PRIMA PAGINA ARHIVA EDITIILOR BNP COLEGIUL REDACTIONAL MEMBRII CONSILIULUI STIINTIFIC

DESPRE BULETINUL NOTARILOR CONTACT

Search Search The Site

Select Language Powered by Translate

 IOAN POPA STUDII

VÂNZAREA UNEI MOȘTENIRI: ACT UTIL SAU

SPECULAȚIE CIVILĂ?
FEB. 13, 2023 BY REDACTOR COMMENTS: 0 TAGS: ANUL XXVI NR. 4, IOAN POPA

1. Introducere

În ultima perioadă asistăm la o oarecare „revigorare” a instituției

„vânzarea unei moșteniri” (au apărut chiar societăți care se ocupă cu
„vânzarea moștenirii”) determinată, credem, de oarecare „beneficii” aparente
ale acestei instituții. La o analiză ceva mai aprofundată a acestei instituții,
vom putea observa că așa-zisele „beneficii” ale instituției sunt doar aparente
și pot deschide calea unor speculații civile nepermise.

Vom începe prezentul studiu prin încercarea de a lămuri expresii sau

termeni folosiți de legiuitor pentru a elimina pe cât posibil anumite confuzii ce planează încă asupra acestei instituții.
Apoi vom trata subiectul în sine, „Vânzarea unei moșteniri”, scoțând în evidență mai ales consecințele unui asemenea tip
de vânzare, coroborând această instituție cu reglementări de drept procedural și mai ales cu exigențele înscrierii în
cartea funciară a unui asemenea act și, nu în ultimul rând, cu reglementări de drept fiscal introduse prin actualul Cod de
procedură fiscală al României. Vom putea observa că aceste reglementări specifice care nu pot fi ignorate afectează
esențial instituția civilă a vânzării unei succesiuni. Mai mult chiar, ignorarea unor reglementări care completează
regimul juridic al instituției poate deturna instituția către o „speculație civilă” ce ar putea conduce la consecințe
deosebit de grave, culminând cu anularea actului împreună cu consecințele patrimoniale aferente.

Vom constata de asemenea că revigorarea unor instituții de drept civil cum ar fi „vânzarea moștenirii”, „vânzarea
bunului altuia”, „partajul succesoral” și altele, fără a ține seama de întregul sistem de drept în care funcționează aceste
instituții, în special avem în vedere reglementări specifice de carte funciară sau de drept financiar-fiscal, poate conduce
la diminuarea semnificativă până la imposibilitatea utilizării unor asemenea mecanisme juridice în satisfacerea
drepturilor și intereselor cetățenilor.

Cuvinte-cheie: vânzare, moștenire, garanții, nulitate, speculație civilă

2. Definirea instituției. Obiectul contractului

Vânzarea moştenirii este destul de succint prezentată în Codul civil român. Astfel, potrivit art. 1.747 C. civ., prin
„moştenire” se înţelege dreptul de a culege o moştenire deschisă sau o cotă din aceasta. Sub sancţiunea nulităţii
absolute a contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică. Din această „redefinire” neinspirată a
termenului „moștenire” constatăm că dreptul de a culege moștenirea îl au rudele defunctului structurate pe cele patru
clase de moștenitori sau legatarul universal ori cu titlu universal, prin aplicarea tuturor principiilor devoluțiunii legale
sau testamentare a moștenirii și a condițiilor cerute de lege pentru a succede. Acest drept se exercită uno ictu de către
moștenitori din momentul deschiderii succesiunii[1]. Rezultă, credem, cu evidență faptul că nu dreptul de a culege o
moștenire, acest drept fiind strict legat de calitatea de moștenitor, constituie obiectul contractului intitulat de legiuitor
„vânzarea moștenirii”, ci mai degrabă emolumentul succesoral ar putea forma obiectul unei asemenea vânzări.

Apoi, Codul civil prin art. 1.748 – 1.754, articole ce constituie sediul materiei vânzării unei moșteniri, precizează
următoarele:

– „Art. 1.748. Dacă nu specifică bunurile asupra cărora se întind drepturile sale, vânzătorul unei moşteniri garantează
numai calitatea sa de moştenitor, afară de cazul când părţile au înlăturat expres şi această garanţie.”
 – „Art. 1.749. Dacă nu s-a convenit altfel, vânzătorul este obligat să remită cumpărătorului toate fructele pe care le-a
cules şi toate plăţile primite pentru creanţele moştenirii până la momentul încheierii contractului, preţul bunurilor
vândute din moştenire şi orice bun care înlocuieşte un bun al moştenirii.”

– „Art. 1.750. Dacă nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să ramburseze vânzătorului sumele plătite de acesta
din urmă pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, precum şi sumele pe care moştenirea i le datorează acestuia din urmă.”
– „Art. 1.751. Vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moştenirii vândute.”

– „Art. 1.752. (1) Înscrisurile sau portretele de familie, decoraţiile sau alte asemenea bunuri denumite generic „amintiri
de familie”, care nu au valoare patrimonială însemnată, dar care au pentru vânzător o valoare afectivă, se prezumă a nu fi
cuprinse în moştenirea vândută. (2) Dacă aceste bunuri au valoare patrimonială însemnată, vânzătorul care nu şi le-a
rezervat expres datorează cumpărătorului preţul lor la data vânzării.”

– „Art. 1.753. (1) Cumpărătorul unei moşteniri nu dobândeşte drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în moştenire
decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciară. (2) El nu poate opune terţelor persoane dobândirea altor drepturi
cuprinse în moştenire decât dacă a îndeplinit formalităţile cerute de lege pentru a face opozabilă dobândirea fiecăruia
dintre aceste drepturi.”
– „Art. 1.754. Dispoziţiile mai sus precizate se aplică şi altor forme de înstrăinare, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit,
a unei moşteniri. În privinţa înstrăinărilor cu titlu gratuit se aplică în mod corespunzător şi dispoziţiile privitoare la
donaţii.”

Observăm o reglementare mai detaliată a vânzării moştenirii în actualul Cod în raport cu vechiul Cod civil. Totuși, din
dispoziţiile legale enunţate, nu rezultă explicit o definiţie a vânzării unei succesiuni.

Doctrina românească a definit însă vânzarea unei moşteniri ca fiind „un contract prin care titularul unui drept
succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane”[2], autorul adăugând că vânzarea are ca obiect atât
activul, cât și pasivul moștenirii (definiția conținând o contradicție evidentă, dacă se înstrăinează un drept, nu se poate
înstrăina și un pasiv) sau, potrivit unei alte definiții, „o convenţie prin care moştenitorul vinde drepturile sale ereditare
unei alte persoane, indiferent terţ sau comoştenitor al său”[3]. La rândul lor, acești autori adaugă „prin vânzarea
drepturilor sale, moștenitorul transmite în bloc cumpărătorului universalitatea masei de bunuri care compun
succesiunea. Cumpărătorul este pus în situația moștenitorului, atât în ce privește drepturile, cât și obligațiile transmise
de defunct” (aceeași observație ca și în cazul definiției anterioare). Un alt autor[4] arată că obiectul contractului îl
reprezintă „un patrimoniu sau o fracțiune de patrimoniu”, cumpărătorul dobândind atât activul, cât și pasivul
corespunzătoare cotei cumpărate (cel puțin această definiție este congruentă, deși greșită pe fond, cum se va arăta
ulterior).

Au fost exprimate și alte puncte de vedere cum ar fi, spre exemplu, opinia autorului E. Safta-Romano[5], potrivit
căreia „vânzarea de drepturi succesorale mai este cunoscută și sub denumirea de cesiunea de drepturi succesorale”,
autorul sugerând că obiect al vânzării îl formează drepturile succesorale, nu și obligațiile aferente. Pe aceeași linie de
gândire, un alt autor[6] arată neechivoc faptul că „prin vânzarea unei moșteniri se pot înstrăina doar drepturi, nu și
obligații”.

În doctrina franceză a rămas memorabilă definiţia dată de Aubry şi Rau, astfel: „cel care este, sau care se crede a fi
chemat la o succesiune poate, fie să cedeze, ca şi cum i s-ar cuveni în mod real, moştenirea la care el declară că are
chemare, fie să se limiteze la transferul pretenţiilor, bine sau rău fondate, pe care el crede că le are asupra moştenirii”[7].
Aceste două tipuri de cesiune, ale căror efecte sunt, în general, aceleaşi, diferă totuşi prin aceea că cel de-al doilea tip,
neavând ca obiect decât pretenţii mai mult sau mai puţin incerte, nu dă, în ipoteza că pretenţiile sunt recunoscute a fi
nefondate, o garanţie contra cedentului, cu excepţia situaţiei când cesionarul a cunoscut în momentul cesiunii că
cedentul nu avea niciun drept asupra succesiunii[8].

