Cazul privind Strâmtoarea Corfu (1949)

(Marea Britanie c. Albania)

La 22 octombrie 1946, două distrugătoare britanice aflate în trecere prin
Strâmtoarea Corfu (situată în apele teritoriale ale Albaniei) au lovit mine subacvatice,
suferind impotante pierderi (inclusiv pierderi de vieţi omeneşti). Strâmtoarea fusese deminată în
1944 şi verificată în 1945.
În ziua accidentului, dar şi la 12 noiembrie 1946, marina militară britanică a executat
operaţiuni de deminare în zona respectivă, fiind descoperite 22 de mine. Diferendul dintre
cele două state cu privire la acest eveniment a fost supus Curţii Internaţionale de Justiţie, la
recomandarea Consiliului de Securitate.
Părţile au cerut Curţii să stabilească:
1) Dacă Albania este responsabilă pentru producerea catastrofei şi dacă datorează
Marii Britanii despăgubiri;
2) Dacă operaţiunile de deminare reprezintă o încălcare a suveranităţii Albaniei.

Cu privire la punctul 1, Marea Britanie a susţinut că este posibil ca înseşi autorităţile

albaneze să fi amplasat minele, dar, în orice caz, acestea au fost amplasate cu consimţământul
autorităţilor. De asemenea, Marea Britanie a susţinut că Albania se face vinovată de faptul că
nu a notificat existenţa minelor.
Albania a replicat că este imposibil ca ea să fi amplasat minele, deoarece marina sa
militară se reduce la câteva bărci. În acelaşi timp, Albania a susţinut că nu putea informa
deoarece nu avea cum să afle despre amplasarea minelor.
Marea Britanie a răspuns că faptul că Albania deţinea un control efectiv asupa
strâmtorii, şi putea să ia cunoştinţă despre mine este demonstrat de faptul că baterii albaneze
au deschis focul la 15 mai 1946 asupra unor distrugătoare britanice, în strâmtoare. De asemenea,
coasta oferea posibilităţi bune de observaţie, fiind înaltă, iar minele fuseseră amplasate la o
distanţă relativ redusă de ţărm (500-1000m).

Referitor la punctul 2, Albania a susţinut că atât operaţiunile de deminare, cât şi

prezenţa vaselor respective reprezintă încălcări ale suveranităţii, deoarece trecerea nu a
fost inofensivă, ci cu scopul de a intimida (dreptul de trecere inofensivă pe timp de pace
reprezintă o regulă generală în dreptul internaţional).
Argumentând că nu există probe în favoarea intenţiei de intimidare, Marea Britanie a
susţinut că operaţiunile de deminare sunt justificate prin teoria intervenţiei, bazată pe auto-
apărare şi auto-ajutorare (“self-help”), şi de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranităţii
Albaniei.

Ce va decide Curtea?

Curtea a decis ca este evident ca minele fusesera amplasate intr-o zona care anterior fusese
dominata si verificata, cu scopul de a produce daune.
UK: dar minele nu puteau fi puse decat cu acordul sau buna stiinta a Albaniei.
Faptul ca minele erau in apele Albaniei nu dovedeste ca ea le-a plantat si nu rastoarna
sarcina probei, DAR!!! Cum Albania este suverana, analizarea circumstantelor va tine cont
de aceasta, usurand daca nu proba, macar conjunctura UK.
Albania era foarte atenta cu apele sale in trecut si mentioneaza ca deminarea ar fi o incalcare a
suveranitatii => vrea ca circumstantele in care s-au instalat minele sa ramana secrete.
Era imposibil ca minele sa fie instalate fara ca Albania sa observe, iar ei nu au luat nicio
masura pentru a preveni un dezastru, ceea ce ii exige raspunderea internationala.
Trecerea navelor UK este un drept al statelor pe timp de pace, insa deminarea facuta fara voia
Albaniei reprezeinta o incalcare a suveranitatii (nu este retinut argumentul „self-help”), dar
nu vor fi acordate daune pentru deminare.

