Cazul privind Strâmtoarea Corfu (1949)

(Marea Britanie c. Albania)

La 22 octombrie 1946, două distrugătoare britanice aflate în trecere prin Strâmtoarea Corfu (situată
în apele teritoriale ale Albaniei) au lovit mine subacvatice, suferind impotante pierderi (inclusiv pierderi de
vieţi omeneşti). Strâmtoarea fusese deminată în 1944 şi verificată în 1945.
În ziua accidentului, dar şi la 12 noiembrie 1946, marina militară britanică a executat operaţiuni de
deminare în zona respectivă, fiind descoperite 22 de mine. Diferendul dintre cele două state cu privire la acest
eveniment a fost supus Curţii Internaţionale de Justiţie, la recomandarea Consiliului de Securitate.
Părţile au cerut Curţii să stabilească:
1) Dacă Albania este responsabilă pentru producerea catastrofei şi dacă datorează Marii Britanii
despăgubiri;
2) Dacă operaţiunile de deminare reprezintă o încălcare a suveranităţii Albaniei.

Cu privire la punctul 1, Marea Britanie a susţinut că este posibil ca înseşi autorităţile albaneze să fi
amplasat minele, dar, în orice caz, acestea au fost amplasate cu consimţământul autorităţilor. De asemenea,
Marea Britanie a susţinut că Albania se face vinovată de faptul că nu a notificat existenţa minelor.
Albania a replicat că este imposibil ca ea să fi amplasat minele, deoarece marina sa militară se
reduce la câteva bărci. În acelaşi timp, Albania a susţinut că nu putea informa deoarece nu avea cum să afle
despre amplasarea minelor.
Marea Britanie a răspuns că faptul că Albania deţinea un control efectiv asupa strâmtorii, şi putea să
ia cunoştinţă despre mine este demonstrat de faptul că baterii albaneze au deschis focul la 15 mai 1946 asupra
unor distrugătoare britanice, în strâmtoare. De asemenea, coasta oferea posibilităţi bune de observaţie, fiind
înaltă, iar minele fuseseră amplasate la o distanţă relativ redusă de ţărm (500-1000m).

Referitor la punctul 2, Albania a susţinut că atât operaţiunile de deminare, cât şi prezenţa vaselor
respective reprezintă încălcări ale suveranităţii, deoarece trecerea nu a fost inofensivă, ci cu scopul de a
intimida (dreptul de trecere inofensivă pe timp de pace reprezintă o regulă generală în dreptul internaţional).
Argumentând că nu există probe în favoarea intenţiei de intimidare, Marea Britanie a susţinut că
operaţiunile de deminare sunt justificate prin teoria intervenţiei, bazată pe auto-apărare şi auto-ajutorare
(“self-help”), şi de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranităţii Albaniei.

Ce va decide Curtea?

Curtea a decis ca este evident ca minele fusesera amplasate intr-o zona care anterior fusese dominata si verificata,
cu scopul de a produce daune.
UK: dar minele nu puteau fi puse decat cu acordul sau buna stiinta a Albaniei.
Faptul ca minele erau in apele Albaniei nu dovedeste ca ea le-a plantat si nu rastoarna sarcina probei,
DAR!!! Cum Albania este suverana, analizarea circumstantelor va tine cont de aceasta, usurand daca nu
proba, macar conjunctura REGATULUI UNIT.
Albania era foarte atenta cu apele sale in trecut si mentioneaza ca deminarea ar fi o incalcare a suveranitatii =>
vrea ca circumstantele in care s-au instalat minele sa ramana secrete.
Era imposibil ca minele sa fie instalate fara ca Albania sa observe, iar ei nu au luat nicio masura pentru a
preveni un dezastru, ceea ce ii exige raspunderea internationala.
Trecerea navelor UK este un drept al statelor pe timp de pace, insa deminarea facuta fara voia Albaniei
reprezeinta o incalcare a suveranitatii (nu este retinut argumentul „self-help”), dar nu vor fi acordate daune
pentru deminare.
1.Cazul României-Ucraina cu privire la insula serpilor.
I. Sesizarea Curţii. Obiectul diferendului.
La data de 16 septembrie 2004 a fost transmisă către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga cererea de
iniţiere a procedurilor (Application Instituting Proceedings) a părţii române în vederea soluţionării problematicii
delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră.
Diferendul a avut ca obiect delimitarea spaţiilor maritime ale celor două părţi – platou continental şi zone
economice exclusive – din partea de nord-vest a Mării Negre, zona în dispută fiind de cca. 12 200 de km².
Sarcina Curţii a fost să traseze în mod efectiv o linie de delimitare, definită prin coordonate geografice, conform
normelor dreptului internaţional aplicabil în materie şi solicitării celor două părţi în timpul procedurilor.
IV. Argumentaţia părţii române
Partea română a prezentat în cadrul procedurilor o argumentaţie complexă, susţinută de un material probatoriu
amplu, principalele linii de argumentaţie fiind:
- segmentul iniţial al liniei de delimitare a fost deja fixat printr-o serie de acorduri româno-sovietice (pe
care Ucraina, ca stat succesor al fostei URSS, trebuie să le respecte) şi care sunt în vigoare între România şi
Ucraina, care a recunoscut acest aspect; această linie de delimitare, care descrie un arc de cerc cu raza de 12 mile
în jurul Insulei Şerpilor.

