Reglementări juridice internaţionale privind

protecţia mediului marin

1. Introducere

Înainte de anii `70, cuvintele de protecţia mediului şi politica mediului erau

noţiuni la fel de necunoscute ca şi cea de dreptul mediului. Cu timpul însă, guvernele
statelor, organizaţiile şi organismele internaţionale au acordat atenţie acestui domeniu
atât de important. Pornind de la realitatea după care calitatea vieţii pe Pământ este
dependentă de calitatea mediului, protejarea şi dezvoltarea mediului trebuie să constituie
una dintre preocupările contemporane prioritare.
Protecţia şi ameliorarea mediului este o sarcină naţională şi internaţională, o
preocupare primordială pentru toate guvernele, ce implică un complex de eforturi
materiale, financiare, politice, juridice, ştiinţifice şi organizatorice.
Protecţia mediului are ca scop înlăturarea influenţelor negative asupra mediului
natural şi artificial, asupra ecosistemului ca un tot unitar, reducerea şi eliminarea efectelor
poluării.
Protejarea ecosistemelor se face printr-un complex de activităţi umane care au ca
scop principal ocrotirea omului, ca parte integrantă a comunităţilor de viaţă
interdependente.
Protecţia mediului poate fi definită ca fiind o activitate umană ce are ca scop
concret prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ.
Condiţie esenţială şi indispensabilă vieţii, supravieţuirii şi bunăstării oamenilor,
nesubstituibilă cu nici un alt produs, apa acoperă o bună parte din suprafaţa Terrei
(aproape 71%, circa 1400 milioane km3 de apă, din care 97% sunt ape sărate, respectiv
mări şi oceane şi doar 3% sunt ape dulci aflate în calote de gheaţă, spaţii subterane,
lacuri, fluvii, râuri, atmosferă, etc.).
Mările şi oceanele au fost considerate mult timp ca fiind punctul "terminus" al
scurgerilor poluante de pe uscat, iar prin imensitatea lor ca fiind cei mai mari digeratori
de poluanţi. Cauzele poluării marine sunt diverse şi ele pot fi: voluntare (deversări de
reziduuri uleioase sau radioactive, incinerarea de reziduuri, imersia de deşeuri, experienţe
nucleare, etc.) şi accidentale (provocate de regulă de naufragiile petroliere care
provoacă "mareea neagră" cu efecte dezastruoase asupra florei şi faunei).
Preocupările vizând protecţia mediului marin împotriva poluării sunt vechi; încă
din 1926 o Conferinţă reunită la Washington a elaborat un proiect de Convenţie vizând
limitarea deversărilor de amestecuri grase în mare.
Poluarea mediului marin a devenit o problemă universală, globală, indiferent dacă
poluarea are caracter regional sau mondial, iar diversitatea poluanţilor şi a surselor de
poluare face ca măsurile de protecţie în domeniu să fie greu de stabilit. Protejarea
mediului marin se face în mare măsură cu ajutorul unor instrumente juridice
multilaterale, universale şi regionale, prin care se încearcă coordonarea activităţii statelor
în cadrul conferinţelor şi organismelor internaţionale ce au loc în astfel de scopuri.
Chiar dacă poluarea cea mai spectaculoasă este cea provocată de mareele negre,
sunt şi alte surse de poluare la fel de periculoase, însă mai perfide. În jur de 40% din
poluarea marină este de origine telurică, 30% este datorată poluării atmosferice, 11% este

2
produsă de mările şi oceanele planetei, 10% este datorată diverselor deversări în mare, iar
circa 8 procente reprezintă alte cauze naturale.1
2. Măsuri de protecţie a mediului marin

2.1. Convenţii de referinţă în domeniul protecţiei mărilor şi oceanelor

Dreptul internaţional s-a preocupat la început numai de aspectele privitoare la

delimitarea teritoriilor marine şi mai puţin de protecţia mărilor şi oceanelor împotriva poluării.
Astfel, convenţiile internaţionale din 1958 asupra dreptului mării, semnate la Geneva, au
definit doar principiile de delimitare a teritoriilor statelor suverane, însă nu au abordat aspecte
referitoare la poluarea marină2.
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării de la Montego Bay, din 10
decembrie 1982, abordează de o manieră mai completă problema poluării marine 3. În
conţinutul său a fost dedicată o parte specială (partea a XII-, respectiv art.192 - 237)
„protecţiei şi prezervării mediului marin”. Potrivit prevederilor convenţiei, „statele
membre trebuie să ia, singure sau în colaborare, toate măsurile necesare pentru
prevenirea, reducerea şi ţinerea sub control a poluării mediului marin, indiferent de
sursa de poluare”. Aceste măsuri au în vedere toate sursele de poluare şi trebuie să ţină
seama de existenţa ecosistemelor rare şi de habitatele speciilor ameninţate.
Convenţia de la Montego Bay prevede dreptul statului riveran de a adopta reglementări
privind trecerea inofensivă prin apele sale teritoriale, în special pentru protecţia mediului,
precum şi pentru prevenirea, reducerea şi controlul poluării.

2.2. Convenţiile referitoare la prezervarea mediului marin

În 1954 a fost semnată Convenţia de la Londra pentru prevenirea poluării mărilor

cu hidrocarburi a avut ca obiect reducerea poluării datorate operaţiilor de curăţare a
petrolierelor4. Deversările de hidrocarburi nu erau însă interzise decât în anumite zone din
apropierea ţărmurilor. În anii 1962, 1967 şi 1971 au fost formulate mai multe
amendamente, în scopul întăririi dispoziţiilor aplicabile în astfel de situaţii. Punctul slab
al acesteia era că ea lăsa în grija statelor definirea şi aplicarea sancţiunilor la regimul
stabilit de actul internaţional.
Convenţia a fost înlocuită de Convenţia MARPOL, adoptată tot la Londra, la 2
noiembrie 1973. Din punct de vedere tehnic, noul act internaţional era criticabil chiar la data
adoptării sale, astfel că a fost amendat printr-un protocol din 1978.
Noua convenţie are vocaţie universală şi are ca obiectiv să pună capăt poluării
internaţionale a mediului marin prin deversarea de hidrocarburi.
Convenţia a fost amendată, în funcţie de problemele apărute sau de progresul
tehnologic, în special ca urmare a naufragiului navelor Erika şi Prestige.

