PERSPECTIVE GEOPOLITICE: RAZBOIUL DE

YOM KIPPUR
Războiul de Yom Kippur şi pacea din Orientul Apropiat
Trupele egipteano-siriene au ales sărbătoarea evreiască,Yom Kipur ( cea mai important
sărbătoare- ziua ispăşirii şi a postului negru, care culmina chiar în luna când se desfăşura şi
Ramadanul la musulmani) pentru atacul-supriză asupra Israelului.
Războiul din octombrie 1973 a fost un succes de prestigiu pentru lumea arabă, plătit cu viaţa a
mii de soldaţi.
Israelul se afla într-o permanentă stare de război cu vecinii săi musulmani de la formarea sa ca
stat în 1948.
În după amiaza zilei de 5 octombrie, ţara se scufunda în izolare, iar punctele de trecere spre
teritoriile palestiniene erau închise.
În ziua de Yom Kippur, pe 6 octombrie, într-o mică localitate arabă, oamenii începeau să strige
"Kharb, Kharb - Război, Război" şi la doar câteva minute mai târziu un jurnalist francez suna din
vestul Ierusalimului mirat de apariţia bruscă a mai multor automobile pe străzile pustii ale
oraşului, journalist care și-a relua imediat emisia şi postul public de radio- acum era clar că ceva
se întâmpla.
Astfel, începe cel de-al patrulea Război din Orientul Apropiat, numit Războiul de Yom
Kippur, de Ramadan sau Războiul din Octombrie.

I. Atacuri paralele

Trupele egiptene şi siriene iau cu asalt Israelul, care atacau în paralel, exact la ora 14.
Unii foloseau Înălţimile Golan, alţii îşi asigurau accesul prin Canalul Suez.
Preşedintele Egiptului, Anwar Sadat, a intenţionat să redeschidă Canalul Suez.
Nici Siria şi nici Egiptul nu plănuiau prin acest atac surpriză să distrugă Israelul. Dar
liderii Israelului au ripostat imediat pentru a-şi apăra teritorile dobândite. De partea Egiptului şi
Siriei li s-au alăturat şi Irakul, Iordanul, Arabia Saudită, Algeria, Cuba, Maroc şi Libia,
contribuind cu suport şi forţe expediţionare. Cele două superputeri aflate în plină cursă a
înarmării atunci, SUA şi URSS, păreau pregătite la rândul lor să-şi sprijine aliaţii.
 Cinci divizii egiptene cu 70.000 de soldaţi traversau Canalul prin mai multe puncte şi îi
învingeau fără probleme pe cei 500 de militari israelieni aflaţi pe aşa numita Bar-Lev-Line, la est
de canal. Până la sosirea întăririlor, egiptenii îşi extindeau prezenţa şi recâştigau o parte din
peninsula Sinai, pierdută în Războiul de şase zile cu Israelul din 1967.
În același timp, pe Înălţimile Golan, câştigate tot în 1967 de Israel, Siria începea atacul aerian şi
de artilerie. La puţin timp accesul era forţat de 1.400 de tancuri, urmate de alte divizii de
blindate.
Astfel, israelienii fiind luaţi prin surpindere, înregistrau pierderi masive şi erau nevoiţi să
evecueze coloniile ridicate după 1967.

II. Luptă de eliberare

Vice-ministrul de externe sirian, Abdul Ghani Rafii anunţa: "Luptăm pentru a ne elibera
teritoriile arabe ocupate. Luptăm pentru o soluţie dreaptă pentru poporul palestinian, care
trebuie să decidă singur".1
Israelul era pe punctul de a pierde complet controlul asupra Înălţimilor Golan. De abia în a treia
zi a războiului strategia de apărare a funcţionat. Dupa numai 2 zile, teritoriul a fost recâştigat,
luptele se mutau dincolo de graniţe, în Siria, israelienii reușind să ajungă la Sasa, la circa 40 de
kilometri distanţă de Damasc.
Pe frontul egiptean, militarii israeliani treceau ei înşişi Canalul şi cucereau teritorii până în linia
de legătură între Suez şi Cairo.
