Criza Canalui Suez

1. Scurt istoric

La 25 aprilie 1859, la Port Said, Egipt, incep lucrarile la Canalul Suez, un canal de apa
artificial care urma sa se intinda pe 101 mile, de-a lungul istmului Suez, si sa lege Marea
Mediterana de Marea Rosie. Ferdinand de Lesseps, diplomatul francez care a organizat colosalul
proiect, a dat prima lovitura de tarnacop ce a inaugurat constructia. Inca din antichitate au fost
construite canale artificiale in regiunea Suez, care legau continentul asiatic de cel african.
Lucrarile au inceput in aprilie 1859. Efortul depus pentru construirea canalului a fost colosal.

La inceput, forta de munca folosita s-a ridicat la 20000 de lucratori (felahi), inlocuiti
treptat cu masinarii. In 1867 functionau 60 de excavatoare proiectate special. Chiar si asa, a fost
nevoie sa fie adusi 1500 de terasieri experimentati din Piemont (Italia) pentru a disloca un imens
bloc de piatra la Shaluf. A fost construit un port la Port Said. Pana in momentul in care a fost
deschis canalul in 1869, lucratorii deplasasera 75 mil. de m de pamant. 1A fost una dintre cele
mai mari realizari in materie de constructii civile din secolul al XIX-lea. Conflictele de munca si
o epidemie de holera au incetinit procesul de constructie, iar Canalul Suez nu a fost finalizat
decat in 1869 cu patru ani in urma termenului stabilit initial.

In 1875, Marea Britanie a devenit actionarul majoritar al Companiei Canalului Suez,

dupa ce a cumparat actiunile de la noul guvernator otoman al Egiptului. Sapte ani mai tarziu, in
1882, Marea Britanie a invadat Egiptul, incepand o lunga ocupatie a acestei tari. Tratatul anglo-
egiptean din 1936 a conferit independenta Egiptului, insa Marea Britanie si-a rezervat dreptul de
exploatare a canalului. Canalul Suez a continuat sa prospere, dar dupa cel de-al doilea razboi
mondial a devenit o sursa de disputa intre Egipt, pe de o parte, si Marea Britanie si Franta pe de
alta parte, care il considerau esential pentru aprovizionarea lor cu petrol din Orientul Mijlociu.

2.Cauzele Crizei Canalui Suez

Toate discutiile despre coexistenta pasnica avand ca punct de pornire intalnirea de varf de
la Geneva, din 1955, nu puteau modifica realitatea fundamentala : Statele Unite si Uniunea
Sovietica, indiscutabil puterile dominante ale lumii, erau inclestate intr-o competitie geopolitica2.
Un castig pentru una dintre parti era larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealalta. Pe la
mijlocul anilor 50, sfera de influenta americana in Europa era in crestere si vointa demonstrata a
Americii de a proteja aceasta sfera prin forta militara tinea in frau aventurismul sovietic3. In
1995, la numai doua luni dupa intalnirea de la Geneva, Uniunea Sovietica, prin Hrusciov, a facut
o vanzare masiva de armament catre Egipt, dand arme pe bumbac, aflat atunci in criza de
supraproductie o miscare indrazneata de extindere a influentei sovietice in Orientul Mijlociu.

Conducatorii sovietici nu se poate sa nu fi inteles ca prima lor vanzare de arme

catre o tara in curs de dezvoltare avea sa starneasca nationalismul arab, sa faca conflictul arabo-
israelian si mai greu de stapanit si sa fie perceputa ca o provocare majora la adresa dominatiei

1
Walter Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present (Boston: Houghton Mifflin, 2001),pag. 35
2
Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London: Routledge, 2002),pag. 113.
3
Keith Kyle, Suez: Britain's End of Empire in the Middle East (I B Tauris & Co Ltd, 2003), pag. 92.
occidentale in Orientul Mijlociu. Pana sa se imprastie fumul, Criza Suezului distrusese deja
statutul de Mari Puteri al Marii Britanii si al Frantei. In afara Europei, America avea sa fie
obligata de aici inainte sa asigure cu trupe meterezele Razboiului rece practic de una singura.