Cauza Gabcikovo-Nagymaros (Ungaria vs Slovacia)- hotărârea asupra

fondului 1997
Un exemplu elocvent privind folosirea problemelor de mediu în competiţia dintre state îl
reprezintă celebrul caz al complexului hidroenergetic de la Gabcikovo (Slovacia)-Nagymaros
(Ungaria).
În 1977, Ungaria şi Cehoslovacia au încheiat un tratat bilateral privind construirea
unui complex hidroenergetic pe Dunăre, în zona în care acest fluviu constituia frontiera
comună între cele două state (proiectul „Gabcikovo-Nagymaros”). Tratatul prevedea
executarea proiectului în comun, denumindu-se „investiţie comună indivizibilă”.
Tratatul, intrat in vigoare la 30 iunie 1978, a imaginat un sistem de baraj
transfrontalier între cele doua orașe, care ar preveni inundațiile catastrofice din
zonele riverane, ar îmbunătăţi navigabilitatea râului şi ar produce energie electrică.
Lucrările de la Nagymaros s-ar fi aflat sub controlul Ungariei, în timp ce lucrările
Gabčíkovo ar fi aparţinut Slovaciei.
Conform preambulului, sistemul are ca scop punerea în valoare a resurselor naturale
de pe sectorul respectiv al Dunarii, pe o lungime de 200 km, şi vizează, în principal,
producția hidroelectrică. În acelaşi timp, în condiţiile stabilite prin tratat, părţile se
asigură că punerea în aplicare a proiectului nu afectează calitatea apei fluviului şi se
angajează să conserve mediul înconjurător. Mai mult decât atât, părţile se obligă să
ia toate măsurile necesare pentru ca navigarea pe canalul internațional să se facă în
condiţii neîntrerupte, atât în timpul construcției, cât și în timpul funcționării
barajului.
În urma criticilor pe care proiectul le-a generat în Ungaria, aceasta decide ca la 13
mai 1989 să suspende lucrările, în condiţiile în care a considerat că executarea
proiectului este de natură să aducă grave prejudicii mediului înconjurător. În cele
din urmă, la 27 octombrie 1989 Ungaria a decis să abandoneze lucrările la
Nagymaros.
Negocierile purtate între cele două părti nu s-au finalizat cu succes. Astfel, în 1992,
printr-o notă diplomatică, Ungaria transmite Slovaciei că renuntă la tratat. Statul
slovac a insistat ca partenerul său să pună în aplicare tratatul și i-a cerut de multe ori să-și
reia executarea obligațiilor ce îi revin, considerând că va fi obligat să ia măsuri
unilaterale în cazul în care continuă să refuze să-și îndeplinească obligaţiile privind
lucrările la baraj.
Slovacia a venit cu o soluție alternativă, numită "Varianta C", o continuare
unilaterală a proiectului, care a implicat devierea Dunării pe teritoriul acesteia, cu
aproximativ 10 km în amonte. În septembrie 1991 se decide să înceapă construcția pentru
a-şi continua partea de proiect prin soluția temporară adoptată, sub controlul și în profitul
său exclusiv. Este clar că “Varianta C” a fost o replică la comportamentul adoptat de
către Ungaria și a fost îndreptată împotriva ei. Astfel, doar o parte a proiectului a fost
finalizat în Slovacia, sub numele de barajul Gabcikovo.
Între timp, Comisia Comunităților Europene s-a oferit să medieze neînţelegerea
și, în timpul unei întâlniri organizate la Londra au decis să supună diferendul Curţii
Internaţionale de Justiţie. În aşteptarea unei hotărari, cele două state convin să
stabilească şi să aplice un regim provizoriu de gestiune a apelor Dunării. În plus, se
angajează să accepte decizia Curţii ca fiind una definitivă şi obligatorie pentru ele şi să o
execute în integralitate, cu bună credinţă.
Statele solicită instanţei internaţionale să decidă daca Ungaria avea dreptul sa
suspende, ca mai apoi să abandoneze, în 1989, tratatul privind lucrarea Nagymaros
precum şi o parte a lucrării Gabcikovo, asupra cărora statul maghiar e raspunzător
în baza tratatului.
De-a lungul procesului, Ungaria a susţinut că abandonarea anumitor lucrări ale
proiectului nu semnifică şi renunţarea la aplicarea tratatului din 1977. Pentru a-şi justifica
conduita, aceasta a invocat “o stare de necesitate ecologică”. Instanţa nu poate accepta
afirmaţia Ungariei, efectul comportamentului său făcând imposibilă realizarea sistemului
de lucrări pe care tratatul le-a descris în mod expres ca fiind indivizibile.
Statul maghiar îi reproşează celui slovac că a încălcat, începând cu 1989,
diferite dispoziţii ale tratatului iniţial, cele referitoare la protecţia calităţii apelor şi
a mediului, refuzând să ia în considerare pericolele ecologice şi continuând lucrările
la baraj, în special în Nagymaros. În acelaşi timp, Ungaria considera că aceste
încălcări de dinainte de 1989 au contribuit la apariţia stării de necesitate.
În replică, Slovacia a susinut ca starea de necesitate invocata de statul maghiar nu
constituie un motiv pentru suspendarea unei obligatii conventionale recunoscuta de
dreptul tratatelor. In acelasi timp, a pus sub semnul întrebării faptul ca riscul ecologic ar
putea constitui o circumstanță care exclude iliceitatea unui act. Statul slovac neaga
existenta unei stari de necesitate inainte si dupa 1989, dar nu contesta posibilitatea
aparitiei problemelor ecologice, care ar fi putut fi remediate in marea majoritate a lor.
CIJ prevede ca incalcarea unei obligatii internationale trebuie sa aiba in vedere un
interes esential al statului. Acest interes trebuie sa fie amenintat de “un pericol grav si
iminent” iar faptul incriminat trebuie sa fie singurul mijloc de a-si proteja preocuparea.
In plus, statul in cauza nu trebuie să fi contribuit la apariția stării de necesitate. (Aceste
aspecte reflecta dreptul international cutumiar). Din cauza dedusa judecatii, pericolul nu
era inevitabil, din moment ce Ungaria a abandonat lucrarile aferente barajului. Statul
avea la dispozitie diferite masuri, altele decat cele adoptate, pentru a face fata situatiei. In
plus, negocierile erau in curs de desfasurare (la care a refuzat sa participe, ca urmare a
repetatelor invitatii ale statului slovac), si ar fi putut conduce la o revizuire a proiectului.
De asemenea, instanta internationala a observat că prin invocarea de catre Ungaria a
starii de necesitate pentru a-si justifica acest comportament, a ales să se plaseze de la
început în domeniul dreptului răspunderii statului. Acesta din urma apreciaza in ce
masura suspendarea sau denuntarea unei conventii incompatibile cu dreptul tratatelor
angajeaza responsabilitatea statului.

