CONGRESUL DE

PACE DE LA PARIS
(1856)
Cercel George Cosmin
 Reprezentanti
Congresul de la Paris a avut loc între 13/25 februarie
1856 – 18/30 martie 1856 şi a încercat să pună
bazele unei noi ordini europene după Războiul
Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a
influenţei sale în sud-estul Europei. Pentru ţara
noastră acest Congres a reprezentat momentul
favorabil apărut pe plan internaţional prin care să se
acţioneze decisiv pentru Unirea Principatelor.
Hotărârile lucrărilor Congresului au fost exprimate
în Tratatul de Pace încheiat pe 18/30 martie 1856.
Principalii negociatori, reprezentanţi ai celor şapte
puteri participante au fost: Alexandre Walewski din
partea Franţei, George Clarendon din partea Marii
Britanii, Karl von Buol din partea Imperiului
Habsburgic, Otto von Manteuffel din partea Prusiei,
Alexey Fyodorovich Orlov din partea Rusiei, Camillo
Benso, conte de Cavour, din partea Sardiniei şi
Mehmed Aali Paşa din partea Imperiului Otoman.

Participantii Congresului de la Paris

Contextul
◦Interesul strategic în politica externă a Rusiei a
fost dintotdeauna expansiunea. După ce şi-a
încheiat extinderea în est şi după ce, în urma  aflaţi sub dominaţie otomană). Astfel de-a lungul
Congresului de la Viena, extinderea în vest era
puţin probabilă, Rusia şi-a îndreptat privirea în
sud unde a găsit un teren fertil, veriga slabă
fiind Turcia, aflată în permanent regres de două
secole.
◦Din acel moment pentru diplomaţii europeni a
devenit clar că Rusia a produs defecţiunea
echilibrului puterii stabilit la Viena, iar pretextul
a opri expansiunea Rusiei a fost oferit
de Războiul Crimeii.
◦Pretextele utilizate de Rusia au fost panslavismul şi
panortodoxismul (apărarea creştinilor din Balcani
secolului al XIX-lea, Rusia şi-a sporit permanent
influenţa in sud-estul Europei, cu scopul de a ajunge
la Strâmtori şi a elimina Imperiul Otoman. Faptul că
era un regim autocratic a ajutat la îndeplinirea
acestui obiectiv prin faptul că nu a avut probleme
interne şi a putut să îşi concentreze atenţia cu
predilecţie asupra politicii externe. Totodată, în
timpul mişcărilor de la 1848 a demonstrat că avea
capacitate militară, armata ţaristă fiind cea care a
restabilit ordinea în majoritatea monarhiilor (spre
exemplu înăbuşirea insurecţiei maghiare).
 Problema
Principatelor
Problema Principatelor a fost
pusă în cadrul Congresului
de contele Walewski,
ministrul de Externe al
Franţei.

contele Walewski
Problema Principatelor

Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:

◦ - desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie
colectivă a Marilor Puteri. Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea Dezbaterea
influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor mai putea
străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante.
Astfel, era se stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.
◦ - cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această
măsură a îndepărtat Rusia de gurile Dunării.
◦ - libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei
Europene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influenţa rusească era
o prioritate strategică pentru puterile din centrul Europei.
◦ - suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate
otomană, Principatele nu puteau avea propria politică externă, fapt
ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teritorii nu vor
cădea sub sfera de influenţă rusească.
◦ - armata naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi
asigura ordinea internă.
În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de
interesele lor strategice de politică externă:

- Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea
avea la bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă
singură soarta. Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care
împăratul francez a încercat pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după
Congresul de la Viena din 1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent.
Se înţelege astfel de ce problema Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De
asemenea, unirea Principatelor constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.

- Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o
eventuală unire a Principatelor.

- Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice.
Regatul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia.
Era important pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau
sub stăpânirea sa.
- Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea
unificarea Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei
de Habsburg.

- Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece
Imperiul Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub
pavilion străin nu i se va permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai
avea astfel nici un interes strategic.

- Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.

- Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.

În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor
divanuri ad-hoc.
 Consecinţe
Prin Congresul de la
Paris Marile Puteri au reuşit
să stopeze expansiunea
Rusiei, să amâne
destabilizarea echilibrului
european şi să menţină status
quo-ul. De această situaţie pe
plan internaţional au profitat
Principatele care, în cele din
urmă, în anul 1859, îşi vor
îndeplini idealul unificării.