Apelând și la „Vocabularul juridic Gerard Cornu”[9], constatăm că „cesiunea de drepturi succesorale este convenția în
virtutea căreia un moștenitor cedează cu titlu gratuit sau oneros drepturile sale succesorale, fie unui comoștenitor fie
unui străin de succesiune”.
 În sfârșit, potrivit Codului civil francez, în comentariul art. 1696 (preluat de vechiul Cod civil în art. 1.402) se arată că
„dacă cesiunea de drepturi succesorale nu are ca efect să transfere cesionarului calitatea de moștenitor care aparține
cedentului, ea are ca efect de a-l face pe cesionar să beneficieze de toate avantajele patrimoniale atașate acestei calități
și, mai ales, dreptul de a lua parte la partajul succesiunii”[10].

Observăm din definițiile prezentate anterior că nu există unitate de vederi în privința obiectului vânzării moștenirii.
Majoritatea covârșitoare a autorilor români sunt de părere că obiectul vânzării moștenirii îl formează o universalitate de
drepturi și obligații (sau o fracțiune din aceasta), adică moștenirea cu activele și pasivele sale, în timp ce legislația și
doctrina franceze se referă la o cesiune de drepturi succesorale, adică la avantajele patrimoniale aferente succesiunii,
cesiunea neavând ca obiect și dezavantajele patrimoniale ale succesiunii, adică pasivele acesteia.

În ceea ce ne privește credem, nu fără dificultate, că obiectul vânzării moștenirii îl formează o universalitate de
drepturi, adică activele succesorale, nu și pasivele acesteia. Ne fundamentăm opinia pe următoarele argumente, bazate
pe texte ale Codului civil, astfel:

1. Prin vânzare se transmite dreptul de proprietate (sau un dezmembrământ al acestuia) asupra unui bun în schimbul
unui preț [art. 1.650 alin. (1) C. civ.], iar donația este actul prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale
[art. 984 alin. (1) C. civ.]. Ca urmare, vânzarea/donația unei moșteniri ar trebui să aibă ca obiect bunuri/drepturi, nu și
obligații. Cum ar putea fi donată o obligație? Ar mai avea la bază o asemenea donație intenția de a gratifica – animus
donandi? Este greu de conceput o asemenea donație, iar în opinia noastră este chiar imposibil (cum se va arăta ulterior).

2. Vânzarea moștenirii, așa cum este văzută de majoritatea autorilor, implică și cesionarea datoriilor (pasivul
succesiunii) către cumpărător. În prezent, Codul civil reglementează în premieră cesiunea de datorie (a se vedea art.
1.599 – 1.608), însă potrivit art. 1.605 C. civ., „preluarea datoriei convenită cu debitorul își va produce efectele numai
dacă creditorul își dă acordul” (ar fi o novație prin schimbare de debitor). Cesiunea datoriei fără consimțământul
creditorului ar fi o cesiune imperfectă, inopozabilă creditorului[11]. Să fi avut în vedere legiuitorul român acest tip de
cesionare imperfectă a datoriei în cadrul căreia debitorul inițial al obligației rămâne în continuare debitor față de
creditorul obligației? Greu de stabilit.

3. Totuși, din întreaga reglementare a vânzării moștenirii și în special din art. 1.750 coroborat cu art. 1.751 C. civ.
rezultă că vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moștenirii vândute, însă cumpărătorul este ținut să
ramburseze vânzătorului sumele plătite de acesta pentru datoriile și sarcinile moștenirii.

Cu alte cuvinte, pentru creditorul moștenirii vânzarea efectuată de către moștenitorul-debitor este inopozabilă, este
un res inter alios acta. Așa se explică de ce moștenitorul-debitor rămâne obligat față de creditorul moștenirii să achite
toate datoriile și sarcinile acesteia. Cumpărătorul moștenirii va fi însă obligat să-i ramburseze moștenitorului-vânzător
tot ceea ce acesta a plătit cu titlu de datorii și sarcini ale moștenirii, ceea ce ne conduce la concluzia că, în final, pasivul
succesiunii ar fi preluat de către cumpărător.

Această preluare a pasivului de către cumpărător nu se face totuși în virtutea contractului de vânzare care nu are în
obiectul său și vânzarea pasivului, ci se face în virtutea legii (art. 1.750 C. civ. mai sus evocat). Dacă vânzarea moștenirii
ar fi avut ca obiect și transmiterea pasivului succesiunii, art. 1.750 C. civ. nu ar mai fi fost necesar, întrucât ar fi fost de la
sine înțeles că vânzarea unei universalități ar cuprinde atât activele, cât și pasivele acesteia.

În concluzie, în opinia noastră, vânzarea moștenirii are ca obiect o universalitate de drepturi împreună cu bunurile
asupra cărora poartă, nu are ca obiect și o universalitate de obligații care, așa cum am arătat anterior, nu se transmit
contractual, ci în virtutea legii.

3. Mecanismul de funcționare a instituției

Din întreaga reglementare a instituției, rezultă fără echivoc faptul că vânzarea unei moşteniri nu se poate produce
decât după deschiderea acesteia. Vânzarea unei moşteniri nedeschise nu reprezintă altceva decât un pact asupra unei
succesiuni viitoare, lovit de nulitate absolută, or, potrivit definiţiei date de Aubry şi Rau, vânzător nu poate fi decât „cel
care este, sau care se crede a fi chemat la o succesiune”, ceea ce denotă că succesiunea este deja deschisă.
 Chiar dacă succesiunea este deschisă, chiar dacă succesibilul chemat la succesiune acceptă succesiunea (sau
acceptarea succesiunii se va face prin vânzarea însăși), chiar dacă vânzătorul garantează calitatea sa de moștenitor, toate
acestea nu pot evita situația imaginată de Aubry și Rau în sensul că vânzarea moștenirii poate fi făcută uneori și de „cel
care se crede a fi chemat la o succesiune”, întrucât vânzarea moștenirii se produce înaintea oricăror dezbateri privind
succesiunea în sine.

S-ar putea pune în discuție și situația în care vânzarea moștenirii s-ar produce după dezbaterea acesteia și după
eliberarea certificatului de moștenitor. Credem că această ipoteză nu este vizată de textele de lege la care am făcut
referire, dar, mai ales, credem că un asemenea tip de vânzare nu este nici în interesul vânzătorului care ar putea vinde
separat, pentru un alt preț, bunurile dobândite prin moștenire. Paradoxal, acesta este singurul tip de vânzare a unei
moșteniri pe care îl considerăm realizabil în prezent și care ar respecta toate exigențele impuse de publicitatea
imobiliară și procedura fiscală așa cum vom arăta în continuare. Așadar, în prezentul studiu ne vom referi în principal la
vânzarea moștenirii văzută ca o universalitate de drepturi, anterior dezbaterii succesiunii.

Nota bene: vânzarea moștenirii (a activelor acesteia) nu exclude, ci dimpotrivă, face absolut necesară dezbaterea
moștenirii lui de cuius, chiar dacă această dezbatere se produce ulterior vânzării, cu precizarea că activele cuprinse în
certificatul de moștenitor au fost vândute anterior dezbaterii, prin act autentic. Numai în acest mod se va putea respecta,
printre altele, principiul relativității înscrierii în CF, mai întâi fiind înscris certificatul de moștenitor și apoi contractul de
vânzare a moștenirii.

Vânzarea unei moşteniri are, în mod esenţial, ca obiect transmisiunea către un terţ, de avantaje pecuniare, dobândite
de un moştenitor în cadrul unei moşteniri determinate.

Într-o vânzare de acest tip, nu calitatea de moştenitor este obiectul cesiunii, întrucât această calitate este
netransmisibilă (qui semel heres, semper heres). De asemenea, nu se cesionează unul sau altul din bunurile succesiunii
sau chiar totalitatea acestora văzute ut singuli, ci ereditatea însăşi, mai precis, ansamblul de drepturi şi avantaje
pecuniare legate de calitatea de moştenitor, inclusiv drepturile necesare pentru a realiza emolumentul succesoral, dacă
dreptul cedat constă într-o parte indiviză.