Curtea a decis:

1) In decizia privind cauza GabcíkovoNagymaros, Curtea a decis ca Ungaria nu era

indreptatita sa suspende, ca mai apoi sa abandoneze, in 1989, lucrarile la
proiectul Nagymaros si la cel denumit Gabcikovo, asupra caruia era responsabila
in termenii tratatului .
2) In plus, instanta a statuat ca Cehoslovacia avea dreptul sa recurga in noiembrie
1991 la “Varianta C”, dar nu putea sa intreprinda lucrarile de punere in
practica a acestei solutii alternative si temporare, in mod unilateral, asa cum s-a
intamplat in octombrie 1992. Curtea a observant ca trasatura esentiala a tratatului
prevede costructia sistemului de baraje ca o investitie comuna, in care partile
contractate sa se afle pe o pozitie de egalitate in ceea ce priveste finantarea,
constructia si modul de operare. Natura sa unică și indivizibil urma să fie
materializata prin planul contractual comun care a completat tratatul. Acest lucru
 nu putea fi realizat intr-un mod unilateral asa cum se reflecta in “varianta C”. În
consecință, Curtea concluzionează că Slovacia, prin punerea în funcțiunea solutiei
provizorii, nu a aplicat tratatul din 1977, ci, dimpotrivă, a încălcat unele dintre
dispozițiile sale exprese, și, ca atare, a comis un act internațional ilicit .
3) Prin notificarea de reziliere a tratatului din 1977, efectuată la 19 mai 1992 de
către Ungaria nu are nici un efect juridic (nu se pune capat tratatului).
4) Ea a cerut ambelor state să negocieze cu bună-credință, în scopul de a asigura
atingerea obiectivelor Tratatului de la Budapesta din 1977, care era încă în
vigoare. Cu excepția cazului în care părțile convin altfel, trebuie să se stabilească
un regim operațional comun, în conformitate cu actul international incheiat.
Acesta nu conține nicio prevedere cu privire la încetarea lui, prin care statele
intenționează să recunoască posibilitatea de a denunța tratatul sau de a se retrage.
5) Ca urmare a incalcarii tratatului, fiecare parte era tinuta să o despăgubească pe
cealaltă pentru prejudiciul cauzat prin comportamentul adoptat. Ungaria este
obligata la plata unor indemnizatii pentru pierderile si prejudiciile aduse celeilalte
parti pentru suspendarea, iar mai apoi abandonarea proiectului pentru care era
responsabila. Prin asumarea in mod unilateral a controlului asupra unei resurse
partajate, Slovacia trebuie sa plateasca daunele pentru punerea in aplicare a
solutiei provizorii si pentru privarea statului maghiar de dreptul sau la o parte
echitabila si rezonabila a rezervelor naturale ale Dunarii. Pe langa toate acestea,
se face responsabila de faptul ca le-a exploatat doar in beneficiul ei.

