Marea Britanie a fost prima forţată să-şi abandoneze iluziile coloniale în

Orientul Mijlociu după Al Doilea Război Mondial. Baza sa militară din Canalul
Suez a fost ultimul avanpost imperial semnificativ, încartuind aproximativ 80 000
de soldaţi. În faţa opoziţiei egiptene şi lipsită de sprijinul american, Marea Britanie
nu îşi mai putea permite să susţină această bază militară, astfel că, în 1954, a fost
de acord că până în 1956 să-şi retragă forţele din Suez. Statele Unite încercau să
pună capăt rolului imperial al Marii Britanii în regiune pentru a putea exploata
rămăşiţele influenţei britanice în scopul constituirii unei structuri care să
îngrădească expansiunea sovietică în Orientul Mijlociu. Administraţia Eisenhower
a creat conceptul de Parteneriat de nord al naţiunilor, compus din Turcia, Irak,
Siria şi Pakistan, cu Iranul ca posibil partener ulterior, concept care s-a materializat
prin semnarea Pactului de la Bagdad.

Naționalizarea Canalului și faza diplomatică a crizei

Canalul joacă un rol major în schimburile petroliere dat fiind că tonajul de
petrol care trece spre nord prin Canal ajunge la 52, 6% din total în 1946, la 78, 6%
în 1950 şi la 76, 5% în 1955, cea ce înseamnă 67 de milioane de tone, deşi existau
conducte care transportau petrol din Irak sau Arabia Saudită spre Mediterană. În
1955 din producţia de 160 de milioane de tone a Orientului Mijlociu, 41, 8%
tranzitează canalul. Taxele încasate de Compania Canalului Suez vin din tranzitul
petrolier dispre Golf spre Europa. Din cele 24 de milioane de tone importate în
1955 de Franţa, mai mult de 90% vin din Orientul Mijlociu arab (Irak, Kuweit,
Arabia Saudită, Qatar), dintre care 10 milioane de tone prin conductele din Marea
Mediterană, trecând prin Canalul Suez. Pentru Marea Britanie, Canalul Suez are un
rol şi mai important, deoarece 60% din flota comercială britanică trecea pe acolo şi
aproximativ jumătate din petroliere. 75% din importurile de petrol britanice din
1955 au trecut prin Suez.

În 1952 nu se ştia încă dacă Egiptul va duce o politică prooccidentalăsau

una violent naţionalistă. Guvernele, care se schimbau într-un ritm foarte accelerat,
erau când adeptele unei viziuni, când a celeilalte. Impus prin lovitura de stat de la
23 iulie, generalul Neghib a impus regelului Faruk un guvern naţionalist, având
sprijinul unui grup important de ofiţeri. Pe 10 februarie, Neghib a obţinut puteri
depline pentru o perioadă de trei ani. Neghib intenţiona să lichideze probleme
dintre Egipt şi Marea Britanie, inclusiv problema reprezentată de Canalul Suez. Pe
28 septembrie 1953 s-a semnat în acest sens un acord anglo-egiptean privind
evacuarea canalului. Deşi evenimentele se precipitau, regimul de la Cairo nu
păreatotușiostil Occidentului.

Dar pe data de 10 februarie 1954, generalul Nasser l-a îndepărtat pe

generalul Neghib din funcţia de premier, prin intermediul Consiliului Revoluţiei.
Pe 8 martie, Neghib şi-a reluat atribuţiile, dar numai până în aprilie, când Nasser a
devenit atotputernic pentru a reuşi apoi, în noimebrie, să impună domiciliu forţat
pentru Neghib. Spre deosebire de predecesorul său, Nasser era în mod clar un anti-
occidental. Ţelul său măreţ era să ridice toate popoarele musulmane pentru
unificarea lumii arabe sub conducerea sa.

Având în vedere că tratatul de concesiune a Canalului Suez expira în 1968,

urmând, după această dată, caacesta să intre în posesia guvernului de la Cairo,
Anthony Eden considera că este necesar ca europenii să controleze în continuare
canalul pentru binele general, deoarece egiptenii ar fi fost incapabili să facă acesta.
Pentru a se asigura de continuarea controlului european asupra canalului, Eden îi
face o vizită în februarie 1955 lui Nasser. Cei doi se întâlnesc la ambasada
britanică, dar relatările cu privire la discuţiile dintre cei doi oficiali sunt diferite. Se
pare că Nasser ar fi crezut că Eden este genul de om politic cu care putea colabora,
în timp ce Eden a înţeles că Nasser îşi propune să conducă întreaga lume arabă.

În dată de 24 decembrie 1955, Marea Britanie şi Statele Unite au înaintat

către Cairo o ofertă oficială de construictie a Barajului Înalt de la Assuan. Înalt de
120 de metri şi lungi de cinci kilmetri, acesta urma să fie construit pe Nilul
Superior, în apropiere graniţei sudano-egiptene. Era prevăzut să regularizeze
irigarea văii Nilului şi să elimine dependența Egiptului de revărsările anuale ale
fluviului. Scopul urmărit de anglo-americani era să facă Egiptul dependent
financiar de Occident, aşa cum construcţia Canalului Suez reuşise în secolul al
XIX-lea.

Nasser duce însă o politică care deranjează Occidentul.Pe 16 mai 1956,

Nasser a revenit asupra recunoaşterii guvernului condus de Chang Kai-Shek şi a
stabilit relaţii diplomatice cu Republica Populară Chineză. În iunie, ministrul
sovietic de externe a sosit la Cairo cu o ofertă de finanţare şi de construcţie a
barajului de la Assuan. Politica lui Nasser îl convisese pe Dulles că este necesar ca
dictatorul egiptean să fie învăţat o lecţie.

După ce americanii îşi vor retrage oferta de a construi un mare baraj la

Assuan pe 19 iulie 1956, cauza fiind livrările de arme ruseşti şi cehoslovace în
Egipt şi întâlnirea din insula iugoslova Briori dintre Tito, Nehru şi Nasser, Nasser
era nevoit să răspundă pentru a-şi apăra prestigiu. Pe 26 iulie anunţa naţionalizarea
Companiei Canalului de Suez.

Pe 26 iulie, în faţa unei mulţimi uriaşe adunate în Alexandria, Nasser a

răspuns americanilor. La mijlocul discursului său, a rostit numele lui Ferdinand de
Lesseps, francezul care construise Canalul Suez. Era codul pentru forţele armate
egiptene de a prelua controlul asupra acestuia. Această acţiune i-a permis lui
Nasser să anunţe:În acest moment în care vă vorbesc, fraţi de-ai voştri egipteni...
au început preluarea companiei canalului şi a proprietăţilor ei, precum şi
controlul navigaţiei prin canal-canal care este situat pe teritoriu egiptean, care...
este parte a Egiptului şi care este proprietatea Egiptului.

Pentru a intra în vigoarenaționalizarea, Nasser a publicat un degret de naţionalizare

a Companiei Canalului Suez:Articolul 1. Compania generală a canalului maritim
de Suez (companie egipteană pe acţiuni) se naţionalizează. Toate bunurile,
drepturile şi îndatoririle ei sunt transmise statului. Toate organele existene şi
comisiile ei de conducere sunt dizolvate;Acţionarii şi posesorii de acţiuni
constitutive vor primi contravaloarea acestora la cursul curent al bursei pariziene
de acte de valoare care va fi în ziua premergătoare intrării în vigoare a prezenţei
legei.;Articolul 2. Administrarea activităţii circulaţiei prin Canalul de Suez se va
face de către un organ independent, care va avea drept de persoană juridică şi va
fi legat de ministerul comerţului.

Reacţia lui Eden a fost violentă. Acesta i-a telegrafiat lui Eisenhower a doua
zi după discursul din Alexandria:Dacă nu [adoptăm o poziţie fermă], influenţa
noastră şi a voastră în Orientul Mijlociu va fi, suntem convinşi, în cele din urmă
distrusă.