Ceea ce caracterizează cesiunea de drepturi succesorale este tocmai împrejurarea că ea poartă asupra unei mase
nedeterminate de bunuri și drepturi , adică a unui ansamblu de bunuri şi drepturi ce constituie, de fapt, activul
succesoral („universalitatea” este privită aici doar ca universalitate a activului succesoral, spre deosebire de accepţiunea
clasică a termenului „universalitate”, care cuprinde atât activul, cât şi pasivul succesoral).

Vânzarea de drepturi succesorale nu poate fi confundată cu „vânzarea de bunuri ereditare”, care are ca obiect
transmisiunea unor bunuri ut singuli sau, în egală măsură, nu poate fi identică cu „cesionarea pretenţiilor asupra unei
moşteniri”, convenţie prin care cel care se consideră chemat la o succesiune transferă unui terţ aceste pretenţii, fie că
sunt sau nu întemeiate, fără să garanteze asupra titlului său de moştenitor[12].

Aşadar, vânzarea unei succesiuni este guvernată de următoarele condiții:

– Pentru a face obiectul unei vânzări, moștenirea trebuie să fie deschisă, în caz contrar, vânzarea devine un pact
asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege.

– Vânzarea efectuată produce prin ea însăși acceptarea tacită a moștenirii de către moștenitorul-vânzător, în condițiile
art. 1.110 alin. (1) lit. a) din Codul civil. În ipoteza în care succesibilul-vânzător ar da, anterior vânzării, o declarație prin
care dorește să nu fie considerat acceptant, în condițiile art. 1.111 C. civ., prin vânzarea ce urmează a o încheia, ar trebui
să acceptăm într-o asemenea situație că ne aflăm în prezența unei vânzări a lucrului altuia (al moștenitorului, întrucât
legea vorbește totuși de vânzarea unei moșteniri, ceea ce implică pentru vânzător calitatea de moștenitor).

– Obiectul vânzării nu îl poate constitui moștenirea în întregul său, înțeleasă ca o universalitate de drepturi și
obligații (cu activele și pasivele sale) sau ca o cotă dintr-o universalitate, întrucât cesiunea de datorie (de pasive) fără
acordul creditorilor, în general, nu este recomandată în dreptul civil român, iar acordul creditorilor nu intră în
mecanismul vânzării moștenirii. Pe cale de consecință, apreciem că obiectul vânzării îl formează doar activele
succesorale, nu și pasivele acesteia. Se impune, în opinia noastră, precizarea pe care legiuitorul însuși ar trebui s-o facă,
textul actual al art. 1.747 C. civ. fiind ambiguu.

– Vânzătorul garantează cumpărătorul asupra calității sale de moștenitor, întrucât, așa cum arătam anterior, vânzarea
nu specifică, de regulă, bunurile asupra cărora se întind drepturile sale sau dacă o face, aceasta are doar o valoare
exemplificativă. Prin urmare, vânzătorul nu garantează de evicțiune sau pentru vicii ascunse. Părțile pot înlătura în mod
expres chiar garanția pentru calitatea de moștenitor a vânzătorului, pentru ipoteza în care cumpărătorul ar contracta cu
un moștenitor aparent, căruia i se desființează ulterior vânzării titlul de moștenitor.

4. Părţile contractului

Vânzător al unei succesiuni este succesorul universal sau cu titlu universal, moştenitor legal sau legatar universal sau
cu titlu universal (adică un moștenitor real, cu vocație universală sau cu titlu universal asupra moștenirii, fiind exclus
legatarul particular).

Vânzătorul este ţinut să garanteze calitatea sa de moştenitor, trebuie să fie un moştenitor veritabil (dacă părțile nu au
înlăturat în mod expres această garanție, în condițiile art. 1.748 teza a doua, C. civ.).

Prin înlăturarea unei asemenea garanții vizând chiar calitatea de moștenitor și de proprietar asupra moștenirii, părțile
contractului înțeleg să se supună indirect, în opinia noastră, regulilor referitoare la vânzarea bunului altuia, altfel nu
vedem în ce calitate un vânzător neproprietar al bunurilor vândute ar vinde o moștenire. Desigur, s-ar putea susține cu
suficient temei faptul că de la data deschiderii succesiunii, vânzătorul devine proprietar sub condiție rezolutorie asupra
bunurilor moștenirii, calitate – de proprietar – ce s-ar consolida retroactiv prin acceptarea moștenirii de către vânzător.
Acceptarea se face tacit prin chiar actul de vânzare al moștenirii, conform art. 1.110 alin. (1) lit. a) C. civ., dacă nu are loc
anterior printr-o declarație expresă.

Ca urmare, vânzarea moștenirii, ce echivalează și cu acceptarea acesteia făcută de vânzător[13], consolidează în

patrimoniul cumpărătorului drepturile dobândite. O cesiune consimţită de un moştenitor aparent nu are nicio valoare şi
nu constituie un obstacol în calea moştenitorului real, pentru petiţia de ereditate. Dacă această acţiune a fost promovată
cu succes, vânzarea consimţită de moştenitorul aparent se rezoluţionează (resoluto iure dantis), cu sau fără garanții din
partea moștenitorului aparent.

Cumpărător al unei succesiuni poate fi un comoştenitor sau un terţ. În cazul în care vânzarea este făcută unui
comoştenitor, aceasta ar putea constitui un act de partaj. Capacitatea cerută pentru a consimţi la cesiunea de drepturi
succesorale este cea specifică actelor de vânzare sau de donaţie, arătând că cesiunea poate avea loc cu titlu oneros sau
gratuit.

Pentru a accepta cesiunea, cesionarul trebuie să aibă capacitatea cerută pentru a dobândi drepturi cu titlu oneros,
întrucât chiar cu titlu gratuit, cesiunea îi poate impune cesionarului obligaţii pecuniare care ar putea deveni destul de
oneroase.

5. Obiectul – derivat – al contractului

Vânzarea unei moşteniri cuprinde „tot ceea ce provine din moştenire şi tot ceea ce ar putea proveni în viitor”[14].
Vânzătorul trebuie deci, cu excepţia unor rezerve exprese, să-i predea cumpărătorului nu numai bunurile pe care le
deţine în momentul vânzării, dar chiar şi fructele şi veniturile (fructe civile) percepute înainte de vânzare, profitul
capitalurilor investite, preţul bunurilor vândute, chiar şi valoarea bunurilor consumate pentru nevoile proprii sau a
bunurilor de care a dispus cu titlu gratuit (art. 1.749 C. civ.). Cu alte cuvinte, vânzătorul moștenirii are o imagine clară
(sau ar trebui să aibă), cu mici excepții, asupra bunurilor care formează emolumentul succesoral, cunoaște natura acestor
bunuri – mobile, imobile –, altfel nu s-ar putea stabili fructele acestor bunuri, profitul capitalurilor investite, prețul
bunurilor vândute sau bunurile care vor intra ulterior vânzării în patrimoniul defunctului. Vânzătorul moștenirii nu vinde
o abstracțiune, ci bunuri cât se poate de concrete.

Vânzătorul va putea fi obligat să-i predea cumpărătorului şi bunurile care vor intra ulterior vânzării în patrimoniul
defunctului (avem în vedere toate acele bunuri care au fot restituite foştilor proprietari în baza unor legi speciale
referitoare la restituirea unor bunuri trecute abuziv în proprietatea statului anterior anului 1990).
 O situaţie specială ar putea apărea în cazul vânzării unei succesiuni către un cetăţean străin sau apatrid. Va putea,
oare, această persoană să dobândească prin cumpărare o succesiune care cuprinde şi terenuri? Prin prisma art. 44 alin.
(2) teza a II-a a Constituţiei revizuite, răspunsul nu poate fi decât parțial negativ. Cetățeanul străin sau apatridul nu
poate dobândi în România terenuri decât în baza moștenirii legale, garantate de Constituție. Când cetăţeanul străin sau
apatridul, cumpărător al unei succesiuni, este şi moştenitor legal al lui de cujus, vânzarea devine integral valabilă. Dacă
cumpărătorul nu este și moștenitor legal, el va putea dobândi terenurile numai în condițiile Legii nr. 312/2005.