ROMÂNIA VS UCRAINA/Verdict la Haga: Insula Şerpilor nu

infuenţează linia de demarcaţie

Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga (CIJ) a dat dreptate României

prin faptul că linia de delimitare nu va fi influenţată de Insula Şerpilor, care
are dreptul la o mare teritorială de numai 12 mile marine, decizia fiind
adoptată în unanimitate de cei 15 judecători ai Curţii.
CIJ a pronunţat, marţi, o soluţie în cazul România c. Ucraina, anunţând
coordonatele a cinci puncte geografice pe baza cărora a fost stabilită linia
de delimitare a platoului continental al Mării Negre între cele două ţări.

"Curtea decide că, începând de la Punctul 1, aşa cum a fost el stabilit în

articolul 1 din Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat din 2003, linia
unică de demarcare a platoului continental şi a zonei economice exclusive
ale României şi Ucrainei în Marea Neagră vor urmări arcul de 12 mile
marine al apelor teritoriale ucrainene în jurul Insulei Şerpilor, până la
Punctul 2 (cu coordonatele 45° 03' 18.5" N şi 30° 09' 24.6" E), unde arcul
se intersectează cu linia mediană a distanţei între coastele României şi
Ucrainei. De la Punctul 2, linia de demarcare va urma linia echidistantă prin
Punctul 3 (având coordonatele 44° 46' 38.7" N şi 30° 58' 37.3" E) şi punctul
4 (având coordonatele 44° 44' 13.4" N şi 31° 10' 27.7" E), până în Punctul
5 (având coordonatele 44° 02' 53.0" N şi 31° 24' 35.0" E). De la Punctul
cinci, linia de delimitare continuă de-a lungul liniei care marchează
jumătatea distanţei între coastele celor 2 ţări în direcţia sud începând de la
azimutul geodezic până la zona în care drepturile unor ţări terţe ar putea fi
afectate", a apreciat CIJ, în paragraful operativ, cele cinci puncte stabilind,
practic, linia de delimitare a platoului continental din Marea Neagră.

Coordonatele geografice au fost interpretate de către experţi, în urma

acestei interpretări rezultând faptul că România a obţinut o suprafaţă de
9.700 kmp de platou continental şi zonă economică exclusivă, adică 79,3
% din zona de peste 12.000 kmp aflată în dispută cu Ucraina

Sentinţa a inclus de asemenea noua schiţe ale zonei.

În ceea ce priveşte "coastele relevante", Curtea a reţinut că, din punct de

vedere legal, coastele relevante pot juca două roluri în ceea ce priveşte
delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive.

"În primul rând, este necesară identificarea coastelor relevante pentru a

stabili ce anume constituie într-un context specific o suprapunere a
pretenţiilor celor două părţi. În al doilea rând, coastele relevante trebuie să
fie stabilite pentru a verifica, în cel de-al treilea şi ultim stadiu al procesului
de delimitare, dacă există o disproporţionalitate în ceea ce priveşte
lungimea coastelor fiecărui stat şi zonele maritime care cad de o parte sau
alta a zonei de delimitare", a subliniat Curtea.