Această decizie era dezastruoasă pentru Franţa şi Marea Britanie,

principalele beneficiare ale acestei rute maritime şi deţinătoare a numeroase acţiuni
ale Companiei Canalului. Guvernele francez şi britanic vor căuta să anuleze
politica dictatorului egiptean, în timp ce Statele Unite erau mai degrabă intereste de
păstrarea unor bune relaţii cu ţările arabe producătoare de petrol. Franco-englezii
au obţinut din aceast motiv doar un timid protest din partea americanilor. În timp
ce Franţa şi Regatul Unit păreau pregătite să folosească inclusiv forţă armată,
Foster Dulles a declarat că rezolvarea problemei exclude folosirea forţei.
 Industria franceză pierdea41% din resursele energetice, iar unele ramuri,
precum panificaţia, papetăria şi agricultură, se găseseauîn mare dificultate. În
Marea Britanie, guvernul reduce livrările de petrol cu 10%. Pe 18 noimebrie, un
consiliu interministerial francez reduce cu 30% livrările de petrol către diverşi
distribuitori deoarece, deşi se purtau discuţii cu Statele Unite şi Venezuela, nu se
putea reintra în normalitate mai devreme de primăvara lui 1957.

Pe plan economic, balanța comercială franceza se inversează faţă de

1955 (+61, 3 miliarde de franci) în 1956 (-354, 6 miliarde de franci), 1957 (-378, 2
miliarde de franci) şi1958 (-204, 4 miliarde de franci), ca şi balanţa de plăţi a zonei
dolarului şi a lirei. Valoarea încasărilor monetare scade cu 301, 2 miliarde de franci
în 1956, iar Banca Franţei nu mai deţine decât 511, 4 tone de aur la sfârşitul anului
1957, faţă de cele 765, 7 tone de aur deţinute la sfârşitul anului 1956. Francul se
devalorizează într-o singură lună cu 16, 7%. În Marea Britanie, devalorizarea
accentuată a lirei duce la căderea guvernului Eden. Balanțele comerciale sunt la fel
de deficitare ca şi cele franceze:-155, 4 miliarde lire în 1955, -273 miliarde lire în
1956, -443, 8 miliarde lire în 1957. Balanţă de plăţi este de asemenea negativă:-32,
7 miliarde lire în 1955, -253, 3 miliarde lire în 1956, -474, 7 miliarde lire în 1957.

Când Dulles ajunge la Londra pe 1 augustpentru negocieri, aceasta se

pronunțăîmpotriva ideii cao singură naţiune să controleze canalul:Trebuie găsită o
cale de a-l face pe Nasser să verse ceea ce a încercat să înghită. Trebuie să facem
un efort real pentru a determina opinia publică mondială să fie de parte
controlului internaţional asupra canalului... Trebuie să fie posibilă crearea unei
opinii publice atât de adverse lui Nasser încât acesta să fie izolat. După care, dacă
ar trebui să fie întreprinsă o operaţiune militară, ea ar fi mai aptă de succes şi ar
avea urmări mai puţin grave decât dacă ar fi întreprinsă pripit.
 Între 1 şi 23 august a avut loc la Londra o conferinţă internaţională pentru
rezolvarea crizei, dar Egiptul a refuzat să participe. Conferinţa a propus un proiect
de internaţionalizare a Canalului, acceptată de 18 state participante şi respinsă de
India, URSS, Indonezia şi Ceylon. S-a decis că un comitet format din cinci
membri, prezidat de premierul australian Menzines, să primească misiunea de a
negocia cu Nasser. Negocierile au eşuat complet. Foster Dulles a propus în acel
moment o soluţie spectaculoasă:crearea unei asociaţii a utilizatorilor, care să
perceapă drepturi de tranzit şi să folosească proprii piloţi. Convenţia pentru crearea
acestei asociaţii s-a întrunit la Lancester House între 18 şi 22 septembrie, dar s-a
redus dimensiunea proiectului, asociaţia devenind un fel de club. De aceea, pe 24
septembrie, Franţa şi Anglia au sesizat Consiliul de Securitate. Discuţiile au avut
loc între 5 şi 15 octombrie. În final, Consiliul a adoptat şase principii privind
libertatea de tranzit, respectarea suveranităţii egiptene, fixarea drepturilor de peaj,
o procedură de arbitraj. În ciuda majorităţii de nouă voturi, veto-ul sovietic a
împiedicat adoptarea rezoluţiei.

Existenţa unor diferenţe semnificative între Franţa şi Marea Britanie, pe de-

o parte, şi Statele Unite, de cealaltă parte, se pot observa şi din motivaţia pentru
care susţineau ideea lui Dulles de crearea a asociaţiei utilizatorilor. Dacă pentru
Dulles aceasta era un instrument de intaririrea a poziţiei occidentalilor în vederea
negocierilor ce urmau să aibă loc, pentru anglo-francezi el era un instrument prin
care obţineau timp în vederea pregătirii conflictului militar, consideratde aceste
state ca fiind iminent.

Întors în Statele Unite, pe 3 august, Dulles declară:Nu... vrem să răspundem

cu violenţă la violenţă. Vrem, înainte de orice, să aflăm opinia numeroaselor
naţiuni interesate vital, fiindcă noi credem că toate naţiunile implicate, inclusiv
Egiptul, vor respecta opinia serioasă a naţiunilor care sunt parte a tratatului din
1888 sau, potrivit termenilor tratatului, îndreptăţite la beneficiile oferite de acesta.

Imediat după naţionalizarea Companiei Canalului Suez, Franţa şi Marea

Britanie au ajuns la un acord care prevedea intervenţia militară, cu scopul de a-l
elimina de la putere pe Nasser. Primul Ministru francez, Guy Mollet, era interesat
în eliminarea dictatorului egiptean doarece acesta din urmă îi susţinea material pe
rebelii algerieni, scopul politicii externe a cabinetului francez fiind obţinerea
vicotriei în Algeria în anul 1956. Pe lângă acest sprijin, postul de radio
egiptean Vocea Arabilorîncepuse să facă propagandă care trezea naţionalismul în
nordul Africii, deranjând astfel interesele strategice ale Franţei. Din motive
geografice şi strategice, Franţa avea nevoie de un partener, care nu putea fi altul
decât Marea Britanie. Opinia publică britanică, deşi nu în mod unanim, susţinea că
era necesară o acţiune fortepentru a-l opri pe Nasser. Astfel, naţionalizarea
Canalului Suez a constituit pentru franco-englezi o justificare perfectă pentru
intervenţia militară.

Acţiunile lui Nasser a apropiat imediat Tel-Aviv-ul de Paris, dar nu şi Tel-

Aviv-ul de Londra. La prima întâlnire a Comitetului Egipt, care reunea pe
reprezentaţii celor trei state şi avea scopul de a găsi o soluţie pentru rezolvarea
crizei, Macmillan a ridicat problema integrării forţelor israeliene în acţiunile
militare ce se preconizau, dar Anthony Eden s-a opus. Macmillan a insistat printr-
un memoriu, dar răspunsul a rămas neschimbat. Dinamica crizei va fi cea care îl va
obliga pe Eden să colaboreze cu Israelul.

La jumătatea lunii septembrie, Moscova era conştientă de riscul unei

intervenţii militare a Franţei şi Marii Britanii împotriva Egiptului. Pe 16
septembrie, PCUS lansa Declaraţia cu privire la Rezolvarea Paşnică a Problemei
Suezuluiprin care arătă că Moscova susţine libertatea de navigaţie prin Canalul
Suez, dar aceasta trebuie obţinută exclusiv prin mijloace diplomatice. Dacă statele
capitaliste vor proceda însă altfel, Uniunea Sovietică nu va putea să rămână
impasibilă în faţa unei agresiuni deoarece o intervenţie occidentală în Orientul
Mijlociu reprezenta un pericol pentru securitatea Uniunii Sovietice.

