Protecţia mediului între internaţional, comunitar şi naţional

Preocupările legate de prezervarea mediului câştigă proporţii din ce în ce mai mari.

Acestea se fundamentează pe date obiective şi pe pagube produse mediului ambient, ale căror
multiple cauze sunt direct legate de intensificarea activităţilor umane asupra diverselor spaţii,
dezvoltării industriale, expansiunii demografice, fenomene care se prezintă deja într-un mod
global. Percepţia problemelor legate de mediu este de asemenea în plină creştere şi poate lua
multe forme: preocupare pentru binele individual, consideraţii estetice, sanitare, politice,
ideologice şi chiar religioase, ecologia devenind, din anumite puncte de vedere, o nouă religie
a Terrei.
În aceste condiţii, începând cu anii `70 ai secolului trecut, la nivel mondial s-a conturat
interesul pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător. Multiplele reglementări
internaţionale şi regionale în materie de mediu utilizează formulări diferite pentru a determina
generic noţiunea de drept individual la o anumită calitate a mediului: „dreptul la mediu”,
„dreptul la un mediu sănătos”, „dreptul mediului înconjurător”, fără a-i preciza însă
conţinutul.
Iniţial, într-o concepţie primară, prin dreptul la mediu s-a desemnat dreptul la existenţa
unui mediu apt să întreţină viaţa umană, concepţie abandonată, pe măsură ce în diferite
documente internaţionale era subliniată relaţia mediu-demnitate umană, ceea ce implică nu
numai un nivel al calităţii mediului care să asigure supravieţuirea biologică, dar şi satisfacerea
nevoilor fundamentale ale omului.
Conform Proiectului de Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi mediului,
adoptat la Geneva în 1994, dreptul la mediu presupune printre altele: dreptul la cel mai ridicat
nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului, accesul la resursele de apă şi hrană
adecvate, dreptul la un mediu de muncă sănătos, dreptul la condiţii de locuit, de folosire a
terenurilor şi la condiţii de viaţă într-un mediu sănătos, dreptul la asistenţă în caz de catastrofe
naturale sau produse de om, dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii,
dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi care pot afecta mediul,
sănătatea şi bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă.
În acelaşi timp conţinutul dreptului la mediu sănătos presupune existenţa unei
dimensiuni individuale – care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, respectiv
obligaţia încetării activităţii care produce o poluare şi repararea pagubei create prin această
poluare, precum şi a uneia colective, de această dată evidenţiindu-se obligaţia statelor de a

1
coopera în vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării mediului natural, la nivel
naţional, regional şi internaţional.1
Deşi reglementările internaţionale în materie sunt importante – se recunoaşte dreptul la
mediu ca atare, sunt recunoscute garanţiile procedurale prin care să se realizeze efectiv
dezideratele propuse, marele dezavantaj constă în faptul că dreptul fundamental la un mediu
sănătos este redus la simpla sa dimensiune procedurală.
Nu la fel stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene, unde în ultimul deceniu mai multe
documente (regulamente şi directive), asupra cărora vom reveni pe parcursul acestui demers,
s-au constituit în instrumente de realizare a politicilor de mediu comunitare, completând
cadrul legislativ privind protejarea biodiversităţii. Totodată, deşi dreptul la un mediu sănătos
nu este prevăzut în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de la Strasbourg nu a
ezitat să se pronunţe în speţe ce implicau încălcări ale acestui drept, pe considerentul că
reprezintă o ingerinţă în viaţa privată a resortisanţilor.
În sprijinul ideii de protecţie a mediului vine şi aşa-numitul drept penal al mediului,
prea puţin conturat însă la momentul actual, dar care, având în vedere tendinţele actuale va
deveni operaţional.
Ceea ce nu poate fi de nimeni tăgăduit este faptul că o legislaţie clară şi puternică este
necesară pentru protecţia mediului. Natura ne-a dat câteva semnale de alarmă şi continuă să o
facă, datoria factorilor de decizie fiind aceea de a găsi cele mai bune soluţii în politica de
asigurare a unui mediu sănătos. Spaţiul european tinde să se erijeze în principalul factor de
corectare şi modernizare a legislaţiei privitoare la mediu în vigoare, atât Uniunea Europeană
cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului adoptând poziţii comune în cadrul acestui
proces, iar prin faptul că aderarea UE la CEDO s-ar părea că nu mai este decât o chestiune de
timp putem vorbi de existenţa unui drept european al mediului.

