Desfășurarea procedurii judiciare

Culegerea, prezervarea și administrarea probelor

Operațiunea de culegere și prezervare de probe în apărare sau în vederea
formulării reclamației trebuie declanșată imediat ce s-a constatat evenimentul. De
această operațiune și de rapiditatea cu care se pune în practică depinde soarta cazului,
în sensul că, dacă nu există probe puternice reclamația poate fi respinsă cu ușurință,
situație în care nu se pot recupera pagubele integral; dacă o parte se află pe poziția
de a se apăra, nu poate contra-argumenta pretențiile oponenților, situație care
conduce de asemenea la pierderi financiare.
Este necesar să se obțină și să se prezerveze probe pentru a se afla cu exactitate
și mai repede posibil, ce s-a întâmplat, fapt ce dă posibilitatea de a se forma cu
acuratețe o părere în legătură cu punctele slabe și punctele tari ale cazului.
Celeritatea este importantă deoarece probele culese când evenimentul produs
este proaspăt în mintea martorilor, se conferă mai multă valoare și credibilitate
relatării lor. Cu cât se ajunge mai repede la locul faptei cu atât se pot culege piese
vitale de evidență verbală sau fizică, cum ar fi înscrisurile din jurnalul de lucru, așa-
numitul “terfelog,”1 în care sunt consemnate conversatiile cu pilotul in timpul unui
eveniment de coliziune.
Este necesar să se cunoască poziția pe care se situează o anumită persoană,
respectiv partea care plătește sau partea care primește contravaloarea pagubei;
cunoașterea cazului în componentele sale avantajoase sau dezavantajoase este la fel
de importantă precum colectarea tuturor detaliilor litigiului sau estimarea cu
acuratețe a costurilor reparațiilor. Conform procedurilor, practicii și uzanțelor, toate
documentele care au legătură cu cazul litigios trebuie dezvăluite, indiferent dacă sunt
favorabile sau nu.
Dintre toate tipurile de probe folosite în activitatea de soluționare a litigiilor
maritime, activitate cu caracter ante-judiciar, importanța marcantă o au înscrisurile,
fie autentice, fie sub semnătură privată, expertizele, probele materiale directe,
precum și prezumțiile, indiciile sau faptele conexe care pot dovedi indirect faptul
generator de drepturi ce este de dovedit.2
În domeniul litigiilor maritime caracterul de înscrisuri autentice îl au actele și
documentele pe care căpităniile de port sau alte autorități similare, de egală
competență administrativă (autorități portuare, consulate) le emit sau le autentifică
cu ocazia verificării oficiale a unui eveniment de mare, protestat la aceste organe:

1
Registru tradițional marinăresc, condică, catastif (arhaic).
2
De ex.: dovada întârzierii într-un voiaj din cauză de forță majoră se poate face printr-un fapt conex, precum blocarea
unui canal de trecere pe ruta navei.

1
 - Dosarul de cercetare întocmit de către căpitănii sau consulatele naționale din
străinătate împreună cu procesul-verbal constatator de încheiere a cercetării sunt
înscrisuri autentice.
- Protestul de mare (Sea protest) este o comunicare scrisă efectuată de
comandantul navei autorităților competente (căpităniile de port) spre a consemna public
evenimentele întâmpinate de navă ori marfa de la bordul acesteia, sau cu scopul de
a lua atitudine contra părții care a cauzat sau ar putea cauza o dauna navei sau
încărcăturii ei.
Protestul de mare constituie unul dintre documentele principale în formularea
pretențiilor față de asiguratori. Acest document se depune în termen de 24 de ore de
la sosirea navei în primul port de escală după producerea evenimentului.
Promptitudinea constituie o garanție a sincerității comandantului.
Depunerea cu întârziere (dacă permite căpitănia respectivă) nu scade însă forța
probantă a protestului cu atât mai mult cu cât aceasta nu rezultă din simpla
consemnare a faptelor de către comandant, ci ,mai ales, din verificarea lor de către
autoritățile competente.
În drept, nedepunerea protestului de mare nu poate priva pe armator de a
administra în fața justiției alte probe, așa cum existența unui protest de mare depus
legal și chiar verificat, nu constituie o proba de neînlăturat, putând fi răsturnată cu
alte probe, în conformitate cu legile naționale.3 Extinderea protestului de mare se
face la locul și termenul convenabil comandantului, cu condiția menționării
rezervării dreptului de extindere.
- Copiile jurnalelor de bord-punte și mașină-din ziua producerii evenimentului
sunt documente ce se anexează la protestul de mare la depunerea acestuia. În afară de
copii jurnalelor din ziua evenimentului, există posibilitatea și necesitatea ca, în anumite
situații, să se prezinte drept probe, copii ale jurnalelor de bord punte și/sau mașina pe o
perioada mai îndelungată.4
-Documentele care probează buna stare de navigabilitate (seaworthiness) sunt,
deopotrivă, înscrisuri autentice.
Buna stare de navigabilitate a navei constituie însușirea navei de a fi aptă, din
toate punctele de vedere, să efectueze voiajul intenționat. În acest sens, nava trebuie
să posede calitățile tehnice de construcție necesare și să fie prevăzută cu echipajul
reglementar, să fie dotată cu aparatura și documentația de navigație specifice
voiajului, să fie aprovizionată cu furniturile, materialele, proviziile și combustibilul
3
Legislația română prevede obligativitatea depunerii protestului de mare, fiind stipulată atât de Codul Comercial
Român în capitolul “Despre comerțul maritim și despre navigațiune”- art 526,527,528,529 (în vigoare) cât și de O.G.
nr. 42/1997, modificată și republicată, în art.43,44,45.
4
De exemplu.: în cazul unui eveniment de eșuare care a condus la salvare, remorcaj într-un port de refugiu, reparații
definitive, ca urmare a avariilor produse de eșuare (caz clasic de avarie generală), se vor prezenta copii ale jurnalelor
din momentul producerii evenimentului de eșuare până în momentul reintrării navei în ruta inițială.