- chiar făcând abstracţie de acordurile româno-sovietice menţionate, practica statelor şi jurisprudenţa

instanţelor internaţionale demonstrează că Insula Şerpilor (având în vedere dimensiunile reduse şi poziţionarea sa
geografică izolată, neintegrată în coasta continentală ucraineană) nu poate fi luată în calcul la trasarea liniei de
delimitare, în caz contrar ajungându-se la consecinţe inechitabile;
- în orice caz, Insula Şerpilor, care nu poate susţine locuirea umană sau o viaţă economică proprie, este o
„stâncă” în sensul Convenţiei de la Montego Bay privind Dreptul Mării ceea ce presupune că nu este îndreptăţită
la platou continental şi zonă economică exclusivă proprii.

- activităţile părţii ucrainene având scopul de a modifica pe cale artificială caracteristicile naturale ale
Insulei Şerpilor nu produc efecte juridice împotriva României fiind efectuate după data critică a diferendului
bilateral; mai mult, ele reprezintă o recunoaştere implicită din partea Ucrainei a statutului de „stâncă” al Insulei
Şerpilor;

Hotărârea Curţii
Curtea a pronunţat hotărârea sa la 3 februarie 2009. Principalele argumente înaintate de România pentru
fundamentarea poziţiei sale au fost acceptate de către Curte, după cum rezultă din evaluarea conţinutului
hotărârii:
1. Instanţa apreciat că Insula Şerpilor nu face parte din configuraţia costieră a Ucrainei şi în consecinţă
utilizarea unor puncte de bază pe Insula Şerpilor ar conduce la o remodelare judiciară a geografiei, nejustificată
de normele de drept sau de practică (argument promovat şi de România); punctele de bază pe ţărmul Ucrainei
sunt insula Ţiganca apropiere a capului Kubansky, selectat de partea română), Capul Takhankut şi Capul
Khersones.
2. În ceea ce priveşte rolul Insulei Şerpilor drept circumstanţă relevantă, Curtea a menţionat după analiza
altor elemente că nu este necesar să considere dacă Insula Şerpilor intră sub incidenţa reglementărilor din
Convenţia ONU privind dreptul mării care disting între „insulă” şi „stâncă”. Ceea ce a reţinut Curtea este că orice
posibile spaţii maritime generate de Insula Şerpilor sunt subsumate celor generate de ţărmul continental
ucrainean; în consecinţă prezenţa Insulei Şerpilor nu justifică o modificare a liniei de echidistanţă şi că Ucrainei
îi revin doar cele 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor, aspect deja convenit între părţi şi care a reprezentat
exact teza părţii române; astfel, soluţia Curţii cu privire la acest aspect punctual este în deplină concordanţă cu
ceea ce a susţinut România în pledoariile sale scrise şi în cursul audierilor, anume că Insula Şerpilor nu face parte
din configuraţia costieră a Ucrainei şi că practica internaţională demonstrează că formaţiuni maritime de mici
dimensiuni (indiferent de calificare ca „insulă” sau „stâncă”) sunt ignorate în realizarea delimitării;

3.Cauza Gabcikovo-Nagymaros (Ungaria vs Slovacia)- hotărârea asupra

fondului 1997.
În 1977, Ungaria şi Cehoslovacia au încheiat un tratat bilateral privind construirea unui complex hidroenergetic pe Dunăre,
în zona în care acest fluviu constituia frontiera comună între cele două state (proiectul „Gabcikovo-Nagymaros”). Tratatul
prevedea executarea proiectului în comun, denumindu-se „investiţie comună indivizibilă”.

