funcţie F, care
are aceleaşi valori cu f, în aceste noduri va fi o funcţie de interpolare pentru f. De exemplu, în
cadrul interpolării liniare, graficul lui F este o linie poligonală cu vârfurile (xi, f(xi)). Alte funcţii
de interpolare: polinoamele Lagrange, Legendre, Hermite, Cebîşev etc;
- modelul matematic este de minim-maxim, în care funcţia de maxim este producţia, iar cea de
minim o reprezintă efectele secundare ale activităţilor tehnologice;
- modelul matematic este pretabil la criterii de optimizare (criterii pentru maximizarea profitului,
maximizarea consumului de resurse regenerabile, minimizarea costurilor de producţie,
consumurilor energetice) sau poate fi abordat prin prisma optimizării multifactoriale (se mai
numeşte optimizare Pareto). Forma generală a modelului (problemei) de programare liniară este:

min(max) n 1c j x j
 j
 n aij x j
 j 1     bi , i  1, m (2.1)

 x j  0, j  1, m

• metodele cercetărilor operaţionale pot fi deterministe (programarea liniară, drumul critic),
probabiliste (firele de aşteptare, Pert) şi simulative (Monte Cario, simularea dinamică).
 Orientarea analizei dezvoltării durabile spre probleme de optim este facilitată şi de calculul
marginal care permit determinarea unor condiţii de maxim sau minim.
Esenţa calculului marginal şi utilitatea lui în analiză au ca punct de plecare relaţiile
funcţionale adică relaţii de forma: Y = f(X),Y = f'(X), Y =f 1 (X), Y = f 2 (X),Y = f 3 (X).
Se ştie că reprezentarea grafică a unei funcţii se poate realiza prin puncte, histograme, linii
frânte sau curbe, după cum se operează cu variaţii discrete (finite) sau continuale (infinitezimale).
În condiţiile unor variaţii foarte mici ale variabilei X, se poate considera că funcţia Y se
reprezintă prin curbe continue şi netede.
În aceste condiţii, valoarea marginală a lui Y exprimă variaţia (±)a acestei funcţii, ca
răspuns la variaţia lui X. De aceea, se poate considera valoarea marginală ca fiind o elasticitate
absolută a funcţiei care exprimă sensibilitatea sa la valoarea argumentului fiind calculată ca
raport al creşterilor ∆ Y şi ∆ X.
Între variabilele Y şi X ale funcţiei, se definesc şi se calculează următoarele valori:
o Valoarea medie:
Y
Ym  ' (2.2)
X
o Valoarea marginală:
 în cazul variaţiilor finite:
Y
YM  (2.3)
X
 în cazul variaţiilor infinitezimale:
Y dY
YM  lim x 0  (2.4)
X dX
o Ritmul de variaţie:
Y / Y
RY / X  (2.5)
X
o Elasticitatea:
Y / Y Y / Y YM
EY / X  , sau EY / X   , (2.6)
X / X Y/X Ym
Valorile lui ( EY / X (1  EY / X  1) ) indică intensitatea mai mică sau mai mare a legăturii;
 funcţia fDDOI este funcţie de timp. La rândul său, acesta este resursă economică pentru că
economisirea lui face posibilă creşterea producţiei şi profitului. Deci, timpul trebuie să fie o
componentă a functiei fDDOI.;
 '
calculând f actual  f a' şi f ' când resuresele neregenerabile sunt 0= f 0'
se poate aprecia ca valoarea lui f ' trebuie să se apropie de valoarea lui f mediu
'
, adică:
min  f a' , f 0'   max  f a' , f 0' 
f '
mediu  (2.7)
2
care modelează o situaţie de echilibru;
 este un indicator în raport cu valorile căruia se poate obţine o ierarhie a organizaţiilor industriale
a ţărilor lumii şi pe baza căruia pot fi delimitate diferite zone ale dezvoltării umane.
Tehnica modelării matematice este necesară în toate domeniile ştiinţei. Este binecunoscut
faptul că o descriere calitativă a unui fenomen observat şi formularea unor legi nu sunt suficiente
dacă nu se face şi un studiu aprofundat al legilor cantitative căruia se supune fenomenul respectiv.
Dacă se măsoară ceea ce se poate măsura, atunci trebuie făcut măsurabil ceea ce nu s-a măsurat
încă.
Prin model matematic [37] se înţelege problema matematică ataşată unei probleme de
studiat. Acest model nu este cu necesitate cel mai exact sau cel mai potrivit. În studiul sistemelor
dinamice de exemplu, se arată că, componenta fundamentală a unui model matematic al unui
proces dinamic (biologic,chimic, economic, etc.) este un set de ecuaţii care leagă variabilele şi
parametri care descriu starea sistemului respectiv sau o funcţie de scop, asupra variabilelor căreia
intervin restricţii (constrângeri).
În selectarea variabilelor cercetătorul face întotdeauna un compromis între complexitatea
sistemului şi modul de reprezentare obiectivă a trăsăturilor percepute ca necesare în analizele sale.
Parametrii sunt introduşi, de obicei, cu scopul de a reprezenta mecanismul de control al procesului
şi de a ajusta curba modelului pentru datele experimentale.
Într-un proces dinamic, variabila timp, t, este introdusă întotdeauna, implicit sau explicit şi relativ
la aceasta ipoteză se disting următoarele:
 modele de comportare pe termen scurt sau pe termen lung;
 modele continue sau discrete;
 modele cu prezenţa sau absenţa efectelor întârziate.
Modelele matematice se obţin printr-un studiu interdisciplinar, continuu şi consistent, există o
metodă generală de elaborare a unui model matematic.Obiectivele principale în cazul dezvoltării
durabile a unei organizatii industriale sunt:
- stabilirea funcţiei dezvoltării durabile a organizaţiilor industriale la nivel general.Aceasta se
poate particulariza în funcţie de ţară, regiune, sector de activitate;
- stabilirea funcţiei de scop la nivelul sistemelor economic, social, ecologic, al alocării resurselor
minerale, ecologice, de energie şi de capital studiul integrării în ecosferă a unor structuri socio-
economice nou create;
-stabilirea şi calcularea indicatorilor (parametrilor) ce intervin în expresia acestei funcţii şi a
relaţiilor dintre aceştia;
-descompunerea componentelor după ordinele de mărime a indicatorilor;
-stabilirea coeficienţilor (factorilor cte influenţă) a subcomponentelor;
-calcularea lor şi a celor 3 componentele  f1 , f 2 , f3  fDDOI;
-realizarea calculului marginal;
 calculul ponderii indicatorilor (normalizaţi sau nu) în f ' DDOI,  f1 , f 2 , f3  , după
formulele:
x
p %  i' sau i sau i sau i 10ik  ,
x x x
(2.8)
f f1 f2 f3
- ierarhizarea organizaţiilor industriale:
- din punct de vedere al dezvoltării durabile pe ramură, pe judeţ pe nivele;
- în raport cu anumiţi indicatori sau valori ale lui f ' DDOI f1 , f 2 , f3 ;
- propunerea de probleme deschise.

Observaţie: Modelul care se dezvoltă este gândit în absenţa existenţei condiţiilor de forţă majoră
(calamităţi cutremure, incendii, pandemii, etc.) când valorile unor indicatori se apropie de zero.
De asemenea, se precizează ca modelul se poate adapta la situaţia de criză economică, când unii
indicatori devin nuli. Situaţia de criză economică mondială, abordată cu ajutorul aparatului
matematic, ar presupune şi utilizarea teoriei haosului, acest subiect rămânând pentru autori o
problemă deschisă, intenţionând să-1 prezentăm într-o viitoare lucrare.