1
Catherine Roche, “Droit de l’environnement”, Editura «Gualino » Paris, 2006, pag.279.
2
Este vorba de 4 convenţii referitoare la dreptul mării: convenţia cu privire la delimitarea mării teritoriale şi a zonei
contigue, convenţia asupra apelor marine internaţionale, convenţia asupra pescuitului şi conservarea resurselor
biologice ale mării largului mării şi convenţia asupra platoului continental.
3
Convenţia a fost semnată la Montego Bay, în Jamaica, la 10 decembrie 1982 şi a intrat în vigoare la 16.11.1994.
4
Convenţia a intrat în vigoare la 16 iulie 1958

3
 Convenţia cu privire la intervenţia în largul mării în caz de accident antrenând
sau putând antrena poluarea cu hidrocarburi5 a fost adoptată la 29 noiembrie 1969, la
Bruxelles. Ea permite statului riveran să intervină în caz de ameninţare gravă sau
iminentă, în scopul remorcării, ancorării sau distrugerii navei accidentate în largul mării,
după consultarea statului pavilionului.
Convenţia internaţională cu privire la pregătirea, răspunsul şi cooperarea în caz de
poluare cu hidrocarburi6, a fost adoptată la Londra la 30 noiembrie 1990. Ea impune statelor
să elaboreze planuri naţionale pentru a fi în măsură să acţioneze rapid în cazul producerii unei
poluări, să vegheze ca navele să aibă la bord planuri de urgenţă pentru astfel de cazuri şi să
colaboreze în astfel de situaţii.
Convenţia cu privire la prevenirea poluării mărilor rezultând din imersiunea
deşeurilor, adoptată la Londra la 29 decembrie 19727 instituie un sistem de liste prin care
clasifică deşeurile în trei categorii. Deşeurile din Lista I sunt interzise a fi aruncate în mare,
cele din Lista II pot fi deversate pe baza unui permis special, iar deversarea deşeurilor din Lista
III este supusă unui permis.
Convenţia cu privire la controlul şi gestionarea apei de balast a navelor, precum şi a
sedimentelor conţine mai multe dispoziţii cu privire la instalaţiile de recepţie pentru ape de
balast din porturi, inspecţia navelor, asistenţa tehnică, etc.

2.3. Deversările de substanţe poluante în apele marine

Un prim act normativ în acest domeniu este Directiva Consiliului Uniunii

Europene nr.95/21/CE, din 19 iunie 1995, referitoare la aplicarea pentru navele care
fac escală în porturile Comunităţii sau în apele importante ale statelor comunităţii, a
jurisdicţiei naţionale a acestora, a normelor internaţionale referitoare la securitatea
maritimă, la prevenirea poluării şi la condiţiile de viaţă şi de muncă la bordul
acestora8.
Obiectivul directivei a fost acela de a armoniza condiţiile de aplicare navelor în
cauză a normelor internaţionale referitoare la securitatea maritimă, prevenirea poluării şi
la condiţiile de viaţă şi de muncă la bordul navelor.
La 27 iunie 2002 a fost adoptată Directiva nr.2002/59/CE referitoare la punerea
în funcţiune a unui sistem comunitar de informare şi de urmărire a traficului navelor,
destinat să crească siguranţa şi eficacitatea traficului maritim.
Directiva viza modificarea legislaţiei comunitare referitoare la organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Europene pentru Securitate Maritimă9 şi punerea în aplicare a unor
proceduri de semnalare şi urmărire a navelor.
În ceea ce priveşte petrolierele, a fost adoptat Regulamentul nr.417/2002/CE al
Parlamentului şi Consiliului din 18 februarie 2002 referitor la introducerea accelerată a

5
Convenţia a intrat în vigoare la 6 mai 1975 şi numără în prezent 77 de state. După adoptate, actul internaţional a
fost amendat printr-un protocol cu privire la substanţele periculoase, la 2 noiembrie 1973.
6
Convenţia a intrat în vigoare la 13 martie 1995.
7
Convenţia a intrat în vigoare la 30 august 1975, iar în prezent numără 82 de state-părţi.
8
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 157 din 07.07.1995.
9
Agenţia Europeană pentru Securitate Maritimă a fost înfiinţată în anul 2002 şi are ca atribuţii să sprijine Comisia
Europeană în elaborarea, revizuirea şi punerea în aplicare în mod eficient a legislaţiei comunitare, precum şi de a
asigura asistenţă de specialitate statelor membre ale Comunităţilor Europene.

4
prescripţiilor privind obligativitatea corpului dublu sau a unor cerinţe echivalente de
proiectare pentru navele petroliere cu corp simplu10. Obiectivul acestui regulament îl
constituie grăbirea adoptării de norme legale în scopul reducerii riscului de poluare accidentală
cu hidrocarburi în apele maritime europene, stabilind un calendar de retragere a navelor simplu-
corp.
Pentru situaţiile de deversare voluntară în apa mării a reziduurilor rezultate ca urmare a
spălării vaselor de transport, a fost adoptată Directiva nr. 2000/59/CE din 27 noiembrie 2000
privind instalaţiile portuare de primire a deşeurilor rezultate din exploatarea navelor şi a
reziduurilor rezultate din mărfurile transportate11.
Directiva urmăreşte aceleaşi obiective ca şi Convenţiile de la Bruxelles din 1969
şi 1971, respectiv reducerea poluării de către nave. Spre deosebire de convenţie – care are
în vedere deversările în largul mării -, directiva se concentrează asupra trecerii navelor
prin porturile Uniunii Europene şi abordează într-o manieră detaliată responsabilităţile
juridice, financiare şi practice ale diferiţilor operatori.
La 20 decembrie 2000 a fost adoptată Decizia Parlamentului European şi a
Consiliului Uniunii Europene nr.2850/2000/CE referitoare la adoptarea unui cadru
comunitar de cooperare în domeniul poluării marine accidentale sau intenţionate12.
Decizia are în vedere deversările de substanţe nocive în mediul marin, provenind de la
nave, în estuare sau de pe litoral.
Pentru a acoperi unele lacune existente şi pentru a garanta securitatea maritimă a
fost adoptată Directiva 2005/35 din 7 septembrie 2005 referitoare la poluarea cauzată de
nave şi introducerea sancţiuni în caz de infracţiuni13. Ea dispune că deversarea de substanţe
provenind de la nave, contravenind dreptului comunitar, constituie o faptă penală şi
trebuie aplicate sancţiuni penale sau administrative dacă persoanele în cauză sunt
considerate vinovate de a fi acţionat intenţionat sau din neglijenţă.
Conform Directivei 2005/35, deversările de hidrocarburi sau de anumite substanţe
lichide nocive provenind de la nave trebuie să fie considerate ca o infracţiune şi
sancţionate în consecinţă.
Pentru definirea regimului sancţiunilor penale aplicabile în cazul
comportamentului incriminat de către Directiva 2005/35/CE, a fost adoptată Decizia-
cadru nr.2005/667/JAI, din 12 iulie 2005, vizând întărirea cadrului penal pentru
sancţionarea poluării cauzate de către nave14.
Potrivit Deciziei-cadru, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să asigure ca
deversările ilegale de substanţe poluante, participarea şi instigarea la astfel de fapte să fie
sancţionate penal. Sancţiunile adresate persoanelor juridice pot include, în special,
amenda, interdicţia permanentă sau temporară de a exercita o activitate comercială,
punerea sub control judiciar.