Războiul a durat mai mult decât toate coflictele armate anterioare din zonă.
Marile Puteri au livrat arme părţilor beligerante şi de abia la 21-22 octombrie Naţiunile Unite au
reuşit să lanseze un apel de încetare a focului.
La data de 24 octombrie luptele au începtat.
Estimarea pierderii de oameni a Egiptului era de 15.000, Siria avea un numar considerabil mai
mic- 3.000, iar Israelul numai 2.656.
În timp ce Golda Meir şi Moshe Dayan demisionau, mari politicieni ai acelei vremi, demisionau,
israelienii căutau responsabili pentru acel dezastru tactic.

1
https://www.dw.com/ro/r%C4%83zboiul-de-yom-kippur-%C5%9Fi-pacea-din-orientul-apropiat/a-3700642,
accesat la data 29.08.2020, la ora 17:42.
În mod ciudat, conflictul izbucnit în zi de sărbătoare, în anul 1973, a deschis poarta negocierilor
de pace. Dar liniştea nu domneşte nici acum în Orientul Apropiat.
Israelul s-a aflat într-o permanentă stare de război cu vecinii săi musulmani de la formarea sa ca
stat în 1948.
În războiul anterior din 1967, care a durat şase zile, Israelul a capturat peninsula Sinai de la Egipt
şi o porţiune uriaşă din Înălţimile Golan ale Siriei, precum şi teritoriile din Cisiordania ce
aparţinuseră Iordanului din 1948. La puţin timp după războiul de şase zile, în iunie 1967,
guvernul Israelian intenţiona să redea teritoriile Egiptului şi Siriei în schimbul încheierii păcii
permanente şi demilitarizării. Dar guvernele arabe, în urma summitului de la Khartoum din
septembrie 1967, au respins termenii de pace ale Israelului. Egiptul, Siria, Iordanul, Liban, Irak,
Algeria, Kuweit şi Sudan au emis o rezoluţie cunoscută în istorie ca “cei trei mari NU” (nu va fi
pace cu Israelul, nu va fi recunoscut statul Israelului, nu va fi negociere cu Israelul).
Preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser a murit în toamna anului 1970, fiind succedat la
conducere de Anwar Sadat, un militant pentru pace, dar totodată, şi pentru redeschiderea
Canalului Suez în schimbul unor concesiuni din partea Israelului. Acesta a promis într-un
interviu la New York Times că va recunoaşte statul independent al Israelului în schimbul
retragerii trupelor israeliene din Peninsula Sinai. Egiptul se afla atunci într-o stare precară din
punct de vedere economic şi având o reputaţie pătată din cauza înfrângerii în războiul anterior de
6 zile cu Israelul.
Sadat ştia că reformele pe care le intenţiona să le introducă erau nepopulare pentru o mare parte a
populaţiei egiptene. Numai o victorie militară putea să spele acea ruşine. Au fost declanșate
proteste în masă de mulţi tineri studenţi egipteni, care militau pentru recuperarea Sinaiului.
În același timp, Sadat pretindea că Cisiordania şi Gaza ar trebui să aparţină Organizaţiei de
Eliberare a Palestinei.
În 1972, Sadat a expulzat 20.000 de consilieri sovietici din Egipt şi a deschis noi relaţii
diplomatice cu SUA, care, în calitate de aliat cheie al Israelului, avea sa fie un mediator esenţial
în viitoarele discuţii de pace. Acesta a planificat un atac concentrat asupra Israelului și a format o
nouă alianţa cu Siria.
În Iordania, regele Hussein voia sa-și refacă regatul prin recuperarea Cisiordania, dar se temea că
ar putea pierde alte teritorii.
Siria se simţea de-a dreptul ofensată pentru pierderile din războiul anterior. Liderul Siriei, Hafez
al-Assad a fost convins că israelienii au câştigat războiul de 6 zile prin subterfugii. După ce şi-a
consolidat puterea, prioritatea sa era să recâştige teritoriul arab pierdut în război.