La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător a fost pusă în
discuţie, pentru prima dată în anul 1972, la prima Conferinţă Mondială a Naţiunilor Unite pe
1
Doiniţa-Luminiţa Niţu, Dreptul la mediu, în Revista „Themis”, nr. 3/2005, p. 47

2
această temă, organizată la Stockholm. Prin Declaraţia asupra mediului înconjurător adoptată
cu prilejul acestei conferinţe s-au stabilit o serie de principii privind drepturile şi obligaţiile
statului în ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător, precum şi căile şi mijloacele de
dezvoltare a cooperării internaţionale în materie de mediu.
Acest document a fost primul care a recunoscut explicit legătura dintre protecţia
mediului şi drepturile omului, stabilind că „Omul are un drept fundamental de libertate,
egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu de o calitate care să îi permită
să trăiască în demnitate şi bunăstare. El are datoria supremă de a proteja şi ameliora mediul
înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare.” Deşi importanţa acestui document nu
poate fi contestată, trebuie remarcat faptul că el nu recunoaşte în mod direct un drept la mediu
ca atare. Este vorba mai degrabă de o recunoaştere indirectă a acestuia, prin stabilirea legăturii
între drepturile omului, precum dreptul la viaţă şi libertate şi calitatea mediului înconjurător,
subliniindu-se faptul că respectarea dispoziţiilor în materie de mediu reprezintă o cerinţă
pentru asigurarea unor condiţii de viaţă satisfăcătoare.
După adoptarea Declaraţiei de la Stockholm care a pus bazele dezvoltării dreptului
internaţional la mediu, preocupările mondiale în acest domeniu s-au intensificat. Astfel, cu
prilejul celei de-a doua Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare organizată
în 1992 la Rio de Janeiro a fost adoptată o Declaraţie menită a o completa pe cea de la
Stockholm, în condiţiile specifice sfârşitului de secol, motiv pentru care o atenţie deosebită a
fost acordată „dezvoltării durabile”.
Nicio dispoziţie din Declaraţia de la Rio nu tratează explicit drepturile Omului.
Articolul 1 al acestui document stabileşte: „Fiinţele umane sunt în centrul preocupărilor
privind dezvoltarea durabilă. Ele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu
natura”.
Deşi nici un progres nu a fost realizat prin Declaraţia de la Rio în ceea ce priveşte
recunoaşterea dreptului material al un mediu sănătos, acest document este important prin
faptul că el consacră dreptul de a avea acces la informaţiile privind mediul, participarea
publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu. Trebuie remarcat
faptul că a avut loc o inversare a raportului mediu-dezvoltare. Astfel, dacă după Conferinţa de
la Stockholm mediul nu putea fi concepu fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio s-a
considerat că dezvoltarea durabilă nu are nicio şansă fără existenţa unui mediu de calitate.
Primul document care consacră dreptul la mediu în mod explicit este Carta Africană a
Drepturilor Omului şi ale Popoarelor, care în art. 24 prevede: „ Toate popoarele au dreptul la
un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”. Această consacrare expresă a