Oricat de bine camuflata, vanzarea de arme sovietice in Orientul Mijlociu atingea

un punct nevralgic al Europei Occidentale, in special al Marii Britanii. Dupa India, Egiptul
reprezenta cea mai importanta mostenire a trecutului imperial al Marii Britanii. In secolul XX,
Canalul Suez devenise principala artera de aprovizionare cu petrol a Europei de Vest. Chiar si
asa slabita cum era dupa cel de-al doilea razboi mondial, Marea Britanie, continua sa se
considere puterea dominanta in Orientul Mijlociu, dominatia ei sprijinindu-se pe doi piloni4 :
Iranul, care livra petrol prin intermediul unei companii mixte anglo-iraniene ; si Egiptul, care
servea drept baza strategica. Liga araba fusese promovata in 1945 drept cadru politic al
rezistentei Orientului Mijlociu in fata patrunderii unor forte din afara. Forte britanice
semnificative stationau in Egipt, Irak si Iran. Un ofiter britanic, generalul John Glubb (Glubb
Pasa), comanda Legiunea araba a Iordanului.

In anii 50, aceasta lume a inceput sa se destrame. Primul-ministru iranian

Mossadegh a nationalizat in 1951 industria petrolului si a cerut retragerea trupelor britanice care
protejau complexul petrolier de la Abadan.

3. Desfasurarea crizei

.Suprematia Marii Britanii in Iran nu a mai fost, insa, restabilita niciodata5. In 1952 se
prabusea si pozitia militara in Egipt a Marii Britanii. Un grup de tineri ofiteri exprimand
atitudinea nationalista si anticoloniala care cuprindea intreaga regiune l-a detronat pe coruptul
rege Farouk. Figura lor dominanta era colonelul Gamal Abdel Nasser6.

Personalitate puternica, Nasser a facut apel la nationalismul arab. El se simtise

profund umilit de infrangerea arabilor in razboiul din 1948, cu Israelul. Vedea in crearea statului
evreu punctul culminant al unui secol de colonialism occidental. Era hotarat sa expulzeze din
zona Marea Britanie si Franta.

4
Pierre Leuliette, St. Michael and the Dragon: Memoirs of a Paratrooper, Houghton Mifflin, 1964,pag. 18.
5
David Tal (ed.), The 1956 War (London: Frank Cass Publishers, 2001), pag. 87.
6
http://ro.wikipedia.org/wiki/Canalul_Suez.
 La inceput, nici Marea Britanie, nici America nu au inteles ce reprezenta Nasser.
Ambele natiuni au plecat de la premisa ca impotrivirea lui Nasser fata de politicile lor se datora
vreunui set anume de nemultumiri care puteau fi rezolvate. Marea Britanie cauta sa-l determine
pe Nasser sa-i accepte dominatia istorica, in vreme ce Statele Unite incercau sa-l ademeneasca pe
Nasser spre a lua parte la grandioasa lor strategie de ingradire. Strategia de ingradire presupunea
impotrivire fata de expansionismul sovietic din orice regiune, si de doctrina securitatii colective,
care incuraja crearea unor organizatii similare ca NATO, pentru a face posibila rezistenta in fata
amenintarilor efective sau potentiale. Uniunea Sovietica a sesizat o ocazie de a-si castiga noi
aliati furnizandu-le arme fara a-si asuma responsabilitate pentru guvernarea lor interna. Nasser a
folosit cu inteligenta toate aceste tendinte pentru a-i face pe diferitii competitori sa se confrunte
intre ei.

Marea Britanie a fost prima fortata sa-si abandoneze iluziile cu privire la Orientul
Mijlociu. Baza sa militara din lungul Canalului Suez a fost unul dintre ultimele sale avanposturi
imperiale semnificative, incartiruind vreo 80.000 de soldati. Insa Marea Britanie nu era deloc in
stare sa mentina o forta insemnata in zona canalului in fata opozitiei egiptene si in lipsa
sprijinului american. In 1954, fortata de Statele Unite, Marea Britanie a fost de acord ca pana in
1956 sa-si retraga fortele din baza sa de la Suez.