Pe 22 octombrie, David Ben Gurion a făcut o vizită la Paris. Scopul său,

rememorează Simon Perez, era să negocieze o ieşire diplomatică din criză, nu să
facă aranjamentele pentru un război. În contextul în care, pe 20 octombrie, un vas
egiptean a fost prins în largul Mării Mediterane transportând armament pentru
rebelii algerieni, eveniment urmat, după două zile, de retragerea ambasadorului
francez de la Cairo, la Sévres vor avea loc negocieri între cele trei state pentru o
intervenţie în forţă în vederea opririi lui Nasser.

La Sévres se decide planul de acţiune. Israelul urma, acuzând Egiptul de

acţiuni teroriste, să atace Peninsula Sinai. Franţa şi Marea Britanie vor începe
imediat să facă presiuni diplomatice pentru ca, după eşecul acestora, să ocupe zona
Canalului Suez. Invadarea întregului stat egiptean era exclusă cu tărie.
Pentruaelimina teamaIsraelului că va fi lăsat singur să lupte cu Egiptului, Franţa
oferă materiale de război care valorau miliarde de dolari şi îşi asumă obligaţia să
imobilizeze forţele aeriaene egiptene pe tot parcursul conflictului.

Faza militară a crizei

Începând din a doua jumătate a lunii septembrie, incidentele la graniţa
israeliano-iordanianăs-auînmulțit. Simţindu-se ameninţat de prezenţa pe teritoriul
egiptean a unor depozite de armament sovietic, guvernul Ben Gurion de decis să
intervină militar în Peninsulă Sinai, în noaptea de 29 spre 30 octombrie. În aceeaşi
zi, Franţa şi Anglia au lansat un ultimatum la adresa Israelului şi Egiptului pentru
încetarea conflictului. În acest context, franco-britanicii crează un plan de ocuparea
temporară a Suezului, Ismailiei şi a Port-Said-ului, pentru a asigura libera circulaţie
a navelor pe Canal. Camera Comunelor a aprobat acest proiect cu 270 de voturi
pentru şi 218 împotrivă, iar Adunarea Naţională a votat cu 368 de voturi pentru şi
182 împotrivă. Israelul a acceptat imediat ultimatumul, dar Egiptul a refuzat să se
conformeze. Era necesară o intervenţie militară a franco-englezilor, care urmau să
ia Suezul drept gaj şi să determine, în cele din urmă, înlăturarea lui Nasser de la
putere. Se conta pe abţinerea Statelor Unite, care nu fuseseră consulate şi a Uniunii
Sovietice, care era în mari dificultăţi din cauza crizei maghiare.

Din perspectiva lui Ben Gurion, intenţiile lui Nasser de a ataca Israelul erau
clare. Acesta îl asocia pe dictatorul egiptean cu Hitler sau Mussolini. O victorie a
Egiptului în criza Canalului Suez ar fi mărit presiunea pusă asupra Israelului pe
termen mediu şi lung, fiind aşadar în interesul statului israelian să colaboreze cu
Franţa şi Marea Britanie. Interesul Marii Britanii pentru eliminarea lui Nasser i se
părea firesc lui Ben Gurion, la fel ca şi rolul acestui stat de actor relevant în
Orientul Mijlociu. Franţa părea un aliat mai bun pentru Israel decât Marea Britanie
deoarece Ben Gurion şi Eden aveauinterese opuse în probleme Iordaniei. Această
atitudine era împărtăşită şi de Anglia, care ar fi dorit să evite includere Israelului în
campania militară pentru a nu răci relaţiile cu statele arabe.

Intervenţia franco-britanicăîn conflictul dintre Israel şi Egipt a dus la

conturarea unei reacţii foarte dure din partea Uniunii Sovietice. Pe 1
noiembrie, Pravdaacuza Israelul, Franţa şi Marea Britanie de agresiune
premeditată împotriva Egiptului, care va avea consecinţe dezastruoase pentru
aceste trei state. Acţiunea celor trei avea scopul de a strivi mişcarea de eliberare a
popoarelor asuprite din Africa şi urmărea să restaureze sistemul colonial.

Preşedintele Eisenhower vedea în intervenţia franco-britanicăo ruptură a

frontului atlantic şi o neloialitate faţă de Washington. Pentru ţările arabe şi asiatice
era o manifestare de colonialism. Pentru multe dintre ţările europene, era o slăbire
a poziţiei occidentale a ONU, în contextul tulburărilor din Ungaria. Cu excepţia
sprijinului anemic dat de Australia, Noua Zeelandă şi Belgia, Franţa, Marea
Britanie şi Israelul erau izolate.

Poziţia Statelor Unite a fost subliniată cu tărie pe 31 octombrie, când

preşedintele Eisenhower a spus într-un discurs televizat:De vreme ce este dreptul
evident al fiecăreia dintre naţiuni să recurgă la asemenea decizii şi acţiuni, este de
asemenea dreptul nostru-dacă aşa ne dictează judecata noastră-să nu fim de
acord. Noi credem despre aceste acţiuni că au fost luate greşit. Pentru că noi nu
acceptăm folosirea forţei drept instrument înţelept şi potrivit pentru reglementarea
disputelor internaţionale.

Pe 1 noiembrie are loc o sesiune extraordinară a Adunării Generale a

Naţiunilor Unite. Nu Uniunea Sovietică, nu statele arabe au preluat iniţiativa
criticării acţiunilor Franţei, Marii Britanii şi Israelului, ci Statele Unite.
Reprezentantul Egiptului, Omar Loutfi, a acuzat aceste trei state de agresiune
militară, iar reprezentantul britanic, Dixon, a răspuns că scopul Royal Army este să
separe combatanţii şi să protejeze Canalul Suez.]

După ce a propus zadarnic Statelor Unite desfăşurarea unor operaţiuni

militare comune, URSS a lansat ultimatumuri Franţei, Marii Britanii şi Israelului
pe 5 noiembrie. Mareşalul Bulganin denunţa agresiunea şi făcea aluzie la folosirea
unor arme moderne de distrugere, folosite împotriva celor trei state. În Statele
Unite şi în Europa de Vest, ultimatumurile sovietice au creat panică. Preşedintele
Eisenhower l-a sunat pe Anthony Eden şi l-a presat să înceteze operaţiunile
militare. Franco-britanicii au cedat, pierzând controlul asupra Canalului. Pe 7
noimebrie, Adunarea Generală a ONU a votat cu 64 de voturi pentru şi 12 abţineri
crearea unei forţe internaţionale care să înlocuiască trupele franco-engleze.
 În fapt, această decizie a sesiunii extraordinare a Adunării Generale a ONU
este una istorică în sine prin crearea United Nations Emergency Force. La iniţiativa
Canadei, a fost votată o rezoluţie, cu 75 de voturi pentru, zero voturi împotriva şi
19 abţineri, care permitea Secretarului-General, Dag Hammarskjold, să creeze o
forţă militară de voluntari, aflată sub comanda Naţiunilor Unite, care să asigure
pacea în Orientul Mijlociu. Imediat după această a fost votată o rezoluţie, propusă
de 19 state africane şi asiatice care cerea încetarea imediată a conflictului în zona
Suezului.

În ziua de luni, 5 noiembrie, un conflict generalizat, care să includă şi cele

douăSuper-Puteri părea iminent. Uniunea Sovietică făcea referire la folosirea de
către Armata Roșie a forţei pentru a înceta agresiunea din Orientul Mijlociu.
Bulganin, ironic, a mers mai departe şi s-a întrebat cum ar reacţiona Marea Britanie
dacă ea însăşi ar fi atacată de un stat mai puternic, aflat în posesia unor arme foarte
distructive. În aceeaşi zi, paraşutiştii anglo-francezi ocupau Port-Said. A doua zi,
înţelegând că nu au nicio soluţie de ieşi din impas, Guy Mollet şi Anthony Eden au
renunţat şi au acceptat încetarea ostilităţilor. Pe 7 noiembrie Adunarea Generală a
ONU a votat cu 65 de voturi pentru, un vot împotriva (Israel) şi 10 abţineri, o
rezoluţie prin care cerea trupelor Franţei şi Marii Britanii să părăsească teritoriul
egiptean imediat.