3
dreptului la mediu este surprinzătoare prin faptul că provine din partea unor structuri de
cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia care, din cauza dificultăţilor economico-sociale nu
acordă în general, un loc prioritar preocupărilor ecologice.1
Acţiunea comunitară privind mediul s-a declanşat expres la 9 februarie 1971, când
Consiliul miniştrilor şi Guvernelor statelor membre ale CE au exprimat, pentru prima dată,
ideea potrivit căreia politica economică a Comunităţii nu poate să se limiteze la creştere. Ea
are un sens dacă, în acelaşi timp, contribuie la crearea unor mai bune condiţii de existenţă ori
la ameliorarea calităţii vieţii. Comisia Europeană a adoptat, în consecinţă, la 22 iulie 1971,
primul comunicat privind politica CEE în materie de mediu, schiţând marile linii de acţiune
viitoare.
Un important pas concret l-a constituit, în acest context, Acordul de Informare încheiat
la 5 martie 1973 între reprezentanţii Guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului;
constatând că statele comunitare acţionează deja pentru adoptarea de măsuri naţionale în
materie de mediu, şi că unele dintre acestea, dacă nu sunt armonizate, ar putea afecta
funcţionarea pieţei comune, s-a decis că statele trebuie să notifice Comisiei orice proiect de
lege ori alt act normativ, precum şi orice iniţiativă internaţională relativă la protecţia şi
ameliorarea mediului şi susceptibilă să aibă o incidenţă directă asupra pieţei comune ori să
prezinte un interes particular pentru Comunitate. Aceste proiecte nu putea să fie adoptate de
statele membre sub rezerva cazurilor de urgenţă pentru motive grave de securitate ori de
sănătate decât dacă Comisia nu le-a informat pe acestea din urmă, într-un răstimp de două
luni, de intenţia sa de a prezenta Consiliului propuneri de adoptare de măsuri comunitare în
acest domeniu.
Au urmat, din 1973, programele de acţiune în materie de mediu, care au servit mai ales
drept ghid şi au fixat obiective comune pentru statele membre. Ele exprimă evoluţia
strategiilor comunitare şi anunţă marile principii ale politicii UE de mediu, care au fost apoi,
treptat asimilate prin documente juridice.
Activitate de legiferare a continuat în mod constant, astfel încât în 1992 erau în
vigoare peste 200 de instrumente juridice specifice legislaţiei secundare, conform Comisiei
Europene.
Tratatul Uniunii Europene a atribuit acţiunilor dezvoltate de-a lungul anilor statutul de
politică a Uniunii, introducând conceptul de „creştere durabilă respectând mediul” şi
introducând principiul precauţiei. De asemenea, Tratatul prevede că actele instituţiilor
comunitare privind mediul sunt adoptate de Consiliu cu majoritate calificată de voturi.
1
Doiniţa-Luminiţa Niţu, loc. cit., p. 45

4
 Tratatul de la Amsterdam a proclamat principiul dezvoltării durabile ca fiind unui din
scopurile Uniunii, iar protecţia mediului una din priorităţile Comunităţii. Articolul 6 al
Tratatului CE subliniază că protecţia mediului trebuie integrată în definirea şi implementarea
celorlalte politici ale Comunităţii. Articolul 95 al Tratatului extinde mecanismul prin care
statele membre sunt obligate să informeze Comisia asupra legislaţiei existente sau nou
adoptate, la rândul său Comisia verificând dacă măsurile introduse nu aduc restricţii
comerţului sau nu sunt un obstacol în funcţionarea pieţei interne.
În perioada 1992-2000 al Cincilea Program de Acţiune al Comunităţii privind mediul
intitulat „Către o dezvoltare durabilă” a stabilit principiile strategiei europene în materia
mediului, menţionând şi caracterul orizontal al abordării problematicii în sensul că sunt luate
în considerare toate cauzele poluării: industria, energia, transportul, agricultura.
Al Şaselea Program de Acţiune privind mediul, intitulat „Mediu 2010 – Viitorul
nostru, Opţiunea noastră”, adoptat prin decizia nr. 1600/2002/CE, stabileşte priorităţile
Uniunii în următoarele domenii: schimbările climatice, natură şi biodiversitate, mediu şi
sănătate şi managementul resurselor naturale şi al deşeurilor.1
Având în vedere dimensiunea mondială a problematicii dreptului mediului, diferitele
documente internaţionale şi comunitare au creionat o serie de principii generale de protecţie a
mediului, dintre care menţionăm:
a) Principiul „sic utero tuo”, potrivit căruia statele au obligaţia de a se asigura că
activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor naţionale să nu cauzeze daune mediului altor
state;
b) Principiul cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor conservării
mediului conform căruia principiile internaţionale referitoare la protecţia şi ameliorarea
mediului trebuie abordate prin cooperarea statelor;
c) Principiul bunei vecinătăţi, a conservării şi protecţiei mediului care desemnează
două mari obligaţii statelor: obligaţia de a conserva şi proteja mediul, respectiv obligaţia de a
evalua consecinţele asupra mediului, ale oricăror acţiuni sau decizii care ar putea avea
implicaţii de această natură;
d) Principiul „poluatorul plăteşte” potrivit căruia persoanele care desfăşoară activităţi
posibil poluatoare, fără a lua în prealabil măsurile ce se impun pentru prevenirea sau
diminuarea efectelor poluării, până la limitele admisibile prevăzute în legislaţia naţională sau
internaţională, vor suporta consecinţele neîndeplinirii acestei obligaţii;