10
Regulamentul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L249 din 01/10/2003).
11
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 332 din 28.12.2000
12
Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 332 du 28.12.2000
13
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 255 du 30.9.2005 şi a intrat în
vigoare la data publicării.
14
Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 255 du 30.09.2005.

5
3. Răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului

3.1. Aspecte teoretice cu privire la răspunderea pentru prejudicii cauzate mediului

3.1.1. Consideraţii generale

Normele juridice ar fi fără efect în lipsa instituţiei răspunderii juridice. Răspunderea
juridică este prezentă în toate ramurile dreptului şi sugerează ideea de sancţiune pentru
încălcarea normei de conduită şi/sau de reparare a pagubei generate.
Instituţia răspunderii este una vie15, care evoluează odată cu societatea omenească. În
cazul normelor de protecţie a mediului evoluţiile sunt determinate în special de multiplicarea şi
diversificarea riscurilor ecologice.

3.1.2. Elementele generale ale răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului

a) Existenţa unei fapte ce are ca efect un prejudiciu adus mediului. Aceasta poate
consta fie într-o conduită ilicită, fie o faptă legală, dar ale cărei urmări au efecte prejudiciabile
pentru mediu.
Aspectul specific pentru dreptului mediului este că angajarea răspunderii se face pe
temeiul culpei (răspunderea subiectivă), cât şi în afara oricărei culpe, pe temeiul riscului
(răspunderea obiectivă).
Cauzele care înlătură caracterului ilicit al unei fapte din dreptul civil operează şi în
cazul răspunderii subiective din dreptul mediului.
b) Existenţa unui prejudiciu adus mediului, ca efect negativ, cuantificabil, al daunelor
asupra mediului, sănătăţii oamenilor sau bunurilor. Poate fi material sau moral, direct sau mediat,
dar pentru a angaja răspunderea este necesar să fie cert şi actual. Prejudiciul trebuie să poată fi
exprimat valoric (în cifre), cu excepţia cazului în care putem aplica regula „restitutio in
integrum”.
Unii autori16 susţin că dreptul trebuie să ia în calcul şi prejudiciile aduse unor valori
care se află în afara circuitului civil, prejudiciul fiind „convertit” în pagube cu valoare
economică. Pot fi citate situaţiile în care degradările aduse mediului marin au fost „traduse” în
pierderi pentru activităţile de pescuit şi turistice.
c) Trebuie dovedită legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată şi prejudiciu.
Distanţele în teren şi în timp, ca şi combinarea unor factori poluanţi pot crea dificultăţi în
stabilirea legături de cauzalitate. Este foarte posibil ca adevăratele efecte, în special apariţia de
cancere sau accelerarea evoluţiei acestora, să se manifeste după abia zeci de ani mai târziu17.
d) Autorul poluării trebuie să fie identificat, în sensul juridic al termenului, pentru că
aplicarea principului „poluatorul plăteşte” ar fi altfel imposibilă. Distanţa dintre sursa poluării şi
locul prejudiciului poate crea dificultăţi în identificarea autorului.
e) Culpa autorului faptei, respectiv caracterul ilicit al faptelor reprezintă o condiţie
pentru răspunderea subiectivă şi constă într-o conduită reprobabilă a autorului. În cazul

15
Daniela Marinescu în Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007, pag.621.
16
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ediţia a II-a, editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, pag.675.
17
Ca exemplu, accidentul de la Cernobîl, din 26.04.1986, nu a generat în perioada următoare producerii acestuia decât câteva
zeci de decese, însă el poate provoca pe termen lung, direct sau indirect, numeroase alte victime (zeci de milioane de cancere).

6
răspunderii obiective nu mai subzistă interesul de a se stabili culpa autorului, elementul
subiectiv fiind indiferent pentru existenţa răspunderii.
3.2. Răspunderea statelor pentru prejudiciile cauzate mediului