2
necesare spre a întâmpina riscurile obișnuite de navigație ale voiajului intenționat și
a asigura transportarea în bune condiții a mărfurilor sau pasagerilor.
O navă poate fi în bună stare de navigabilitate pentru un anumit fel de marfă
însă nu și pentru alta; poate poseda această calitate într-un anumit stadiu al voiajului
sau să o piardă în altul.5
Armatorul are obligația de a asigura buna stare de navigabilitate a navei la
începutul voiajului.
Proba relei stări de navigabilitate trebuie făcută de partea care reclamă
despăgubiri pentru daunele suferite, armatorul fiind obligat să facă dovada că a depus
diligența cuvenită spre a avea nava în bună stare de navigabilitate. Proba se face prin
certificatul de clasă, certificatul de siguranță, certificatul de navigabilitate eliberate de
societatea de clasificare. În această categorie sunt cuprinse și toate celelalte certificate,
atestatele, permisele, emise de către autoritățile naționale și cele străine.6
- Declarațiile membrilor de echipaj constituie înscrisuri autentice dacă fac
parte dintr-un dosar de cercetare-verificare întocmit de căpitănia portului de
depunere a protestului de mare sau de extindere a acestuia. Declarațiile obținute în
afara căpităniei portului, a unui consulat din străinătate sau a unui notar, rămân
înscrisuri simple sub semnătură privată.
- Rapoartele de expertiză (survey reports) sunt emise de specialiști de calificare
recunoscută în specialitatea lor, fie în domeniul tehnic (mașini, corp, instalații de
navă sau portuare), fie în cel de navigație, fie în diverse probleme comerciale legate
de mărfuri, navlosiri etc.
Dacă expertizele sunt obținute în cadrul verificărilor încheiate de organele
portuare, căpitănii, consulate, societăți de clasificare, rapoartele respective constituie
înscrisuri autentice. La fel în cazul unor expertize judiciare obținute prin instanță.
Până la pronunțarea unei hotărâri definitive, raportul de expertiză poate fi combătut
printr-o contra-expertiză.
În materie de litigii maritime înscrisurile probatoare constituie o multitudine variată
și diversă, mai cu seamă în cele privitoare la marfă și tranzitarea sa.
Cea mai mare parte din materialul probator o constituie documentele însoțitoare ale
transportului de marfă, care rareori sunt acte autentice, fiind preponderent înscrisuri sub
semnătură privată: contractele de navlosire (charter party); conosamentele (bills of
lading); documentele doveditoare la faza de încărcare: cargo list, cargo manifest, ordine

5
De exemplu: capacele gurilor de magazie care nu sunt bine închise și etanșeizate, când nava se află în marș, creează o
stare de navigabilitate necorespunzătoare (unseaworthiness). Alte exemple de stare de navigabilitate necorespunzătoare:
nava de o construcție specială care are un comandant nefamiliarizat cu acest tip de navă și a cărui incompetență constituie
un pericol pentru navă și încărcătura ei; lipsa unei anumite hărți sau a unui aparat de navigație, a unei ancore; insuficiența
și incompetența echipajului, insuficiența combustibilului, a proviziilor și a materialelor; avarierea mașinilor a corpului
sau a instalațiilor; stivuirea defectuoasă.
6
De exemplu: certificatul de deratizare, certificatul de liberă practică sanitară, certificatul de bord liber sau cel de tonaj,
certificatele de capacitate profesională pentru membrii echipajului și certificatul de naționalitate a navei.