În privința obiectului contractului, facem următoarele precizări:[15]

– În legătură cu obiectul vânzării, Codul civil face precizări doar în privința bunurilor (amintirilor) de familie. Cu
privire la aceste bunuri, se statuează că doar bunurile care nu au o valoare patrimonială deosebită, ci doar o valoare
sentimentală pentru vânzător nu intră în masa bunurilor vândute. Desigur, rămâne practicii (jurisprudenței) să
stabilească, acolo unde acordul părților nu va fi suficient, care sunt bunurile de familie care vor face obiectul vânzării
unei moșteniri.

– Anumite bunuri, deși transmise prin moștenire vânzătorului, nu vor putea fi cuprinse în masa bunurilor vândute,
întrucât cumpărătorul nu are capacitatea (de folosință) necesară dobândirii lor. Avem în vedere terenurile (de orice fel)
situate în România, care nu vor putea fi dobândite prin acte între vii, de cetățeni aparținând unor state nemembre UE,
decât în condițiile Legii nr. 312/2005. Avem însă în vedere și bunurile care, pentru a fi legal dobândite, au nevoie de o
autorizație specială pentru dobânditor (de exemplu, o pușcă de vânătoare).

– Dacă anumite bunuri ce se regăsesc în masa succesorală presupun respectarea unei proceduri speciale pentru a fi
transmise (de exemplu, procedura dreptului de preempțiune), va fi necesară respectarea acelei proceduri anterior
vânzării, fapt care, uneori, împiedică chiar vânzarea moștenirii. Astfel, procedura dreptului de preempțiune, în general,
presupune existența unui drept consolidat în patrimoniul vânzătorului și stabilirea de către acesta a unui preț de
vânzare pentru bunuri văzute ut singuli în timp ce vânzarea moștenirii presupune o vânzare „în bloc” a bunurilor
succesorale.

– Potrivit principiului „nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși” [art. 17 alin. (1)
C. civ.], vom constata că vânzătorul-moștenitor va dobândi, pe de-o parte, drepturile succesorale ale defunctului, exact
cum acestea se aflau în patrimoniul decedatului la data decesului său, drepturi pe care le va transmite prin vânzare
cumpărătorului, pe de altă parte, nemodificate. Așadar, în transferul lor din patrimoniul defunctului până în patrimoniul
cumpărătorului, bunurile (drepturile) nu vor suporta nicio modificare miraculoasă (din detenție precară, în drept de
proprietate, spre exemplu). Împreună cu bunurile, se transmit și garanțiile care grevează aceste bunuri, spre exemplu,
bunurile ipotecate se vor transmite cu ipoteci cu tot cumpărătorului.

– Cu privire la bunurile inalienabile temporar, pe întreaga perioadă a inalienabilității, acele bunuri vor rămâne în
patrimoniul vânzătorului până la expirarea perioadei când vânzătorul va fi obligat să vândă bunul afectat temporar de
inalienabilitate.

6. Condiţii de formă ale contractului

În condiţiile art. 1.747 alin. (2) C. civ. „sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului vânzarea unei moşteniri se
încheie în formă autentică”.

Forma autentică ad validitatem cerută de lege asigură şi înscrierea în C.F. a drepturilor reale imobiliare dacă în
patrimoniul succesoral există asemenea drepturi.

7. Efectele vânzării (cesiunii)

În prezentarea efectelor vânzării unei moşteniri, trebuie să pornim de la următoarele premise:

a) Prin vânzarea efectuată, vânzătorul nu transmite cumpărătorului şi calitatea sa de moştenitor (adică dreptul de a
culege o moștenire), calitate pe care o va deţine şi ulterior vânzării (qui semel heres, semper heres).

Conservându-şi această calitate, vânzătorul va rămâne pe deplin responsabil în faţa terţilor, care vor putea exercita
contra lui orice acţiune derivând din calitatea de moştenitor, cu privire la obligaţiile succesiunii. Ca urmare, vânzarea
moștenirii nu exclude necesitatea obținerii de către vânzător a unui certificat de moștenitor, care va atesta atât calitatea
de moștenitor, cât și activele (și pasivele) moștenite.

b) Acceptând această ipoteză, nu putem să nu recunoaştem totuşi existenţa unor dificultăţi, cum ar fi:

– Codul civil vorbeşte despre vânzarea moştenirii, or, o moştenire cuprinde atât active, cât şi pasive. Dacă legiuitorul ar
fi folosit expresia „cel ce vinde drepturi succesorale”, textul ar fi fost lipsit de echivoc, după modelul francez.

– Prin vânzarea activului succesoral, creditorii succesiunii asistă (aproape neputincioşi) la modificarea gajului lor
general (în locul bunurilor ce compun activul succesoral, gajul va purta asupra preţului bunurilor, preţ ce ar putea fi
discutat sub aspectul seriozităţii, vilităţii, caracterului lui lezionar etc.).

Cu atât mai mult, gajul general al creditorilor este afectat esenţial în cazul cesiunii cu titlu gratuit al unei moşteniri.
Într-o atare ipoteză, creditorii succesiunii rămân chiar fără gaj general, situaţie cu totul bizară, în care moştenitorul
rămâne obligat faţă de creditori, deşi întregul gaj general al acestor creditori, respectiv activul succesiunii, a fost
transmis cumpărătorului (donatarului).

Totodată, observăm inexistența unei acțiuni directe exprese care i-ar permite creditorului succesiunii să-l acționeze
direct pe cumpărător/donatar pentru recuperarea datoriilor sale, or, în lipsa reglementării unei asemenea acțiuni,
creditorul trebuie să acționeze „indirect” cu toate consecințele aferente. Reglementarea unei acțiuni în lipsa existenței
unui raport juridic direct între creditorii moștenirii și cumpărător este greu de imaginat.

c) Vânzarea cuprinde toate drepturile şi bunurile care se găsesc în succesiune în momentul deschiderii acesteia (cu
excepțiile mai sus precizate), inclusiv drepturile dobândite ulterior, până în momentul vânzării (de exemplu, mărirea
cotei ereditare a vânzătorului ca urmare a renunţării la moştenire a altor moştenitori).

Dacă renunţarea unor moştenitori apare ulterior vânzării, situaţia de fapt creată va fi analizată în funcţie de intenţia
părţilor şi împrejurările cauzei, judecătorul, în asemenea situaţii, având un rol esenţial de a decide dacă renunțarea îi
profită vânzătorului sau cumpărătorului. Ceea ce se poate constata cu certitudine este faptul că o renunțare la moștenire
de către vânzător făcută ulterior vânzării devine ineficientă, întrucât prin vânzarea moștenirii s-a produs și acceptarea
acesteia, acceptare care este irevocabilă.

Vânzarea mai cuprinde şi acţiunile în justiţie ce au aparţinut defunctului, în măsura în care acestea au fost transmise
şi moştenitorului sau orice acţiuni ale vânzătorului menite să reîntregească emolumentul succesoral (de exemplu,
acţiunea în nulitate, în rezoluţiune etc.).

Dacă vânzătorul nu are asupra bunurilor succesiunii decât un drept indiviz, situaţie extrem de des întâlnită în practică,
cumpărătorul nu dobândeşte decât acest drept indiviz.

Vânzarea de drepturi succesorale cuprinde toate drepturile existente în patrimoniul defunctului în momentul
deschiderii succesiunii. Dacă până la momentul vânzării, moştenitorul profitase deja de fructele bunurilor ori a încasat
anumite creanţe sau a vândut anumite bunuri ut singuli, el este ţinut să le restituie achizitorului în natură. Dacă această
modalitate de restituire nu este posibilă, e ţinut să restituie preţul lor potrivit unei estimări reale. Tot în
responsabilitatea cedentului sunt şi bunurile consumate pentru uzul său personal ori cele deteriorate prin culpa sa.
Remarcăm încă o dată faptul că raportul dintre moștenitorul-vânzător și drepturile succesorale vândute este un raport
cât se poate de concret, vânzătorul „știe ce vinde”, chiar dacă vânzarea are ca obiect o universalitate de bunuri și
drepturi.

Moştenitorul care era debitor al defunctului şi a cărui datorie s-a stins prin confuziune este ţinut să-i achite
cumpărătorului această datorie, întrucât prin vânzarea drepturilor succesorale, confuziunea patrimonială a încetat.
Reciproc, dacă moştenitorul era creditor al defunctului, el va putea cere cumpărătorului plata datoriei.