Cu toate aceastea, Franţa şi Marea Britanie nu şi-au retras imediat forţele

armate de pe teritoriul Egiptului. A fost nevoie de o nouă rezoluţie a Adunării
Generale a ONU, pe 23 noiembrie, votată cu 63 de voturi pentru, 5 voturi
împotriva şi 10 abţineri, prin care se cerea celor două state să se conformeze
deciziei Naţiunilor Unite din 7 noiembrie. Retragerea trupelor anglo-franceze a
început tocmai pe 3 decembrie şi s-a încheiat pe 22 decembrie.
Pe parcursul operaţiunilor militare, Marea Britanie a dus şi un război al
proapagandei. Cu sediul în Insula Cipru, postul de radio Vocea Marii Britanii, care
se aflasub controlul direct al secţiei de propagandă a Royal Army. Pe lângă
activitatea acestui post de radio, care avea un caracter ralativ oficial, în timpul
crizei şi-au desfăşurat activitatea şi posturi de radio neoficiale, susţinute de
guvernul britanic, dar care nu recunoşteau că prezintă punctul de vedere oficial al
acestui stat. Scopul acestor acţiuni de propagandă era demoralizarea populaţiei
egiptene şi reducerea suportului intern pentru Nasser.

Consecințele Crizei Canalului Suez

Pe parcursul crizei, Statele Unite ar fi putut folosi mai multe strategii pentru
a distrage atenţia opiniei publice internaţionale de la chestiunea canalului. Ar fi
putut atrage atenţia la blocada arabă ilegală asupra Golfului Aqaba, asupra
încurajării de către Nasser a raidurilor teroriste asupra Israelului sau asupra
revoluţiei din Ungaria. Acţionând de parcă chestiunea Suezului era numai de
natură morală, nu şi geopolitica, Statele Unite i-au oferit lui Nasser o victorie
diplomatică necondiţionată. Miezul problemei ţinea însă de definirea noţiunilor.
Conducătorii americani au creionat, pe parcursul desfăşurării crizei, trei principii
care fundamentaupolitica externă a Washington-ului:obligaţiile Statelor Unite faţă
de aliaţii săi erau fixate prin documente legale precise;recurgerea la forţăde către
orice naţiune era inadmisibilăcu excepţia cazului în care era strict definită ca
autoapărare;vocaţia Statelor Unite era de a fi conducătoarea lumii în curs de
dezvoltare.

Din perspectiva decidenţilor politici americani, modul în care fusese

rezolvată criza era un succes al administraţiei Eisenhower deoarece aceasta reuşise
să ducă la încheierea ostilităţilor. Următoarele obiective, pe termen mediu şi lung,
ale Statelor Unite erau să înlăture pericolul redeschiderii conflictului, să păstreze
prestigiul Naţiunilor Unite, să înlăture orice pretext pentru o intervenţie a Uniunii
Sovietice în Orientul Mijlociu, să faciliteze retragerea trupelor anglo-franceze şi să
reducă tensiunea din interiorul NATO.

Dulles a elaborat alături de preşedintele Eisenhower o nouă tactică care să

fundamenteze politica americană faţă de Orientul Mijlociu. Pe 5 ianuarie 1957,
preşedintele a propus Congresului să voteze o rezoluţie comună cu privire la
Orientul Mijlociu, cunoscută sub numele de doctrina Eisenhower. Aceasta
prevedea că preşedintele are puterea de interveni în cazul unui atac comunist
asupra unei ţări din Orientul Mijlociu şi oferea acestor state dreptul la ajutor
economic din partea Statelor Unite, în cuantum de 200 de milioane de dolari.

Astfel, documentul stipula că:Senatul şi Camera Reprezentanţilor Statelor Unite

ale Americii, reunite în Congres, au hotărât să împuternicească pe actualul
preşedinte să colaboreze cu orice ţară sau grup de ţări în întreaga regiune a
Orientului Mijlociu şi să le acorde ajutor în cazul în care acestea dorescacest
ajutor, în problema dezvoltării puterii lor economice, consacratămenţinerii
independenţei naţionale. [...] Preşedintele este împuternicit să realizeze în
întreaga regiune a Orientului Mijlociu programe de ajutor militar faţă de orice
ţară sau grup de ţări din această regiune care doresc un astfel de ajutor. [...] În
acest scop, în cazul când preşedintele socoteşte necesar, Statele Unite sunt gata să
folosească forţele armate pentru a acorda ajutor oricărei astfel de ţări sau grup de
atfel de ţări, care solicită ajutor împotriva unei agresiuni armate a vreuneițări
care se află sub controlul comunismului internaţional. [...] Preşedintele este
împuternicit să folosească în continuare parteacare a rămas din bugetul anului
1957 pentru ajutor economic şi militar pe baza rezoluţiei comune, sumă să nu
depăşească însă 200 de milioane de dolari.
 Afacerea Suez le-a arătatstatelor producătoare de petrol că au la îndemână o
armă puternică a cărei valoare politică nu e de neglijat, dat fiind faptul că interesele
marilor consumatori nu sunt convergente.Ele știude acum căacestemijloace de
acţiune sunt eficace, în special asupra Europei. De asemenea, îşi mai dau seama că
Statele Unite au o politică cu privire la zona arabă diferită de cea a Franţei sau
Marii Britanii şi de faptul că pot conta pe sprijinul, atât politic, cât şi economic şi
financiar, al Uniunii Sovietice, alături de sateliții săi.

O altă consecinţă a Crizei Suezului referitoare la dinamica dintre aliaţii nord-

atlantici a fost susţinerea Canadei pentru Statele Unite, în defavoarea tradiţiei de a
susţine politica externă a Londrei. Criza Suezului va introduce o nouă politică
externă canadiană:aceea de a urmări interesele proprii pe scenă internaţională şi de
a nu susţine necondiţionat politica imperială britanică.

Consecinţa Crizei Canalului Suez a fost eliminarea aproape totală a

influenţei franceze şi britanice din regiune. Cele două superputeri, Statele Unite,
care se bazau pe Iordania şi Arabia Saudită, şi Uniunea Sovietică, care se baza pe
Egipt şi Siria, se aflau faţă în faţă. Criza Suezului i-a făcut pe vest-europeni să
înţeleagă că una dintre premisele NATO, identitatea de interese dintre Statele
Unite şi Europa, era doar parţial validă. Din acest moment, argumentul că statele
vest-europene nu au nevoie de armament atomic deoarece sunt protejate de Statele
Unite se va ciocni de amintirea Suezului. Cancelarul Adenauer, un admirator sincer
a lui Dulles, venea în acţiunile diplomatice americane cu privire la Criza Suezului
un precedent periculos.

Totuşi, nu a existat o ruptură importanta în interiorul NATO. Dulles s-a întâlnit în

decembrie cu Pineau şi Lloyd cu scopul de a trece peste diferenţele de opinii dintre
cele trei state foarte importante ale Alianţei Nord-Atlantice. Ambasadorul
american la NATO, Frederick Nolting, considera că desfăşurarea Crizei Suezului a
arătat o problemă gravă de comunicare în interiorul alianţei, dar prevedea
constituirea unui mecanism de consultare între aliaţi pentru a preveni asemenea
lucruri.