El a crezut, şi a continuat să creadă că singura cale de a negocia cu Israelul era prin lupta cu
sănge rece de pe front. A încercat să atragă Irakul de partea ei, însă fără succes din cauza
relaţiilor diplomatice slabe reciproce. Siria se afla la acel moment într-o poziţie internaţională
vulnerabilă, fiind izolată.
Astfel, Al Assad a iniţiat intensificarea relaţiilor cu URSS.
Nici Libanul nu voia să se alăture efortului de război din cauza numarului mic de soldați şi a
instabilităţii armatei.
Sadat căuta sprijinul ţărilor membre din Liga Arabă, Mişcarea de non-aliniere şi organizaţia a
Africii Unite.
Totodată, Franţa şi Marea Britanie erau pentru prima dată de partea puterilor arabe împotriva
Iaraelului în cadrul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.
În cadrul negocierilor dintre SUA şi Egipt, diplomatul american Henry Kissinger (secretar de stat
şi consilier pe materie de securitate atunci) a făcut o ofertă lui Ismail, emisarul lui Sadat:
returnarea Sinaiului către Egipt şi retragerea totală a trupelor israeliene din acest teritoriu,
exceptând punctele strategice. Ismail a susţinut că va veni cu un răspuns din partea lui Sadat. Din
păcate, n-a mai venit niciun răspuns. Sadat era destul de hotărât să declanşeze războiul, pregătit
să “sacrifice milioane de soldaţi egipteni pentru a-şi recupera teritoriile”. Încă din 1972, Egiptul
se afla în plină mobilizare militară.
Armata egipteană era aprovizionată de la sovietici cu avioane de vânătoare MiG-21, rachete anti-
aeriene SA-2, SA-3 , SA-6 şi SA-7, tancurile T-55 şi T-62, arme anti-tanc RPG-7 şi rachete
ghidate anti-tanc AT-3 Sagger. Liderii sovietici aveau din nou şansa de a înfrunta unul dintre
principalii aliaţi ai Americii, Israelul. Totuşi, sovieticii îi dădeau şanse mici lui Sadat în a răzbi.
Chiar l-au avertizat în privinţa tentativei de traversare a Canalului Suez ce ar putea duce la
pierderi uriaşe pentru armata egipteană. Nici SUA, şi nici URSS nu erau interesate să
destabilizeze Orientul Mijlociu. Preşedintele american Richard Nixon şi liderul sovietic, Leonid
Brejnev, au propus Israelului să se întoarcă la graniţele de dinainte de 1967.
Iniţial, “Aman” sau “Directoratul Militar de informaţii al Forţelor Israeliene Defensive (IDF) era
responsabil pentru anticiparea oricărui atac străin. Anticipau că Siria nu va intra în război fără
sprijinul Egiptului cu Israelul. Au preconizat apoi că Egiptul vrea să recupereze peninsula Sinai,
dar nu va ataca până nu va primi avioanele de vânătoare MiG-23 pentru a neutraliza forţele
aeriene israeliene, precum şi rachetele pentru bombardarea oraşelor din Israel. Egiptul abia dacă
primise rachetele din Bulgaria în august, ceea ce însemna o întârziere de 4 luni pentru a instrui
echipajul.
În concluzie, Aman preconiza că războiul cu Egipt nu era iminent. Ulterior, avea să fie foarte
îngrijorat de planurile de război ale Egiptului. Ştia că trupele egiptene terestre vor încerca să
traverseze Canalul Suez şi să avanseze 10 km în Sinai, urmaţi de divizii blindate pentru a avansa
spre Mitla şi trecătoarea Gidi, urmate apoi de nave şi unităţi de paraşutişti pentru a captura oraşul
Sharm el-Sheikh. În primăvara 1973, spionii israelieni raportau deja semnale clare privind
intenţiile de război ale Egiptului. Chiar şi aşa, şeful serviciilor de informaţii, Eli Zeira, era încă
încrezător că şansele de atac erau minime.
În săptămâna de dinainte de sărbătoarea evreiască Yom Kippur, armatele egiptene se antrenau.
Spionii israelieni detectau mişcări de trupe în jurul canalului. Între timp, erau detectate mişcări
de trupe siriene la graniţe. Israelul a trimis întăriri spre Înălţimile Golan.