Vânzarea determină renaşterea servituţilor existente anterior, la data deschiderii succesiunii, între moştenirea
defunctului şi cea a moştenitorului acestuia.

d) Vânzarea operează transferul tuturor bunurilor şi drepturilor cuprinse în emolumentul succesoral. Vânzarea nu are
efect retroactiv. De aici rezultă că cumpărătorul nu va putea ataca actele de dispoziţie făcute de vânzător de la
deschiderea succesiunii până la momentul vânzării, vânzătorul rămânând totuşi debitor pentru contravaloarea bunurilor
înstrăinate.

Creditorii succesiunii, neavând acțiune directă contra cumpărătorului moștenirii, ar mai putea acţiona contra
cumpărătorului și pe calea indirectă a acţiunii oblice, invocând creanţa conferită de lege, prin vânzare, vânzătorului,
contra cumpărătorului, pentru restituirea datoriilor şi sarcinilor succesiunii, cu condiţia ca vânzătorul să nu fie
insolvabil[16].

Am arătat că prin vânzarea moștenirii se transmite, de regulă, dreptul de proprietate asupra bunurilor defunctului
moștenite cu același titlu de către vânzător. Dar dacă defunctul nu era proprietarul bunurilor transmise? Apare evident
prin raportarea la art. 17 alin. (1) C. civ. că nimeni (prin urmare, nici defunctul) nu poate transmite sau constitui mai
multe drepturi decât are el însuși, chiar în ciuda dispozițiilor cuprinse în art. 1.133 C. civ., potrivit cărora certificatul de
moștenitor face dovada „dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în
cota care se cuvine fiecăruia”. Așa fiind, dacă defunctul era doar un detentor precar sau titularul unui dezmembrământ al
dreptului de proprietate (titularul unei servituți, superficii, concesiuni etc.) al bunului inclus în activele succesorale, el va
transmite moștenitorului său tot detenția precară (sau dezmembrământul respectiv) ce se va transmite mai departe
cumpărătorului moștenirii.

În ipoteza în care bunul asupra căruia vânzătorul a dobândit prin moștenire doar detenția precară a fost vândut cu
titlu singular, expres, vânzătorul garantând transmiterea către cumpărător a unei posesii liniștite și utile asupra bunului,
vânzarea acelui bun aparținând moștenirii intervertește precaritatea detenției vânzătorului în posesie în condițiile art.
920 alin. (1) lit. c) C. civ., desigur cu condiția ca cel care cumpără bunul să fie de bună-credință. Devenit posesor,
cumpărătorul va putea deveni proprietarul bunului respectiv prin posesia de bună-credință exercitată asupra bunurilor
mobile, în condițiile art. 937 C. civ. coroborat cu art. 948 C. civ. sau în condițiile art. 931 C. civ. referitor la uzucapiunea
tabulară, pentru bunurile imobile.

Dacă defunctul era posesorul bunului transmis, vânzătorul va transmite la rândul său tot posesia asupra bunului,
cumpărătorul putând dobândi proprietatea în condițiile mai sus precizate. Desigur, joncțiunea posesiilor devine
aplicabilă în condițiile art. 933 alin. (2) C. civ.

e) O problemă controversată care ar putea afecta esențial vânzarea moștenirii ar fi problema dacă, la încheierea
contractului de vânzare (sau donație) al moștenirii este necesară obținerea de către vânzător a certificatului de atestare
fiscală pe numele său, în condițiile prevăzute de art. 159 din Codul de procedură fiscală[17] sau nu.

Astfel, în literatura juridică s-a afirmat faptul că „vânzarea dreptului de a culege o moștenire sau o cotă din aceasta
are deci ca obiect dreptul moștenitorului asupra acestei mase patrimoniale. Ca universalitate de drept, această masă
patrimonială este un bun necorporal,obiect al dreptului de proprietate aflat și el în patrimoniul moștenitorului.”[18]

Vânzarea având în această viziune un obiect incorporal, ar putea justifica nesolicitarea de către vânzător a
certificatului de atestare fiscală la momentul vânzării (deși bunurile incorporale pot fi bunuri patrimoniale, vezi, spre
exemplu, acțiunile dematerializate sau părțile sociale ale unor societăți corporatiste).

Dacă mai adăugăm și faptul că vânzarea moștenirii în această viziune s-ar putea face pe un preț derizoriu, fără
legătură cu valoarea bunurilor care compun activele succesorale, dar și faptul că într-o asemenea viziune asupra
vânzării, contractul de vânzare nu ar avea nicio șansă de a se înscrie în registrele de publicitate, ne-am putea afla în fața
unei speculații civile care nu folosește nimănui: nici creditorilor succesiunii, nici vânzătorului care ar putea avea datorii
fiscale legate de masa succesorală moștenită, or, în acest caz, planează asupra vânzării nulitatea absolută reglementată
de Codul de procedură fiscală, nici cumpărătorului care oricum prin cumpărarea moștenirii, încearcă o speculație civilă:
să cumpere „o moștenire” pentru un preț mai mic decât prețul obținut prin vânzarea bunurilor privite ut singuli, numai că
această speculație are șanse mici de a se realiza.

În ceea ce ne privește, respingem categoric o asemenea viziune. Am arătat anterior că în opinia pe care o susținem,
vânzarea moștenirii are ca obiect o universalitate de drepturi (și nu dreptul de a culege moștenirea, drept care aparține
numai moștenitorilor, nu și unui potențial cumpărător). Aceste drepturi pot fi drepturi reale sau de creanță cu un
conținut patrimonial indiscutabil și cunoscut a priori de către vânzător. De altfel, în acest sens se exprimă și legiuitorul
care, prin art. 1.753 alin. (1) C. civ., afirmă: „Cumpărătorul unei moșteniri nu dobândește drepturile reale asupra
imobilelor cuprinse în moștenire decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciară.” Despre ce drepturi incorporale
vorbim când însuși legiuitorul vorbește despre drepturi reale? Activele succesorale pot cuprinde și bunuri incorporale
(părți sociale, acțiuni etc.), dar de aici până la a considera că întreaga moștenire este un bun incorporal, abstract, este o
distanță enormă. Deși la momentul vânzării drepturile reale sau de creanță care compun succesiunea împreună cu
bunurile asupra cărora poartă nu sunt determinate, ele sunt determinabile așa cum se demonstrează ulterior prin
dezbaterea succesiunii.

Mai mult chiar, considerăm că despre existența anumitor bunuri (bunurile imobile, autoturisme) care compun
moștenirea vândută moștenitorul-vânzător a fost în deplină cunoștință de cauză, nu putem accepta o altă variantă. Ca
urmare, necesitatea obținerii de către vânzătorul moștenirii a unui certificat de atestare fiscală pe numele său (și nu pe
numele defunctului) este evidentă. Desigur, s-ar putea susține că vânzătorul, chiar dacă ar avea datorii fiscale, aceste
datorii ar putea fi achitate ulterior vânzării chiar de către cumpărător. Regula procedural-fiscală împiedică însă o
asemenea înstrăinare chiar dacă datoriile fiscale ale vânzătorului sunt preluate de cumpărător.

Nesolicitarea certificatului de atestare fiscală pentru motivul că vânzarea cuprinde „succesiunea în sine”, drept
incorporal, și nu bunuri concrete din aceasta este greu de susținut, la fel de greu cum ar fi susținerea vânzătorului care
declară că „nu știe (sau nu trebuie să știe) din ce se compune moștenirea pe care dorește să o vândă”. Dacă moștenirea
ar cuprinde doar bunuri mobile, drepturi de creanță etc., am mai putea înțelege, dar dacă moștenirea cuprinde drepturi
reale imobiliare, autoturisme etc., devine greu de acceptat susținerea moștenitorului că nu are cunoștință despre
compunerea masei succesorale. Aceasta face absolut necesară solicitarea certificatului de atestare fiscală de către
vânzător pe numele său.

Pe baza celor arătate anterior, se ridică o întrebare esențială în problema pe care o studiem: cum s-ar putea înscrie în
evidențe fiscale moștenitorul care nu a dezbătut încă moștenirea și nu a obținut certificatul de moștenitor? Răspunsul
aici ni se pare evident: nu se poate înscrie. Dacă nu este înscris în evidențe fiscale, nu poate obține certificatul de
atestare fiscală, iar fără acest certificat vânzarea este susceptibilă de anulare. Iată cum, din motive fiscale, (nulitatea
reglementată de Codul de procedură fiscală s-ar putea să fie unică în Europa), o instituție a dreptului civil – vânzarea
moștenirii – este paralizată, ca și alte instituții ale dreptului civil: vânzarea bunului altuia sau partajul succesoral (nu
este cazul să arătăm aici de ce aceste instituții ale dreptului civil sunt la rândul lor paralizate ca urmare a exigenței
fiscale menționate).

f) Vânzătorul este ţinut de obligaţia de predare şi de obligaţia de garanţie.