Curtea a apreciat ca relevantă toată lungimea zonei de coastă a României,

de aproximativ 248 de kilometri. De asemenea, potrivit Curţii, zona de
coastă relevantă în cazul Ucrainei a fost de aproximativ 705 kilometri.

Curtea a notat de asemenea că "pe baza determinării făcute referitor la

ceea ce constituie coaste relevante, proporţia lungimii coastelor între
România şi Ucraina este de aproximativ 1:2,8".

În ceea ce priveşte metodologia de delimitare, Curtea a decis să înceapă

prin trasarea unei linii de echidistanţă provizorie între coastele adiacente
ale României şi Ucrainei, care apoi continuă sub forma unei linii mediane
între coastele situate vizavi.

"În cea de-a doua etapă, Curtea va lua în calcul dacă există factori care
impun ajustarea sau schimbarea liniei provizorii de echidistanţă pentru a
ajunge la un rezultat echitabil. În al treilea rând, Curtea va verifica faptul că
linia respectivă nu va conduce la un rezultat inechitabil ca urmare a unei
disproporţii vădite între raportul lungimii coastelor şi cel al zonei maritime
relevante întrecele două state", se arată în comunicatul Curţii.

Prezentarea cazului Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România

c. Ucraina)

I. Sesizarea Curţii. Obiectul diferendului

La data de 16 septembrie 2004 a fost transmisă către Curtea
Internaţională de Justiţie de la Haga cererea de iniţiere a
procedurilor (Application Instituting Proceedings) a părţii române
în vederea soluţionării problematicii delimitării platoului
continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi
Ucrainei în Marea Neagră.
Diferendul a avut ca obiect delimitarea spaţiilor maritime ale celor
două părţi – platou continental şi zone economice exclusive – din
partea de nord-vest a Mării Negre, zona în dispută fiind de cca.
12 200 de km². Sarcina Curţii a fost să traseze în mod efectiv o
linie de delimitare, definită prin coordonate geografice, conform
normelor dreptului internaţional aplicabil în materie şi solicitării
celor două părţi în timpul procedurilor.

II. Faza scrisă (2004-2008)

Printr-un Ordin al Curţii din 19 noiembrie 2004, au fost fixate
termenele pentru depunerea Memoriului României (19 august
2005) şi Contra-Memoriului Ucrainei (19 mai 2006). La 15 august
2005, Agentul României pentru CIJ a depus, la Haga, la Grefa
Curţii, Memoriul României, cuprinzând fundamentarea poziţiei
părţii române referitoare la delimitare. După ce la 16 mai 2006 a
fost depus, la Grefa CIJ, Contra-Memoriul părţii ucrainene, în
continuarea procedurilor scrise în faţa acestei instanţe şi în
conformitate cu Ordinul CIJ din 3 iulie 2006, la 19 decembrie
2006 a fost depusă la Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie
Replica României în această speţă, care include contra-
argumentaţia părţii române faţă de susţinerile părţii ucrainene din
Contra-Memoriu, precum şi o reiterare şi consolidare a poziţiei
expuse de partea română în Memoriu. Ucraina a depus la rândul
său o Duplică la 5 iulie 2007.

III. Faza orală (septembrie 2008)

După finalizarea fazei scrise, în perioada 2-19 septembrie 2008,
s-a desfăşurat, la Palatul Păcii din Haga (sediul CIJ), etapa orală
a procedurilor, constând în prezentarea publică a pledoariilor
celor două părţi.
Procedurile orale s-au desfăşurat în două runde: în perioada 2-5
septembrie – prima rundă de pledoarii ale României, în calitate de
reclamant; în perioada 9-12 septembrie – prima rundă de
pledoarii ale Ucrainei, în calitate de pârât; în perioada 15-16
septembrie – a doua rundă de pledoarii şi concluziile României cu
privire la soluţia de delimitare pe care o consideră echitabilă şi
conformă dreptului internaţional; în perioada 18-19 septembrie –
a doua rundă de pledoarii şi concluziile Ucrainei.

