O ANALIZĂ OPERAŢIONALĂ A CONFLICTULUI ANGLO-ARGENTINIAN – INSULELE

FALKLAND
APRILIE-IUNIE 1982
Locotenent comandor Adrian ROBU

1. Descrierea conflictului
Diferendele dintre Argentina şi Marea Britanie privind apartenenţa Insulelor Falkland la una sau
alta dintre părţi au cunoscut diverse aspecte în ultimii două sute de ani. În secolul XX, în special
după cel de-al Doilea Război Mondial, Argentina a început o ofensivă diplomatică agresivă pentru
exprimarea doleanţelor referitoare la obţinerea Insulelor Falkland şi a afirmat public, în repetate
rânduri, pretenţiile asupra suveranităţii insulelor Falkland, Georgia de Sud şi Sandwich.
Principalul argument invocat de executivul de la Buenos Aires privind declaraţiile din ce în ce mai
tăioase din perioada premergătoare războiului, referitoare la „Problema Malvinelor”, a fost
reprezentat de rezoluţiile O.N.U. 2065/1965, 3160/1973 şi 31-49/19761 care solicitau celor două
părţi începerea negocierilor pentru soluţionarea disputei.
1.1. Situaţia din Atlanticul de Sud în perioada premergătoare declanşării invaziei
argentiniene
Insulele Falkland sunt dispuse în partea de sud-vest a Oceanului Atlantic, la 260 de Mm
est de coastele Argentinei, având în compunere două insule principale şi mai mult de 700 de insule
de mici dimensiuni, cu o suprafaţă totală de 12.173 km2 şi o altitudine maximă de 705 m.
Clima zonei este subarctică, temperaturile medii în perioada aprilie-iunie se situează între
-1°C şi 7°C, cu scăderi mult sub 0°C pe timpul nopţii.
Despre Insulele Falkland (denumirea argentiniană: Malvine) prima înregistrare oficială
este datată în anul 1592 şi aparţine căpitanului englez John Davis, comandant al navei Desire.
Până în anul 1833, succesiv, în insulă au existat colonii engleze, franceze, spaniole şi
argentiniene, iar începând cu acest an administraţia britanică a fost continuă până în prezent, cu
excepţia celor 10 săptămâni de ocupaţie argentiniană din anul 1982.
În luna decembrie 1981, generalul Galtieri devine preşedintele Argentinei şi păstrează în
acelaşi timp şi funcţia de comandant al Forţelor Terestre (pe care este planificat a o menţine până
la sfârşitul anului 1982).
Imediat după preluarea puterii, Comandamentul Flotei argentiniene este mandatat în cel
mai mare secret să înceapă planificarea a două operaţii:
- Proiectul Alpha – pentru stabilirea unei prezenţe argentiniene clandestine în Insula
Georgia de Sud. Pe această insulă nu se află localnici, ci doar o staţie de cercetări engleză, deci o
bază prin care Marea Britanie îşi afirma în zonă interesele geopolitice;
- Proiectul Azul – pentru ocuparea militară a Insulelor Falkland prin angajarea tuturor
navelor tip portavion, distrugător, fregată şi a 3.000 de infanterişti marini.
1.2. Operaţia Rosario Rosario este denumirea operaţiei argentiniene declanşată în
noaptea de 1-2 aprilie 1982, când o forţă (care la finalul conflictului a ajuns la peste 10.000 de
oameni) a fost debarcată pe Insulele Falkland, simultan cu aproximativ 200 de militari debarcaţi
pe Insula Georgia de Sud. La sfârşitul lunii martie 1982 în principala bază navală argentiniană,
Puerto Belgrano, au fost constituite două grupări navale:
- Gruparea Navală Amfibie „TF 40”, compusă din două distrugătoare, două corvete, un
submarin, o navă de debarcare, o navă spărgător de gheaţă, o navă transport materiale, un batalion
de infanterie marină îmbarcat. Misiunea TF 40 era de a debarca batalionul de infanterie marină în
Insulele Falkland pentru ocuparea oraşului Port Stanley (centrul administrativ al insulelor);
 - Gruparea Navală de Sprijin „TF 20”, compusă din portavionul ARA Veinticinco de
Mayo, patru distrugătoare, o navă de reaprovizionare, un remorcher maritim, constituită pentru
sprijinul Grupării Navale Amfibii.
Pe data de 29 martie 1982 Gruparea Navală Amfibie se afla în marş dinspre Puerto
Belgrano către Falkland, iar Gruparea Navală de Sprijin a ocupat un raion la nord de insule şi a
realizat apărarea antisubmarin a zonei. Operaţia amfibie argentiniană a fost planificată astfel încât
forţa de debarcare să aibă o superioritate zdrobitoare faţă de britanicii aflaţi în apărare (un batalion
IM cu sprijin aerian şi de artilerie faţă 102 luptători britanici – infanterişti marini şi marinari).
Debarcarea s-a executat pe două valuri de desant. După cucerirea aeroportului din Falkland,
imediat încep să aterizeze trupe şi tehnică argentiniene (transportoare blindate) ale Regimentului
25 Infanterie. La apariţia blindatelor orice formă de rezistenţă britanică încetează şi la orele 10.00,
pe data de 02 aprilie 1982, steagul britanic este înlocuit cu cel alb-albastru al Argentinei .