Obligaţia de predare are ca obiect toate bunurile şi drepturile cuprinse în emolumentul succesoral. Dacă unele bunuri
sau drepturi nu pot fi predate în natură, întrucât vânzătorul le-a înstrăinat ori le-a consumat, obligaţia de predare are ca
obiect toate avantajele pe care vânzătorul le-ar fi putut avea, prin faptul că a dispus de acele bunuri/drepturi. Vânzătorul
va preda bunurile în starea în care acestea se aflau la momentul vânzării. Vânzătorul nu este răspunzător de pierderi sau
deteriorări asupra bunurilor, survenite anterior vânzării, întrucât el, în calitatea de proprietar al acestora, avea deplina
libertate de a dispune asupra lor. Răspunde însă conform dreptului comun de orice pierderi sau deteriorări intervenite
după vânzare.

Cumpărătorul profită de ameliorările aduse lucrului vândut de la deschiderea succesiunii până la momentul vânzării,
fără a fi obligat să-l indemnizeze pentru aceasta pe vânzător. Dacă moştenirea cuprinde şi creanţe încă neachitate, este
suficient pentru vânzător să remită titlurile către cumpărător, pentru ca acesta să urmărească executarea creanţelor
respective.

Obligaţia de garanţie diferă, în funcţie de faptul dacă vânzarea s-a făcut cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. În cazul
cesiunii cu titlu gratuit, devin aplicabile regulile referitoare la garanţii în cazul donaţiei.

În cazul vânzării de drepturi succesorale cu titlu oneros, cel care vinde este ţinut să garanteze doar pentru calitatea sa
de moştenitor (art. 1.748 C. civ.). El nu răspunde pentru consistenţa sau calitatea bunurilor şi drepturilor ce aparţin
emolumentului succesoral, întrucât obiect al vânzării nu l-a constituit un bun determinat, ut singuli, ci ereditatea însăşi.
Cumpărătorul are, prin urmare, recurs contra vânzătorului dacă acesta din urmă nu are niciun titlu asupra succesiunii sau
are un titlu cu o mai mică întindere decât ceea ce a vândut. Nu are însă recurs în cazul în care vânzătorul a fost evins,
spre exemplu, de un legatar cu titlu particular, de un anume bun strict determinat.

Garanţia legală a vânzătorului poate face obiectul unor modificări prin clauze extensive ori restrictive, pe care părţile
le pot stipula cu ocazia vânzării. Oricum, vânzătorul nu garantează decât faptul său personal, or, nu poate fi inclusă în
categoria faptelor personale împrejurarea care afectează esenţial emolumentul succesoral, cum ar fi, spre exemplu,
nulitatea testamentului din motive exterioare legatarului.

Garanţia obligă vânzătorul, conform dreptului comun, la restituirea către cumpărător a preţului, cheltuielilor
contractului, cheltuielilor de judecată şi la orice despăgubiri ce ar fi cauzate de pierderea bunurilor succesiunii.

Dacă intervine o evicţiune parţială, în baza obligaţiei de garanţie, vânzătorul va putea fi obligat nu la restituirea unei
părţi din preţul total, proporţională cu partea de care a fost evins, ci la o restituire egală cu valoarea „la zi” a lucrului sau
dreptului de care a fost privat. Precizăm încă o dată faptul că asemenea garanții există numai în măsura în care au fost
stipulate în mod expres, altfel vânzătorul garantând numai pentru calitatea lui de moștenitor numai dacă și aceasta nu a
fost înlăturată în mod expres.

g) Cumpărătorul este ţinut de două obligaţii principale: plata preţului şi restituirea datoriilor şi sarcinilor succesiunii.

Plata preţului poate consta într-o sumă de bani, aplicându-se toate regulile privind plata prețului în general, în cadrul
contractului de vânzare.

Vânzătorul se bucură pentru plata preţului de toate garanţiile vânzătorului (despre ipoteci sau privilegii putem vorbi
numai dacă bunurile mobile sau imobile ce fac obiectul vânzării sunt înscrise în AEGRM sau în cartea funciară, în
temeiul certificatului de moștenitor ce trebuie eliberat în mod obligatoriu moștenitorului vânzător și în raport cu care
cumpărătorul își va înscrie el însuși drepturile dobândite în sistemul de publicitate adecvat). Dacă vânzarea are valoarea
unui partaj, garanţiile vânzătorului sunt cele specifice unui copartajant. În practică se constată stabilirea prețului pe
baza unor criterii pur aleatorii, obiectul vânzării fiind considerat incorporal și chiar nepatrimonial, prețul vânzării unei
moșteniri care ar putea cuprinde bunuri cu o valoare deosebită poate fi derizoriu, nesemnificativ. Această modalitate de
stabilire a prețului poate deschide calea unor speculații monstruoase (ca și în cazul vânzării drepturilor litigioase).

În privinţa restituirii datoriilor şi sarcinilor succesiunii, vânzătorul va putea cere doar ceea ce el a plătit cu titlu de
datorii şi sarcini ale moştenirii, obligaţii stabilite de legiuitor în sarcina cumpărătorului (natura obligației este, așadar,
legală și nu contractuală), dar va rămâne în continuare răspunzător faţă de creditorii moştenirii.

Exemplificativ, aceste datorii s-ar putea referi la: taxe funerare, judiciare, fiscale, cheltuieli suportate pentru
conservarea sau administrarea bunurilor, ocazionate de inventarierea bunurilor, datoriile succesiunii (datoriile
defunctului față de creditorii succesiunii) etc.

Dacă în momentul vânzării, vânzătorul nu a achitat toate datoriile succesiunii, cumpărătorul are posibilitatea fie să le
plătească el însuşi, fie să aştepte ca plata lor să se facă de către vânzător, urmând apoi să îi restituie acestuia sumele
achitate (numai că într-o asemenea ipoteză vânzătorul nu va putea prezenta certificatul de atestare fiscală pe numele
său, fapt ce ar putea conduce la constatarea nulității vânzării).

Nimic nu se opune ca părţile să convină ca rambursarea cheltuielilor de către cumpărător vânzătorului să se facă doar
parţial sau chiar deloc.

h) În cazul special al donației moștenirii ne putem confrunta cu cel puțin două probleme: cu lipsa certificatului de
atestare fiscală care face și în cazul vânzării moștenirii ca donația moștenirii să fie impracticabilă. În plus, în cazul
donației avem de rezolvat următoarea chestiune: poate fi încheiată donația activelor unei succesiuni câtă vreme
donatorul are datorii legate de aceste active? Datoriile certe pe care le-ar putea avea orice donator de active
succesorale sunt cel puțin impozitele și taxele neachitate de către donatorul succesiunii, neachitarea lor făcând
imposibilă, în opinia noastră, donația moștenirii pentru că nemo liberalis nisi liberatus. Am arătat anterior și faptul că
creditorii succesiunii rămân și fără gajul general al creditorilor chirografari, întrucât activele succesorale au fost donate.
Acțiunea pauliană a creditorilor succesiunii promovată contra donatarului ar fi cât se poate de simplă și eficientă în
același timp. Donația moștenirii se împiedică la rândul ei, ca și vânzarea, și în regulile de publicitate imobiliară, așa cum
vom arăta în continuare.

8. Reguli particulare în cazul vânzării de drepturi succesorale constând în părţi indivize

Cumpărătorul unui emolument constând într-o parte indiviză dobândeşte toate drepturile necesare pentru a intra în
posesia emolumentului, inclusiv a dreptului de a solicita partajul.

Dacă vânzarea este consimţită în favoarea unui comoştenitor, aceasta este considerată un act translativ. Totuşi, o
asemenea vânzare ar putea fi considerată partaj dacă face ca indiviziunea să înceteze complet, în primul rând, şi în al
doilea rând, dacă a fost consimţită cu titlu oneros.

O vânzare ce poartă asupra unui uzufruct, neavând ca scop şi rezultat de a face să înceteze indiviziunea, nu constituie
un act de partaj.

În situaţia în care vânzarea valorează partaj, ea are un caracter constitutiv în condițiile art. 680 C. civ.