Ca si alte tari, Egiptul dorea sa obtina atat arme cat si alimente. Nasser a sperat sa
obtina si una si alta de la Occident, dar a fost obligat sa cumpere arme comuniste sau sa continue
fara garantia de care avea nevoie. Ulterior s-a confruntat cu problema daca poate obtine ajutor
economic de la Occident dupa ce a acceptat ajutor militar de la blocul comunist. Raspunsul s-a
dovedit a fi in cele din urma negativ, dar acest lucru a fost indoielnic timp de cateva luni. Testul
a fost Marele Baraj de la Assuan si s-a dovedit ca nu numai Franta, ci si Marea Britanie si Statele
Unite s-au intors impotriva lui Nasser.

Marele baraj a fost construit pentru a transforma economia si societatea Egiptului,

adaugand 860.000 hectare zonei de teren arabil, facan din Nil un rau navigabil pana la frontiera
sudaneza in sud si furnizand electricitatea deservirii intreprinderilor industriale care urmau sa
asigure astfel un mijloc de trai populatiei tot mai numeroase. Barajul avea sa coste 1.400
milioane de dolari, inclusiv 400 milioane in moneda forte, din care Marea Britanie 56 milioane
de dolari si respectiv 14 milioane de dolari imediat, iar cele 130 milioane de dolari ramase mai
tarziu. In 1955, negocierile destinate acestei probleme au decurs fara prea multe obstacole. In
prima jumatate a anului 1956 insa, s-au incheiat. Marea Britanie si Statele Unite au decis sa nu
dea nici o mana de ajutor. Creditul lui Nasser, in ambele sensuri ale cuvantului, a scazut simtitor,
in special ca rezultat al achizitionarii de arme din blocul comunist.

In 19 iulie, Dulles, secretarul de stat al SUA, s-a decis sa puna capat divertismentului.
Cand ambasadorul egiptean a revenit de la Cairo cu instructiuni de a accepta toate propunerile
tehnice americane, Dulles a raspuns ca Washingtonul ajunsese la concluzia ca barajul depasea
posibilitatile economice ale Egiptului7. Nu avea sa fie avansat nici un ajutor.

Ambasadorul francez la Washington, Maurice Couve de Murville (care ulterior

avea sa devina ministrul de externe al lui de Gaulle), a prezis cu exactitate ce urma sa se
intample : Vor face ceva cu Suezul. Este unica modalitate de a starni tarile occidentale.

Inaintea unei multimi uriase adunate in Alexandria in 26 iulie 1956, Nasser i-a dat
raspunsul lui Dulles, exprimandu-si riposta sub forma unui appel la nationalismul arab :

Aceasta, o, cetateni, este batalia in care suntem acum implicati. Este o batalie
impotriva imperialismului si a metodelor si tacticilor imperialismului si o batalie impotriva
Israelului, avangarda imperialismului

Nationalismul arab face progrese. Nationalismul arab triumfa. Nationalismul arab

merge inainte ; el isi cunoaste drumul si isi cunoaste puterile. Nationalismul arab stie care ii sunt
vrajmasii si cine ii sunt prietenii.8

Nationalizarea companiei canalului a oferit Marii Britanii si Frantei o scuza pentru

actiunea de forta pe care voiau sa o declanseze impotriva Egiptului. Cabinetul britanic a alocat 5
milioane de lire sterline ( imperialism platit ) si a decis sa recurga la forta in decurs de o
saptamana, numai ca s-a descoperit ca situatia militara nu ii permitea Marii Britanii sa actioneze
pana la jumatatea lunii septembrie sau fara sa mobilizeze si cadrele de rezerva. Aceasta amanare
a permis Statelor Unite sa intervina. Einsenhower, comandantul fortelor armate, si Dulles au fost
de acord cu guvernele britanic si francez in dorinta lor de a pune canalul sub control

7
Yergin, Daniel (1991). The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power. New York: Simon & Schuster.
8
Solutionarea crizelor internationale- teodor Frunzeti, institutul European, 2006, pag. 17.
international, dar desi nu il agreau pe Nasser, s-au opus folosirii fortei pana cand au fost epuizate
toate metodele pasnice. Eisenhower, care si-a expus parerea in scrisori adresate lui Eden si in
declaratii publice, se opunea in mod structural folosirii fortei si era de asemenea convins ca
recurgerea la forta era nepotrivita pentru ca va antrena sabotarea conductelor de petrol, va
incuraja alti lideri (de exemplu Chiang Kaishek si Syngman Rhee) sa ceara ajutor americanilor
pentru a folosi forta si in cadrul confruntarilor lor si va starni tarile neimplicate impotriva
Occidentului.