În zilele 27-30 septembrie, rezerviştii li se alăturau trupelor egiptene. Pe 4 octombrie, Egiptul a
anunţat public demobilizarea a 20.000 de trupe, o parte din soldaţi fiind trimişi să facă
pelerinajul la Mecca. Era însă doar o păcăleală pentru a reduce suspiciunile Israelului şi pentru a-
l induce în eroare.
Pe 5 octombrie, directorul Mossad, Zvi Zamir, a primit un telefon de la un ofiţer Mossad de la
Londra. A primit o scrisoare ce conţinea codul “tsnon”, care înseamnă declanşarea imediată a
războiului. Zamir a zburat imediat la Londra pentru întâlnire.
Pentru Israel, un atac iminent din partea Egiptului şi a Siriei, nu era încă o certitudine. Totuşi,
Israelul se baza pe strategia de atac preventiv. În dimineaţă zilei de 6 octombrie, premierul
Israelului, Golda Meir, şeful de stat major general, David Elazar, şi ministrul apărării, Moshe
Dayan, s-au întâlnit pentru a discuta despre un atac preventiv asupra aerodromurilor siriene. Dar
Golda Meir a replicat clar că dacă Israelul atacă primul, nu va mai primi ajutor de la nimeni.
Însuşi preşedintele SUA, Richard Nixon, şi secretarul de stat, Kissinger, au atenţionat-o să nu
devină responsabilă pentru declanşarea unui conflict. Multe state, dependente de OPEC şi de
teama unui embargou arab asupra petrolului, au şi încetat să mai furnizeze arme Israelului.
Israelul nu mai depindea decât de SUA. S-a decis astfel să nu se efectueze niciun atac preventiv,
dar în schimb, s-a propus mobilizarea forţelor aeriene şi a patru divizii blindate, ce numărau
120.000 militari.
III. Începerea Armaghedonul din 1973
La data de 6 octombrie 1973, Zamir, directorul Mossad, îl cheamă pe liderul Aman, Eli Zeira, de
la ambasada israeliană din Londra contactându-l telefonic.
Zamir aflase de pe urma mesajului că războiul avea să înceapă înainte de apusul soarelului, şi că
atacul va fi condus simultan de trupele egiptene şi siriene. La ora 13:55, Israelul era slab pregătit,
astfel, atacul egipteano-sirian a fost declanşat.
Egiptul şi Siria lansează un atac coordonat asupra poziţiilor din Israel, dincolo de Canalul Suez
şi pe Înălţimile Golan. Trupele egiptene au traversat canalul, securizând capul de pod din
porţiunea estică a Deşertului Sinai, împingând linia Bar-Lev a Israelului. Între timp, pe frontul
sirian, la prima bătălie, trupele siriene au învins forţele israeliene pe Muntele Hermon din nordul
Israelului. Amos Levinburg, un ofiţer al serviciului de informaţii, este capturat tocmai acolo de
un commando sirian.
La Valea Plângerii s-a desfăşurat o altă bătălie majoră între zilele 6-9 octombrie, unde forţele
israeliene, deşi erau copleşite de trupele siriene superioare numeric, au reuşit să-şi menţină
poziţia până când trupele siriene s-au retras, tocmai când apărarea israeliană era pe punctul de a
colapsa.
În Sinai, egiptenii au trimis cinci divizii de 100.000 de soldaţi, 1.350 de tancuri şi 2.000 de
unităţi de artilerie pentru a declanşa atacul. În faţa lor erau doar 450 de soldaţi ai brigăzii din
Ierusalim în 16 forturi de-a lungul canalului, având la dispoziţie doar 290 de tancuri.
În cadrul Operaţiunii Badr, trupele egiptene aveau să traverseze Canalul Suez şi să rupă linia de
fortificaţii Bar-Lev al Israelului. Atacul i-a surprins pe israelieni, iar pe 7 octombrie, traversarea
a fost încheiată. Bancul de est al canalului a fost ocupat de 5 divizii de infanterie egipteană.