1
Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, pp. 694-696

5
 e) Principiul prevenirii care presupune conştientizarea la nivel naţional şi internaţional
a faptului că este mai important să se prevină decât să se repare un prejudiciu adus mediului,
cu alte cuvinte desemnează obligaţia de a interveni înainte ca prejudiciul să se producă.
La nivel comunitar politica de mediu se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii
preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe
principiul „poluatorul plăteşte”.
Dacă în privinţa principiilor deja dezvoltate se poate spune că lucrurile sunt destul de
clare, cazul principiului precauţiei este unul mai complex. El este unul de anticipare;
prejudiciul nu s-a produs, iar eventualitatea producerii lui nu este demonstrată în mod
incontestabil şi nici demonstrabilă. Riscul este nesigur, realizarea lui este numai posibilă,
eventual plauzibilă. Este vorba despre o acţiune preventivă anticipată în contextul
incertitudinii cu privire la risc, dificil de definit, dar care totuşi are o aplicare în dreptul
pozitiv.
În fapt, dacă celelalte principii figurau deja în Actul Unic European din 1986,
principiul precauţiei nu a fost introdus în legislaţia primară europeană decât prin Tratatul de la
Maastricht din 1992. El reuşise însă să eclipseze principiul prevenirii şi principiul „poluatorul
plăteşte” încă înainte de consacrarea sa oficială în dreptul european, datorită celor două
catastrofe care loviseră Europa în deceniul 8 al sec. XX: cea a sângelui contaminat şi a vacii
nebune.
În 1997 Cartea Verde a Comisiei Europene cu privire la principiile generale ale
legislaţiei alimentare din UE menţionează principiul precauţiei drept un principiu fundamental
de acţiune în caz de incertitudine ştiinţifică. Doi ani mai târziu Consiliul, într-o rezoluţie din
aprilie 1999 cere Comisiei „să se ţină seama în viitor cu mai multă diligenţă de principiul
precauţiei îndeosebi în domeniul protecţiei sănătăţii consumatorului şi să elaboreze liniile
directoare pentru aplicarea cât mai corectă a principiului.” Se elaborează în acelaşi timp un
concept nou denumit „de analiză a riscurilor”.
Comunicarea Comisiei din 2001 referitoare la principiul precauţiei se conformează
rezoluţiei sus-menţionate. Ea arată că principiul precauţiei trebuie aplicat în toate domeniile
pentru cvasitotalitatea situaţiilor de criză.
Totodată, Comisia a stabilit situaţiile specifice în care acest principiu se aplică:
- în cazul în care datele ştiinţifice sunt insuficiente, neconcludente sau incerte;
- în cazul în care o evaluare ştiinţifică preliminară arată că pot exista efecte periculoase
asupra mediului, oamenilor, animalelor sau sănătăţii plantelor.

6
 De asemenea Comunicarea stabileşte trei reguli ce trebuie urmate pentru a fi respectat
principiul:
- evaluare ştiinţifică realizată de o autoritate independentă pentru a se determina gradul
de incertitudine ştiinţifică;
- evaluarea riscurilor potenţiale şi a consecinţelor inacţiunii;
- participarea, în condiţii de maximă transparenţă a tuturor părţilor interesate în studiul
măsurilor posibile.
În virtutea unei obligaţii morale autorităţile publice trebuie să facă o evaluare completă
privind identificarea pericolului şi caracterizarea lui.
Nu în ultimul rând, nu trebuie omisă rezoluţia cu privire la principiul în discuţie
adoptată de Consiliul European de la Nisa, care recomandă statelor membre UE să-l traducă
în fapte. În ciuda tuturor acestor rezoluţii, recomandări şi comunicări, ele nu constituie
dispoziţii obligatorii de drept, făcând parte din aşa-numitul „soft law”, şi până în prezent
măsurile care să le pună în practică s-au lăsat aşteptate.
Mai tranşantă a fost jurisprudenţa CJCE, care s-a situat pe poziţii net favorabile
principiului precauţiei. Astfel Curtea s-a pronunţat în sensul că „Trebuie să admitem că
atunci când subzistă incertitudini cu privire la existenţa sau la importanţa unor riscuri pentru
sănătatea persoanelor, instituţiile pot lua măsuri fără a avea nevoie să aştepte ca realitatea
sau gravitatea acestor riscuri să fie pe deplin demonstrate.”1
Principiul precauţiei a evoluat ca urmare a recunoaşterii crescânde a faptului că, de
multe ori, certitudinile ştiinţifice apar prea târziu pentru a mai putea permite luarea unor
măsuri funcţionale de natură să contracareze posibilele pagube asupra mediului.
Considerat iniţial mai ales drept un mijloc de a ghida acţiunea statului, a autorităţilor
publice în general, în elaborarea şi aplicarea politicilor de mediu, prin intervenţia directă a
judecătorului, principiul precauţiei se concretizează prin „juridicizarea” sa şi se
democratizează, devenind operaţional pentru societatea civilă.2