Primul-ministru, Eden, era nepotrivit temperamental pentru a lua decizii sub presiune. A
fii succesorul imediat al lui Churchill se va fi dovedit a fi o povara, dar faptul era combinat cu
reputatia pe care si-o castigase Eden, de putere in total dezacord cu fragilitatea sa psihica si
fizica. Vorbind fluent limba araba, el se dezvoltase in perioada dominatiei britanice asupra
Orientului Mijlociu si era hotarat sa-l opreasca pe Nasser, de unul singur, la nevoie9.

Israelul avea motive temeinice sa isi doreasca sa declanseze un razboi impotriva

Egiptului. Raidurile impotriva Israelului facute de fedayeen-ii cantonati in peninsula Sinai au
devenit tot mai indraznete si mai frecvente. Pamantul din apropierea granitelor devenise prea
periculos pentru a fi cultivat, iar guvernul israelian se temea de comiterea unor acte teroriste
chiar si in centrul oraselor. Numai un gest spectaculos putea pune capat acestor atacuri. In plus,
Israelul voia sa distruga blocada araba asupra golfului Aqaba si sa castige astfel o iesire sigura
spre tarile din Asia si Africa din portul Eilat care se afla la capatul golfului ; chiar si legaturile
aeriene ale Israelului cu Africa erau nesigure.

4. Campania din Sinai, 1956

In 29 octombrie, Israelul a navalit in Sinai. Marea Britanie si Franta au cerut ca ambele

parti sa se retraga din Canal, unde trupele israeliene inca nu ajunsesera. In 31 octombrie, Marea
Britanie si Franta au anuntat ca vor reveni pe uscat. Totusi, trupele britanice si franceze nu au
debarcat in Egipt vreme de inca patru zile si nu si-au indeplinit niciodata misiunea de a captura
Canalul in cele cateva zile cat s-au aflat pe uscat.

Ceea ce nu pusese nimeni la socoteala a fost simtul de dreptate al Americii, starnit de

operatiunea asupra Canalului. In 30 octombrie, la 24 de ore de la atacul initial al Israelului,
9
Solutionarea crizelor internationale- Teodor Frunzeti, institutul European, 2006, pag. 34.
Statele Unite au prezentat o rezolutie dura in Consiliul de Securitate, ordonand fortelor armate
ale Israelului sa se retraga imediatinapoia liniilor stabilite ale armistitiului . Nu a fost facuta
nici o cerere de condamnare a terorismului sponsorizat de Egipt sau blocada araba ilegala a
Golfului Aqaba. Cand Marea Britanie si Franta au intrat in conflict in 31 octombrie, Eisenhower
a condamnat implicarea lor intr-un discurs televizat, in aceeasi zi :

De vreme ce este dreptul evident al fiecareia dintre aceste natiuni sa recurga la

asemenea decizii si actiuni, este de asemenea dreptul nostru daca asa ne dicteaza judecata
noastra sa nu fim de acord. Noi credem despre aceste actiuni ca au fost luate gresit. Pentru ca
noi nu acceptam folosirea fortei drept instrument intelept si potrivit pentru reglementarea
disputelor internationale. 10

Aceasta a fost prima si ultima oara cand Statele Unite au votat cu Uniunea
Sovietica impotriva celor mai apropiati aliati ai sai. Eisenhower a spus poporului american ca, in
vederea vetoului asteptat al Marii Britanii si al Frantei in Consiliul de Securitate, el isi va
prezenta cazul inaintea Adunarii Generale, unde vetourile lor nu functionau.

. Actionand de parca problema Suezului ar fi fost cu totul morala si legala si de parca

aceasta nu ar fi avut nici un temei geopolitic, Statele Unite au evadat din realitatea faptului ca o
victorie neconditionata a lui Nasser rezultat in legatura cu care Egiptul nu dadea nici o garantie
privitoare la administrarea Canalului era si o victorie a politicii radicale incurajate de armele
sovietice si sustinute de amenintarile sovietice.