Infanteria s-a stabilit pe poziţiile defensive ale capetelor de pod pe un front de 160 km. Forţele
israeliene au sosit pe 7 octombrie să contraatace în opoziţie cu oraşul Ismailia. Dar forţele
egiptene au reuşit să-şi amplaseze cu success armele anti-tanc pentru a respinge blindatele
israeliene. Pe 8 octombrie, Egiptul ocupase o parte din malul de est al canalului Suez pe o
distanţă de 15 km. Totodată, Egiptul a reuşit cu succes să impună o blocada navală asupra
Israelului în Marea Roşie şi în Marea Mediterană.
La bătălia pentru Fortul Budapest, egiptenii au încercat de două ori să captureze fortul respectiv,
o parte din Bar-Lev-Line. Ambele atacuri au eşuat, respinse fiind de forţele aeriene israeliene,
combinate cu întăriri terestre.
În schimb, trupele egiptene reuşesc să înconjoare Fortul Lahtzanit şi să-l izoleze. Israelieneii
eşuează să aducă întăriri fortului cu vehicule blindate. Egiptenii distrug apărarea şi capturează
uşor fortul, curăţând buncărele folosind aruncătoarele de foc.
La Ofira, Egiptul lansează un alt atac aerian surpriză asupra Israelului cu 200 de aeronave
militare. Însă forţele aeriene israeliene superioare tehnologic reuşesc să le respingă, 7 MiG-uri
egiptene fiind doborâte şi restul forţelor aeriene egiptene fiind retrase.
Pe 7 octombrie, trupele siriene au capturat porţiuni sudice din Înălţimile Golan. În cadrul
operaţiunii Model 5, israelienii au încercat să plănuiască distrugerea tuturor bateriilor de rachete
siriene SAM de pe frontul Golan, bombardandu-le de la atitudine medie/joasă, pentru că
aeronavele israeliene să nu fie detectate de radarele siriene. Totuşi, forţele aeriene israeliene nu
au găsit ţintele, iar bateriile siriene SAM au fost mutate în altă parte. Şase unităţi aeriene F-4
Phantom au fost doborâte.
În Bătălia navală de la Latakia, s-au confruntat pentru prima dată în istorie nave echipate cu
rachete sol-sol.
Pe frontul egiptean, la Romani, o ambuscadă egipteană a luat prin surprindere forţele israeliene,
dar fără succes, fiind prima bătălie în care rezerviştii IDF au luat parte. La bătălia năvală de la
Talamat, două nave israeliene Dabur doboară trei nave egiptene, dintre care două erau de
patrulare.
În cadrul operaţiunii Tagar, 7 baze militare aeriene egiptene sunt distruse de avioanele israeliene
Pe 8 octombrie, Israel a lansat primele contraatacuri împotriva Egiptului, însă fără succes, căci
erau incomplete şi răsfirate. În primele două zile de la începerea războiului, israelienii erau bătuţi
de egipteni care foloseau rachete portabile anti-tanc.
Nici pe frontul sirian, israelienii nu au parte de mult noroc, pierzând cea de-a două bătălie de pe
Muntele Hermon în faţa sirienilor.
Pe 9 octombrie, încălcând ordinele, Generalul Major de rezervă, Ariel Sharon, a lansat
contraatacuri asupra egiptenilor în zona de canal. Asta în vreme ce Israelul obţine o victorie în
bătălia navală de la Băltim.
Pe frontul sirian, şapte avioane F-4 Phantom II bombardează Damascul, ucigând 30 de civili.
Liderul evreu, Max Fisher, l-a rugat pe preşedintele american, Richard Nixon, în cadrul unei
întâlniri de la Casa Albă să trimită ajutor israelienilor. În noaptea următoare, Nixon i-a transmis
premierului Golda Meir că-i va trimite aeronave şi tancuri.
Pe 10 octombrie, în ciuda faptului că au recurs la apel pentru încetarea focului, americanii au
furnizat arme şi provizii Israelului după ce URSS a furnizat arme Egiptului. Cursa Înarmării
dintre cele două superputeri era reluată.