Conform preambulului, sistemul are ca scop punerea în valoare a resurselor naturale de pe sectorul respectiv al Dunarii, pe
o lungime de 200 km, şi vizează, în principal, producția hidroelectrică. În acelaşi timp, în condiţiile stabilite prin tratat,
părţile se asigură că punerea în aplicare a proiectului nu afectează calitatea apei fluviului şi se angajează să conserve mediul
înconjurător.
În urma criticilor pe care proiectul le-a generat în Ungaria, aceasta decide ca la 13 mai 1989 să suspende lucrările, în
condiţiile în care a considerat că executarea proiectului este de natură să aducă grave prejudicii mediului înconjurător. În
cele din urmă, la 27 octombrie 1989 Ungaria a decis să abandoneze lucrările la Nagymaros.

Negocierile purtate între cele două părti nu s-au finalizat cu succes. Astfel, în 1992, printr-o notă diplomatică, Ungaria
transmite Slovaciei că renuntă la tratat. Statul slovac a insistat ca partenerul său să pună în aplicare tratatul și i-a cerut de
multe ori să-și reia executarea obligațiilor ce îi revin, considerând că va fi obligat să ia măsuri unilaterale în cazul în care
continuă să refuze să-și îndeplinească obligaţiile privind lucrările la baraj.

Slovacia a venit cu o soluție alternativă, numită "Varianta C", o continuare unilaterală a proiectului, care a implicat
devierea Dunării pe teritoriul acesteia, cu aproximativ 10 km în amonte. Astfel, doar o parte a proiectului a fost finalizat în
Slovacia, sub numele de barajul Gabcikovo.

Între timp, Comisia Comunităților Europene s-a oferit să medieze neînţelegerea și, în timpul unei întâlniri organizate la
Londra au decis să supună diferendul Curţii Internaţionale de Justiţie.
Statele solicită instanţei internaţionale să decidă daca Ungaria avea dreptul sa suspende, ca mai apoi să abandoneze, în
1989, tratatul privind lucrarea Nagymaros. Ungaria a susţinut că abandonarea anumitor lucrări ale proiectului nu semnifică
şi renunţarea la aplicarea tratatului din 1977.

Pentru a-şi justifica conduita, aceasta a invocat “o stare de necesitate ecologică”. Instanţa nu poate accepta afirmaţia
Ungariei, efectul comportamentului său făcând imposibilă realizarea sistemului de lucrări pe care tratatul le-a descris în
mod expres ca fiind indivizibile. Statul maghiar îi reproşează celui slovac că a încălcat, începând cu 1989, diferite dispoziţii
ale tratatului iniţial, cele referitoare la protecţia calităţii apelor şi a mediului, refuzând să ia în considerare pericolele
ecologice şi continuând lucrările la baraj, în special în Nagymaros.

Curtea a decis:
1) In decizia privind cauza GabcíkovoNagymaros, Curtea a decis ca Ungaria nu era indreptatita sa suspende, ca mai
apoi sa abandoneze, in 1989, lucrarile la proiectul Nagymaros si la cel denumit Gabcikovo, asupra caruia era responsabila
in termenii tratatului .
2) In plus, instanta a statuat ca Cehoslovacia avea dreptul sa recurga in noiembrie 1991 la “Varianta C”, dar nu putea
sa intreprinda lucrarile de punere in practica a acestei solutii alternative si temporare, in mod unilateral, asa cum s-a
intamplat in octombrie 1992. Curtea a observant ca trasatura esentiala a tratatului prevede costructia sistemului de baraje
ca o investitie comuna, in care partile contractate sa se afle pe o pozitie de egalitate in ceea ce priveste finantarea,
constructia si modul de operare.
3) Prin notificarea de reziliere a tratatului din 1977, efectuată la 19 mai 1992 de către Ungaria nu are nici un efect
juridic (nu se pune capat tratatului).
4) Ea a cerut ambelor state să negocieze cu bună-credință, în scopul de a asigura atingerea obiectivelor Tratatului de
la Budapesta din 1977, care era încă în vigoare.
5) Ca urmare a incalcarii tratatului, fiecare parte era tinuta să o despăgubească pe cealaltă pentru prejudiciul cauzat
prin comportamentul adoptat. Ungaria este obligata la plata unor indemnizatii pentru pierderile si prejudiciile aduse
celeilalte parti pentru suspendarea, iar mai apoi abandonarea proiectului pentru care era responsabila. Prin asumarea in mod
unilateral a controlului asupra unei resurse partajate, Slovacia trebuie sa plateasca daunele pentru punerea in aplicare a
solutiei provizorii si pentru privarea statului maghiar de dreptul sau la o parte echitabila si rezonabila a rezervelor naturale
ale Dunarii.