3.2.1. Unele particularităţi ale răspunderii statelor

Angajarea răspunderii unui stat pentru prejudicii aduse mediului poate interveni pentru
fapte sau acte ilicite internaţional, precum şi pentru consecinţe prejudiciale decurgând din
activităţi neinterzise de dreptul internaţional18.
În prima situaţie, este vorba de o conduită contrară unei norme internaţionale care
leagă statul - tratat, convenţie sau alt izvor de drept internaţional.
În cea de a doua situaţie, statele sunt responsabile pentru prejudiciile provocate mediului
în cazul unor acte sau fapte licite, dar care au ca efect vătămări aduse mediului înconjurător.
Răspunderea statului „poluator” rezultă din încălcarea unor principii ale dreptului
internaţional, în principal a celui referitor la egalitatea suverană, precum şi a regulii de drept
internaţional ce interzice abuzul de drept19.
Dreptul statului de a nu suferi pagube prin activităţile desfăşurate sub controlul altui stat
a fost consacrat în jurisdicţia internaţională în afacerea Corfu. În acest caz, prin Hotărârea din 9
aprilie 1949, Curtea Internaţională de Justiţie a statuat că „nici un stat nu poate utiliza
teritoriul său în scopul realizării unor acte contrare drepturilor altor state”.
Declaraţia adoptată la Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la mediu, (Stocholm,
1972), principiul 21 menţionează obligaţia cu caracter general a statelor de a proteja factorii
de mediu, oriunde în lume. Umanitatea este astfel îndreptăţită să acţioneze oriunde în lume,
pentru că mediul reprezintă un patrimoniu comun al omenirii, faţă de care există obligaţia de a
asigura condiţii normale de existenţă şi dezvoltare, pentru generaţiile prezente şi pentru cele
viitoare20.
În cazul încălcării unor tratate internaţionale special încheiate pentru a asigura protecţia
mediului, fiecare stat-parte are dreptul de a supraveghea modul de aplicare a actului, iar dacă
constată o încălcare a clauzelor acordului poate să solicite respectarea actului internaţional,
chiar dacă el nu a suferit un prejudiciu direct21.
În cazurile în care activităţile desfăşurate sub autoritatea statelor respectă anumite
standarde şi condiţii stabilite de organizaţii internaţionale special investite cu competenţă în
anumite domenii, standardele în cauză ar putea fi invocate, dar nu ca reguli de drept ci în
calitate de criteriu al unei conduite diligente de care trebuie să dea dovadă toate statele în
privinţa activităţilor de natură a crea un risc grav, producător de daune transfrontiere22.
În literatura de specialitate dedicată răspunderii statelor, unii autori23 pun în discuţie şi
problema modului în care un stat asigură protecţia cetăţenilor săi împotriva acţiunilor
poluatoare ale unui alt stat. În aceste cazuri, autorităţile statului, sesizate de cetăţeanul păgubit,
ar trebui să formuleze o reclamaţiei internaţională contra guvernului responsabil de poluare,
prin care să fie angajată responsabilitatea internaţională a acestuia. Procedura, denumită
„protecţia diplomatică”, este consacrată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, în
18
Beatrice Onica-Jarka şi alţii, „Drept internaţional public”, Editura All Back, Bucureşti, 2006, pag.166.
19
Alexandre Kiss, „Droit international de l'environnement”, Editura Pedone, Paris, 1989, pag.73.
20
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa,Bucureşti, 1997, pag.367.
21
Ar fi o astfel de situaţie în cazul în care, de exemplu, un stat deversează deşeuri în mare, violând astfel obligaţiile
convenţionale pe care şi le-a asumat.
22
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., pag.380.
23
A. Kiss, „Droit international de l’environnement”, Editura A. Pedone, Paris, 2004, pag.105.

7
cauza Mavrommatis24 (prin Hotărârea din 1924). Totuşi, statul trebuie să acţioneze în apărarea
resortisantului său cu respectarea unor reguli25:
a) faptul celuilalt stat reprezintă o încălcare normei de drept internaţional;
b) protecţia diplomatică poate fi exercitată numai în favoarea propriilor naţionali;
c) epuizarea căilor de recurs interne disponibile împotriva statului căruia i se pretinde
repararea prejudiciului;
d) statul protector trebuie să verifice dacă prejudiciul pretins de persoanele particulare
nu s-a produs ca urmare a propriei lor conduite ilicite.
Statul reclamant acţionează în virtutea competenţei sale teritoriale, violate prin acte de
poluare care îşi au originea în străinătate, iar nu în baza unei competenţe speciale rezultate din
relaţia cu proprii săi cetăţeni. Legătura statului cu cetăţeanul este cetăţenia26.

3.2.2. Indemnizarea victimelor poluării internaţionale

În cadrul dreptului intern al mediului, subiect pasiv – victimă a poluării - poate fi statul, o unitate
administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică, publică sau privată, căreia i s-a produs un prejudiciu
ca urmare a nerespectarii normelor de protecţie a mediului.
În planul relaţiilor internaţionale, subiectul îndreptăţit la reparaţiune este, în principiu,
titularul mediului, adică statul - în cazul în care mediul afectat se află sub jurisdicţia naţională -
sau comunitatea internaţională - în cazul în care mediul afectat are statutul "patrimoniului
comun".
Având în vedere posibilităţile limitate de acţiune pentru tragerea la răspundere a
statelor, pentru persoanele fizice sau juridice care se consideră lezate prin fapte de natură a
prejudicia mediul, se procedează la „transferarea” cauzei din domeniul dreptului internaţional
public în cel al dreptului internaţional privat, astfel că o problemă internaţională devine una
între o persoană şi un stat, fiind supusă normelor juridice ale dreptului intern, chiar dacă are ca
specific existenţa unui element de extraneitate. Într-o astfel de situaţie trebuie clarificate
aspectele privind:
a) Instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere: poate fi instanţa de la
domiciliul pârâtului. În favoarea acestei reguli pledează mai multe argumente: faptul că pârâtul
se poate apăra mai bine în faţa unei instanţe naţionale; hotărârea va putea fi mai uşor pusă în
executare în statul a cărui cetăţenie o are pârâtul.
Sunt şi argumente care susţin competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului:
victima actului ilegal poluator ar putea utiliza mai uşor procedura judiciară naţională, în faţa
instanţelor naţionale; cunoaşte limba de desfăşurare a procesului; evaluarea prejudiciului se
realizează mai uşor de către autorităţile de la locul unde acesta s-a produs prin fapta ilicită.
Indiferent de soluţie, trebuie recunoscută egalitatea de tratament şi de acces la justiţie,
devenită un principiu în relaţiile internaţionale, care presupune recunoaşterea posibilităţii pentru
persoana prejudiciată de a se adresa autorităţilor judiciare ale statului pe teritoriul căruia se află
activităţile care stau la originea poluării. Practica judiciară este în sensul admiterii unor astfel
de acţiuni. Debutul a fost în 1957, când un tribunal german s-a declarat competent să judece
24
Afacerea Mavrommatis a opus Grecia şi Marea Britanie în Palestina. Mavrommatis era un cetăţean grec stabilit în
Palestina, care la acea dată era sub suzeranitate turcă. Mavrommatis, care beneficia de unele concesiuni la data la trecerii
teritoriului Palestinei sub mandat britanic, îşi vedea drepturile ameninţate, astfel că a cerut protecţie Greciei, care a sesizat
Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie. Curtea a constatat că nu s-a produs nici un prejudiciu şi a respins reclamaţia
Greciei.
25
Beatrice Onica-Jarka şi alţii, Drept internaţional public, Editura All Back, Bucureşti, 2006, pag.168.
26
A. Kiss, „Droit international de l'environnement”, Editura Pedone, Paris, 1989, pag. 112.