Un aspect esenţial este legătura între cele două crize ale anului 1956:criza
Suezului şi criza maghiară. Două chestiuni sunt importante în această privinţă.
Discutarea ipotezei că acţiunea Uniunii Sovietice cu privire la Revoluţia Maghiară
a fost determinată de CrizaSuezului, în sensul că Moscova ar fi acţionat diferit
dacă cele două crize nu s-ar fi desfăşurat concomitent;diferenţa de opinii dintre
Marea Britanie şi Statele Unite a creat imposibilitatea susținerii unei propagande
active anti-moscovite din partea Washington-ului. Peter G. Boyle, mergând pe linia
argumentativăa lui Robert Kramer, crede că Moscova ar fi intervenit militar în
Ungaria indiferent dacă Criza Suezului ar fi avut sau nu loc. Este aşadar
simplistăideea că din cauza Crizei Suezului, URSS şi-a schimbat politică cu privire
la evenimentele din Ungaria. Hruşciov nu a sesizat criza din Egipt cao oportunitate
de a beneficia de diferenţele de opinii dintre aliaţii occidentali, ci ca un pericol
deoarece un succes anglo-francez în Egipt, coroborat cu o neintervenție a Armatei
Roşii în Ungaria, ar fi fost un dezastru pentru politica externă a Kremlinului.
Referitor la propaganda americană, acealași autor susţine că desfăşurarea crizei
Suezului a distras atenţia opiniei internaţionale de la evenimentele din Budapesta
şiaanulat oportunitatea pe care o aveau Statele Unite de a ataca la nivelul
propagandei Uniunea Sovietică.

Ruptura dintre politica externă americană şi cea anglo-francezădin timpul

crizei pare a avea un rol în determinarea accelerării procesului de constituire a
Comunităţii Europene. Potrivit ministrului de externe francez Christian Pineau,
Adenauer, aflat la Paris, ar fi spus pe 6 noiembrie:Franţa şi Anglia nu vor fi
niciodată puteri comparabile cu Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Şi nici
Germania, de altfel. Lor nu le rămâne decât un mod de a juca un rol decisiv în
lume;anume de a se uni pentru a face Europa. Anglia nu este destul de matură
pentru asta, dar afacerea Suezului o va ajuta să-şi pregătească starea necesară.
Nu avem timp de pierdut:Europa vă va fi revanşa.

Cel mai periculos impact l-a produs Criza Suezului asupra Uniunii
Sovietice. Moscova a reuşit să pătrundă în Orientul Mijlociu, să reprime o revoltă
în Ungaria şi să ameninţe Europa de Vest cu atacuri cu rachete. În timp ce oprobiul
internaţional se focusase asupra Franţei şi Marii Britanii, Uniunea Sovietică
intervenea într-o manieră brutală în Ungaria, lovindu-se doar de condamnări
formale.

Poziția României
România dezvoltase relații economice destul de intense cu Egiptul, încă
din perioada interbelică. România exporta în Egipt mai ales petrol și cereale și
importa în special bumbac. Relațiile diplomatice româno-egiptene au fost
restabilite după al doilea război mondial în aprilie 1947 iar în aprilie 1956, datorită
intensificării schimburilor comerciale, nivelul relațiilor bilaterale româno-egiptene
a fost ridicat la rangul de ambasadă. Primul ambasador român la Cairo a fost
Dionisie Ionescu, iar primul ambasador egiptean la București a fost Hussein
Chawki.

În iunie 1956, o delegație română condusă de locțiitorul ministrului de

comerț exterior vizitează Republica Socialistă Arabă Egipt și semnează un Acord
Comercial pe trei ani. Exporturile R.P.R. către Egipt constau în această perioadă
mai ales în produse industriale sau materii prime prelucrate. Egiptul prezenta
importantă pentru România și prin prisma faptului că tot comerțul său cu state ca
India, China, Birmania, Indonezia, Arabia Saudită și Pakistan tranzita Canalul de
Suez. În 1955, Întreprinderea de Navigație Civilă NAVROM transportase prin
Canalul de Suez o cantitate de 480 000 tone de mărfuri.

Deși România avea interese proprii în regiunea Suezului, atitudinea

R.P.R. față de evenimentele din vara lui 1956 a fost determinată de alte
considerente. Într-o analiză a potențialelor variante de acțiune, iese în evidență
disocierea dintre interesele de stat și cele de partid. În anii premergători crizei
Suezului, R.P.R. a depus mari eforturi pentru reglementarea relațiilor sale cu o
serie de state vest-europene, de unde își putea satisface necesitățile de tehnologie și
mai ales de valută, nu întotdeauna disponibile de la Moscova. România își
reglementase astfel relațiile comerciale și culturale cu Franța și Italia după lungi
runde de negocieri și urmărea dezvoltarea acestor relații și extinderea unor astfel
de contacte și cu alte state vest-europene, ceea ce impunea prudență maximă în
scopul evitării unor posibile tensiuni, mai ales cu Franța, care s-a implicat direct în
operațiunile militare din Egipt, în toamna lui 1956. În același spirit, președintele
S.U.A., D.Eisenhower lansase în 1955 la Geneva un apel pentru intensificarea
schimburilor comerciale Est-Vest, ceea ce reprezenta o oportunitate inclusiv pentru
România să aprofundeze relațiile cu statele apusene. Pe de altă parte însă,
destalinizarea și reconcilierea sovieto-iugoslavă îl așezaseră pe Gheorghiu-Dej
într-o situație dificilă, în care prima necesitatea unor relații strânse cu Moscova.
Gheorghiu-Dej trebuia să-și refacă poziția deținută anterior față de centrul
moscovit, câștigând încrederea lui Hrușciov într-o perioadă în care întregul bloc
sovietic se afla în criză și confuzie. De aceea, posibilitatea unor acțiuni
independente pe planul politicii externe era exclusă.

În același timp, criza Suezului și modul în care a evoluat în toamna lui

1956 atrăgea atenția asupra poziției fragile a statelor „mici”, într-o etapă incipientă
a mișcării de nealiniere. Principala problemă era una principială și viza situația
statelor „mici” în fața unei agresiuni externe și până la un anumit punct, R.P.R. se
putea identifica cu poziția Egiptului. Alinierea la poziția Moscovei, deși
compromitea într-o oarecare măsură eforturile de dezvoltare a unor relații stabile
cu statele situate de cealaltă parte a „Cortinei de Fier”, reflecta totodată interesele
României, de protejare a suveranității statelor „mici” în fața unor potențiale
agresiuni externe.

Moscova adoptă o poziție de sprijinire a Egiptului la scurt timp după

anunțarea deciziei lui Nasser de a naționaliza Canalul. La începutul lui august,
Hrușciov declară că „naționalizarea Canalului Suez este o acțiune pe care un
guvern suveran (...) este îndreptățit să o întreprindă”, afirmând că Uniunea
Sovietică îl susține pe liderul egiptean în problema Canalului de Suez și speră într-
o soluționare pașnică a crizei.

Guvernul R.P.R. își face cunoscută poziția la 12 august, în termeni laconici,

care reflectă spiritul declarațiilor lui Hrușciov. Ziarul „Scînteia” publică o
declarație a Guvernului în care se arată că R.P.R. „consideră că actul Guvernului
egiptean de naționalizare a Companiei Canalului de Suez este un act pe deplin
legal, un drept legitim al Egiptului, ca stat suveran și independent.” Totodată,
R.P.R. protestează împotriva neinvitării sale la Conferința ce fusese convocată la
Londra pentru deblocarea situației din Egipt, arătând că orice decizie luată în
privința Canalului de Suez trebuie să țină seama de interesele tuturor statelor care
participă la comerțul pe canal, nu doar de interesele marilor puteri.

Conferința de la Londra, convocată la 16 august, a încercat să medieze între

pozițiile franco-britanică și egipteană, dar fără sorți de izbândă. Planul S.U.A.,
prezentat de secretarul american de stat John Foster Dulles, susținea caracterul
internațional al apelor Canalului, care urma să fie condus de o administrație liberă,
multinațională, dar cu satisfacerea pretențiilor financiare ale Egiptului. Miniștrii de
externe francez și britanic, Christian Pineau, respectiv Selwyn Lloyd vor accepta
principiile Planului Dulles, însă Dimitri ẞepilov se va opune din partea Moscovei,
acuzând în primul rând neinvitarea Egiptului la Conferință. ẞepilov va arăta că
libertatea navigației și egalitatea vamală trebuie garantate pentru toate vasele,
indiferent de pavilion, dar paza, administrația și întreținerea trebuie să fie
responsabilitatea Egiptului, în virtutea drepturilor sale suverane. ẞepilov a mai
cerut totodată și neutralitatea militară a Canalului. Controversa se referea practic la
dreptul de proprietate asupra Canalului. Egiptul era gata la orice concesii, și
implicit U.R.S.S. atâta timp cât se recunoștea dreptul său de proprietar al Canalului
și la rândul lor, anglo-francezii erau dispuși la orice fel de concesii față de Egipt,
atâta timp cât naționalizarea era anulată.