Miezul problemei tinea de definirea notiunilor. Conducatorii Americii au avansat

trei principii e parcursul crizei Suezului, fiecare reflectand adevaruri bine stabilite : obligatiile
Americii fata de aliatii sai erau fixate prin documente legale precise ; recurgerea la forta de catre
oricare natiune era inadmisibila cu exceptia cazului cand era strict definita drept autoaparare ; si,
cel mai important, criza Suezului furnizase Americii o ocazie de a-si urma adevarata vocatie,
aceea de conducatoare a lumii in curs de dezvoltare.

5. Efectele crizei din Suez

10
Calvocoressi Peter Politica mondiala dupa 1945 Editura Allfa, 2000.
 In interval de doua zile de la inceputul crizei Suezului, guvernul prooccidental din Irak a
fost rasturnat si inlocuit cu unul dintre cele mai radicale regimuri din lumea araba, care a condus
in cele din urma la aparitia lui Saddam Hussein. Siria a devenit si ea din ce in ce mai radicala. In
cinci ani, trupele egiptene au intrat in Yemen in ceea ce s-a transformat intr-un efort zadarnic de
a rasturna regimul existent. Din momentul in care, in cele din urma, Statele Unite au mostenit
pozitiile strategice abandonate de Marea Britanie, toata furia radicalismului lui Nasser s-a
dezlantuit impotriva Americii, culminand cu ruperea relatiilor diplomatice, in 1967.

In deceniile urmatoare crizei Suezului, aceste tendinte s-au amplificat. Infierarea

politicilor americane s-a transformat in ritualul conferintelor tarilor nealiniate. Condamnarea
actiunilor sovietice in declaratii publicate la terminarea intalnirilor periodice ale tarilor nealiniate
a fost extrem de rara si prudenta. De vreme ce statistic era improbabil ca Statele Unite sa
greseasca intotdeauna, inclinatia statelor nealiniate trebuie sa fi reflectat un calcul de interese, nu
o judecata morala.

Cea mai profunda consecinta a crizei Suezului s-a propagat de ambele laturi ale
liniei de ruptura din centrul Europei. Anwar Sadat, pe atunci cel mai de seama propagandist al
Egiptului, scria la 19 noiembrie :

Nu sunt decat doua Mari Puteri in lume la ora actuala, Statele Unite si Uniunea
Sovietica Ultimatumul a pus la locul lor Anglia si Franta, ca puteri nici mari, nici puternice.

Aliatii Americii au tras aceeasi concluzie. Criza Suezului ii ajutase sa inteleaga ca

una dintre premisele Aliantei Atlantice identitatea de interese dintre Statele Unite si Europa
nu era decat cel mult partial valabila. Din acest punct inainte, argumentul ca Europa nu avea
nevoie de arme nucleare deoarece putea oricand conta pe sprijinul american se ciocnea de
amintirea Suezului. Marea Britanie, desigur, avusese intotdeauna o retinere particulara. In
privinta Frantei, un articol din 9 noiembrie 1956, din cotidianul francez Le Populaire a
exprimat ceea ce avea sa devina o atitudine franceza constanta : Guvernul francez va lua fara
indoiala in scurt timp decizia de a fabrica arme nucleareAmenintarea sovietica ca va folosi
rachete a imprastiat toate inchipuirile si iluziile. 11

Jucatorii din Criza Suezului nu au fost singurii care au simtit socurile dezavuarii
de catre America a celor mai apropiati aliati ai ei. Cancelarul Adenauer, cel mai bun prieten al
Americii din Europa postbelica, il admira intens pe Dulles. Cu toate acestea, chiar si el a vazut
actiunile diplomatice ale Americii legate de Criza Suezului drept un potential precedent pentru
un anumit tip de aranjament global intre Statele Unite si Uniunea Sovietica al carui prt avea sa
sfarseasca prin a-l plati Europa.

Cel mai periculos impact al Crizei Suezului s-a produs asupra Uniunii Sovietice. In
decurs de un an de la spiritul Genevei , Uniunea Sovietica reusise sa patrunda in Orientul
Mijlociu, sa reprime o revolta in Ungaria si sa ameninte Europa de Vest cu atacul cu rachete.
Pretutindeni, oprobriul international se concentrase asupra Marii Britanii si Frantei, in vreme ce
actiuni mult mai brutale ale Uniunii Sovietice in Ungaria avusesera parte de cel mult condamnari
formale.

