Cauza Gabcikovo-Nagymaros (Ungaria vs Slovacia)- hotărârea asupra

fondului 1997

Un exemplu elocvent privind folosirea problemelor de mediu în competiţia dintre state îl

reprezintă celebrul caz al complexului hidroenergetic de la Gabcikovo (Slovacia)-Nagymaros
(Ungaria).
În 1977, Ungaria şi Cehoslovacia au încheiat un tratat bilateral privind construirea
unui complex hidroenergetic pe Dunăre, în zona în care acest fluviu constituia frontiera
comună între cele două state (proiectul „Gabcikovo-Nagymaros”). Tratatul prevedea
executarea proiectului în comun, denumindu-se „investiţie comună indivizibilă”.
Tratatul, intrat in vigoare la 30 iunie 1978, a imaginat un sistem de baraj
transfrontalier între cele doua orașe, care ar preveni inundațiile catastrofice din zonele
riverane, ar îmbunătăţi navigabilitatea râului şi ar produce energie electrică. Lucrările de
la Nagymaros s-ar fi aflat sub controlul Ungariei, în timp ce lucrările Gabčíkovo ar fi
aparţinut Slovaciei.
Conform preambulului, sistemul are ca scop punerea în valoare a resurselor naturale
de pe sectorul respectiv al Dunarii, pe o lungime de 200 km, şi vizează, în principal,
producția hidroelectrică. În acelaşi timp, în condiţiile stabilite prin tratat, părţile se
asigură că punerea în aplicare a proiectului nu afectează calitatea apei fluviului şi se
angajează să conserve mediul înconjurător. Mai mult decât atât, părţile se obligă să ia
toate măsurile necesare pentru ca navigarea pe canalul internațional să se facă în condiţii
neîntrerupte, atât în timpul construcției, cât și în timpul funcționării barajului.
În urma criticilor pe care proiectul le-a generat în Ungaria, aceasta decide ca la 13 mai
1989 să suspende lucrările, în condiţiile în care a considerat că executarea proiectului este
de natură să aducă grave prejudicii mediului înconjurător. În cele din urmă, la 27
octombrie 1989 Ungaria a decis să abandoneze lucrările la Nagymaros.
Negocierile purtate între cele două părti nu s-au finalizat cu succes. Astfel, în 1992,
printr-o notă diplomatică, Ungaria transmite Slovaciei că renuntă la tratat. Statul slovac a
insistat ca partenerul său să pună în aplicare tratatul și i-a cerut de multe ori să-și reia
executarea obligațiilor ce îi revin, considerând că va fi obligat să ia măsuri unilaterale în
cazul în care continuă să refuze să-și îndeplinească obligaţiile privind lucrările la baraj.
Slovacia a venit cu o soluție alternativă, numită "Varianta C", o continuare unilaterală
a proiectului, care a implicat devierea Dunării pe teritoriul acesteia, cu aproximativ 10
km în amonte. În septembrie 1991 se decide să înceapă construcția pentru a-şi continua
partea de proiect prin soluția temporară adoptată, sub controlul și în profitul său exclusiv.
Este clar că “Varianta C” a fost o replică la comportamentul adoptat de către Ungaria și a
fost îndreptată împotriva ei. Astfel, doar o parte a proiectului a fost finalizat în Slovacia,
sub numele de barajul Gabcikovo.
Între timp, Comisia Comunităților Europene s-a oferit să medieze neînţelegerea și, în
timpul unei întâlniri organizate la Londra au decis să supună diferendul Curţii
Internaţionale de Justiţie. În aşteptarea unei hotărari, cele două state convin să stabilească
şi să aplice un regim provizoriu de gestiune a apelor Dunării. În plus, se angajează să
accepte decizia Curţii ca fiind una definitivă şi obligatorie pentru ele şi să o execute în
integralitate, cu bună credinţă.
Statele solicită instanţei internaţionale să decidă daca Ungaria avea dreptul sa
suspende, ca mai apoi să abandoneze, în 1989, tratatul privind lucrarea Nagymaros
precum şi o parte a lucrării Gabcikovo, asupra cărora statul maghiar e raspunzător în baza
tratatului.
De-a lungul procesului, Ungaria a susţinut că abandonarea anumitor lucrări ale
proiectului nu semnifică şi renunţarea la aplicarea tratatului din 1977. Pentru a-şi justifica
conduita, aceasta a invocat “o stare de necesitate ecologică”. Instanţa nu poate accepta
afirmaţia Ungariei, efectul comportamentului său făcând imposibilă realizarea sistemului
de lucrări pe care tratatul le-a descris în mod expres ca fiind indivizibile.
Statul maghiar îi reproşează celui slovac că a încălcat, începând cu 1989, diferite
dispoziţii ale tratatului iniţial, cele referitoare la protecţia calităţii apelor şi a mediului,
refuzând să ia în considerare pericolele ecologice şi continuând lucrările la baraj, în
special în Nagymaros. În acelaşi timp, Ungaria considera că aceste încălcări de dinainte
de 1989 au contribuit la apariţia stării de necesitate.
 În replică, Slovacia a susinut ca starea de necesitate invocata de statul maghiar nu
constituie un motiv pentru suspendarea unei obligatii conventionale recunoscuta de
dreptul tratatelor. In acelasi timp, a pus sub semnul întrebării faptul ca riscul ecologic ar
putea constitui o circumstanță care exclude iliceitatea unui act. Statul slovac neaga
existenta unei stari de necesitate inainte si dupa 1989, dar nu contesta posibilitatea
aparitiei problemelor ecologice, care ar fi putut fi remediate in marea majoritate a lor.
CIJ prevede ca incalcarea unei obligatii internationale trebuie sa aiba in vedere un
interes esential al statului. Acest interes trebuie sa fie amenintat de “un pericol grav si
iminent” iar faptul incriminat trebuie sa fie singurul mijloc de a-si proteja preocuparea.
In plus, statul in cauza nu trebuie să fi contribuit la apariția stării de necesitate. (Aceste
aspecte reflecta dreptul international cutumiar). Din cauza dedusa judecatii, pericolul nu
era inevitabil, din moment ce Ungaria a abandonat lucrarile aferente barajului. Statul
avea la dispozitie diferite masuri, altele decat cele adoptate, pentru a face fata situatiei. In
plus, negocierile erau in curs de desfasurare (la care a refuzat sa participe, ca urmare a
repetatelor invitatii ale statului slovac), si ar fi putut conduce la o revizuire a proiectului.
De asemenea, instanta internationala a observat că prin invocarea de catre Ungaria a
starii de necesitate pentru a-si justifica acest comportament, a ales să se plaseze de la
început în domeniul dreptului răspunderii statului. Acesta din urma apreciaza in ce
masura suspendarea sau denuntarea unei conventii incompatibile cu dreptul tratatelor
angajeaza responsabilitatea statului.