În cuprinsul CEDO nu se regăseşte sintagma „mediu înconjurător” şi nici aceea de

„drept la un mediu sănătos”. Astfel, s-ar putea susţine că acest drept nu face parte din
categoria drepturilor şi libertăţilor pe care ea le garantează. De altfel, neincluderea acestui

1
CJCE, decizia din 12.07.1996, Regatul unit al Marii Britanii c. Comisia, C180/96.
2
Pentru detalii în materie, a se vedea T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, op. cit., pp. 705-707, Bogdan-Alex
Arghir, Analiza principiului precauţiei în dreptul mediului din perspectiva hotărârii Curţii Europene a
Drepturilor Omului pronunţată în cauza Tătar contra România, în Revista Themis nr. 1/2010, pp. 42-44,
Constantin Teleagă, Principiul precauţiei şi viitorul răspunderii civile, în Revista Română de Drept al Mediului,
nr.1/2004, p. 29

7
drept printre cele reglementate de Convenţie nu este surprinzătoare, având în vedere că
dezvoltarea industrială de la momentul adoptării ei nu ridica probleme deosebite de mediu.
Chiar dacă dreptul la mediu a făcut obiectul a numeroase reglementări internaţionale,
importanţa Convenţiei şi a jurisprudenţei CEDO în această materie este determinantă în a
stabili în ce măsură dreptul la un mediu înconjurător este transformat într-un drept subiectiv
apărat de Convenţie şi în ce măsură indivizii pot invoca dreptul subiectiv la mediu
înconjurător sănătos cu obligaţia corelativă ce revine statelor, în faţa organelor Convenţiei.
Având în vedere importanţa acestui drept şi necesitatea acoperirii lipsurilor
determinate de faptul că el nu se bucură de o consacrare expresă în Convenţie Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica „protecţiei par ricochet” care a permis
extinderea protecţiei unor drepturi garantate de Convenţie la drepturi care nu sunt expres
prevăzute de aceasta. Astfel, prin „atracţie” de către şi sub acoperirea semnificaţiilor art. 8,
paragraful 1, care recunoaşte dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de
familie, a domiciliului său şi a corespondenţei şi ale art. 6, paragraful1, care garantează
dreptul la un proces echitabil, jurisprudenţa CEDO a ajuns la garantarea protecţiei mediului ca
un drept individual sub trei aspecte principale:
- apartenenţa sa la conţinutul dreptului garantat de art. 8, paragr.1 din Convenţie;
- existenţa unui drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru mediu;
- existenţa unui drept la un proces echitabil în această privinţă.
De-a lungul timpului jurisprudenţa CEDO a dezvoltat o concepţie largă nuanţată şi
maleabilă asupra noţiunii de „viaţă privată” şi tocmai acest gen de interpretare a permis
extinderea sa „par ricochet” şi în privinţa dreptului la un mediu sănătos. În cauza Powell şi
Rayner c/Regatului Unit (1990), Curtea a statuat că în domeniul deosebit de sensibil al
protecţiei mediului, simpla referire la bunăstarea economică a ţării nu este suficientă pentru a
înlătura drepturile altora. De asemenea, statele trebuie să minimalizeze, pe cât posibil,
ingerinţele în aceste drepturi, încercând să găsească soluţii alternative şi încercând să-şi atingă
scopurile în moduri care să afecteze în cea mai mică măsură „viaţa privată”. Pentru a realiza
aceasta, un proiect susceptibil a afecta drepturi trebuie precedat de o investigaţie adecvată şi
completă care să caute cea mai bună soluţie posibilă.
Cauza Moreno Gomez c/Spaniei (2004) a avut la origine poluarea fonică provocată de
o discotecă, iar Curtea a constatat violarea art. 8 pentru că „Atingerile aduse dreptului la
respectul domiciliului nu vizează doar atingerile materiale, cum ar fi intrarea neautorizată,
ci şi pe cele imateriale sau incorporale, cum ar fi zgomotele, emisiile, mirosurile şi alte
ingerinţe”.