Israelul a declanşat primele atacuri cu succes împotriva trupelor egiptene care s-au mutat în afara
razei de apărare aeriană. Israel a reuşit astfel să recaptureze o mare parte a teritoriului din sudul
Golan.
Egiptenii au evitat să avanseze dincolo de Canal de teamă că ar lăsa bateriile SAM fără protecţie,
ce se aflau pe malul vestic al canalului, astfel intrând în stadiul de apărare strategică.
Pe 11 octombrie, Israelul a atacat Siria dinspre poziţiile sale de pe Înălţimile Golan. Între timp,
ambasadorul sovietic din SUA, Anatoly Dobrynin, i-a transmis secretarului de stat Henry
Kissinger că forţele aeriene sovietice se află în alertă pentru apărarea Damascului. Kissinger l-a
atenţionat pe Dobrynin că dacă trupele sovietice păşesc în Orientul Mijlociu, SUA vor proceda la
fel.
Pe 12 octombrie, SUA au furnizat noi arme către Israel. Pe 13 octombrie, forţele aeriene
israeliene atacă cu success aeroportul sirian al-Mazzah de lângă Damasc.
Pe 14 octombrie 1973 , la Sinai, are loc una dintre cele mai mari bătălii a tancurilor: 900 de
tancuri şi 60 000 de trupe israeliene contra 400 de tancuri siriene şi 5000 de soldaţi sirieni.
Israelul pierde doar 150 de tancuri, iar Siria, peste 260 de tancuri.
Timp de 32 de zile, din 14 octombrie pan ape 14 noiembrie 1973, SUA au furnizat Israelului
arme, muniţie, tancuri, artilerie şi provizii în cadrul Operaţiunii Nickel Grass, spre a asigura
supravieţuirea acestuia ca stat în urma ataculului surpriză.
Între zilele 15-17 octombrie, în cadrul Bătăliei de la Ferma Chineză, la est de Canalul Suez,
Israelul poartă o victorie majoră în faţa Egiptului.
Pe 16 octombrie, primele trupe israeliene traversează Canalul Suez în cadrul operaţiunii Abirey-
Halev. Copleşit de tehnica şi superioritatea armatei israeliene, preşedintele egiptean Anwar Sadat
a cerut Uniunii Sovietice să convoace Naţiunile Unite şi să ceară armistiţiu.
Pe 17 octombrie, zece state arabe membre OPEC au anunţat că vor tăia producţia de petrol până
când Israelul se va retrage din teritoriile arabe capturate în 1967 şi până când drepturile le vor fi
redate palestinienilor. Embargoul a durat până în martie 1974, ce avea să producă criză petrolului
din 1973. Preţul petrolului a crescut la nivel global de la 3 dolari per bariliu la 12$. Embargoul a
cauzat un şoc, o adevărată criză energetică pentru economia globală.
Pe 20 octombrie, forţele Israelului s-au deplasat în continuare în nord, ajungând la 10 mile de
Damasc.
Pe 21 octombrie, forţele israeliene conduse de generalul Avraham Adan au încercuit cea de-a
treia armată egipteană. Între timp, în sud, forţele conduse de Sharon s-au poziţionat la 40 de mile
de Cairo.
Pe 22 octombrie, Israelul a preluat toate poziţiile siriene pe Muntele Hermon.
SUA a adoptat rezoluţia 338 în cadrul Consiliului de Securitate, îndemnând la un armistiţiu
imediat, precum şi implementarea rezoluţiei 242, prin care făcea apel la pace durabilă şi
negocieri.
Dar luptele au continuat şi în ziua următoare în ciuda apelurilor disperate pentru armistiţiu.
Totuşi, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţia 339, prin care a făcut apel imediat la încetarea
focului şi la amplasarea unor trupe ONU de monitorizare în zona de conflict.

IV. Încheierea conflictului

Pe 24 octombrie, cel de-al doilea armistiţiu şi-a început efectul, însă luptele au continuat între
Egipt şi Israel. Ca rezultat, URSS a ameninţat SUA că va trimite trupe pentru a sprijini Egiptul.
În ciuda faptului că Israelul a purtat multe victorii, în ultima bătălie de la Suez, o brigadă
blindată şi un batalion israelian au fost înfrânte de poliţia locală, echipele anti-tanc şi trupe cu
arme uşoare din Egipt.