Reprezentantul Spaniei în cadrul Conferinței de la Londra, Don Alberto

Martin Artajo, va înainta o altă propunere, menită a rezolva spinoasa problemă a
dreptului de proprietate asupra Canalului de Suez. Aceasta viza modificarea
Planului Dulles astfel: în loc de o comisie străină cu participare egipteană, Canalul
ar urma să fie administrat de o comisie egipteană cu participare străină. Artajo a
arătat că propunerea americană privind comisia străină de administrare pleca de la
o premisă discriminatorie la adresa Egiptului, aceea că Egiptul nu ar fi capabil să
asigure buna circulație a vaselor pe Canal, prin forțe proprii.

Cu ocazia vizitei lui Andrew Cordier, asistent executiv al secretarului

general al O.N.U., în R.P.R., diferiți funcționari ai Ministerului Afacerilor Externe
au manifestat preocupări în legătură cu evoluția crizei din Egipt, încercând să afle
poziția organelor executive ale Națiunilor Unite. Cu acest prilej, Cordier a declarat
la București că „pe lângă un aspect național, problema are și un aspect
internațional și într-un anumit moment O.N.U. va fi îndreptățită să discute această
problemă”. Tocmai această abordare în spiritul compromisului a dominat toate
încercările de soluționare pașnică a conflictului în lunile august-septembrie 1956,
însă au eșuat atât din pricina faptului că nu s-au putut stabili limitele
compromisului cât și pentru că Egiptul privea orice soluție negociată drept o
cedare și a opus o rezistență permanentă oricărei soluții.

Se pare că Statele Unite își doriseră la un moment dat chiar implicarea unei
părți, neutre, cu rol de mediator, avându-l în vedere în special pe liderul iugoslav
Tito, după cum arată o notă a Legației R.P.R. la Cairo, semnată de Apostol Petria:
„consilierul de la Ambasada iugoslavă mi-a spus că americanii au vrut ca
mareșalul să joace rolul de mediator între Egipt și țările arabe și Israel dar el nu va
face asta”.

Nasser va respinge însă Planul Dulles și propunerile Conferinței de la

Londra, prezentate de premierul neozeelandez Robert Menzies la Cairo,
continuând politica sa de forță. Într-o declarație, acesta afirma că „Egiptul nu va
accepta niciodată nici o propunere privitoare la reglementarea problemei Canalului
de Suez, dacă ea va însemna stabilirea unui control internațional”. O a doua
conferință convocată la Londra în numele unei nou create Asociații a Beneficiarilor
Canalului de Suez, la care a participat și R.P.R., nu va ajunge la nici o soluție.
S.U.A. au arătat un oarecare dezinteres față de criză, în care nu vedea decât o
jenantă problemă colonială a europenilor, în ciuda eforturilor lui Anthony Eden de
a încadra chestiunea Suezului în contextul politicii de îndiguire.

În aceste condiții, soluția forței părea singura alternativă rămasă

disponibilă. La 5 septembrie era convocată la Paris o întrunire a Consiliului
permanent al N.A.T.O., pentru a dezbate problema Suezului, ceea ce va stârni
aspre critici din partea Uniunii Sovietice, ce privea implicarea N.A.T.O. ca pe o
amenințare. În declarația Guvernului sovietic se reamintea faptul că în Charta
O.N.U. era condamnată folosirea forței în relațiile dintre state și era condamnată
atitudinea anglo-franceză despre care se aprecia că nu face decât să conducă la
escaladarea conflictului. Moscova își reafirma pe această cale sprijinul pentru
Egipt.

Nasser refuza în continuare să facă orice compromis. Ministrul egiptean al

comerțului, Abu Nuseir, declara că țara sa a compromis planurile occidentale de
organizare a unei blocade occidentale, limistând drastic importurile din țările
apusene și semnând un acord comercial cu China. Nasser mai era confruntat și cu
boicotul piloților anglo-francezi aflați în serviciul Companiei Canalului de Suez și
care îndeplineau misiunea de pilotare a navelor care tranzitau Canalul. La 30
august, Hussein Chawki, ministrul Egiptului la București, este primit în audiență
de Aurel Mălnășan, locțiitorul ministrului de externe, pentru a solicita publicarea în
presa românească a anunțului că Administrația Egipteană a Canalului Suez
angajează piloți străini pentru dirijarea traficului pe Canal, după retragerea piloților
francezi și englezi. Chawki va reveni la 6 septembrie ca să mulțumească pentru
publicarea anunțului în presă. Direcția Generală a Navigației Civile din cadrul
Ministerului Transporturilor Rutiere, Navale și Aeriene a înființat o comisie în
vederea recrutării piloților pentru Suez. Primii români care vor pleca în Egipt
pentru a lucra pentru Administrația Egipteană a Canalului Suez au fost căpitanii de
cursă lungă Titus Stănescu și Faustin Carp.

Susținerea pe care R.P.R. o acorda Egiptului se face simțită și la nivel

public. La 26 septembrie 1956, este dată publicității Declarația Consiliului General
al Sindicatelor din R.P.R. în care se afirmă că: „oamenii muncii organizați în
sindicatele din R.P.R. condamnă cu fermitate acțiunile întreprinse de cercurile
imperialiste din unele țări, în urma naționalizării Canalului de Suez.(...). Consiliul
General al Sindicatelor din R.P.R. protestează energic împotriva încercărilor de a
încălca drepturile suverane ale poporului egiptean și consideră că problema
Canalului de Suez trebuie să fie rezolvată pe calea tratativelor.”

Ultima speranță pentru o soluție pașnică era impicarea Națiunilor Unite,

pentru care Statele Unite militau în mod insistent. Marea Britanie și Franța au
propus spre dezbaterea Consiliului de Securitate al O.N.U. o rezoluție privind
controlul internațional al Canalului de Suez, însă măsura avea puține șanse de
reușită, din moment ce Uniunea Sovietică avea drept de veto. Intenția părea a fi
una de epuizare rapidă a mijloacelor diplomatice pentru a putea creea pretextul
pentru o intervenție militară, pe care Londra și Parisul se bizuiau, în pofida
opoziției tot mai clar conturate a opiniei publice.

Diplomația românească urmărea cu atenție direcția în care evolua situația.

Era semnalată la București opinia ambasadorului Argentinei la Roma care credea
că Eden aceentuează pe folosirea forței pentru că nu mai dispune de nici un mijloc
persuasiv, iar ambasadorul Ceylonului în aceeași capitală era de părere că politica
de forță este sortită eșecului.

Discuțiile în Consiliul de Securitate al O.N.U. încep la New York la 5

octombrie, orbitând în jurul ideii unui „control internațional” asupra Canalului. În
ședința din 9 octombrie însă, ministrul egiptean de externe, Mahmud Farzi,
respinge în numele guvernului său proiectul anglo-francez de rezoluție privind
internaționalizarea Canalului. El a propus înființarea unui Comitet de tratative, cu
scopul de a creea un sistem de relații de colaborare între Egipt și statele utilizatoare
ale Canalului, pe baza respectării suveranității Egiptului și un sistem echitabil de
taxe pentru utilizatori din care o anumită cotă procentuală să fie folosită pentru
reparații și dezvoltare. Omologul său sovietic, D.T. ẞepilov, va susține într-o
cuvântare punctul de vedere egiptean, solicitând ca negocierile să se desfășoare pe
baza egalității în drepturi, în direcția identificării unei soluții pașnice pentru
asigurarea bunei navigații pe Canal. ẞepilov cerea excluderea problemei
naționalizării din discuții, apreciată ca fiind doar o chestiune internă, care privea
exclusiv Egiptul.

