Criza mondială economico-financiară a început în Statele Unite ale Americii, în același timp cu

căderea pieței creditelor ipotecare subprime, la începutul anului 2007, și a produs schimbări
majore în legi și în regulamente de supraveghere, care erau foarte laxe, precum și o relaxare a
standardelor normale de creditare prudențială prelungind astfel perioada de acordare a ratelor de
dobânzi anormal de scăzute.
Sumele de încasat prestabilite (default) la creditele ipotecare încep să se propage ca o bulă în
băncile de investiții și în băncile comerciale din SUA, și de pe întreg mapamondul, printr-o rețea
elaborată de instrumente financiare derivate. Metamorfoza în economia reală, prin criza
creditelor și prăbușirea pieței acțiunilor, începe să producă recesiune. Rezerva Federală a SUA
(Fed) și băncile centrale răspund, într-un mod clasic, prin inundarea piețelor financiare cu
lichiditate, în timp ce autoritățile fiscale se luptă din răsputeri cu scăderea gradului de insolvență
din sistemul bancar, care urmează modelul de salvare, așa cum a fost cazul și în reconstrucția
Finance Corporation în 1930, Suedia, în 1992, și Japonia, la sfârșitul anilor 19901 .
Criza economico-financiară a avut ca factor declanşator criza creditelor subprime din Statele
Unite ale Americii, aşa cum am menţionat anterior. Criza subprime, la rândul ei, a apărut din
cauza faptului că Federal Reserve Bank a fost nevoită să crească ratele dobânzii, pentru a apăra
nivelul inflaţiei. Dată fiind noua textură economică, creşterea ratelor dobânzii a condus la actuala
criză economico-financiară globală.
Criza economică mondială a început în luna decembrie 2007,[1] moment când pierderea încrederii
investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidități ce a determinat o
injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale americane,
a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene.[2][3] Indicele TED spread (ce descrie riscul de
creditare perceput în economia generală) a sărit în iulie 2007, a oscilat vreme de un an și apoi a
crescut din nou în septembrie 2008,[4] atingând valoarea record de 4,65% în 10 octombrie 2008.
Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbușit sau au intrat într-o
perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat
faliment în săptămânile ce au urmat.
Prăbușirea Administrației Federale pentru Locuințe (S.U.A.) este adesea făcută responsabilă pentru
producerea crizei. Însă vulnerabilitatea sistemului financiar a fost provocată de contractele și
operațiile financiare complicate și supuse efectului de pârghie, politica monetară a S.U.A. stabilind
un preț neglijabil pentru credit și astfel favorizând o cotă foarte ridicată a efectului de pârghie și,
conform economistului american John Bellamy Foster, o „hipertrofie a sectorului financiar”.
Administrația SUA a emis Fair Minimum Wage Act of 2007, care a intrat în vigoare în 25 mai 2007 și
a prevăzut creșterea salariului minim în trei etape: - începând cu 24.07.2007 la 5,85$ pe oră, -
începând cu 24.07.2008 la 6,55$ pe oră, - începând cu 24.07.2009 la 7,25$ pe oră.
Același efect poate fi observat și în țările europene, cele mai afectate țări fiind exact acelea care au
avut creșteri semnificative ale salariului minim în anii premergători crizei.
Cea mai afectată țară de criza economică din U.E. este Letonia. Extrem de interesant este că
această țară a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creștere a salariilor minime din
Uniunea Europeană: 1) de la 1 ianuarie 2006 , la 128 Euro pe lună; 2) de la 1 septembrie 2006, la
170 Euro pe lună; 3) de la 1 iulie 2007, la 227 Euro pe lună.
Rezultatul acestei creșteri spectaculoase a fost apariția unei crize extrem de puternice cu șomaj
ridicat.
Un alt exemplu concludent este Irlanda: 1) începând cu 1 ianuarie 2007 salariul minim a crescut de
la 7,65 Euro pe oră la 8,30 Euro pe oră; 2) începând cu 1 iulie 2007 salariul minim a crescut la 8,65
Euro pe oră.
Consecința a fost creșterea galopantă a șomajului ajungând în scurt timp la 12,8%.
Spania, de asemenea una dintre țările cu o rată foarte mare a șomajului, atingînd un nivel de 20,5%
în aprilie 2010 , a avut o creștere a salariului minim de la 490 Euro/lună în 2004 la 700 Euro/lună în
2008.
Pe de altă parte, singura țară din U.E. care a intrat în clasamentul țărilor cel mai puțin afectate de
criză este Suedia[5], una dintre cele 6 țări europene care nu au salariu minim.

Cota în creştere a profiturilor în venitul naţional în majoritatea ţărilor nu a

fost însoţită de o creştere a cotei investiţiilor. Activităţile managerilor corporatişti
nu au fost niciodată ca acum motivate de interese pe termen scurt, ceea ce poate să
explice, în parte, nivelul scăzut al investiţiilor (vizând profituri ridicate). Un
fenomen secundar acestuia a fost migrarea fondurilor potenţial disponibile pentru
investiţii reale către active reale (preponderent din sectorul imobiliar) sau către
active financiare de o complexitate şi opacitate crescută.
Creşterea puternică a preţurilor mărfurilor (engl. „commodities”): preţul
petrolului a crescut cu mai mult de 100% de la începutul anului 2007 până în vara
anului 2008; evoluţii similare s-au înregistrat şi în cazul altor mărfuri - preţurile
mărfurilor dinafara sectorului energiei au crescut în fiecare trimestru al anului 2008
comparativ cu anul precedent.
Marea Britanie, Irlanda şi Spania, în particular, împărtăşesc câteva
caracteristici ale economiei americane: „baloane” imobiliare, datorii crescute ale
gospodăriilor şi/sau deficite de cont curent sau probleme legate de competitivitatea
internaţională. Aceste trăsături au fost, de asemenea, caracteristice unor ţări, cu
statutul de nou membru UE, exacerbate de un nivel ridicat al creditelor denominate
într-o monedă non-naţională.
Sistemul financiar european a fost un cumpărător important de „active
toxice” din portofoliile băncilor americane. Reducerea drastică a valorii acestora
sau încetarea tranzacţionării acestor active a condus la prăbuşirea în lanţ a
sistemului bancar european, ceea ce a afectat apoi companiile europene (şi, într-o
măsură mai mică, consumatorii).
nivelul scăzut al salariilor sau nivelul scăzut de creștere a salariilor,
intensificarea concurenței pe piață, scăderea nivelului de trai, nivelul ridicat de
incertitudine privind evoluția economiei, lipsa de speranță de îmbunătățire au dus
la probleme sociale. Aceste probleme sociale au fost amplificate de măsurile
fiscale de consolidare ale guvernelor, de tăieri ale cheltuielior guvernamentale, de
taxare crescută în vederea încercării de contabilizare a datoriei publice și lipsa
creditării pentru ambele segmente, populație și companii. Necesitatea de a controla
cheltuielile guvernamentale se reflectă în diminuarea cheltuielilor sociale, care duc
la scăderea plasei de siguranță socială fiind legate, totodată, de obligația de a
rambursa datoria publică, aceste măsuri ducând la o nemulțumire crescută din
partea populației, care percepe că este nevoie să fie plătite datorii care nu îi privesc