8
solicitările de indemnizare formulate de un restaurator german pentru pagubele suferite de
fumul şi praful emise de către centrala termică a unei întreprinderi situată pe teritoriul francez27.
De asemenea, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, sesizată pe cale prejudicială
de o instanţă olandeză, s-a pronunţat în sensul că în cazul poluării transfrontiere ambele jurisdicţii
pot fi considerate competente28 (atât instanţele de la locul producerii prejudiciului cât şi cele de la
locul producerii faptei cauzatoare a prejudiciului).
b) Legea aplicabilă este lex fori, adică legea naţională a instanţei sesizate. În virtutea
principiului nediscriminării, instanţa trebuie să aplice legea mai favorabilă părţii lezate, iar
aceasta poate fi alta decât lex fori 29. În acest sens există bogată practică judiciară germană,
instanţele din această ţară aplicând o lege străină, dacă aceasta este mai favorabilă persoanei
prejudiciate. În acelaşi sens, instanţele franceze aplică constant legislaţia franceză, fiind
recunoscută ca fiind mai favorabilă.
c) Executarea hotărârilor judecătoreşti în această materie este relativ uşor de realizat
dacă se execută o hotărâre a instanţei din statul unde se doreşte executarea. Există însă riscul ca
organul de executare să nu poată executa conţinutul hotărârii dintr-un alt stat, iar persoana
vătămată să rămână cu o simplă foaie de hârtie.
În interiorul Uniunii Europene executarea hotărârilor judecătoreşti este rezolvată de
art.31 din Convenţia cu privire la competenţa judiciară şi executarea hotărârilor
judecătoreşti în materie civilă şi comercială, semnată la Bruxelles la 27 septembrie 1968.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat al Uniunii, devenite executorii, sunt puse în
executare într-un alt stat al Uniunii, după ce sunt investite cu formulă executorie la cererea
părţii interesate.

3.2.3. Evoluţii în materia răspunderii statelor pentru prejudiciul cauzat mediului

Principiul responsabilităţii pentru prejudiciul cauzat mediului este proclamat de state,
dar ele au reţineri în a aplica regulile specifice în această materie 30. Problema responsabilităţii
statelor s-a pus chiar înainte ca mişcările ecologiste să fi luat amploarea cunoscută în prezent,
fără însă ca o instanţă internaţională să fi pronunţat o hotărâre definitivă asupra fondului
problemei31.
Instituţia răspunderii statelor pentru prejudiciul cauzat mediului a evoluat lent, statele
preferând să negocieze în fiecare caz modul de soluţionare a diferendelor, fără a accepta
aplicarea normelor juridice internaţionale32. Treptat, problema a pierdut din importanţă,
deoarece s-a produs o „constituţionalizare” a dreptului omului la un mediu sănătos, fenomen ce
a cucerit întreaga Europă, la începutul anilor 7033.

27
Este vorba de Cauza Poro contra Houilleres du Basin de Lorraine, în Colecţia de hotărâri a Academiei franceze
de drept internaţional din anul 1973, pag. 161.
28
În Cauza 21/76, Curtea de apel din Haga a solicitat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, pe cale
prejudicială, să se pronunţe în cauza „Reinwater c. Minele de potasiu din Alsacia”.
29
A. Kiss, op. cit., pag.121.
30
A. Kiss, pag. 115.
31
O astfel de situaţie este cea în care, urmare a unei experienţe nucleare americane din 1954 în largul insulei
Marshall, au fost iradiaţi mai mulţi pescari japonezi. Japonia cerut SUA despăgubiri în valoare de 6 milioane de
dolari. Guvernul american a acceptat să plătească 2 milioane, însă fără să admită responsabilitatea sa în această
cauză. Era vorba despre o procedură „graţioasă”, care a evitat să clarifice problema responsabilităţii.
32
Daniela Marinescu, op.cit, pag.619.
33
Mircea Duţu, Principii şi instituţii fundamentale ale dreptului comunitar al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2005,
pag.194.

9
 Principiul 22 din Declaraţia de la Stocholm din 1972 nu a adus schimbări majore, cu
toate că acesta prevede că statele trebuie să coopereze pentru dezvoltarea dreptului
internaţional în privinţa responsabilităţii şi indemnizării victimelor poluării generate de
activităţile desfăşurate pe teritoriul lor naţional. Uzând de principiul "poluatorul - plăteşte",
statele au transferat rezolvarea problemelor victimelor din domeniul dreptului internaţional
public în domeniul dreptului internaţional privat.
Charta Mondială a Naturii, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 28 octombrie
1982, pur şi simplu „tace” în privinţa responsabilităţii internaţionale a statelor pentru
prejudiciile cauzate mediului.
O evoluţie favorabilă în domeniul răspunderii internaţionale a statelor s-a realizat prin
înscrierea celui de al 13-lea principiu din Declaraţia de la Rio din 1992, potrivit căruia statele
vor trebui „să coopereze ... pentru dezvoltarea avantajelor dreptului internaţional privind
responsabilitatea şi indemnizarea în caz de efecte negative constând în prejudicii cauzate
mediului în zone situate în afara limitei lor de jurisdicţie sau care nu se află sub controlul
acestora”.
Un moment important în cristalizarea reglementărilor internaţionale în domeniul
răspunderii statelor pentru faptele lor ilicite a reprezentat-o finalizarea şi prezentarea Adunării
Generale a ONU, de către Comisia de Drept Internaţional (CDI) a ONU, în anul 2001, a
proiectului de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite34.
Proiectul stabileşte condiţiile pentru existenţa faptei internaţionale ilicite, prevede situaţiile de
imputabilitate a faptului ilicit, introduce obligaţia statelor de a coopera pentru a pune capăt unei
încălcării unei obligaţii ce decurge din normele imperative ale dreptului internaţional, precum şi
obligaţia de a nu recunoaşte ca legală o situaţie creată de o astfel de încălcare. Prin Rezoluţia
nr.56/82 din 12.12.2001, Adunarea Generală a ONU a solicitat CDI să continue să lucreze
pentru finalizarea părţii a doua a activităţii legate de daunele transfrontieră de mediu, şi anume
privind răspunderea („liability”), având în vedere legătura dintre prevenire şi răspundere.

3.3. Reglementări internaţionale referitoare la responsabilitate în caz de poluare a mediului

Primele convenţii internaţionale care au vizat mediul au stabilit doar reguli pentru punerea
sub control a poluării, deoarece reglementările privind responsabilitatea puteau genera interferenţe
asupra suveranităţii naţionale, precum şi în planul dezvoltării economice a statelor 35. Primele de
convenţii în materie de responsabilitate au vizat daunele de origine nucleară, iar ulterior problema
poluării cu hidrocarburi.
a) Convenţia asupra responsabilităţii civile, adoptată la Bruxelles la 29.11.1969
numără în prezent 95 de state-părţi, a intrat în vigoare la 19.07.1975 şi a fost completat cu 3
protocoale (în 1976, 1984 şi 1992), dintre care numai primul a intrat în vigoare. Ea are ca
obiectiv asigurarea unei indemnizaţii pentru victimele poluării cu hidrocarburi. Pentru stabilirea
nivelului indemnizaţiei sunt luate în calcul cheltuielile făcute cu măsurile de salvare, precum şi
pierderile economice directe.

