Regimul juridic al canalelor maritime

internationale

Student: Costea Ioana Loredana

Specializarea: Drept ID
Anul: II

1
CANALELE MARITIME INTERNAŢIONALE

Canalele maritime sunt căi de navigaţie artificiale, construite pentru a lega două mări sau
oceane în scopul scurtării rutelor de navigaţie. Asupra canalului nu se aplică automat norma cutumiară
de libertate a comunicărilor internaţionale. Internaţionalizarea lui depinde numai de consimţământul
statului pe teritoriul căruia a fost construit, care trebuie exprimat printr-o convenţie specială, încheiată
cu alte state interesate. De aceea regimul juridic de navigaţie prin canalele internaţionale nu este
reglementat de Convenţia asupra dreptului mării din 1982. Canalele situate pe teritoriul unui singur
stat au acelaşi regim ca şi restul teritoriului. Dacă navigaţia pe un canal este de interes internaţional,
canalul poate fi supus unui regim internaţional stabilit prin tratate şi caracterizat prin libertatea de
navigaţie pentru vasele tuturor statelor, fără discriminare, cu respectarea suveranităţii teritoriale a
statului riveran.

Principalele canale maritime existente în prezent în lume sunt: Suez, Panama şi Kiel - ele
prezintă interes pentru navigaţia mondială şi în acest sens sunt numite Canale maritime
internaţionale.

Regimul juridic al acestor canale se caracterizează prin libertatea de navigaţie pentru

vasele tuturor statelor fără discriminare, în condiţiile respectării şi exercitării suveranităţii
teritoriale a statului riveran.

1. Canalul Suez

Canalul Suez, aflat la vest de Peninsula Sinai, între Africa şi Asia, pe teritoriul statului
egiptean; este un canal de 163 km lungime și lat de 300 m în cel mai îngust punct. Este situat în Egipt,
între orașele Port Said (Būr Sa’īd) la Marea Mediterană și Suez (al-Suways) la Marea Roșie, asigurând
astfel drumul maritim cel mai scurt între ţările Europei şi cele din bazinul Oceanului Indian şi din
partea vestică a Oceanului Pacific.

Canalul permite trecerea în ambele direcții a navelor între Europa și Asia, fără să mai fie
necesară înconjurarea Africii pe la vest. Canalul e format din două părți, la nord și la sud de Marele
Lac Amar, legând Marea Mediterană de Golful Suez la Marea Roșie. Ideea construcţiei canalului
aparţine francezilor, care prin anii 1850 au confirmat posibilitatea unei atare antreprize după ce au
verificat nivelul ambelor mări care urmau să le facă legătura. În acea perioadă, Egiptul fiind sub

2
suzeranitatea Turciei, fostul consul în Egipt, Ferdinand de Lesseps, obţine autorizaţia viceregelui
Egiptului, Mohammed Said Paşa, pentru constituirea „Companiei universale a canalului maritim de
Suez pentru săparea istmului de Suez”. Cea de-a doua autorizaţie din 5 ianuarie 1856 a confirmat
această concesiune, care devine definitivă peste 10 ani după aprobarea ei din partea sultanului la 19
martie 1966.

Canalul Suez

Prima reglementare a regimului juridic al Canalului de Suez a fost realizată prin Convenţia
multilaterală de la Constantinopol, din anul 1888, semnată de 9 state: Germania, Austro-Ungaria,
Spania, Franţa, Marea-Britanie, Italia,Olanda, Rusia şi Turcia.

Conform acestei convenţii,

Canalul de Suez este deschis navelor comerciale şi militare ale tuturor statelor,
pe bază de egalitate, atât în timp de pace cât şi în timp de război. Ţărilor beligerante li
s-a interzis însă de a angaja acte de ostilitate pe canal sau de a împiedica libera
navigaţie sub orice formă, canalul fiind neutralizat şi demilitarizat. Măsura blocadei
era, de asemenea, interzisă, părţile contractante angajându-se, în plus, să nu-şi atribuie
nici un avantaj comercial sau teritorial în zona canalului.

Prin Declaraţia anglo-franceză din 8 aprilie 1904, Anglia recunoaşte interesele Franţei în
Maroc în schimbul acceptării din partea Franţei a prezenţei forţelor engleze în zona canalului pentru
garantarea pasajului liber prin canal. În 1936, după obţinerea independenţei, la 26 august, Egiptul
semnează cu Anglia un tratat prin care autorizează menţinerea trupelor engleze pentru 20 de ani în
zona canalului în scopul asigurării, în colaborare cu autorităţile egiptene, apărării canalului. În
principiu, tratatul a fost respectat şi la 13 iunie 1956 ultimele contingente engleze au părăsit regiunea.