3
de îmbarcare (mate’s receipts), ordinul de livrare (delivery order), cargo plan (stowage
plan), fișele de încărcare (tally sheets); documentele doveditoare la faza de descărcare:
fișele de pontaj la descărcare (discharging tally sheets), permisele de sosire/plecare
(clearance), rapoartele de descărcare (out-turn reports of inward cargo).
Întrucât transportul maritim constituie un ansamblu de operațiuni comerciale
cu caracter internațional, tipurile de probe scrise sunt caracterizate prin diversitate,
în funcție de câți parteneri sunt implicați în relația comercială.
Un litigiu maritim poate fi diferit ca procedură de soluționare în raport cu
legislația sau uzurile portuare ale locului unde s-a produs. Procedura generală de
tratare și soluționare a litigiului se efectuează după o metodică strict tehnică, de
specialitate.
În afara contractului de transport, fiecare caz special de avarie ce conduce la
litigii maritime (salvarea, remorcajul etc.) va avea la baza soluționării sale, ca probă
fundamentală, contractul special care guvernează operațiunea.
Pentru a putea evalua corect probele administrate într-o cauză care are ca obiect
un abordaj maritim, magistratul (arbitrul) trebuie să cunoască terminologia de drept
maritim, prevederile convențiilor internaționale, uzurile porturilor, modul în care se
efectuează cercetarea locului faptei, modul de ascultare a navigatorilor care au o
psihologie aparte față de persoanele care își desfășoară activitatea de uscat, prevederile
regulamentelor internaționale referitoare la prevenirea abordajelor, salvarea vieții
umane pe mare, practica judiciară /arbitrală specifică etc.