34
Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 56/83 din 12 decembrie 2001, a exprimat aprecierea pentru
activitatea Comisiei, Comisiei care datează încă din anul 1949 şi care a reuşit să finalizeze proiectul de articole. În
prezent, In prezent, Comisia este în curs de elaborare a unui proiect de articole privind răspunderea organizaţiilor
internaţionale.
35
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., pag.368.

10
 Responsabilitatea prevăzută de această convenţie este obiectivă, care se răsfrânge
numai asupra proprietarului navei, fiind limitată între 3 şi 59 de unităţi de cont, conform
tonajului ambarcaţiunii.
b) A doua Convenţie asupra responsabilităţii civile, semnată tot la Bruxelles, la
18.12.1971, instituie un fond de indemnizaţii pentru pagubele cauzate prin poluarea cu
hidrocarburi. Convenţia a intrat în vigoare la 16.101978 şi a fost completată cu 3 protocoale (în
1976, 1984 şi 1992), dintre care al doilea nu a intrat în vigoare.
Convenţia din 1971 se aplică atunci când responsabilitatea proprietarului nu poate fi
pusă în cauză pe baza convenţiei din 1969, situaţie în care intră în joc un aşa numit fond de
compensare, instituit de către convenţie, prin contribuţia celor care au beneficiat de transporturi
navale de hidrocarburi. După accidentul navei „Erika” nivelul maxim al indemnizaţiei a fost
ridicat la 249 milioane de euro, începând cu data de 1 noiembrie 2003. În acest sens a fost
adoptat un protocol care a prevăzut crearea unui fond de indemnizaţii suplimentar, care se
adăuga la cel existent, în valoare de 671 milioane de euro, suma totală disponibilă fiind de 920
milioane de euro36. Acest protocol avea să intre în vigoare la 5 martie 2005.
c) La 3 mai 1996 a fost adoptată Convenţia internaţională asupra răspunderii şi
indemnizaţiei pentru pagubele legate de transportul pe mare al substanţelor nocive şi
potenţial periculoase. Convenţia reprezintă un sistem de responsabilitate similar celui instituit
prin Convenţia de la Bruxelles din 1969. Materialele potenţial periculoase avute în vedere sunt
enumerate în Anexa Convenţiei.
d) La 23 martie 2001 a fost semnată Convenţia internaţională asupra răspunderii
civile pentru pagubele cauzate de către poluarea provenită ca urmare a navigaţiei. Textul
acesteia a fost inspirat din Convenţia din 1969 şi vizează scurgerile de combustibil din
rezervoarele navelor maritime. Actul nu a avut succesul scontat, în prezent fiind semnată de
numai 5 state neputând, astfel, să intre în vigoare37.

3.4. Reglementări comunitare în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate mediului

3.4.1. Evoluţii premergătoare adoptării cadrului normativ comunitar

Comunităţile europene şi-au manifestat de la început interesul de a deveni parte la unele
convenţii internaţionale având ca obiect protecţia mediului, precum Convenţia cu privire la
protejarea mediului marin în Marea Baltică, din 1974, sau în cazul Convenţiei de la Barcelona
cu privire la protejarea Mării Mediterane contra poluării, adoptată în 1976. Ele au aderat la
aceste convenţii prin Decizia nr.77/585/CEE a Consiliului, din 25.07.1977, şi respectiv prin
Decizia nr.83/101/CEE a Consiliului, din 28.021983.
În 1982, pe baza unui Memorandum convenit la Paris, s-a procedat la încheierea unui
acord administrativ între autorităţile administrative ale diferitelor state cu privire la controlul
navelor, prin aplicarea reglementărilor statului pe teritoriul căruia se află portul. Clauzele
acestui acord, ce a fost încheiat în afara cadrului comunitar, dar cu susţinerea Comisiei
Europene, au fost apreciate ca fiind un real succes în lupta împotriva poluării.

36
Trebuie arătat că în noiembrie 2003 a intrat în vigoare noul nivel maximal al fondului de indemnizaţii, de 249
milioane de euro, la care se adaugă fondul suplimentar constituit prin protocolul din 1 noiembrie 2003.
37
Datele au fost preluate de pe site-ul Senatului Franţei (http://www.senat.fr/rap/l03-338/l03-3380.html).

11
 În anul 1993, Comisia Europeană a publicat o aşa-numită „Carte verde” cu privire la
repararea daunelor ecologice. Ea a fost primită cu mult interes de statele membre ale Uniunii
Europene, de sectorul industrial, precum şi de organizaţiile neguvernamentale pentru apărarea
mediului înconjurător.
În aprilie 1994, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie care invită Comisia să
elaboreze „o propunere de directivă cu privire la reglementarea daunelor ecologice". Prin
această rezoluţie, Parlamentul a aplicat pentru prima data articolul 192, paragraful 2 (fostul
articol 138 B, paragraful 2) din Tratatul CE, care îi oferă posibilitatea să ceară Comisiei
Europene să elaboreze proiecte de acte normative.
La 29 ianuarie 1997 Comisia Europeană a decis să pregătească aşa-numita „Carte
Albă” cu privire la răspunderea pentru daunele aduse mediului înconjurător, iar în februarie
1999 a fost elaborată Cartea Albă cu privire la răspunderea pentru daunele ecologice38.
Cartea Albă subliniază că înainte chiar de a aplica principiul „poluatorul-plăteşte" şi pornind de
la identificarea unei persoane responsabile pentru poluare, statele membre trebuie să ia măsurile
legislative necesare decontaminării şi reabilitării locului afectat de dauna ecologică, precum şi
pentru înlocuirea resurselor pierdute. De asemenea, trebuie adoptate garanţii în vederea
utilizării corecte şi eficiente a compensaţiilor băneşti depuse de poluator.