3
 Proprietatea şi administrarea Canalului au aparţinut unei „Companii Universale" până în 1956,
când aceasta a fost naţionalizată de guvernul egiptean, restabilindu-se exercitarea deplinei suveranităţi
a Egiptului asupra Canalului.

Prin Declaraţia cu privire la Canalul de Suez, din aprilie 1957, Egiptul se angaja să respecte
reglementările adoptate prin Convenţia de la Constantinopol din 29 octombrie 1888 prin care se stipula
„libera navigaţie pe Canalul de Suez", în timp de război, ca şi în timp de pace, tuturor navelor „de
comerţ şi de război, fără deosebire de pavilion". Prin aceeaşi Declaraţie Guvernul egiptean preciza că
va percepe şi în viitor taxe - echivalente celor stabilite prin Convenţia din 1936 dintre autorităţile
egiptene şi Compania Universală a Canalului de Suez. Egiptul se angaja, de asemenea, să efectueze
lucrări de întreţinere şi perfecţionare a Canalului de Suez, urmând ca - din încasările percepute - o cotă
de 25 la sută să fie afectată acestor lucrări, inclusiv celor de exploatare şi dezvoltare a Canalului.

S-a convenit, totodată, ca orice litigiu privind folosirea Canalului să fie soluţionat de către un
Tribunal de Arbitraj, în baza reglementărilor în vigoare cu privire la arbitraj.

Canalul Suez

Canalul nu are ecluze deoarece nu există diferențe de înălțimi. Permite trecerea navelor cu
deplasament de până la 150.000 de tone si cu până la 16 m pescaj. Astăzi superpetrolierele pot
descărca o parte din încărcătură într-o barjă a canalului, și o pot reîncărca la celălalt capăt.

Egiptul a lărgit și modernizat Canalul Suez în 2015. Practic, a fost construit un nou canal, cu
lungimea de 72 km, paralel cu cel vechi. Investiţia a fost realizată într-un timp record, de numai un an,
şi a implicat săpături pe uscat, pe o lungime de 35 km, extinderea şi adâncirea vechiului canal pe o
distanţă de 37 km, între kilometrul 60 şi 95.

2. Canalul Panama

A fost construit la începutul secolului al XX-lea, uneşte Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific,
având o lungime de 81 km şi o lăţime de 100 până la 300 m. Canalul a fost terminat în anul 1914.