8
 În cauza McGingley şi Egan c/Regatului Unit (1996) privind expunerea soldaţilor
britanici la radiaţii nucleare, Curtea a inclus protecţia sănătăţii în câmpul de aplicare al art.8,
considerând că plângerea reclamanţilor prezintă o legătură suficient de strânsă cu viaţa lor
privată şi de familie pentru ca acest articol să-şi găsească aplicarea. 1
În cazul Guerra c/Italiei (1998) a fost vorba de o altă obligaţie pozitivă a autorităţilor
legată de poluarea mediului: obligaţia de a informa persoanele afectate despre posibilele
efecte ale „activităţilor industriale periculoase derulate în zonele lor” şi despre procedurile de
urmat în cazul unor situaţii de urgenţă.
Curtea consideră că „informarea publicului reprezintă neîndoielnic unul din
instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi sănătăţii populaţiei în situaţiile de pericol
pentru mediul înconjurător” şi că există două categorii de informaţii care trebuie comunicate
publicului:
- cele privind măsurile preventive şi cele care trebuie luate în cazul producerii unui
accident (vizează protecţia directă a vieţii şi sănătăţii persoanelor);
- informaţii privind natura şi caracteristicile activităţii industriale sau de altă natură
precum şi evaluarea riscurilor posibile pentru angajaţii şi muncitorii unei fabrici, pentru
populaţie şi mediu. Aceste din urmă informaţii permit persoanelor interesate să se asigure că
activitatea se desfăşoară conform normelor tehnice prin care se urmăreşte asigurarea
compatibilităţii cu protecţia mediului înconjurător.
În ceea ce priveşte protecţia dreptului la un mediu sănătos prin aplicarea art. 6,
paragr.1 – dreptul la un proces echitabil, relevantă este cauza Taskin şi alţii c/Turciei (2004).
În speţă reclamanţii au susţinut că au fost victime ale încălcării art. 6 paragr.1 din Convenţie
prin neaducerea la îndeplinire de către autorităţile competente a hotărârii Curţii Supreme
Administrative prin care era anulată decizia ce permitea funcţionarea minei de aur, astfel încât
ei au fost lipsiţi de dreptul garantat prin acest articol pentru realizarea drepturilor lor civile.
Instanţa de contencios european a decis că în cauză este aplicabil art. 6 paragr.1 în
latura sa civilă. Curtea a constatat că instanţele interne au reţinut că dreptul invocat de
reclamanţi era acela de a o obţine o protecţie adecvată a integrităţii fizice împotriva riscurilor
la care erau expuşi prin activitatea minei şi că legislaţia turcă recunoaşte acest drept, în
Constituţie fiind prevăzut dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi echilibrat.
Soluţionând cauza, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 paragr.1 din Convenţie
reţinând că hotărârea Curţii Supreme Administrative nu a fost pusă în executare. În acest sens,

1
Bianca Selejan-Guţan, Spaţiul european al drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, pp. 76-82,
Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, pp.621-625

9
jurisprudenţa Curţii a fost constantă în a considera că neexecutarea unei hotărâri poate, în mod
indirect, să ducă la lăsarea fără conţinut a dreptului la acces la un tribunal.1
Convenţia şi, în special, jurisprudenţa CEDO în domeniu au arătat că dreptul la mediu
trebuie perceput, interpretat şi garantat nu ca un drept abstract ci ca unul efectiv, iar această
efectivitate poate fi asigurată prin instituirea unor garanţii procedurale speciale, între care un
rol foarte important revine dreptului la un proces echitabil.
Atenţia deosebită acordată dreptului fundamental la mediu prin instituirea garanţiilor
procedurale este justificată de importanţa acestui drept care a fost consacrat la nivel
jurisprudenţial prin apel la conţinutul altor drepturi deja recunoscute expres şi garantate
deplin, lucru care a subliniat interdependenţele între aceste drepturi şi dreptul la un mediu
sănătos.

Bibliografie

1
Doiniţa-Luminiţa Niţu, loc. cit., pp.51-54

10
1. Bogdan-Alex Arghir, Analiza principiului precauţiei în dreptul mediului din perspectiva
hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Tătar contra România,
în Revista Themis nr. 1/2010
2. Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti 2007
3. Anca Ileana Duşcă, Consideraţii referitoare la Directiva 2008/99/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecţia mediului prin intermediul
dreptului penal, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2009
4. Mihai Floroiu, Poluarea în dreptul internaţional, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2009
5. Bianca Selejan-Guţan, Spaţiul european al drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti
2008
6. Doiniţa-Luminiţa Niţu, Dreptul la mediu, în Revista „Themis”, nr. 3/2005
7. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti
2007

11