Diabetul zaharat este o afecţiune cronică, moştenită sau dobândită, determinată de
dezechilibrul privind cererea de insulină a organismului şi disponibilitatea de insulină, manifestată prin creşterea nivelului glucozei în sânge (1). Insulina este hormonul anabolic secretat de pancreas, la nivelul celulelor b din insulele Langerhans (aproximativ 1 milion în întreg pancreasul endocrin) (2), care conservă energia şi facilitează absorbţia glucozei, a aminoacizilor şi a grăsimilor, prin reducerea cantităţii de glucoză din sânge – principala sursă energetică (1). Există mai multe tipuri de diabet, clasificate în funcţie de capacitatea secretorie de insulină a pancreasului şi de vârsta pacientului. Diabet tip 1 – genetic, când există un deficit absolut de insulină cauzat de un atac autoimun asupra celulelor b sau de distrugerea celulelor b; se mai numeşte juvenil, pentru că apare la pacienţi tineri, care nu sunt, în mod obligatoriu, obezi, iar din punctul de vedere al tratamentului urmat, se numeşte insulino- dependent(1). Diabet tip 2 – poate să aibă şi caracter genetic, dar şi caracter dobândit, când există o deficienţă relativă în insulină, dar şi o rezistenţă la insulină produsă de organismul uman; se mai numeşte matur, pentru că apare la pacienţii adulţi, obezi, deoarece, odată cu îmbătrânirea, este redusă funcţia celulelor b pancreatice şi este, din punctul de vedere al tratamentului urmat, noninsulinodependent (1). Diabet tip 3 – apare ca urmare a unor pancreatectomii, afecţiuni ale pancreasului sau chiar afecţiuni nonpancreatice, dar şi ca o reacţie adversă a unor medicamente (tratament pe termen lung cu glucocorticoizi sau diuretice tiazidice) (1,2). Diabet tip 4 – gestaţional, când placenta şi hormonii produşi de placentă creează o rezistenţă faţă de insulină, manifestată mai ales în ultimul trimestru de sarcină. În SUA apare în 7% dintre sarcini, conform unei monitorizări realizate în 2016 (2). OMS afirmă că aproximativ 150 de milioane de oameni au diabet zaharat, dintre care 40% au nevoie de insulină, 40% au nevoie de antidiabetice orale, iar 90% dintre bolnavi suferă de diabet zaharat de tip 2(3). Se preconizează că acest număr se va dubla până în 2025, ca urmare a modului de viaţă dezechilibrat, a sedentarismului, a regimului alimentar bogat în carbohidraţi şi grăsimi (1,3). Simptomele caracteristice hiperglicemiei, care duc la diagnosticarea diabetului, sunt: oboseală intensă(2), pierdere a masei musculare prin scăderea sintezei de proteine(4), deshidratare, sete intensă şi consum ridicat de apă (polidipsie), urinare frecventă (poliurie), glicozurie(2,3,4), concludenţi pentru diagnostic fiind, desigur, şi markerii biochimici, precum valorile plasmatice ale glicemiei pe stomacul gol (mai mari de 7 mmol/L) şi la 2 ore după masă (mai mari de 11,1 mmol/L) (2), verificate zilnic, dar şi valorile hemoglobinei glicozilate HbA1c (mai mari de 54 mmol/L)(1,4), verificate o dată la trei luni. Dacă nu se urmează tratament corespunzător cu insulină şi/sau antidiabetice orale, iar pacientul nu-şi modifică stilul de viaţă, precum şi regimul alimentar, diabetul zaharat poate să conducă la complicaţii grave la nivel cardiovascular – macroangiopatii şi microangiopatii (4), tromboze, ateroscleroze, infarct miocardic, până la amputarea membrelor, la nivel renal – insuficienţă renală, la nivel ocular – retinopatii(2), orbire (după 15 ani, 2% dintre pacienţi orbesc, iar 10% au acuitate vizuală redusă, chiar după ce urmează un tratament corect (3)), neuropatie favorizată de un teren hipertensiv(4). Diabetul zaharat, deşi nu se poate vindeca, este o boală cronică ţinută sub control cu ajutorul insulinei în cazul diabetului de tip 1 şi cu ajutorul antidiabeticelor în cazul diabetului de tip 2, care pot fi asociate cu insulină, în momentul în care organismul dezvoltă toleranţă faţă de tratament (4). În diabetul zaharat de tip 2 nu este produsă suficientă insulină, aceasta este distrusă înainte de a fi utilizată, poate să scadă numărul de receptori pentru insulină în ţesuturile periferice şi diabetul este favorizat de obezitate(1,4).