4
 Canalul Panama

Ideea construcţiei canalului datează din 19 aprilie 1850, atunci când Anglia semnează cu Sta-
tele Unite ale Americii Tratatul Clayton-Bulwer, prin care îşi rezervă toate drepturile asupra
viitorului canal, care urma să fie construit atunci pe teritoriul Columbiei. Cu toate acestea, guvernul
columbian acordă permisiunea de construcţie a canalului în 1882 la fel unei Companii franceze,
consiliată de acelaşi Ferdinand de Lesseps. După 7 ani de lucrări, compania falimentează.
La 18 noiembrie 1901 este semnat tratatul anglo-american, prin care Anglia
recunoaşte guvernului Statelor Unite dreptul de administrare, gestiune şi apărare a canalului în
schimbul libertăţii de navigaţie pentru toate navele în timp de pace şi război, în pofida refuzului
Columbiei de a transfera permisiunea de construcţie guvernului american. Cu suportul flotei marine
americane, la 6 noiembrie 1903 Republica Panama devine stat independent faţă de Columbia şi peste
12 zile de la eveniment este semnat tratatul americano-panamez, denumit Tratatul Hay-Bunau-
Varilla. Acest tratat a confirmat regimul de navigaţie prin canal, astfel cum a fost definit în tratatul
anglo-american, şi a atribuit drepturi specifice în favoarea Statelor Unite, printre care: dreptul de
ocupaţie şi control a unui teritoriu de 10 mile de-a lungul istmului Panamez, cu excluderea
jurisdicţiei Panamei, dreptul de monopol asupra construcţiei şi gestiunii canalului şi a oricăror altor căi
de comunicare de-a lungul istmului, dreptul de apărare militară a canalului, dreptul de a fortifica
canalul în caz de necesitate şi chiar dreptul de a interveni militar pentru a asigura independenţa
Panamei. În schimbul acestor beneficii, Statele Unite s-au angajat să plătească suma de 10 milioane
de dolari şi o rentă anuală de 250 000 dolari. După inaugurarea canalului, guvernul Panamei a solicitat
în mai multe reprize modificarea clauzelor tratatului din 1903, reuşind abia în anii ‘70, odată cu
semnarea tratatelor din 7 septembrie 1977 la sediul Organizaţiei Statelor Americane. Este vorba de
Tratatul cu privire la canalul Panama şi Tratatul cu privire la neutralitatea permanentă a canalului
Panama. Primul tratat a desfiinţat zona canalului, teritoriu aflat sub jurisdicţia americană, şi a asigurat
transferul gradual într-o perioadă de 20 de ani a gestiunii canalului autorităţilor panameze. Tratatul a
ajuns la scadenţă la 31 decembrie 1999. La această dată, Panama a reluat integral administrarea
5
canalului. Acest tratat este considerat a fi un exemplu de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale şi de transfer de tehnologie în beneficiul statelor în curs de dezvoltare. Al doilea tratat
este încă în vigoare, fiind încheiat pentru o perioadă nedeterminată. El reglementează regimul de
navigaţie prin canalul Panama, prin care statul panamez se obligă să respecte libertatea de trecere în
orice timp. Cu toate acestea, potrivit tratatului, SUA beneficiază de această libertate în mod prioritar în
caz de urgenţă şi îşi rezervă dreptul de a recurge la forţă, inclusiv contra Panamei, pentru a asigura
liberul pasaj sau securitatea canalului. Prin acest tratat, Panama a autorizat o recurgere eventuală,
nelimitată în timp şi unilaterală la forţă din partea altui stat pe teritoriul său, ceea ce în opinia
doctrinarului Richard Perruchaud constituie o „automutilare şi flagelare … de neconceput pentru
sfârşitul secolului XX”.

3. Canalul Kiel (Nord–Ostsee-Kanal)

Uneşte Marea Nordului, care este o mare deschisă, cu Marea Baltică, care este o mare închisă,
având o lungime de 98 km. El a fost săpat între anii 1887—1895, de către Germania, fiind folosit la
început numai în scopuri strategice.

Canalul Kiel

Până în 1919 Canalul Kiel a făcut parte din apele interioare ale Germaniei, trecerea prin el a
navelor străine era permisă numai cu autorizaţia Germaniei.

Prin Tratatul de la Versailles, din 1919, Canalul Kiel a fost internaţionalizat, stabilindu-se
libertatea de navigaţie prin el, pe bază de egalitate, a vaselor comerciale şi militare ale tuturor statelor,
care nu se aflau în stare de război cu Germania.

6
 În virtutea acestei internaţionalizări, Germania şi-a luat angajamentul de a deschide canalul în
condiţii de egalitate tuturor navelor militare sau de comerţ ale tuturor statelor cu care este în relaţii de
pace.
Totuşi Germania îşi păstra dreptul de a lua măsurile de reglementare în materie poliţienească,
vamală, de protecţie sanitară,de import şi export al mărfurilor.
În schimb, potrivit articolului 385, Germania era obligată să ia măsurile cuvenite pentru
înlăturarea obstacolelor sau pericolelor existente pentru navigaţie şi să asigure menţinerea condiţiilor
bune de navigaţie.
Pentru a garanta libertatea de trecere prin canal, articolul 195 al Tratatului de la Versailles a
obligat Germania să distrugă fortificaţiile existente în zona canalului.
În 1936 Germania denunţă regimul internaţional al canalului impus de Tratatul de la Versailles
pentru a fi restabilit în 1945.

7
 Bibliografie:
1. http://www.un.org/french/documents/view_doc.asp?symbol=S/RES/
118(1956)&Lang=E&style=B
2. Perruchoud R. Le régime de neutralité du Canal de Panama. – Paris: PUF, 1983, pp. 270-271
3.  http://www.scribd.com/doc/11553826/Traite-de-Versailles-1919
4. Onica-Jarka, C. Brumar, D.-A. Deteşeanu „Drept internaţional public. Caiet de seminar”. Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2006, p1.
5. Niciu M. “Culegere de documente de drept internaţional public”. Volumul I. – Bucureşti:
Lumina Lex,1997, pp.114-116