Curtea a decis:

1) In decizia privind cauza GabcíkovoNagymaros, Curtea a decis ca Ungaria nu era

indreptatita sa suspende, ca mai apoi sa abandoneze, in 1989, lucrarile la
proiectul Nagymaros si la cel denumit Gabcikovo, asupra caruia era responsabila
in termenii tratatului .
2) In plus, instanta a statuat ca Cehoslovacia avea dreptul sa recurga in noiembrie
1991 la “Varianta C”, dar nu putea sa intreprinda lucrarile de punere in
 practica a acestei solutii alternative si temporare, in mod unilateral, asa cum s-a
intamplat in octombrie 1992. Curtea a observant ca trasatura esentiala a tratatului
prevede costructia sistemului de baraje ca o investitie comuna, in care partile
contractate sa se afle pe o pozitie de egalitate in ceea ce priveste finantarea,
constructia si modul de operare. Natura sa unică și indivizibil urma să fie
materializata prin planul contractual comun care a completat tratatul. Acest lucru
nu putea fi realizat intr-un mod unilateral asa cum se reflecta in “varianta C”. În
consecință, Curtea concluzionează că Slovacia, prin punerea în funcțiunea solutiei
provizorii, nu a aplicat tratatul din 1977, ci, dimpotrivă, a încălcat unele dintre
dispozițiile sale exprese, și, ca atare, a comis un act internațional ilicit .
3) Prin notificarea de reziliere a tratatului din 1977, efectuată la 19 mai 1992 de
către Ungaria nu are nici un efect juridic (nu se pune capat tratatului).
4) Ea a cerut ambelor state să negocieze cu bună-credință, în scopul de a asigura
atingerea obiectivelor Tratatului de la Budapesta din 1977, care era încă în
vigoare. Cu excepția cazului în care părțile convin altfel, trebuie să se stabilească
un regim operațional comun, în conformitate cu actul international incheiat.
Acesta nu conține nicio prevedere cu privire la încetarea lui, prin care statele
intenționează să recunoască posibilitatea de a denunța tratatul sau de a se retrage.
5) Ca urmare a incalcarii tratatului, fiecare parte era tinuta să o despăgubească pe
cealaltă pentru prejudiciul cauzat prin comportamentul adoptat. Ungaria este
obligata la plata unor indemnizatii pentru pierderile si prejudiciile aduse celeilalte
parti pentru suspendarea, iar mai apoi abandonarea proiectului pentru care era
responsabila. Prin asumarea in mod unilateral a controlului asupra unei resurse
partajate, Slovacia trebuie sa plateasca daunele pentru punerea in aplicare a
solutiei provizorii si pentru privarea statului maghiar de dreptul sau la o parte
echitabila si rezonabila a rezervelor naturale ale Dunarii. Pe langa toate acestea,
se face responsabila de faptul ca le-a exploatat doar in beneficiul ei.
 http://www.icj-cij.org/docket/files/92/7375.pdf

http://www.icj-cij.org/docket/files/92/10834.pdf

http://www.icj-cij.org/docket/files/92/7376.pdf

http://www.slideserve.com/Anita/gabcikovo-nagymaros-river-dam-system
De la bun inceput, Ungaria a sustinut faptul ca nu trebuie interpretat comportamentul sau
doar in ceea ce priveste dreptul tratatelor. Statul arata ca, in conformitate cu articolul 4,
Conventia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor nu poate fi aplicata si
tratatului din 1977. Referindu-se la jurisprudenta Curtii, guvernul maghiar recunoaste ca,
in multe privinte, conventia reflecta dreptul cutumiar existent.
Curtea Internationala de Justitie nu ar trebui sa zaboveasca asupra relatiei dintre dreptul
tratatelor si dreptul responsabilitatii statelor, careia partile i-au consacrat o parte
semnificativa, caci este evident ca au domenii de aplicare diferite. Dreptul tratatelor
stabileste daca o conventie este sau nu in vigoare, daca a fost suspendata sau denuntata
in conditiile legii. In schimb, dreptul privind responsabilitatile statelor apreciaza in ce
masura suspendarea sau denuntarea unei conventii incompatibile cu dreptul tratatelor
angajeaza responsabilitatea statului.
Astfel, Conventia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor defineste in mod limitat
conditiile in care un tratat poate fi legal reziliat sau supendat. În plus, este bine stabilit
faptul că, în cazul în care un stat a comis un act internațional ilicit, responsabilitatea sa
este susceptibila de a fi angajata, oricare ar fi natura obligatiei.