Instituirea unui drept de retenție asupra mărfii descărcate de pe navă

Dreptul de retenție se prezintă ca un adevărat drept real de garanție imperfect
în virtutea căruia cel ce deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie
să-l restituie, are dreptul să țină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până
ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu
conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.
Acest drept este conferit vânzătorului, depozitarului, locatarului sau chiriașului,
lucrătorului ce lucrează cu materia primă a clientului, creditorului gajist. Deși mai
puțin energic decât celelalte garanții, dreptul de retenție își relevă însă eficacitatea
pe plan practic. Fără a putea opune celorlalți creditori chirografari vreo clauză legală
de preferință, retentorul, deși creditor chirografar, în virtutea excepției izvorâte din
dreptul de retenție, este plătit înaintea celorlalți, dreptul de retenție producând astfel,
efecte asemănătoare privilegiului.
Retenția se poate exercita asupra oricărui lucru mobil sau imobil, susceptibil de
detențiune materială (chiar și asupra titlului constatator al dreptului de proprietate).
Dreptul de retenție este un drept real de garanție imperfect, opozabil erga omnes, o
garanție pasivă care nu conferă atributul de urmărire, indivizibil, conferind o simplă
detenție precară și nu o posesie.
4
 Dreptul de retenție, deși de natură reală, nu conferă titularului său cele două
atribute : de urmărire și de preferință și nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a
fi plătit din prețul obținut, așa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor
mobile, care își poate realiza creanța fie pe calea dării în plată, sub controlul justiției,
fie pe calea vânzării lucrului la licitație, spre a fi alocată cu preferință asupra prețului.
Dreptul de preferință conferă titularului său o simplă detențiune precară, astfel
încât existența lui nu duce la dobândirea fructelor (prerogativă a proprietarului) afară
de cazul în care prin convenție s-a stabilit astfel și nici la dobândirea prin uzucapiune
a proprietății lucrului.
Odată cu achitarea integrală a datoriei încetează dreptul la retenție și ia naștere
în sarcina retentorului obligația de restituire. Aceasta presupune existența în sarcina
creditorului retentor a obligației de conservare a bunului precum și răspunderea sa
pentru pieirea sau stricăciunea lucrului provenită din culpa sa.
Dreptul de retenție se constituie în dreptul pe care o persoană care deține un bun
mobil sau imobil al altcuiva, refuză restituirea acesteia până la momentul în care
acea persoană își va executa obligațiile pe care le are față de cel care deține lucrul și
totodată, toate sumele pe care acesta le-a cheltuit cu păstrarea, îmbunătățirea sau
întreținerea lucrului.
Pentru a se putea invoca dreptul de retenție este necesar să existe o legătură
între bunul reținut și obligațiile neexecutate ale creditorului restituirii. Există o
conexiune atunci când creanța s-a născut în legătură cu lucrul și când deținerea
bunului și creanța corelativă au fost prilejuite de același raport juridic.
În practică s-a decis că, pentru a se invoca dreptul de retenție, bunul trebuie să
fie în proprietatea exclusivă a debitorului deținătorului. Cazuri de recunoaștere a
dreptului de retenție (caracter de exemplu) :
- creditorul gajist refuză restituirea bunului dat în gaj înainte de a fi primit plata
creanței.
- depozitarul care a făcut cheltuieli pentru conservarea și întreținerea bunului,
îl poate reține până la momentul în care i se întorc cheltuielile făcute cu bunul sau
se plătesc daunele pe care le-a suportat datorită depozitului.
Natura juridică a dreptului de retenție este caracterizată prin următoarele
trăsături :
- este opozabil tuturor creditorilor chirografari și titularului bunului.
- este opozabil creditorilor privilegiați și ipotecari ai acelui bun dacă dreptul
acestora s-a născut ulterior intrării bunului în detenția creditorului retenor.
- este opozabil subdobânditorului bunului.
- nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane.
- dreptul de retenție încetează prin pierderea retenției și nu mai poate fi câștigat.
- dreptul de retenție este indivizibil.
- conferă titularului dreptului de retenție doar o detenție precară deci nu are dreptul la
5
fructe și nici nu poate invoca uzucapiunea.
- nu conferă posibilitatea vânzării bunului pentru a fi plătit din prețul obținut.
Invocarea dreptului de retenție se invocă, de regulă, pe cale de excepție în litigii
privind restituirea bunului sau alte ori este o excepție de neîndeplinire a contractului.
Acest drept poate fi invocat pe calea unei contestații la executare a unei hotărâri
judecătorești privind restituirea ori de câte ori acest drept s-a născut ulterior
pronunțării hotărârii.
Dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligațiilor.7
Dreptul de retenție nu este un drept real accesoriu, o garanție reală, cum este
gajul sau ipoteca, și nu conferă retentorului un drept de preferință și nici un drept de
urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deținut; condiția
esențială a invocării sale este acea ca datoria pe care deținătorul bunului o pretinde
de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit de acesta.
Dreptul de retenție, deși de natura reală, nu conferă titularului său cele două
atribute: de urmărire și de preferință și nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi
plătit din prețul obținut, așa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor
mobile, care își poate realiza creanța fie pe calea dării în plată, sub controlul justiției,
fie pe calea vânzării lucrului la licitație, spre a fi alocată cu preferință asupra prețului.
Dreptul de preferință conferă titularului său o simplă detențiune precară, astfel
încât existența lui nu duce la dobândirea fructelor (prerogativa a proprietarului) afară
de cazul în care prin convenție s-a stabilit astfel și nici la dobândirea prin uzucapiune
a proprietății lucrului.
Odată cu achitarea integrală a datoriei încetează dreptul la retenție și ia naștere
în sarcina retentorului obligația de restituire. Aceasta presupune existența în sarcina
creditorului retentor a obligației de conservare a bunului precum și răspunderea sa
pentru pieirea sau stricăciunea lucrului provenită din culpa sa. Culpa este apreciată
cu maximum de exigență, răspunderea operând nu numai pentru dol și culpa lata ci
și pentru culpa levis deoarece dreptul de retenție profită debitorului restituirii lucrul.
La rândul său creditorul restituirii lucrului are obligația de a despăgubi pe
retentor pentru toate cheltuielile necesare și utile făcute cu conservarea acestuia.
Obligația de restituire a cheltuielilor depinde de natura acestora: cele necesare vor fi
restituie integral, iar cele utile doar în măsura în care au creat un spor de valoare și
nu au fost disproporționate în raport de valoarea lucrului. Proprietarul lucrului, la
rândul sau trebuie să despăgubească pe creditorul retentor pentru toate daunele
cauzate de lucru cu ocazia deținerii acestuia.

7
De exemplu, se bucură de un drept de retenție, potrivit legii, vânzătorul asupra bunului vândut până la plata prețului;
depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; precum și locatarul asupra
bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii.

6
 Finalizarea procedurii de soluționare a litigiului
Litigiul se consideră încheiat în două situații: a) atunci când negocierea s-a
încheiat și partea responsabilă, găsită vinovată, plătește părții vătămate,
contravaloarea integrală a pagubei, în conformitate cu protocolul de negociere (full
and final settlement); b) atunci când a fost pronunțată o hotărâre judecătorească
definitivă sau o hotărâre arbitrală, care s-a executat fie prin plata sumelor ordonate
de instanțe, fie prin executarea scrisorii de garanție obținută anterior, iar partea
vătămată primește contravaloarea sumei cuvenite în contul său.
După încasarea sumei, partea ce o încasează este ținută să emită o scrisoare de
descărcare (receipt and release) către partea care a plătit, scrisoare prin care
confirmă încasarea sumei și prin care se angajează să se abțină de la orice pretenții
ulterioare care ar putea deriva din litigiul finalizat.