În zilele de 11-12 octombrie au loc noi dezbateri, dublate de o întrevedere

în patru între miniștri de externe ai Marii Britanii, Franței și Egiptului, alături de
secretarul general al O.N.U., Dag Hammarskjoeld. Cei patru vor conveni asupra
următoarelor principii: navigația pe Canalul de Suez va fi liberă și neîngrădită, se
va respecta suveranitatea de stat a Egiptului, neimplicarea politică în administrarea
și funcționarea Canalului, taxe stabilite în comun acord de Egipt și statele
utilizatoare, arbitraj internațional în caz de litigiu. Aceste principii urmau a
constitui punctul de plecare al negocierilor cu Egiptul.

Selwyn Lloyd nu era însă dispus să renunțe nici acum la ideile sale privind
internaționalizarea. În ședința Consiliului de Securitate din 13 octombrie, când au
fost supuse votului principiile convenite, Lloyd cere să fie supusă la vot, ca o
continuare a acestor principii, și proiectul inițial de rezoluție anglo-francez, care nu
făcea decât să anuleze rezultatele obținute până atunci. Principiile vor fi votate în
unanimitate, cu excepția propunerilor lui Selwyn Lloyd, față de care U.R.S.S. și
Iugoslavia au votat împotrivă. Faptul ilustra încă o dată izolarea în care se găseau
Marea Britanie și Franța.
 În vederea apropiatei sesiuni a Adunării Generale a Națiunilor Unite,
Biroul Politic al P.M.R. s-a întrunit la 19 octombrie pentru a lua în discuție lista
celor ce vor participa la lucrări din partea R.P.R. și s-a convenit ca delegația
română să fie alcătuită din Grigore Preoteasa, Atanase Joja, Silviu Brucan,
Constanța Crăciun și Ion Gheorghe Maurer ca membrii, alături de M. Magheru, E.
Mezincescu, R. Moldovan și B. ẞerban, în calitate de membrii supleanți.

După atacul israelian asupra Egiptului din 29 octombrie și începutul

bombardamentelor anglo-franceze în Egipt în seara de 31 octombrie, România va
adopta rapid o poziție de condamnare fermă a operațiunilor militare. La 1
noiembrie va fi dată publicității „Declarația Guvernului Republicii Populare
Române privind agresiunea anglo-franceză contra Egiptului”. În aceasta se arată că
„acțiunile militare anglo-franco-israeliene constituie un grav atentat la adresa păcii
și securității internaționale în Orientul Apropiat și în întreaga lume. Ele pot
determina pericole pentru toate țările și popoarele. Guvernul R.P.R. își reafirmă
convingerea că problemele Canalului de Suez, la fel ca toate problemele
internaționale litigioase pot și trebuie să fie rezolvate prin negocieri, în
conformitate cu interesele păcii și colaborării internaționale. Guvernul și poporul
român își exprimă toată simpatia pentru poporul și guvernul egiptean care luptă
pentru cauza justă a independenței și suveranității naționale”.

În același spirit, la 5 noiembrie se stabilesc în Biroul Politic directivele

pentru delegația română care urma să participe la sesiunea a IX-a a Adunării
Generale a O.N.U. În privința Crizei Suezului, discursul reprezentanților R.P.R.
urma să condamne agresiunea anglo-franceză contra Egiptului și să exprime
susținerea României pentru Egipt și celelalte țări arabe și africane în lupta contra
imperialismului și colonialismului, precum și susținerea măsurilor de destindere a
relațiilor internaționale în interesul păcii și colaborării între state. Se menționa că
„punerea acestor probleme a fost inițiată cu câteva luni în urmă și coordonată cu
M.A.E. al U.R.S.S.”

Aceleași idei se regăsesc și în „Propunerile de directive” elaborate de Ministerul

Afacerilor Externe pentru delegația română care urma să plece la New York:
„delegația noastră va susține dreptul suveran al Egiptului de a naționaliza Canalul
de Suez, aflat în întregime pe teritoriul egiptean și se va opune oricăror tendințe ale
colonialișilor de a internaționaliza Canalul de Suez, și de a leza drepturile suverane
ale Egiptului”.

Uniunea Sovietică condamnase atacul israelian asupra Egiptului în cei mai

severi termeni, înainte cu câteva ore de intervenția franco-britanică în Suez. Într-o
Declarație a Guvernului sovietic se afirma că „acțiunea Guvernului israelian
reprezintă un act de agresiune armată și o încălcare făŃiẟă a Chartei O.N.U.
Faptele arată că invazia trupelor israeliene s-a făcut cu scopul vădit de a fi folosită
drept pretext de către puterile occidentale, în primul rând de către Anglia și Franța,
pentru a-și aduce trupele pe teritoriile statelor arabe, în special în țara Canalului de
Suez”.

Adunarea Generală a Națiunilor Unite, întrunită la 2 noiembrie, va vota cu

o majoritate covârșitoare o rezoluție care cerea încetarea imediată a focului,
retragerea trupelor dincolo de linia de armistițiu dintre cele două țări și interzicerea
livrării de material de război către beligeranți de către membrii O.N.U. În condițiile
în care raidurile aeriene anglo-franceze asupra Egiptului vor continua, Adunarea
Generală a Națiunilor unite va vota, două zile mai târziu, o nouă rezoluție propusă
de India și susținută de țările din Asia și Africa, prin care se cerea secretarului
general al O.N.U., Dag Hammarskjoeld, să inițieze contacte cu părțile aflate în
conflict, în încercarea de a obține încetarea focului.

La 5 noiembrie, ziua în care paraẟutiẟti anglo-francezi vor ocupa poziții la

Port-Said, în Egipt, Hrușciov transmite o serie de mesaje telegrafice adresate
Statelor Unite, Marii Britanii, Franței și Israelului, în care previne aceste state că
Uniunea Sovietică este gata să trimită voluntari în sprijinul Egiptului și amintește
pe un ton amenințător despre capacitatea sovietică de a lansa un atac cu rachete
asupra Parisului și Londrei. În telegrama adresată lui Eisenhower, Hrușciov afirmă
că „dacă războiul acesta nu este frânat, există pericolul unui, și se poate transforma
într-un, al treilea război mondial.” Deși S.U.A. nu s-au lăsat intimidate de tonul
agresiv al U.R.S.S., presiunile Washington-ului asupra aliaților vest-europeni s-au
amplificat.

Dag Hammarskjoeld va anunța la 6 noiembrie că Marea Britanie și Franța

sunt hotărâte să înceteze focul, dacă Israelul și Egiptul procedează la fel. Adunarea
Generală a O.N.U. va vota a doua zi o nouă rezoluție privind înființarea unor forțe
militare multinaționale care să supravegheze retragerea trupelor anglo-franceze și
israeliene din Egipt și care să asigure libera circulație și paza Canalului de Suez.
Uniunea Sovietică și democrațiile populare au fost singurele state care s-au opus
rezoluției, considerând că trimiterea unor forțe multinaționale pe teritoriul egiptean
ar fi o încălcare a suveranității acestui stat.

Acest aspect a fost soluționat la 12 noiembrie, printr-un acors încheiat între O.N.U.
și Guvernul de la Cairo, care preciza condițiile de aplicare a rezoluției din 7
noiembrie. Acordul prevedea dreptul Egiptului de a-și da consimțământul pentru
fiecare țară care urma să participe la forța multinațională. În aceeași zi, primi cinci
observatori O.N.U. sosesc în Egipt, cu scopul de a supraveghea retragerea anglo-
franco-israeliană.

România va condamna în termeni vehemenți intervenția militară din Egipt.