3.4.2. Directiva nr.2004/35/CE din 21 aprilie 2004 referitoare la responsabilitatea de

mediu în ceea ce priveşte prevenirea şi repararea pagubelor cauzate mediului
În cadrul analizei efectuate în „Cartea albă”, elaborarea unei directive a apărut ca fiind
cel mai bun mijloc de impunere a unor reguli comunitare în domeniul responsabilităţii faţă de
mediul înconjurător. A fost astfel adoptată Directiva nr.2004/35/CE din 21 aprilie 2004
referitoare la responsabilitatea de mediu în ceea ce priveşte prevenirea şi repararea
pagubelor cauzate mediului39, iar prevederile sale au ţinut seama şi de opiniile exprimate cu
ocazia consultării publice iniţiate cu privire la această problemă.
Directiva are meritul de a fi între primele reglementări adoptate care enumeră între
obiectivele sale principale (încă din art.1), aplicarea principiului „poluatorul plăteşte” şi stabileşte
un cadru comun privind responsabilitatea, în vederea prevenirii şi reparării pagubelor cauzate
animalelor, plantelor habitatelor naturale şi resurselor de apă, precum şi a pagubelor cauzate
solului40. Potrivit Directivei, operatorul unei activităţi profesionale care cauzează sau poate cauza
un prejudiciu mediului are obligaţia să întreprindă măsurile de prevenire sau de reparare a
eventualelor prejudicii create.
Răspunderea poluatorului intervine atât în cazul prejudiciilor aduse mediului, cât şi în
situaţia unor ameninţări iminente la adresa mediului, rezultate din activităţi profesionale, dacă
se stabileşte o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi activitatea respectivă.
Directiva instituie un dublu regim de responsabilitate: o responsabilitatea obiectivă –
care nu necesită probarea existenţei unei culpe – în cazul activităţilor periculoase menţionate în
Anexa III a actului comunitar41, precum şi un regim de responsabilitate bazat pe culpă, pentru
alte activităţi, limitat numai la prejudiciile aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate de
38
Documentul a fost făcut public la 9 februarie 2000.
39
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 143 din 30.4.2004, p. 56–75.
40
Michel Prieur denumeşte acest cadru comun ca fiind dessiner un « soclu commun », valabil pentru toate statele
membre.
41
Este vorba, de exemplu, de exploatarea instalaţiilor de fabricare a produselor chimice periculoase, operaţiunile de
gestionare a deşeurilor, transportul terestru sau naval a mărfurilor periculoase, sau a organismelor modificate
genetic, etc.

12
către legislaţia comunitară. În acest din urmă caz, responsabilitatea intervine numai dacă
poluatorul a comis o eroare ori s-a dovedit că a acţionat cu neglijenţă.
Având în vedere multitudinea de situaţii şi de fapte care ar putea cauza prejudicii
factorilor de mediu, directiva nu a definit fapta cauzatoare de prejudicii. Din economia
textului (art.3) rezultă însă că este vorba despre o activitate profesională.
În ce priveşte problema culpei, Directiva reglementează două situaţii: una este cea
(reglementată în art.3, pct.1, lit.a), referitoare la responsabilitatea pentru activităţile profesionale
enumerate în Anexa III a directivei, (când cel care desfăşoară astfel de activităţi poate fie tras la
răspundere obiectivă, bazată pe risc, chiar dacă el nu are nici o culpă), iar cel de al doilea
regim de responsabilitate (în art.3, pct.1, lit.b) se aplică tuturor activităţilor profesionale, altele
decât cele enumerate în Anexa III, responsabilitatea putând fi angajată numai dacă acestuia se
poate stabili o culpă sau o neglijenţă.
Actul comunitar conţine (în art.3, pct.3) o prevedere potrivit căreia, „fără a prejudicia
legislaţia naţională aplicabilă, directiva nu conferă particularilor nici un drept la indemnizare
ca urmare a unui prejudiciu adus mediului sau ameninţării cu un astfel de prejudiciu”, astfel
că este exclusă din sfera sa de cuprindere răspunderea pentru daune aduse sănătăţii, vieţii sau
patrimoniului particularilor, acestea urmând a fi acoperite pe calea dreptului comun, potrivit
legislaţiilor naţionale42.
Directiva pune accentul pe prevenire, sens în care, (în art.5) prevede că atunci când nu
s-a produs încă o pagubă mediului, însă există o ameninţare iminentă cu producerea unei astfel
de pagube, autorul activităţilor respective trebuie să ia, fără întârziere, măsurile de prevenire
necesare. În acest sens, statele sunt ţinute (conform art.5, pct.2 şi 3) să ia măsuri de
supraveghere a respectării obligaţiilor şi să-l determine subiectul pasiv al răspunderii -
poluatorul (chiar potenţial) - să ia măsurile de protecţie adecvate, să informeze autoritatea
competentă atunci când, în pofida măsurilor luate, persistă o ameninţare iminentă de
prejudiciere a mediului.
Măsurile reparatorii (prevăzute în art.7), respectiv repararea prejudiciului cauzat
mediului poate lua diferite forme, în funcţie de tipul de pagubă (Anexa II):
Chiar dacă Directiva 2004/35/CE nu conferă calitate procesuală activă persoanelor
fizice şi juridice de drept privat (pentru obţinerea unei indemnizaţii), totuşi (în art.12) ea le
conferă acestora unele drepturi. Astfel, orice persoană fizică sau juridică lezată sau ale cărei
drepturi sunt ameninţate printr-o faptă ce lezează mediul, ori persoanele care justifică un
interes43 într-un proces administrativ privitor la prejudiciul adus mediului, are dreptul de a
informa autoritatea competentă cu privire la survenirea unui prejudiciu mediu ori la pericolul
iminent de producere a unui asemenea prejudiciu, precum şi de a cere autorităţii competente să
intervină conform prevederilor directivei.
La rândul său, (potrivit art.12, pct.3) autoritatea competentă este obligată să analizeze
observaţiile şi solicitările primite şi să ceară operatorului vizat de sesizare punctul său de
vedere. De asemenea, autoritatea competentă este obligată să informeze pe autorul sesizării
asupra deciziei luate de a acţiona sau nu împotriva operatorului, indicând şi motivele care au
stat la baza luării deciziei (12, pct.4).

42
Milena Tomescu şi Şerban Alexandru Stănescu, Rev. Romana de Drept al Afacerilor nr 6/2006,
pag.53.
43
Potrivit prevederilor art.12, pct.1, alin.2 din Directivă, statele Uniunii Europene sunt abilitate să stabilească, prin
legislaţia naţională, când există un „interes legitim” care justifică acţiunea, sau când există o „lezare a unui drept”.