IV. Argumentaţia părţii române

Partea română a prezentat în cadrul procedurilor o argumentaţie
complexă, susţinută de un material probatoriu amplu, principalele
linii de argumentaţie fiind:
 segmentul iniţial al liniei de delimitare a fost deja fixat printr-o
serie de acorduri româno-sovietice (pe care Ucraina, ca stat
succesor al fostei URSS, trebuie să le respecte) şi care sunt
în vigoare între România şi Ucraina, care a recunoscut acest
aspect; această linie de delimitare, care descrie un arc de
 cerc cu raza de 12 mile în jurul Insulei Şerpilor (lăsând
spaţiile maritime de la sud de acest arc de cerc României) a
fost reprezentată în mod constant pe hărţi de navigaţie
emise de serviciile hidrografice competente din fosta URSS,
Ucraina, România şi state terţe;
 în larg faţă de sectorul iniţial, linia de delimitare trebuie
trasată prin utilizarea metodei folosite de obicei de Curte şi
de tribunalele arbitrale în materia delimitării spaţiilor
maritime, denumită „linie echidistantă/mediană-circumstanţe
speciale”; aceasta presupune trasarea unei linii echidistante
(egal depărtate de ţărmuri) între coastele adiacente (în
prelungire) ale României şi Ucrainei şi a unei linii mediane
între ţărmurile opuse (faţă în faţă) ale celor ţări; nicio
circumstanţă specială nu justifică modificarea acestei linii în
favoarea uneia dintre părţi;
 chiar făcând abstracţie de acordurile româno-sovietice
menţionate, practica statelor şi jurisprudenţa instanţelor
internaţionale demonstrează că Insula Şerpilor (având în
vedere dimensiunile reduse şi poziţionarea sa geografică
izolată, neintegrată în coasta continentală ucraineană) nu
poate fi luată în calcul la trasarea liniei de delimitare, în caz
contrar ajungându-se la consecinţe inechitabile;
 în orice caz, Insula Şerpilor, care nu poate susţine locuirea
umană sau o viaţă economică proprie, este o „stâncă” în
sensul Convenţiei de la Montego Bay privind Dreptul Mării
ceea ce presupune că nu este îndreptăţită la platou
continental şi zonă economică exclusivă proprii. Această
calificare a Insulei Şerpilor a fost susţinută de România prin
ample mijloace de probă, inclusiv provenite din anexele
incluse de Ucraina în Contra-Memoriul depus în 2006.
 activităţile părţii ucrainene având scopul de a modifica pe
cale artificială caracteristicile naturale ale Insulei Şerpilor nu
produc efecte juridice împotriva României fiind efectuate
după data critică a diferendului bilateral; mai mult, ele
reprezintă o recunoaştere implicită din partea Ucrainei a
statutului de „stâncă” al Insulei Şerpilor;
 la acestea se adaugă argumentele istorice cu relevanţă
juridică în caz: faptul că preluarea ilegală de către URSS a
 Insulei Şerpilor în 1948, precum şi fixarea abuzivă a
frontierei maritime în 1949 nu pot produce efecte inechitabile
suplimentare; compromisul juridic de la încheierea Tratatului
politic din 1997 prin care Ucraina s-a angajat să nu ia în
considerare Insula Şerpilor în delimitare decât ca stâncă,
conform art. 121. alin. (3) din Convenţia ONU privind dreptul
mării din 1982.
 aşa-zisa „disproporţie” dintre ţărmurile celor două ţări,
invocată de Ucraina, este bazată pe luarea în calcul a unor
segmente ale ţărmului ucrainean care nu se află în nicio
relaţie geografică cu ţărmul românesc şi sunt în consecinţă
irelevante pentru delimitarea dintre cele două ţări; ţărmurile
relevante au lungimi similare, astfel încât nu este justificată
ajustarea liniei de delimitare în funcţie de lungimea
ţărmurilor;
 activităţile legate de explorarea şi exploatarea resurselor de
hidrocarburi şi de supravegherea pescuitului invocate de
Ucraina sunt irelevante pentru problematica delimitării
(aspect confirmat de practica CIJ şi a instanţelor arbitrale) şi
în orice caz nu susţin în niciun fel linia de delimitare propusă
de Ucraina.