În „Declarația Guvernului R.P.R. cu privire la propunerile U.R.S.S. în problema
dezarmării și micșorării tensiunii internaționale” publicată la 21 noiembrie, se
afirma că „agresiunea săvârșită de Anglia, Franța și Israel împotriva Egiptului,
bombardarea și masacrarea populației pașnice în scopul acaparării Canalului de
Suez și a răsturnării Guvernului Nasser, care conduce lupta nobilă a poporului
egiptean pentru independență și suveranitate națională au creat pericolul izbucnirii
unui al treilea război mondial. Poporul român privește cu simpatie lupta dreaptă
dusă de poporul egiptean pentru apărarea independenței și integrității patriei
sale(...).” Declarația mai acuză și modul în care puterile agresoare tărăgănează
retragerea din Egipt, sfidând deciziile O.N.U. și opinia publică mondială, și
apreciază că încetarea focului s-a datorat îndeosebi acțiunilor ferme ale Uniunii
Sovietice.

Relațiile bilaterale româno-egiptene au fost strânse pe perioada crizei. La 1

noiembrie Ministerul român al Afacerilor Externe a transmis Legației Egiptului la
București textul Declarației Guvernului R.P.R. din aceeași zi, iar la 2 noiembrie
Hussein Chawki s-a prezentat în audiență la Teodor Rudenco, locțiitorul
ministrului de externe, pentru a mulțumi în numele Guvernului său pentru sprijinul
acordat.

Legația egipteană la București a transmis la rândul său către M.A.E. român

copia „Aide-Memoire”-ului remis de Guvernul egiptean Națiunilor Unite pentru a
cere sprijin contra agresorilor iar nouă zile mai târziu este trimis la M.A.E. un film
documentar intitulat „Atrocitățile agresorilor la Port-Said”, ajuns ulterior la
Direcția Generală a Cinematografiei. Teodor Rudenco îl va informa pe Chawki la
21 decembrie de un ajutor de 40 000 lei constând în medicamente, pe care Crucea
Roșie din R.P.R. urma să-l trimită în Egipt. La sfârșitul lui ianuarie 1957, Chawki
se prezintă într-o nouă audiență la Rudenco, pentru a-i înmâna scrisoarea prin care
Nasser informează că a fost ales președinte prin plebiscitul din 23 iunie 1956.
Chawki a solicitat cu această ocazie, în interes de informare, biografiile
unorpersonalități politice și culturale, schema de organizare a Ministerului român
de Externe, copii ale acordurilor României cu alte state, precum și alte documente
similare.

Guvernul român a manifestat preocupări și față de situația cetățenilor

români aflați în Egipt pe perioada crizei. Ministrul R.P.R. la Cairo, Dionisie
Ionescu, trimitea la București o notă în care informa asupra măsurilor pe care le-au
luat autoritățile egiptene împotriva unor evrei, cetățeni ai mai multor state, acuzați
că ar pune în pericol siguranța de stat a Egiptului și printre care se aflau și trei
cetățeni români. Dionisie Ionescu, care a intervenit în favoarea celor trei, arăta că
„Ministerul Afacerilor Străine egiptean a arătat toată solicitudinea față de
intervenția nostră.”

În contextul unei noi escaladări a tensiunii pe scena internațională, relațiile

R.P.R. cu țările apusene au avut de suferit. România depusese intense eforturi
pentru normalizarea relațiilor sale cu Franța și reușise să ajungă în 1954 la
semnarea unui Acord Comercial și de Plăți prin care erau depășite o parte a
diferendelor dintre cele două părți, apărute după al doilea război mondial.
Schimburile comerciale dintre R.P.R. și Franța, deși aflate sub așteptări,
cunoscuseră un curs ascendent. Pe parcursul lui 1956 însă, relațiile româno-
franceze cunosc noi momente de tensiune, datorate probabil atât deteriorării
relațiilor dintre Paris și Moscova, cât și poziției susținută de România în timpul
crizei din Egipt.

În toamna anului 1956, atitudinea Franței față de România cunoaște o

răcire; diferite proiecte de colaborare româno-franceze trec printr-o perioadă de
stagnare, pe care România o pune pe seama unei rele voințe a părții franceze, dar
care, în fond, nu era decât rezultatul neîncrederii reciproce. Ministrul R.P.R. la
Paris, M. Bălănescu, raporta în noiembrie la București că: „în ultima vizită făcută
la Ministerul Afacerilor Străine francez, acum circa patru săptămâni, am ridicat
problema burselor pentru studenți, așezarea bustului lui Enescu și a plăcii
comemorative, precum și simplificarea formalităților de deplasare. Legația a mai
intervenit de două ori telefonic, cerând răspuns la aceste probleme. Ultima dată,
înainte de evenimentele din Egipt și Ungaria, ni s-a răspuns că este prea târziu
pentru stabilirea de burse în acest an.

Impasul a fost însă doar unul momentan, primele semne ale destinderii
apărând chiar în ultimele zile ale anului 1956. Din pricina dificultăților întâmpinate
în aprovizionarea cu petrol în urma evenimentelor din Egipt, Franța va căuta să
identifice, cel puțin temporar, alți furnizori de combustibili. Astfel, la 30 noiembrie
1956, Deciry și Pillon, consilieri la Legația Franței din București, vor fi primiți în
audiență de către M. Petri, locțiitorul ministrului de externe, unde vor transmite
intenția Guvernului francez de a importa din România, în contul contingentului de
schimburi comerciale prevăzut în Acordul Comercial din 1954, mari cantități de
combustibili. Acestea se cifrau la 150.000t benzină, 150.000t păcură și 100.000t
motorină. Cererea părții franceze a fost înaintată de către M.A.E. Ministerului
Comerțului Exterior, urmând a fi satisfăcută în cursul anului 1957.
Concluzii
Concluziile prezentei analize pot fi structurate pe mai multe paliere. În
primul rând, acţiunile Franţei şi Marii Britanii au fost determinate atât de rolul vital
pe care Canalul Suez îl avea în cadrul economiei acestora, dar şi de rolul de actori
regionali pe care aceste stat şi-l atribuiau în mod tradiţional. După eşecul din 1956,
Franţa şi Marea Britanie vor înceta să mai fie actori relevanţi în Orientul Mijlociu,
care de acum este terenul de înfruntare dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică,
fiind nevoite să caute soluţii noi pentru problemele lumii postbelice:colaborarea la
nivelul continentului european şi buna coordonare cu interesele americane în
interiorul NATO.

Pentru Statele Unite, criza Suezului a reprezentat momentul de asumare a

rolului de putere în Orientul Mijlociu. Doctrina Eisenhower demonstrează că
Washington-ul îşi asumă rolul pe care până atunci îl avuseseră Franţa şi Marea
Britanie în Orientul Mijlociu, decidenţii politici americani devenind conştienţi că
Statele Unite au, după inchierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, nu doar o
vocaţie globală, ci şi obligaţia de a se opune comunismului peste tot în lume,
inclusiv în Orientul Mijloc.

Pentru Uniunea Sovietică, implicată masiv în cealaltă criză a anului 1956,

Revoluţia Maghiară, Criza Suezului a constituit un prilej, la fel ca în cazul Statelor
Unite, de a-şi asuma un rol important în Orientul Mijlociu, dar şi de a-şi sublinia
statutul de Super-Putere, ameninţând direct Franţa şi Marea Britanie. În acelaşi
timp, Moscova a beneficiat de desfăşurarea crizei din Egipt, putând să rezolve, fără
consecinţe, de o manieră brutală criza din Ungaria.

Aşadar, consider că în 1956, prin desfăşurarea Crizei Canalului Suez, se

încheie procesul de reaşezarea a sistemului internaţional de după Al Doilea Război
Mondial. Se încheie astfel o perioadă de tranziţie şi se definesc trăsăturile
fundamentale ale sistemului internaţionale din epoca Războiului Rece, care va
suferi următorea schimbare doar în momentul atunci când regimurile comuniste
din Europa Centrala și de Est se vor prabusi.