Convenţiile O.I.M.

sunt instrumente juridice ce reglementează unul ori altul din

aspectele administrării forţei de muncă, ale bunăstării sociale sau ale drepturilor omului.
Sunt considerate convenţii esentiale:
a) Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată;
b) Convenţia nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului individual.
Cea
mai importantă, la nivel intersectorial, este Confederaţia europeană a sindicatelor, creată în
1973, care este alcătuită din confederaţii sindicale provenite din statele membre, dar şi din
state europene1;
c) Convenţia nr. 98/1949 privind dreptul de organizare şi negociere colectivă.
Această convenţie are ca obiectiv protecţia lucrătorilor care exercită dreptul de a se organiza
şi promova negocieri colective voluntare. Protecţia vizează şi orice act prin care s-ar tinde să
favorizeze dominarea, finanţarea ori controlul organizaţiilor lucrătorilor de către patroni sau
organizaţiile patronale;
d) Convenţia nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare. În ceea ce priveşte
remunerare, egalitatea femeilor cu bărbaţii a fost înscrisă în art. 119 din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană. În prezent, art. 141 paragraful 1 din Tratatul instituind Comunitatea
Europeană asigură aplicarea principiul egalităţii de remunerare intre lucrătorii bărbaţi si
lucrătorii femei pentru aceeaşi muncă sau pentru o muncă de aceeaşi valoare 2. În hotărârea
Defrenne III3, Curtea de Justiţie a instituit regula potrivită căreia eliminarea discriminărilor
bazate pe sex face parte din principiile generale ale dreptului comunitar. Cu privire la art. 119
( în prezent 141) al Tratatului instituind Comunitatea Europeană, Curtea de Justiţie a apreciat
că acesta are efect direct, fiind susceptibil de a fi invocat în faţa jurisdicţiilor naţionale, care
au obligaţia de a asigura protecţia drepturilor pe care această dispoziţie le conferă
justiţiabililor "îndeosebi în cazurile de discriminări care îşi au izvorul direct în dispoziţiile
legislative naţionale sau în convenţiile colective de muncă, precum şi în cazul unei
remunerări inegale a lucrătorilor bărbaţi şi femei pentru aceeaşi muncă, atunci când aceasta
este prestată în aceeaşi întreprindere sau serviciu", public sau privat. C.J.C.E. a deosebit două
feluri de discriminare în materia remunerării, cele susceptibile de a fi constatate cu ajutorul
identităţii muncii şi a egalităţii de tratament şi discriminările indirecte, care sunt foarte greu
de stabilit, deoarece se manifestă măsuri neutre;
1
Ovidiu Ţinca, Drept Social Comunitar. Drept Comparat. Legislaţie Română, Ed. Lumina Lex, 2005, pg. 335;
2
Ovidiu Ţinca, op.cit., pg. 227-228;
3
Hotărârea din 15 iunie 1978, în cauza 148/77, Defrenne/Sabena, Rec., pg. 1365;
 e) Convenţia nr. 105/1957 privind abolirea muncii forţate;
f) Convenţia nr. 111/1958 privind discriminarea (in muncă şi în profesie);
g) Convenţia nr. 138/1973 privind vârsta minimă.

O.I.M. a adoptat până in 2004 peste 185 de convenţii şi 195 recomandări, care reprezintă
Codul internaţional al muncii4.Analiza conţinutului acestor norme demonstrează că O.I.M.
are o competenţă generală, ele privind, de fapt toate problemele ce ţin de muncă şi securitate
socială şi acoperă mai multe domenii (drepturile fundamentale ale omului, ocupare, politica
socială, administraţia muncii şi relaţii profesionale) Ratificarea unei convenţii implică o
dublă obligaţie din partea unui stat membru, ea este un angajament de a aplica prevederile
convenţiei respective şi, totodată, indică disponibilitatea statului ratificant de a accepta
măsurile de supraveghere internaţională specifice organizaţiei.
Recomandările adoptate de către O.I.M. sunt instrumente juridice similare
convenţiilor, nefiind supuse ratificării şi cuprinzând. orientări mai detaliate Ele nu au,
implicit, forţă juridică, ci oferă un model şi un stimul pentru legislaţia ţărilor membre. O dată
cu o convenţie se adoptă o recomndare corespondentă.
În sistemul Organizaţiei Internaţionale a Muncii sunt cunoscute şi convenţiile
"promoţionale" prin care statele se angajează, în momentul ratificării, să atingă obiectivele
enunţate, dar prin metode lăsate la latitudinea lor, la fel ca şi calendarul măsurilor ce urmează
a fi aplicate5.
Marea deosebire dintre convenţie şi recomandare este aceea că prima fiind supusă
ratificării, generează obligaţii juridice, iar cea de-a doua nu creează obligaţii pentru statele
membre.

4
N. Voiculescu, op.cit., pg. 14;
5
N. Voiculescu, op.cit., pg. 14;