V. Hotărârea Curţii
Curtea a pronunţat hotărârea sa la 3 februarie 2009. Principalele
argumente înaintate de România pentru fundamentarea poziţiei
sale au fost acceptate de către Curte, după cum rezultă din
evaluarea conţinutului hotărârii:

 Analizând astfel, într-o primă instanţă, elementele privind

jurisdicţia Curţii, aceasta a reţinut că – aşa cum a
argumentat şi partea română – Curtea poate trasa o linie de
delimitare care să despartă platoul continental/zona
economică exclusivă a unei ţări de alte spaţii maritime
(inclusiv mare teritorială) ale altei ţări; Ucraina promovase o
linie de argumentaţie bazată pe o interpretare restrictivă,
anume că instanţa este competentă exclusiv să traseze o
linie de delimitare între platoul continental/zonele economice
 exclusive ale celor ţări şi nu poate realiza o delimitare care
să privească alte spaţii maritime (respectiv marea teritorială);
 Cu referire la problematica ţărmurilor, decizia Curţii a fost
una predominant favorabilă României: ţărmul românesc este
relevant în totalitate (fiind, aşa cum a menţionat şi partea
română, atât în prelungirea ţărmului ucrainean, cât şi opus
acestuia), în timp ce, în privinţa Ucrainei, ţărmurile Golfului
Karkinitska, ale Golfului Yahorlitska şi ale Estuarului Niprului
(chiar dacă mai puţin decât a susţinut partea română) nu se
proiectează în aria supusă delimitării şi nu pot fi luate în
calcul;
 Şi cu privire la aria relevantă argumentaţia României a fost
cea reţinută de către Curte, care a inclus în zona respectivă
şi o suprafaţă din zona de sud-est – exclusă de Ucraina –
element care a favorizat România în stadiul verificării
echităţii hotărârii prin testul proporţionalităţii.
 Curtea a folosit metodologia de delimitare aplicată în mod
obişnuit în jurisprudenţa sa, constând în stabilirea unei linii
de echidistanţă provizorii, analizarea circumstanţelor
speciale care ar putea justifica ajustarea liniei provizorii şi
verificarea rezultatului final prin testul proporţionalităţii, în
deplină consonanţă cu ceea ce România a invocat constant,
atât în cursul negocierilor, cât şi în cursul procedurilor la
Haga.
 Instanţa apreciat că Insula Şerpilor nu face parte din
configuraţia costieră a Ucrainei şi în consecinţă
utilizarea unor puncte de bază pe Insula Şerpilor ar
conduce la o remodelare judiciară a geografiei,
nejustificată de normele de drept sau de practică
(argument promovat şi de România); punctele de bază
pe ţărmul Ucrainei sunt insula Ţiganca (situată în
imediată apropiere a capului Kubansky, selectat de
partea română), Capul Takhankut şi Capul Khersones.
 Curtea a mai reţinut argumentul României cu privire la
modalitatea de apreciere a circumstanţelor relevante asupra
liniei de echidistanţă, astfel încât niciunul din factorii propuşi
de Ucraina nu a fost reţinut pentru ajustarea acestei linii în
favoarea sa.
 Astfel, în primul rând, deşi există o diferenţă între lungimile
ţărmurilor, nu există o disproporţie suficient de semnificativă
care să justifice modificarea liniei de echidistanţă.
 În ceea ce priveşte rolul Insulei Şerpilor drept
circumstanţă relevantă, Curtea a menţionat după analiza
altor elemente că nu este necesar să considere dacă
Insula Şerpilor intră sub incidenţa reglementărilor din
Convenţia ONU privind dreptul mării care disting între
„insulă” şi „stâncă”. Ceea ce a reţinut Curtea este că
orice posibile spaţii maritime generate de Insula Şerpilor
sunt subsumate celor generate de ţărmul continental
ucrainean; în consecinţă prezenţa Insulei Şerpilor nu
justifică o modificare a liniei de echidistanţă şi că
Ucrainei îi revin doar cele 12 mile marine în jurul Insulei
Şerpilor, aspect deja convenit între părţi şi care a
reprezentat exact teza părţii române; astfel, soluţia Curţii
cu privire la acest aspect punctual este în deplină
concordanţă cu ceea ce a susţinut România în
pledoariile sale scrise şi în cursul audierilor, anume că
Insula Şerpilor nu face parte din configuraţia costieră a
Ucrainei şi că practica internaţională demonstrează că
formaţiuni maritime de mici dimensiuni (indiferent de
calificare ca „insulă” sau „stâncă”) sunt ignorate în
realizarea delimitării;
 Curtea a analizat conduita părţilor (acordarea de concesiuni
petroliere, activităţile de pescuit şi de supraveghere a
pescuitului), reţinând argumentele părţii române conform
cărora activităţile legate de explorarea şi exploatarea
resurselor de hidrocarburi şi de supravegherea pescuitului
invocate de Ucraina sunt irelevante pentru problematica
delimitării (aspect confirmat de practica CIJ şi a instanţelor
arbitrale)
 În finalul aplicării acestei metode, Curtea a efectuat testul
proporţionalităţii, menţionând că raportul dintre lungimile
ţărmurilor relevante ale părţilor este de 2,8 la 1 în favoarea
Ucrainei, iar raportul dintre suprafeţele din aria relevantă
alocate de linia de delimitare stabilită este de 2,1:1 (de
asemenea în favoarea Ucrainei) şi a apreciat că acest
rezultat demonstrează echitatea liniei decise, care nu mai
 trebuie ajustată. Curtea a confirmat astfel ceea ce România
a susţinut constant – anume că testul proporţionalităţii nu
reprezintă o metodă de delimitare în sine, ci doar ultima
etapă din metoda echidistanţei precum şi faptul că prin
utilizarea acestei metode nu se ajunge la un rezultat
inechitabil.

