Problema menținerii păcii in

perioada interbelica (1919-1939)

Tratatul de la Versailles, negociat la sfârșitul primului război mondial de liderii
Aliați – fiecare având o perspectivă diferită asupra modului în care trebuie
încheiată pacea, nu a reușit nici să îngenuncheze definitiv Germania, așa cum ar fi
dorit francezii, nici să o integreze în ”familia națiunilor”. Astăzi, istoricii
sunt de acord în unanimitate că sămânța celui de-al doilea război mondial a fost
plantată la Versailles, în 1919. Până azi, una din cele mai importante cărți scrise
asupra problemei Păcii de la Versailles este Consecințele economice ale păcii,
semnate de marele economist John Maynard Keynes, publicată în același an în care s-
au semnat tratatele de pace. În Consecințele economice ale păcii, Keyens a preluat
viziunea germană conform căreia Tratatul de la Versailles era o ”sentință la moarte
pentru milioane de bărbați, femei și copii germani”.
Baza acestora era de a menține pacea ,și pentru asta era nevoie de a pune
baza unor aspecte ,Liga Națiunilor care din păcate a fost o obținute eșuată încă de
la crearea sa in 1919.Ca prima organizație internațională dedicată menținerii păcii
lipsită de mijloace practice de intervenție, ea a dus o politică palidă şi
ineficientă care nu a putut să evite apariția unei noi conflagrații mondiale.
Creată prin Tratatul de la Versailles, în iunie 1919, Societatea Națiunilor își va
pierde repede din credibilitate pentru că nu accepta folosirea forței militare
pentru punerea în practică a arbitrajelor și sancțiunile , dar, cel mai important,
pentru că însăși țara unde s-a născut ideea organizației a refuzat să adere.
Neavând o forţă armată proprie, Societatea Naţiunilor nu putea impune decât
sancţiuni economice. Dar cea mai mare problema era că cei mai influenţi membri ai
organizaţiei preferau, în locul promovării sistemului de securitate colectivă, o
politică de appeasement, ineficace, faţă de state revizioniste precum Germania,
Italia sau Japonia. După expulzarea Uniunii Sovietice, Liga încetează practic să
mai funcţioneze, dar ea a fost oficial dizolvată abia în 1946, fiind înlocuită de
Organizaţia Naţiunilor Unite. Fondatorii ONU au ştiut să înveţe din greşelile
predecesorilor şi din eşecurile Ligii, astfel că ONU beneficiază de o forţă armată
internaţională pentru menţinerea păcii şi reuneşte aproape toate statele de pe
glob.
Totuși ideea de a menține pacea nu se sfârșește aici ,după 10 ani de la
intrarea in primul Război Mondial ,un reprezentat francez și anume ministru de
externe le propune americanilor semnarea unui tratat bilateral, prin care războiul,
ca modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state, să fie condamnat. Proiectul
a fost prezentat Secretarului de Stat Frank B. Kellogg, care a venit cu ideea de a-
l extinde și la alte state, nu doar la cel american și cel francez. Pactul Briand-
Kellogg a fost semnat la Paris, pe 27 august 1928, inițial, de reprezentanții a 15
state. În plus, pentru că tratatul specifica în mod clar că se referea doar la
războaiele de agresiune, nu și la cele defensive, multe state au acceptat aderarea
fără nicio reținere. Ulterior, au aderat la acest Pact alte 47 de state de altfel,
la doar câțiva ani după semnarea tratatului, în anii '30, s-a dovedit că el nu a
avut niciun efect în stăvilirea intențiilor cotropitoare ale unora dintre statele
semnatare.Inutilitatea Pactului a devenit clară în 1931, în momentul în care
Japonia, stat aflat chiar printre primii semnatari ai pactului, invadează
Manciuria. Atunci a fost momentul în care celelalte state au realizat că nu au cum
să impună termenii tratatului sau să-i sancționeze pe cei care îl încalcă.