Mihai Eminescu – Floare albastra

Eminescu este ultimul mare poet romantic european, care va exprima in poeziile sale o viziune
antitetica asupra lumii, plecand de la conceptia romantica potrivit careia universul este o unitate a
contrariilor. Ca si ceilalti poeti romantici, el va manifesta interes pentru legenda, mit, simbol, va
cultiva teme precum natura, folclorul, istoria nationala, va evada in trecut, exotic sau vis. Eminescu
va prelucra folclorul si va introduce in poezie limbajul popular si stilul retoric. Poeziile lui vor exprima
atitudinea tipic romantica de melancolie.

Titlul poeziei “Floare albastra” anticipeaza continutul ei. Eminescu preia motivul “florii
albastre”de la poetul german Novalis, in poezia lui floarea albastra se metamorfozeaza si ia chipul
iubitei. Eminescu imbogateste cu noi sensuri acest motiv literar, floarea albastra devenind la el o
metafora a vietii. Poezia este o idila cu dialog ce depaseste statutul poeziilor erotice, aducand tema
creatorului. Iubirea se impleteste cu natura la Eminescu, ea este spiritualizata, casta si nu se poate
realiza decat in vis. Motive precum: visul, padurea, izvoarele sunt specifice decorului poetic
eminescian si imaginarului sau poetic.

Din punct de vedere structural, in poezie identificam patru secvente poetice: primele trei
strofe construiesc planul cosmic, ilustrand universul spiritual al indragostitului. Monologul iubitei
reprezinta reprosul ei adresat celui care e preocupat de cunoastere : “Iar te-ai cufundat in stele/ Si in
nori si-n ceruri nalte ?/ De nu m-ai uita incalte,/ Sufletul vietii mele.”. Cele trei metafore “campiile
asire”, “intunecata mare”, “piramidele-nvechite”, surprind izolarea geniului in plan spiritual.

Cuplul eminescian este antitetic: el apartine planului spiritual, ea planului material; el este
simbolul omului de geniu, ea simbolul omului comun. Iubita incearca sa-l convinga sa renunte la
cautarile din lumea spirituala si sa traiasca iubirea inteleasa ca o alta cale de cunoastere. Cea de-a
doua secventa corespunzatoare strofei a patra exprima consimtamantul tanarului la chemarea
iubitei: “Ah! ea spuse adevarul;/ Eu am ras, n-am zis nimica.”. Prezenta eului liric este exprimata prin
interjectia “Ah!”; epitetul “mititica” exprima inferioritatea femeii in fata geniului, cuvantul capatand
valoare ironica. Daca monologul fetei apare la timpul prezent, comentariul poetului se face la trecut.
Cea de-a treia secventa readuce planul uman si ideea cunoasterii terestre, respectiv strofele V-XII.
Secventa cuprinde un ceremonial de iubire alcatuit din mai multe etape : chemarea in mijlocul
naturii – “Hai in codrul cu verdeata”, asteptarea – “Vom sede in foi de mure”, intalnirea propriu-zisa,
urmata de jocurile de tandrete – “Mi-i tinea de subsuoara”, “Ne-om da sarutari pe cale”, si
cufundarea in somn, in visare. Pastelul terestru este construit cu ajutorul enumeratiei: codrul,
izvoarele, prapastia, trestia. Portretul fetei pune in evidenta frumusetea si gingasia ei. Imaginea ei
exprima prototipul frumusetii feminine, asemanatoare Ilenei Cosanzeana din basmele romanesti.

Comparatia “Voi fi rosie ca marul” surprinde emotivitatea fetei. Folosirea verbelor la viitor sau
conditional optativ ”de mi-i da”, “mi-i tine”, “voi cerca” plaseaza iubirea intr-un plan ipotetic, ideal.
Limbajul este familiar : ”S-apoi cine treaba are” sau “Grija noastra n-aib-o nime”. Epitetul “dulce”
tipic eminescian isi schimba de fiecare data semnificatia si valoarea morfologica: “dulce minune”,
“dulce floare”, “sarutari dulci ca florile ascunse”.

Ultima secventa poetica aduce si concluzia poeziei: iubirea este trecatoare ca si tineretea,
viata: “Si te-ai dus, dulce minune,/ Si-a murit iubirea noastra-/ Floare-albastra! Floare albastra!/
Totusi este trist in lume!”. Apare un sentiment de regret si melancolie specific poeziei romantice.
Constructia exclamativa “Ce frumoasa, ce nebuna” are valoarea unui adjectiv la gradul superlativ
absolut. Repetitia din final “Floare-albastra! Floare-albastra!” surprinde intensitatea trairii, iar
prezenta adverbului “totusi” din ultimul vers implica raportul iluzie – realitate pe care este construita
poezia si strecoara o unda de speranta pentru viitor.

La nivel lexical, poezia se sprijina pe doua campuri semantice: cel al cunoasterii (prin cuvinte
precum cerul, mare, piramide) si cel al naturii (prin cuvinte precum trestie, codru, verdeata).
Prozodia este clasica (ritm trohaic, masura 7-8 silabe, rima imbratisata), incipitul poeziei este abrupt,
construind un simbolism fonetic: “Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri nalte?/ De nu m-ai
uita incalte,/ Sufletul vietii mele.”

In poezie identificam relatii de opozitie intre planul uman si cel cosmic, intre cunoasterea
infinita si cea terestra, intre el si ea, precum si un element de recurenta “floare albastra”, care
evidentiaza efemeritatea lumii.

In opinia mea, poezia “Floare albastra” este o capodopera a romantismului si a operei

eminesciene. Contemporanii lui Eminescu l-au considerat un fenomen inexplicabil in peisajul nostru
literar. Criticul Nicolae Manolescu vede in Mihai Eminescu “un miracol, dar si o sinteza a traditiilor
romanesti”. El ocupa spatiul dintre trecut si viitor, umplandu-l cu personalitatea sa. Eminescu face
salltul de la Alecsandri la Bacovia/Arghezi. El este un simbol national, dar si universal, reflectand ceea
ce este specific poporului sau, dar si ceea ce este comun tuturor popoarelor a un moment dat.