Linia de delimitare trasată de Curte după analizarea elementelor

de mai sus reprezintă o soluţionare a problematicii delimitării
favorabilă părţii române, care a obţinut aproximativ 79,34% din
zona în dispută, adică cca. 9700 km² de platou continental şi
zonă economică exclusivă.

La începutul pontificatului lui Ioan-Paul al II-lea, Sfântul Scaun avea relații

diplomatice cu 84 de state. Până în 2003, numărul a fost mărit la 172 de
state. În același timp, participă acum ca membru deplin sau ca observator
în diverse organizații internaționale și regionale. Cele mai multe din vizitele
sale internaționale au fost realizate în dublă calitate, de Șef de Stat și de
Șef al Bisericii Catolice.

Papa Ioan Paul al II-lea s-a angajat personal în atenuarea sau rezolvarea
unor probleme complexe ale păcii interne și internaționale: în Nigeria,
în Chile, în Nicaragua, în Iugoslavia, în Orientul Apropiat, în Cuba,
în Filipine etc.

Deși declara că predică Evanghelia și nu Democrația, intervențiile sale au

constituit totdeauna un pericol pentru regimurile dictatoriale și, într-adevăr,
a susținut mișcările dizidente din fostul bloc sovietic, în special sindicatul
„Solidarność” din Polonia și a jucat astfel un rol hotărâtor în prăbușirea
imperiului comunist din răsăritul Europei la sfârșitul anilor 80.

În iunie 1979, prima sa vizită în țara natală permite polonezilor „să voteze
cu picioarele”, marile adunări prilejuite de prezența sa întărind încrederea
în unitatea națională, astfel încât în august 1980 greviștii de la Gdańsk au
rezistat tuturor presiunilor și comuniștii au fost constrânși să recunoască
sindicatul liber Solidaritatea (Solidarność).

În ianuarie 1981, Lech Wałęsa este primit la Vatican, spre îngrijorarea

întregii nomenclaturi comuniste, ulterior punându-se la cale atentatul și
recurgându-se la legea marțială. În iunie 1983, o a doua vizită a Papei Ioan
Paul al II-lea în Polonia reînsuflețește speranța de libertate în tot
răsăritul Europei, care dealtfel va fi zguduit în curând
de glasnost și perestroika, crezându-se că sistemul comunist mai poate fi
reformat.

A sprijinit în secret desfășurarea în Europa de Vest a rachetelor americane

Pershing II și Tomahawk cu focos nuclear în cadrul Dublei Decizii NATO din
1979, pentru a restabili echilibrul nuclear și „balanța terorii”.
La 1 decembrie 1989, când Mihail Gorbaciov vine la Vatican, pentru a se
întâlni apoi cu George Bush în Malta, în Europa răsăriteană nu mai dăinuia
decât regimul lui Ceaușescu, care în curând avea și el să dispară.