Organizaţia Internaţională a Muncii a fost privită la început ca o utopie de către

sceptici şi ca o revoluţie de conservatori. Activitatea desfăşurată de Organizaţia Internaţională

a Muncii în cele aproape opt decenii de existenţă nu a fost lineară, în timp organizaţia
traversând perioade de intensă activitate, dar şi de crize zguduitoare, cum a fost cea
referitoare la competenţa sau cea relativă la principiul repartitismului său sau, şi mai recent,
cea din anul 1974, generată de retragerea Statelor Unite ale Americii din O.I.M.
În perioada interbellică, activitatea acesteia a fost consacrată, în principal, procesului
de elaborare a unor convenţii şi recomandări. În acest interval au fost adoptate un număr de
67 convenţii şi 66 recomandări. O.I.M., ca instituţie autonomă in cadrul Ligii Naţiunilor,
acţionat între altele, pentru:
 promovarea zilei de muncă de opt ore;
 reducerea şomajului;
 crearea sistemului securităţii sociale;
 protecţia maternităţii;
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a tinerilor şi femeilor;
În concepţia iniţiatorilor săi, organizaţia trebuia să devină un "clearing house" al
informaţiilor şi datelor relative la mişcarea economică şi socială pentru continuarea
îmbunătăţirea regimului de muncă. În esenţă, activitatea desfăşurată în acest timp se poate
caracteriza prin aceea că a condus la aşezarea şi asigurarea funcţionalităţii structurilor O.I.M.,
la elaborarea unui număr de 133 de instrumente internaţionale. Amendamentele aduse
constituţiei O.I.M. au vizat componenţa Consiliului de Administraţie, pentru a creşte numărul
de reprezentanţi de la 24 în 1919 la 32 în 1934, în condiţiile creşterii numărului de state
membre ale organizaţiei şi menţinerii numărului de 8 membri guvernamentali, reprezentând
statele cu o importanţă industrială "considerabilă".
În privinţa afirmării competenţei privind problemele de muncă, Organizaţia
Internaţională a Muncii a traversat o reală criză, în patru reprize, între anii 1922-1933. În
condiţiile situaţiei economice de după război, competenţa acesteia a fost contestată asupra
reglementărilor problemelor muncii în agricultură, a muncitorilor nesalarizati si a
"muncitorilor intelectuali". Sesizată, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a decis că,
potrivit constituţiei, Organizaţia Internaţională a Muncii are o competenţă generală în materie
de muncă, permiţând elaborarea unor instrumente internaţionale şi în materiile contestate.
 În timpul celui de-al doilea război mondial, activitatea ei scade considerabil, în
condiţiile reducerii personalului şi a mutării sediului, în 1940, de la Geneva (Elveţia), în
Canada, la Montreal, practic activitatea de elaborare a normelor internaţionale a fost
întreruptă. S-a reunit numai de două ori, în 1941, când cele 33 de delegaţii au discutat
perspectivele organizaţiei şi măsurile ce urmau să fie intreprinse după război în opera de
reconstrucţie şi în 1944, cănd cele 41 de delegaţii au adoptat cunoscuta Declaraţia de la
Philadelphia prin care au fost redefinite scopurile şi principiile Organizaţiei Internaţională a
Muncii, afirmându-se în principal:
a) munca nu este o marfă;
b) libertatea de expresie şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui progres
susţinut;
c) sărăcia, oriunde ea există, constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor;
d) toate fiinţele umane, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex, au dreptul de a-şi
urmări
progresul lor material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate şi demnitate, în securitate
economică şi cu şanse egale.
Consacrând autonomia O.I.M, Declaraţia a permis încheierea, în 1945, a
acordurilor organizaţiei cu alte organizaţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite,
precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Agenţia Internaţională de Energie Atomică,
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Ştiinţă şi Cultură, prescurtat UNESCO sau cu alte
organizaţii interguvernamentale regionale (Consiliul Europei, Comunitatea Economică
Europeană, Liga Arabă, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane si
altele).
În calitatea ei de instituţii specializate a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţia
Internaţională a Muncii se bucură de anumite privilegii şi imunităţi stabilite prin acorduri cu
statele gazdă, principal fiind cel încheiat cu Elveţia, cu scopul să-i asigure deplina libertate de
manifestare în realizarea obiectivelor sale constituţionale. Aceste privilegii şi imunităţi sunt
următoarele: libertatea de reunire, discuţie şi decizie, libera dispoziţie asupra idealurilor,
respectul secretului deliberărilor, deciziilor şi corespondenţei, libera circulaţie a
documentelor, imunitatea de jurisdicţie, privilegii financiare (liberul transfer de valută) şi
imunităţi fiscale.
Perioada de după Declaraţia de la Philadelphia şi până în anii 1958-1960 se
caracterizează prin elemente contradictorii, prin intense căutări şi incertitudini, O.I.M. fiind
chemată să răspundă unor obiective care, chiar aşa fuseseră formulate în Declaraţie, erau
totuşi diferite şi într-o dinamică şi complexitate fără precedent precum explozia demografică,
cu urmările sale, foametea, şomajul masiv, revoluţia tehnico-ştiinţifică şi impactul său aspra
producţiei, schimbările profunde din structura forţei de muncă.
În primii zece ani de după război, numărul statelor membre se dublase deja. În
condiţiile când printre membrii săi erau state care făceau eforturi mari de redresare
economică după cel de-al doilea război mondial, dar şi state care-şi dobândiseră de curând
independenţa, se conturează normal ideea unor activităţi practice de asistenţa tehnică a
organizaţiei. Faţă de tematica ce a fost preocuparea centrală a acesteia în perioada
interbellică, se trece la discutarea unor probleme majore, cu rezonanţe politice, fără de care
era de neconceput un progres adevărat în condiţiile de muncă şi de viaţă. Sintetic, activitatea
O.I.M. de după război s-ar putea sintetiza prin sintagma "deceniile confruntării urmate de
cele ale colaborării". Deşi s-ar putea aprecia că după crearea Federaţiei Sindicale Mondiale,
grupul muncitoresc din subordinea organizaţiei ar fi putut acţiona unitar şi eficient, o analiză
atentă infirmă o asemenea ipoteză. Deşi cauzele sunt complexe, două dintre ele se detaşează
net: declanşarea războiului rece şi amplificarea divergenţelor, ceea ce a condus, în final, la
divizarea mişcării sindicale.
Începând cu anii 1959-1960, urmare a admiterii şi sporirii ponderii statelor în curs de
dezvoltare, se observă o reală "deschidere" a Organizaţiei Internaţionale a Muncii spre marile
probleme ale contemporaneităţii. S-au multiplicat comisiile industriale şi întâlnirile de experţi
organizate pe diverse teme, a crescut eficienţa birourilor regionale (acestea fucţionând pentru
Africa, Orientul Mijlociu, America, Asia şi Europa), a fost lărgita componenţa Consiliului de
Administraţie în 1960