În cazul vânzării efectuate în favoarea unui terţ a unui drept succesoral indiviz, aceasta este supusă tuturor regulilor
privind vânzarea de drepturi succesorale cu titlu oneros sau gratuit.

Cumpărătorul nu poate să revoce pe cale pauliană acceptarea pură şi simplă a moştenirii de către vânzător, întrucât
dreptul de opţiune al vânzătorului este un drept potestativ, pe de o parte, iar cumpărătorul cumpără moştenirea în
starea în care aceasta se află.

9. Formalităţi de publicitate

În practică, vânzarea unei moșteniri îmbracă forma unui contract (autentic) în care se precizează doar că obiectul
vânzării îl formează succesiunea defunctului X pe prețul de Y (de regulă derizoriu, fără legătură cu valoarea bunurilor
moștenite) către cumpărătorul Z. Nu se spune nimic despre bunurile mobile sau imobile implicate nici măcar cu titlu de
enumerare exemplificativă, nu se cer extrase CF, certificat de atestare fiscală etc. Vânzarea este un act abstract, perfect
anonim. Ulterior, are loc dezbaterea moștenirii, situație în care moștenitorul prezintă toate actele necesare unei
asemenea dezbateri: extrase CF, certificat de atestare fiscală pe numele defunctului etc. În Încheierea finală (sau
certificatul de moștenitor) se face precizarea că moștenirea a fost vândută lui Z prin actul autentic nr. … O asemenea
precizare cuprinsă în certificatul de moștenitor este, în opinia noastră, inadecvată, ea nu poate acoperi viciile de care
„suferă” vânzarea moștenirii, vicii precizate anterior.

Întrucât titlul de dobândire al cumpărătorului moștenirii este vânzarea, este necesar ca actul de vânzare să se înscrie
în CF. În condițiile mai sus precizate, ar trebui să fie imposibil, pentru că:

– la orice vânzare având ca obiect drepturi reale imobiliare, este necesar extrasul CF de autentificare, condiție impusă
de Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, modificată, art. 35. Este singurul sistem de publicitate
imobiliară pe care-l cunoaștem și care operează cu două tipuri de extrase CF, de informare și de autentificare.

– contractul de vânzare pentru a fi admis la înscriere în CF trebuie să conțină, printre altele, identificarea cadastrală a
bunurilor imobile obiect al contractului, în condițiile art. 29 lit. c) din Legea nr. 7/1996 evocată anterior.

– în baza principiului relativității înscrierii în CF, după de cujus înscris în CF urmează să se înscrie moștenitorul
acestuia în baza certificatului de moștenitor și, ulterior, cumpărătorul succesiunii, în baza contractului de vânzare
încheiat. În condițiile în care contractul de vânzare nu precizează datele cadastrale ale imobilelor vândute, contractul de
vânzare va fi respins de la înscriere în temeiul art. 30 din Legea nr. 7/1996.

Nimic din toate acestea nu se întâmplă în speța evocată, mai grav, drepturile cumpărătorului s-ar putea să se înscrie
în CF în temeiul mențiunii făcute în certificatul de moștenitor cu privire la încheierea vânzării, mențiuni care nu au ce
căuta într-un asemenea certificat (moștenirea nu are nicio legătură cu vânzarea acesteia produsă anterior, sunt două
acte complet distincte, cu naturi diferite, acte care ar trebui să funcționeze separat).

Stau și mă întreb cum pot fi rezolvate în cadrul vânzării moștenirii probleme ca :

– necesitatea obținerii extrasului CF de autentificare pentru bunurile imobile care compun masa succesorală despre
existența cărora nu ne putem „eschiva” prin diverse „argumentații” teoretice, extras prevăzut de art. 35 din Legea nr.
7/1996. Este oare posibilă încheierea unei asemenea vânzări fără extrasul de autentificare? Iată un prim motiv de
speculație juridică.

– necesitatea obținerii pe numele vânzătorului a certificatului de atestare fiscală prevăzut de art. 159 C. pr. fiscală. La fel,
întrebarea persistă, este oare posibilă încheierea vânzării moștenirii fără certificat de atestare fiscală eliberat pe numele
vânzătorului? Dacă vânzătorul este înglodat în datorii fiscale, indiferent de natura lor, iar vânzătorul „scapă” de achitarea
lor prin această procedură? Iată al doilea motiv de speculație juridică.

– necesitatea cuprinderii în actul de vânzare a datelor cadastrale ale imobilelor, condiție impusă de art. 29 lit. c) din
Legea nr. 7/1996, sub sancțiunea respingerii actului de vânzare de la înscrierea în CF, având în vedere faptul că titlul de
dobândire al cumpărătorului pentru bunurile cumpărate este „vânzarea” și nu „moștenirea”. Este oare posibilă încheierea
vânzării moștenirii fără cuprinderea cel puțin a bunurilor imobile (cuprindere care nu transformă vânzarea într-o vânzare
ut singuli) cu datele cadastrale specifice în actul de vânzare? Va trebui încheiat un act adițional la contractul de vânzare
care să cuprindă toate aceste date? Simpla mențiune despre vânzarea succesiunii făcută în certificatul de moștenitor va
fi suficientă pentru intabularea bunurilor imobile pe numele cumpărătorului? Iată al treilea motiv de speculație juridică.
Ar mai putea fi stabilite și alte motive. Din păcate, în opinia noastră, practica notarială în multe din asemenea situații a
dat răspunsuri afirmative la întrebările propuse anterior.

Aceleași chestiuni se pot pune, poate chiar mai pregnant, în cazul donației moștenirii.

În opinia noastră, deşi vânzarea nu cuprinde bunuri individual determinate (ut singuli), ci o universalitate (sau o
fracţiune de universalitate) activă, devine nu numai recomandabil, dar chiar imperios necesar ca bunurile imobile
cuprinse în activul succesoral (dacă se cunosc şi în măsura în care acestea sunt înscrise în CF pe seama defunctului) să
fie determinate cu date specifice cărţii funciare (a se vedea art. 29 al Legii nr. 7/1996) astfel încât contractul de vânzare
al moştenirii să se poată înscrie în CF (am arătat anterior că, pentru înscrierea în CF a vânzării, este necesară mai întâi
înscrierea certificatului de moștenitor, eliberat în condițiile legii, moștenitorului vânzător și abia apoi, pentru respectarea
principiului relativității înscrierii, se va face înscrierea vânzării).

În privința bunurilor mobile, contractul de vânzare are un efect translativ de drept, consolidat prin predarea efectivă
în posesia cumpărătorului a bunurilor mobile obiect al vânzării. În acest sens devin aplicabile dispoziţiile art. 1.753 C.
civ., coroborate cu cele ale art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, pentru imobile, și art.
937 C. civ. pentru bunurile mobile. În ipoteza înstrăinării cu titlu gratuit a unei moşteniri, se vor aplica regulile cu privire
la donaţii (art. 1.754 C. civ.).

10. Concluzii privind vânzarea moștenirii

Prezentul studiu și-a propus să trateze extrem de succint o instituție a dreptului civil care în opinia noastră este în
pericol de a deveni o cale procedurală pentru speculații juridice civile nepermise. Dacă sunt teoreticieni sau practicieni
ai dreptului care ar avea o altă părere, îi rog respectuos să se pronunțe motivat, poate că din diversitatea de opinii va
„izbucni” în cele din urmă adevărul. Reluând ideile expuse anterior, putem concluziona astfel:

1. Vânzarea moștenirii este, de fapt, o vânzare a unei universalități de bunuri și drepturi în cadrul căreia bunurile și
drepturile nu își pierd identitatea lor, acestea nu sunt „abstracțiuni” care se concretizează doar în momentul dezbaterii
moștenirii. Bunurile și drepturile respective au un caracter patrimonial (altfel nu ar fi transmisibile prin moștenire) a
cărui valoare, deși nu este determinată, este determinabilă. Ca urmare, prețul vânzării trebuie să fie sincer, serios,
nelezionar, în general, să îndeplinească toate condițiile legale prevăzute pentru prețul vânzării. În funcție de preț, se
naște sau nu pentru vânzător obligația de plată a impozitului reglementat de art. 111 din Codul fiscal (sau potrivit unor
opinii nici această obligație nu trebuie îndeplinită de vânzător?)