SUA a crescut nivelul de alertă nucleară. În urma presiunilor, URSS şi-a retras ameninţarea în
ziua următoare.
Ziua de 25 octombrie era astfel declarată ca ziua în care s-a încheiat războiul de Yom Kippur.
Se pare că Armaghedonul biblic a fost amânat. Israelul câştigase războiul.
Pe 28 octombrie, liderii militari ai Israelului şi Egiptului s-au întâlnit pentru a implementa
armistiţiul la kilometrul 101 în Sinai. Era prima întâlnire dintre reprezentanţii celor două ţări
după 25 de ani.
În acest război, din partea Israelului au participat 400 000 de trupe israeliene şi au fost folosite
1700 de tancuri, 940 piese de artilerie, 3000 de transportatoare blindate şi 440 de avioane.
Cealaltă tabăra alcătuită din forţele Egiptului şi Siriei, precum şi din trupele expediţionare venite
din celelalte ţări musulmane învecinate şi Cuba, a dispus în totalitate de peste 1 milion de trupe,
3600 de tancuri, 1700 piese de artilerie, 450 de avioane, 140 de elicoptere, 100 de nave şi 150 de
baterii cu rachete.
În acest război, Israelul a pierdut 2800 de soldaţi, peste 7000 fiind răniţi, iar coaliţia egipteano-
siriană a pierdut 18 000 de oameni, alţi 35 000 fiind răniţi.
Un acord dintre Egipt şi Israel a fost semnat la Geneva pe 4 septembrie 1975, cunoscut ca "Sinai
II", prin care Israelul retrăgea trupele cu 20-40 km înapoi din zona. Totuşi, Israelul încă mai
deţinea 2/3 din Sinai.
Pe 17 septembrie 1978 s-au desfăşurat acordurile de pace de la Camp David, semnate de
preşedintele Egiptului, Anwar El Sadat şi premierul Israelului, Menachem Begin, ulterior cele
două articole fiind semnate de preşedintele american Jimmy Carter.
Cei doi lideri a unor ţări beligerante au primit premiul Nobel pentru Pace. Egiptul a fost exclus
din Liga Arabă pentru 10 ani în urma semnării acordurilor de pace.
Palestinienii s-au plâns că primul acord în ce priveşte situaţia acestora a fost semnat fără că ei să
fie prezenţi, iar ONU a condamnat acest acord.
În ce priveşte protagoniştii războiului, Golda Meir a demisionat din funcţia de premier al
Israelului în 1974. Generali ca David Elazar şi Ariel Sharon au fost forţaţi să demisioneze în
urma războiului.
Hafez al-Assad a continuat să conducă Siria până la moartea sa din anul 2000.
Anwar Sadat a fost asasinat de un islamist fanatic nemulţumit de armistiţiu pe 6 octombrie 1981,
chiar într-o paradă publică ce comemora anual războiul de Yom Kippur.
Israelul şi-a menţinut astfel supravieţuirea ca stat, dar şi în ziua de azi încă întâmpina relaţii
diplomatice tensionate sau conflictuale cu vecinii musulmani.
Abstract
“The need for cognitive closure” and the lack of flexibility while evaluating and interpreting the
intelligence may lead to major failures of national security policies. In this respect, The Yom
Kippur war (also known as the 1973 Arab-Israeli War) is a good example, as protruding only
two criteria in data analysis has endangered the very existence of the state of Israel.2
"Necesitatea închiderii cognitive" și lipsa de flexibilitate în evaluarea și interpretarea
informațiilor pot duce la eșecuri majore ale politicilor de securitate națională. În acest sens,
războiul yom Kippur (cunoscut și sub numele de războiul arabo-israelian din 1973) este un bun
exemplu, deoarece doar două criterii în analiza datelor au pus în pericol însăși existența statului
Israel.

2
https://intelligence.sri.ro/razboiul-de-yom-kippur-si-nevoia-de-inchidere-cognitiva/ accesat la data 30.08.2020, la
ora 09:21.