Tiparul epinal al suveranilor Europei în timpul Congresului

de la Paris, 1856
 Tratatul de la
Paris (18/30
martie 1856)

Tratatul de la Paris a fost semnat la

30 martie 1856 și a pus capăt, în
mod oficial, Războiului
Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-
o parte, și o alianță a Imperiului
Otoman, Regatului Piemontului,
Celui de-al Doilea Imperiu Francez
și Regatului Unit al Marii Britanii
și Irlandei, pe de altă parte.
Tratatul a marcat un uriaș pas
înapoi pentru Rusia și pretențiile
sale de dominație a regiunii.

Războiului Crimeii 
◦ Basarabia rămânea, în continuare, în stăpânirea Imperiului Rus,
dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad și Ismail și, implicit, controlul
asupra gurilor Dunării) era retrocedată Moldovei (art. 20).
Principatele Dunărene – Moldova și Valahia – rămâneau, în mod
oficial, sub suzeranitatea otomană (art. 22). Se înființau și convocau
imediat Adunările ad-hoc care să exprime voința populației cu
Prevederi
privire la organizarea definitivă a principatelor (art. 24) și se Tratatul prevedea respectarea
înființa armata națională pentru menținerea ordinii interne și integrității Imperiului Otoman
asigurarea frontierelor (art. 26). Turcia nu putea interveni în (art. 7), transformarea Mării
principate decât cu acordul puterilor contractante (art. 27). Negre în teritoriu neutru, închis
tuturor navelor militare (art. 11),
pe țărmul mării fiind interzise
◦ Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizarea Insulelor Åland din construirea de fortificații sau
Marea Baltică (art. 33), care aparțineau Marelui Ducat al Finlandei, prezența armamentelor de orice
aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreața Bomarsund fel (art. 13). Era stabilită libera
fusese distrusă de forțele franco-britanice în 1854, aliații dorind să circulație pe Dunăre sub
împiedice rușii să foloseacă aceste insule ca baze militare. supravegherea Comisiei
Europene a Dunării (art. 16).
Harta a Romaniei la Unirea Principatelor Romane.
Prin Congresul de la Paris Marile Puteri au reuşit să
stopeze expansiunea Rusiei, să amâne
destabilizarea echilibrului european şi să menţină
status quo-ul. De această situaţie pe plan
internaţional au profitat Principatele care, în cele
din urmă, în anul 1859, îşi vor îndeplini idealul
unificării.
Consecinte
Pacea de la Paris a confirmat
eșecul politicii țarului Nicolae I:
- Rusia a pierdut controlul asupra
gurilor Dunării;
- Rusia a fost obligată să
abandoneze pretențiile de
protecție a intereselor creștinilor
ortodocși din Imperiul Otoman
(rol pe care îl păstra Franța);
- Rusia și-a pierdut influența
asupra Principatelor Române,
care, alături de Serbia, au primit
un grad sporit de independență.
 BIBLIOGRAFIE
1.Boerescu Vasile, Romania dupa Tratatul de la paris 30 martie 1856, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1957
2.Boicu Lucian, Austria si Principatele Romane in vremea Razboiului Crimeii (1853 – 1856), Ed. Academiei Republicii Socialiste Roamnia, Bucuresti, 1972
3.Ciachir Nicolae, Marile Puteri si Romania 1856 – 1947, Ed. Albatros, Bucuresti, 1996
4.Filipescu Ilarion, Congresele si conferintele in viata internationala, Sibiu, 1994
5.Tarle E. V., Razboiul crimeii, Ed. De Stat pentru Literatura Stiintifica, Bucuresti, 1952
6. Wikipedia
7. Enciclopediaromaniei.ro
Participantii sunt Contele Cavour, Marchizul de
Villamarina, Contele de Hatzfeldt, Benedetti, Mohammed Participantii
Djemil Pasha, Baronul de Brunnow, Baronul de
Manteuffel, Contele de Buol, Baronul de Hübner, Aali
Tratatului de la
Pasha, Contele de Clarendon, Contele Walewski, Contele Paris din 1856
Orloff, Baronul de Bourqueney, Lordul Cowley.
Acestia reprezinta Franta, Marea Britanie, Imperiul Razboiul Crimeii se incheie.
Habsburgic, Prusia, Rusia, Sardinia si Imperiul Otoman.
 CARE SUNT CONSECINTELE
ASUPRA CARORA ESTE SUPUSA
RUSIA?
intrebare