13
 Persoanelor care au solicitat acţiunea autorităţii li se recunoaşte posibilitatea de a iniţia
o acţiune în faţa unui tribunal sau a unui organism ad-hoc în vederea analizării legalităţii
deciziilor, acţiunilor sau inacţiunilor autorităţii competente, pe cale contenciosului
administrativ potrivit legislaţiei naţionale (art. 13). Rezultă deci că, deşi Directiva nu atribuie
direct calitate procesuală activă persoanelor fizice şi juridice de drept privat, le pune la
dispoziţie pârghii pentru a influenţa acţiunea autorităţilor44.
Statele Uniunii Europene au dispus de o perioadă de trei ani pentru a asigura
transpunerea acesteia în dreptul intern, termen care a expirat la 30.04.2007, dată de la care actul
comunitar a intrat în vigoare45. Prin urmare, Directiva nu se aplică în cazul prejudiciilor cauzate
de o emisie de poluanţi sau de un eveniment ce s-a produs înainte de această dată, chiar dacă
efectele acestora se produs şi după data intrării în vigoare46.
România, spre deosebire de majoritatea statelor Uniunii Europene, a transpus
prevederile Directivei 2004/35/CE prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului47. În acest sens,
Ordonanţa de urgenţă nr.68/200748 a urmărit instituirea unui cadru juridic adecvat pentru
prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului, la un cost rezonabil pentru societate, prin
aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”.
Ordonanţa de urgenţă completează cadrul legislativ naţional stabilit de Codul civil, respectiv
Cartea a III-a, Titlul III, Cap.V - Despre delicte si cvasi-delicte, regelementare ce reprezintă cadrul
general de reglementare al răspunderii civile delictuale.
Elementele constitutive ale răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului, conform
Ordonanţei de urgenţă nr.68/2007 sunt: o faptă cauzatoare de prejudicii; existenţa unui
prejudiciu; legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Lipseşte, aşadar, vinovăţia făptuitorului, iar această lipsă este suplinită de principiul
“poluatorul plăteşte”, ce a fost consacrat în dreptul intern încă din anul 1995, anul intrării în
vigoare a primei legi post-decembriste privitoare la protecţia mediului, Legea nr.137/199549.
Actul normativ a statuat ca regulă generală că regimul răspunderii obiective
(independente de culpă) se aplică numai pentru prejudiciile cauzate mediului de anumite
activităţi, enumerate expres în Anexa nr.3, acestea fiind considerate că prezintă un risc pentru
mediu şi sănatatea oamenilor.
Prin derogare de la regula generală, ordonanţa de urgenţă prevede că pentru celelalte
activităţi care nu sunt incluse în anexa amintită şi care produc prejudicii speciilor şi habitatelor
naturale protejate, se aplică regimul răspunderii subiective, bazate pe vinovăţia poluatorului.
În consecinţă, trecând peste unele aspecte ale reglementărilor din Ordonanţa de urgenţă
nr.68/2007 pe care le considerăm criticabile (prezentate în Capitolul VII), este de subliniat că
actul normativ a fost adoptat avându-se în vedere caracterul specific şi special al răspunderii de
mediu în raport cu răspunderea civilă delictuală clasică, subiectivă (bazată pe culpă), fiind
necesară consacrarea legală a acestui tip de răspundere civilă.
44
Milena Tomescu şi Şerban Alexandru Stănescu, op. cit., pag.56.
45
Cu toate acestea, într-o comunicare din 27 aprilie 2007, Comisia Europeană anunţa că numai Italia, Letonia şi
Lituania şi-au îndeplinit obligaţia de transpunere.
46
Concluziile Avocatului General din 8 februarie 2007, în Cauza C-252/05, având ca obiect o cerere prejudicială
formulată de Înalta Curte de Justiţie a Angliei şi Ţării Galilor.
47
În Franţa, de ex., proiectul de lege elaborat de guvern referitor la responsabilitatea de mediu a fost depus la Senat la
7.04.2007, însă până în prezent acesta nu a mai parcurs nici o etapă din procedura legislativă, cu excepţia numirii unui
raportor, la 22 mai 2007.
48
Publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 29 iunie 2007.
49
Principiul a fost preluat şi de actul normativ care a înlocuit Legea nr.135, respectiv Ordonanţa de urgenţă
nr.195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr.265/2006.

14
4. Concluzii

O serie de organisme internaţionale au făcut pe deplin dovada preocupărilor lor

majore în direcţia protecţiei mediului:
a) Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, creat în anul 1972, este o
organizaţie puternică, în care sunt reprezentate toate regiunile planetei.
b) Comisia de dezvoltare durabilă, organ subsidiar al Naţiunilor Unite,
are sarcina de a întări cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului şi
de a constata progresele realizate în aplicarea programului „Agenda 21”.
c) Fondul Mondial de Mediu, înfiinţat în 1994, organism financiar
permanent creat în parteneriat de către Banca Mondială, are ca sarcină asigurarea
finanţării programelor naţionale iniţiate în scopul dezvoltării durabile.
În afara celor trei, o instituţie cu domeniu de acţiune strict specializat,
Organizaţia Maritimă Internaţională, este iniţiatoarea a numeroase convenţii
internaţionale ce au ca obiectiv prevenirea poluării marine sau limitarea efectelor
acesteia.
Acţiunile acestor organizaţii constau în principal în schimbul de informaţii
referitoare la anumite aspecte ale mediului, sau se referă la cercetările ştiinţifice, precum
şi la adoptarea de recomandări sau convenţii.
Uniunea Europeană şi-a asumat, treptat, rolul de coordonator global al acţiunilor de
protecţie a mediului. Uniunea a dobândit treptat statutul de prim autor în materie de politica a
mediului, atât la nivel naţional şi regional sau internaţional şi a devenit un „exportator” de
instrumente destinate formulării şi implementări de politicilor de mediu.
Totodată, Uniunea europeană este şi un actor independent important, iar prin susţinerea
unor principii de formulare a politicilor de acţiune în favoarea mediului, precum principiul
„poluatorul plăteşte” sau principiul precauţiei, a avut un impact deosebit asupra celorlalţi actori
în lupta împotriva poluării mediului.
În acelaşi timp, politica de mediu a Uniunii Europene şi reglementările adoptate
în cadrul acesteia au reprezentat o sursă de inspiraţie şi un criteriu de referinţă în
elaborarea şi aplicarea politicilor naţionale în domeniu.

15