Ideologia si personalitatea lui Hrusciov l-au facut sa atribuie comportamentul

american mai degraba slabiciunii decat unui principiu superior. Ceea ce incepuse ca o incercare
de tranzactie de arme cehoslovace cu Egiptul se transformase intr-o strapungere strategica
sovietica majora, care a divizat Alianta Atlantica si a facut natiunile in curs de dezvoltare sa se
intoarca spre Moscova ca modalitate de a-si spori puterea de negociere. Hrusciov era cuprins de
euforie. Excelenta lui stare de spirit l-a propulsat ca intr-o cursa de roller-coaster dintr-o
confruntare in alta, incepand cu ultimatumul Berlinului, din 1958, si sfarsit cu umilirea sa in
timpul crizei cubaneze a rachetelor, din 1962.

Cu toata durerea provocata, criza Suezului marcase ascensiunea Americii pana la

pozitia de conducator al lumii. America a folosit ocazia Crizei Suezului pentru a se elibera de
aliatii pe care intotdeauna ii considerase responsabili pentru pacostea reprezentata
de Realpolitik si pentru devotamentul lor stirbit fata de echilibrul puterii. Dar Americii nu i-a
fost ingaduit sa ramana cea de odinioara. Suezul s-a dovedit a fi initierea Americii in realitatile

11
Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis. Small Groups and a Persistent
Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).
puterii globale, dintre ale carei lectii una este aceea ca golurile sunt intotdeauna umplute si ca
principala problema nu este daca, ci de catre cine. Scotand Marea Britanie si Franta din rolurile
lor istorice in Orientul Mijlociu, America a descoperit ca responsabilitatea pentru echilibrul
puterii in acea regiune cazuse exact pe propriii ei umeri.

In 1957, Egiptul deschide Canalul Suez. In urma retragerii Israelului din teritoriul
egiptean ocupat, Canalul Suez este redeschis traficului international. Totusi, canalul era atat de
plin de ramasite rezultate din Criza Suez incat au fost necesare mai multe saptamani de curatare
de catre muncitorii egipteni si ai Natiunilor Unite, inainte

ca navele mari sa poata naviga pe cursul de apa.

Dupa ce Marea Britanie si Franta se retrasesera in decembrie, fortele Israelului au plecat

in martie 1957. In acea luna, Egiptul a preluat controlul canalului si l-a redeschis pentru
navigatia comerciala. Zece ani mai tarziu, Egiptul a inchis din nou canalul in urma Razboiului de
sase zile si a ocupatiei de catre Israel a Peninsulei Sinai. Canalul a ramas inchis timp de opt ani,
pana cand presedintele egiptean Anwar el-Sadat l-a redeschis in 1975, dupa discutiile privind
incheierea unei paci cu Israelul.

BIBLIOGRAFIE:

1- Walter Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present ,Boston: Houghton
Mifflin, 2001,format pdf. De pe site-ul http://www.ccis.edu/files/onlinesyllabi/syllabi-15-
53/hist358a.pdf

2- Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London: Routledge, 2002),
accesat de pe pagina http://library.thinkquest.org/04oct/01218/colonisation/why.html
 3- Keith Kyle, Suez: Britain's End of Empire in the Middle East (I B Tauris & Co Ltd,
2003), accesat de pa pagina
http://library.thinkquest.org/04oct/01218/colonisation/why.html

4- Pierre Leuliette, St. Michael and the Dragon: Memoirs of a Paratrooper, Houghton
Mifflin, 1964

5- David Tal (ed.), The 1956 War (London: Frank Cass Publishers, 2001)

6- http://ro.wikipedia.org/wiki/Canalul_Suez.

7- Yergin, Daniel (1991). The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power. New York:
Simon & Schuster.

8- Solutionarea crizelor internationale- teodor Frunzeti, institutul European,

2006,accesat de pa pagina
http://library.thinkquest.org/04oct/01218/colonisation/why.html

9- Calvocoressi Peter Politica mondiala dupa 1945 Editura Allfa, 2000,accesat de pe

pagina web www.nationmaster.com

10- Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis. Small Groups
and a Persistent Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003). Accesat de pe pagina
www.nationmaster.com