2. Vânzarea moștenirii nu cuprinde și pasivele acesteia pentru motivele arătate anterior. Obligarea cumpărătorului de
a-i restitui vânzătorului tot ceea ce acesta a achitat cu titlu de datorii și sarcini ale moștenirii își are izvorul în textul
legii – art. 1.750 C. civ. – și nu în contractul de vânzare care nu poate avea ca obiect asemenea datorii și sarcini. Dacă o
asemenea obligație ar fi avut ca izvor contractul de vânzare, textul art. 1.750 mai sus evocat nu ar mai fi fost necesar.
 3. Regimul juridic general în care instituții ale dreptului civil sunt obligate să acționeze și să interacționeze nu este
deloc prietenos din diferite motive. Astfel, deși Codul civil român reglementează ca și alte coduri civile europene
instituții cum ar fi vânzarea moștenirii, vânzarea bunului altuia, partajul succesoral (ca să ne referim doar la acestea),
alte instituții juridice care sunt deopotrivă obligatorii, cum ar fi dispozițiile procedural-fiscale cu nulitatea absolută
aferentă sau dispoziții procedurale de publicitate imobiliară, unice în Europa (din câte cunoaștem, în nicio altă legislație
la nivel european nu avem o nulitate absolută pentru neobținerea certificatului de atestare fiscală sau extrase CF de
două categorii, fiecare cu sancțiuni specifice), fac din instituțiile civile menționate instrumente juridice neaplicabile, greu
aplicabile sau aplicabile doar în condiții speciale. Cum s-ar putea vinde bunul altuia când vânzătorul nu-i poate prezenta
notarului nici extras CF de autentificare și nici certificat de atestare fiscală pe numele său? Acest tip de vânzare ar putea
fi posibil doar în cazul vânzării încheiate de moștenitorul aparent. La fel și cu partajul succesoral. Cum ar putea
copartajantul-transmițător să prezinte în chiar momentul partajului succesoral certificatul de atestare fiscală pe numele
său?

Pe baza celor arătate anterior, apreciem (cu totul subiectiv) că vânzarea moștenirii (ca și donația de altfel) ca instituție
a dreptului civil recunoscută de toate codurile civile ale Europei nu poate fi practicată în România decât după
dezbaterea moștenirii, nu anterior acestei dezbateri, situație în care moștenitorul-vânzător va putea prezenta atât
extrasele CF aferente, cât și certificatul de atestare fiscală pe numele său după achitarea datoriilor pe care vânzătorul le
are cel puțin față de autoritățile fiscale. Am evocat câteva situații în care „fiscalul ține în loc civilul” dacă îmi permiteți
această licență.

[1] Pentru detalii în această problemă, a se vedea R. Dincă, Varietăți de vânzare, Universul Juridic, București, 2016, p. 51.

[2] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, București, 2001, p. 106.

[3] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, All, 1997, p. 575.

[4] A se vedea C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, ALL BECK, București, 2003, p. 90.

[5] E. Safta-Romano, Contracte civile, Polirom, Iași, 1998, p. 62.

[6] T. Prescure, Curs de contracte civile, Hamangiu, 2012, p. 89.

[7] Aubry și Rau, Cours de droit civil français, op. cit., Paris, 1907, p. 236, pct. 359.

[8] Ibidem.

[9] G. Cornu, Vocabulaire juridique, QUADRIGE/PUF, 2003, p. 139.

[10] Code civil, comentariul art. 1696, Dalloz, 2017, p. 2184.

[11] Pentru detalii în privința cesiunii de datorie a se vedea I-F. Popa, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform
noului Cod civil, Universul Juridic, București, 2012, p. 652.

[12] A. Lebrun, Cession de droits succesifs, Répertoire de droit civil, mise à jour 1990, pct. 9, 12.

[13] Într-un interesant studiu (R. Dincă, „Vânzarea unei moșteniri”, în R.R.D.P., nr. 1/2016, p. 82 – 83), autorul susține faptul
că dreptul de opțiune succesorală este un drept accesoriu dreptului de a moșteni și se transmite cumpărătorului prin
vânzare (dreptul de opțiune fiind transmisibil) împreună cu bunul principal – moștenirea, chiar dacă, anterior vânzării,
vânzătorul încheiase o declarație de neacceptare a succesiunii, urmând ca după încheierea vânzării cumpărătorul, titular
al dreptului de opțiune, să exercite acest drept în sensul acceptării moștenirii. În ceea ce ne privește, nu putem fi de
acord cu concluziile la care a ajuns autorul precitat. În primul rând, dreptul de opțiune nu este transmisibil, în general, el
devine transmisibil doar mortis causa și transmisiunea se produce numai către persoane care au calitatea de succesibili
ai transmițătorului. Aceasta este ipoteza vizată strict de art. 1.105 C. civ., referitor la retransmisiunea dreptului de
opțiune. Ca urmare, dreptul de opțiune nu se poate transmite prin vânzare ca un accesoriu al unui bun principal,
moștenirea. În al doilea rând, dreptul de opțiune nu este un drept accesoriu al unui alt drept. El este un drept principal
care nu are legătură directă cu dreptul la moștenire, în general. Așa se explică de ce toți succesibilii din cele patru clase
de moștenitori au un drept de opțiune, în timp ce un drept la moștenire efectiv au doar acei moștenitori care au o
vocație concretă de a moșteni. Apoi, în cazul în care un moștenitor este exheredat, el a pierdut dreptul la moștenire (se
consideră că nu a avut niciodată acest drept), însă nu a pierdut dreptul de opțiune, pe care-l va putea exercita în sensul
dorit, chiar dacă exercitarea dreptului rămâne pentru el ineficientă. Am putea spune că dreptul de opțiune este mai mult
legat de vocația abstractă de a moșteni decât de moștenirea în sine. Așadar, dreptul la moștenire (efectiv) este mai
degrabă legat de vocația concretă de a moșteni a unui moștenitor și nu de exprimarea de către acesta a opțiunii sale. În
al treilea rând, exprimarea opțiunii de către cumpărător este discutabilă. Cumpărătorul nu poate fi titularul unui drept de
opțiune, întrucât nu este nici măcar succesibil cu o vocație abstractă a vânzătorului (dacă ar exercita opțiunea în nume
propriu, ceea ce în condițiile actualului Cod civil este imposibil). Dacă cumpărătorul exercită opțiunea în numele
vânzătorului, s-ar încălca principiul nemo invitus heres, (nimeni nu poate deveni moștenitor dacă nu vrea), inclusiv art.
1.106 C. civ. Mai mult chiar, cumpărătorul nu mai are oricum un drept de opțiune pentru a fi exercitat, întrucât
exercitarea lui a făcut-o tacit vânzătorul prin vânzarea efectuată, dreptul de opțiune fiind epuizat. În concluzie, dreptul
de opțiune este un drept principal, netransmisibil prin acte între vii și nu poate fi exercitat decât de titularul său,
succesibil cu vocație abstractă de a moșteni sau legatar al defunctului, care poate exercita acest drept, expres sau tacit,
în condițiile legii.

[14] Aubry și Rau, op. cit., p. 237.

[15] Pentru detalii, a se vedea R. Dincă , op. cit., p. 89.

[16] A. Lebrun, op. cit., p. 4, pct. 53, şi autorii citaţi acolo.

[17] Potrivit art. 159 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, „actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv
mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (5), sunt nule de drept”.

[18] A se vedea R. Dincă, op. cit., p. 55 împreună cu lucrările acolo citate.

   

EVENIMENT TEOFAN MADA

 100 DE ANI DE LA SACRIFICIUL LUI GHEORGHE IONESCU
Arhim. conf. univ. dr.TEOFAN MADA

SURSA: ARQ.RO

S-au împlinit o sută de ani de la sacrificiul lui Gheorghe Ionescu. Notarul Gheorghe Ionescu a murit legat

OCT. 28, 2019 REDACTOR 0 COMMENTS

COSMIN MIHAILOVICI ISTORIC

UN ACT FILANTROPIC INTERBELIC CONSFINȚIT ÎNTR-UN ACT

NOTARIAL PUBLIC
În această
perioadă de urgență sanitară provocată de pandemia de COVID-19, în care știrile
despre lupta medicilor români cu virusul nu contenesc să apară, un

SEPT. 01, 2021 REDACTOR 0 COMMENTS

 NEWER POSTS OLDER POSTS 

Copyright 2018 - Uniunea Nationala a Notarilor Publici din Romania. Toate drepturile sunt rezervate.