ACCIDENTUL DE NAVIGATIE –

REPERE ISTORICE ALE REGLEMENTARILOR

In aproape un secol de navigaţie modernă s-a constatat că accidentul de

navigaţie, în cele mai frecvente situaţii, se datorează culpei comandantului sau
celorlalţi membrii ai echipajului, care constă în încălcarea regulilor de navigaţie, în
anumite împrejurări de fapt.
Regulile de navigaţie sunt prevăzute în regulamente internaţionale, în
legislaţiile naţionale sau au fost consacrate de practica marinărească în conducerea
navei.
In secolele al XV-lea-al XlX-lea, regulile de navigaţie au fost stabilite, în
general, de practica marinărească engleză, fiind incluse chiar în acte normative care
prevedeau şi sancţiuni pentru navigatorii care le încălcau. La sfârşitul secolului al
XlX-lea şi începutul secolului XX, transportul mărfurilor şi persoanelor pe mare, ca
urmare şi a avantajelor pe care le prezenta, a căpătat o pondere însemnată faţă de
celelalte modalităţi de transport. Era evident că pe măsură ce traficul s-a dezvoltat
considerabil şi numărul accidentelor de navigaţie se va afla în creştere. în aceste
condiţii era absolut necesară uniformizarea regulilor de navigaţie, menite a preveni
coliziunile. Intenţia de uniformizare s-a realizat la Conferinţa de la Bruxelles din
19101, când a fost adoptat primul regulament pentru prevenirea accidentelor de
navigaţie pe mare prin care s-a reuşit nu numai uniformizarea regulilor de navigaţie,
dar şi internaţionalizarea acestora.
După primul pas făcut la conferinţa menţionată, Organizaţia Maritimă
Internaţională, prin studiile făcute, a conchis că regulile de navigaţie trebuie să
suporte modificări. Deoarece organizarea unor conferinţe internaţionale, în mod
firesc, era dificil de realizat, s-a optat pentru introducerea regulilor de navigaţie
maritimă într-o anexă, creându-se astfel posibilitatea amendărilor de către I.M.O.2
Soluţia a fost adoptată la Convenţia internaţională pentru salvarea vieţii umane pe
mare, care a avut loc la Londra în anul 1929, iar în anul 1948, la Conferinţa
internaţională care a avut loc tot la Londra, a fost adoptat Codul regulilor
internaţionale pentru prevenirea accidentelor de navigaţie pe mare, prin care au fost
amendate regulile din 1910.

1
Convenţia internaţională pentru unificarea unor reguli de drept privind coliziunile între nave, Bruxelles, 1910, la care România
a aderat prin Actul de aderare din 1913, publicat în M. Of. nr. 231 din 17 ianuarie 1913.
2
Abrevierea din limba engleză a denumirii Organizaţiei Maritime Internaţionale.
 Ca urmare a introducerii în navigaţia maritimă a unor mijloace tehnice avansate,
menite să prevină coliziunile, la Conferinţa de la Londra din 1960, în regulament a
fost reglementată folosirea radarului. în deceniul al Vll-lea au apărut în transportul
maritim nave cu viteze şi tonaje din ce în ce mai mari, care au creat posibilitatea
producerii unui număr însemnat de accidente de navigaţie.
Pusă în faţa acestei situaţii, Organizaţia maritimă internaţională a luat iniţiativa
convocării, tot la Londra, în 1972, a unei conferinţe pentru a aproba o nouă
reglementare. Noul Regulament internaţional pentru prevenirea accidentelor de
navigaţie pe mare cuprinde reglementări cu privire la veghe, viteza de siguranţă,
dispozitive de separare a traficului, manevra navei privilegiate, pericolul de
coliziune, manevre pentru evitarea coliziunii, nava care ajunge din urmă o altă navă,
nave privind drumuri opuse etc.
Tot ca o noutate, noul regulament statuează că regulile pe care le prevede se
aplică şi navelor aflate în rada portului ori apele interioare, cu condiţia ca în legislaţia
naţională să nu fi fost prevăzută o altă reglementare.
Regulile cuprinse de acest act normativ internaţional au suferit mai multe
amendamente, cele mai importante fiind făcute în 1983 şi 1987. Pentru examinarea
cauzelor producerii accidentelor de navigaţie, considerăm că ar fi util să ne aplecăm,
fară a intra în detalii tehnice, asupra regulilor a căror nerespectare se soldează în
multe situaţii cu producerea accidentelor de navigaţie, în special a coliziunilor.