Din cele ce preced rezultă că, în esenţă, clauza de preciput este o convenţie a soţilor, care conferă unuia

dintre ei, şi anume soţului supravieţuitor, posibilitatea de a prelua unul sau mai multe bunuri comune,
cu titlu gratuit, înaintea partajului.

Prin urmare, dreptul conferit prin clauza de preciput se manifestă ca un drept eventual, a cărui aplicare
este suspendată până la moartea unuia dintre soţi şi este supusă condiţiei supravieţuirii celuilalt.

Spre deosebire de dreptul francez, unde se precizează în mod expres, în art. 1516 din Codul civil, faptul
că această clauză nu poate fi considerată donaţie, ci „convenţie matrimonială şi între asociaţi”,
legiuitorul român nu a făcut o astfel de precizare.

În aceste condiţii, devine actuală întrebarea: care este natura juridică a acestei facultăţi a soţului
supravieţuitor?

Clauza de preciput

Prin faptul că această clauză procură soţului supravieţuitor anumite avantaje patrimoniale, fără ca
acesta să datoreze o prestaţie echivalentă, ar putea fi asemănată cu donaţia, cu legatul sau cu o clauză
de partaj inegal (valabilă dacă este stipulată în convenţia matrimonială prin care se adoptă regimul
matrimonial al comunităţii convenţionale, în baza art. 367 lit. e) din noul Cod civil român).

Vom analiza, aşadar, posibilitatea apartenenţei clauzei de preciput la una dintre aceste acte juridice.

În ceea ce priveşte donaţia, pe fond, aceasta presupune mărirea patrimoniului donatarului pe seama
micşorării patrimoniului donatorului, prin trecerea, fără echivalent, din patrimoniul donatorului în cel al
donatarului, a bunurilor care constituie obiectul donaţiei, precum şi intenţia donatorului de a gratifica
pe donatar (animus donandi), care constituie cauza actului şi este esenţială în încheierea acestuia [11].