La sfârşitul operaţiei de debarcare argentinienii aveau în insulele Falkland aproximativ 600
de puşcaşi marini şi 280 de militari din forţele terestre. Pierderile Argentinei se cifrau la cinci morţi
şi 17 răniţi. Obiectivul fusese atins fără ca niciun militar sau cetăţean britanic să fie rănit. Acesta
fusese un deziderat important, să nu provoace pierderi de vieţi omeneşti în rândul britanicilor, de
unde se poate desprinde concluzia că Argentina spera ca o dată ce Marea Britanie era pusă în faţa
faptului împlinit, să urmeze o etapă lungă de negocieri arbitrate de ONU, în urma cărora să se
producă o recunoaştere internaţională a stării de fapt impuse prin Operaţia Rosario. O etapă foarte
importantă a fost ocuparea Insulelor Georgia de Sud, aflate în Atlanticul de Sud, la 1.000 de mile
est faţă de Falkland.
Această acţiune este un exemplu clar prin care o acţiune îndeplinită de o forţă de nivel
tactic (o corvetă, o navă spărgător de gheaţă şi o companie IM) a dus la îndeplinirea unui obiectiv
de nivel operativ. În urma pierderii insulei Georgia de Sud britanicii nu mai aveau niciun punct de
sprijin în Atlanticul de Sud care să poată fi folosit ca bază intermediară în apropierea insulelor
Falkland într-o viitoare operaţie de readucere a insulelor sub steagul Regatului Unit.
1.2. Operaţia Corporate Operaţia Corporate a fost răspunsul Marii Britanii la
invazia argentiniană.
A fost o operaţie excelent planificată, dusă la 8.000 de mile de locurile de bazare ale flotei,
într-o climă de toamnă subarctică, împotriva unui inamic care beneficia de o forţă aeriană foarte
solidă. Vestea invaziei argentiniene a ajuns în Anglia în după-amiaza zilei de 2 aprilie 1982 şi a
generat în rândul opiniei publice o violentă reacţie de indignare, nemaiîntâlnită în Marea Britanie
de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Guvernul britanic a hotărât să nu accepte niciun fel de concesii diplomatice şi a definitivat
planul de evacuare prin forţă a argentinienilor din Falkland: Operaţia Corporate.
Principalele faze planificate şi ulterior executate au fost următoarele:
- dislocarea Forţei de Intervenţie în Atlanticul de Sud (29 martie-12 iulie);
- realizarea blocadei aero-navale în jurul Insulelor Falkland (12 aprilie-22 iulie);
- desantarea în insule, angajarea şi înfrângerea garnizoanei argentiniene (21 aprilie-14
iunie);
- reinstalarea administraţiei britanice (26 aprilie în Georgia de Sud şi 14 iunie în Falkland).
Obiectivul strategic al Marii Britanii a fost reafirmarea intereselor în Atlanticul de Sud,
prin restabilirea administraţiei britanice în Insulele Falkland şi Georgia de Sud.
Etapa de dislocare a Forţei de Intervenţie a început pe 29 martie (deci cu 2 zile înainte de
debarcarea argentinienilor în Falkland), dată la care submarinele nucleare au primit ordin de marş
către Atlanticul de Sud.
 Dislocarea submarinelor, începută anterior invaziei argentiniene, reprezintă efectul
informaţiilor furnizate de serviciile secrete britanice privind iminenţa declanşării agresiunii de
către junta militară argentiniană.
Forţa de Intervenţie Britanică, a cărei dislocare s-a realizat pe mai multe eşaloane, avea în
compunere două portavioane, şase submarine (dintre care cinci cu propulsie nucleară), opt
distrugătoare, 12 fregate, două nave amfibii care aveau la bord nave de debarcare desant, trei
corvete, patru nave spital, 10 tancuri petroliere, şase nave logistice, alte nave auxiliare (au fost
rechiziţionate şi 19 nave comerciale britanice şi dotate cu platforme de aterizare pentru elicoptere).
În total, Forţa de Intervenţie a avut în compunere 117 nave de luptă, logistice şi auxiliare,
cea mai mare forţă navală care a acţionat unitar de la al Doilea Război Mondial şi până în acel
moment. Forţa de debarcare era formată din unităţi de elită ale armatei britanice: Brigada 3
Commando Infanterie Marină Regală şi Brigada 3 Infanterie Regală.
Nemaiavând nicio bază militară sau măcar o posesiune britanică în zona Atlanticului de
Sud, britanicii au folosit Insula Ascension4 (aflată la jumătatea distanţei dintre Londra şi Falkland)
ca cel mai important punct de sprijin logistic pe timpul conflictului. Trebuie menţionat că în Insula
Ascension SUA beneficiau de o bază aeriană care a fost pusă la dispoziţia britanicilor, împreună
cu combustibil de aviaţie şi un stoc important de rachete antiaeriene performante (AIM-9L
Sidewinder) cu care au fost doborâte în timpul conflictului 17 avioane argentiniene.
Ca urmare a reacţiei ferme britanice, simultan cu deplasarea Forţei de Intervenţie către sud,
comandamentul argentinian a decis suplimentarea forţelor terestre din Falkland şi reorganizarea
forţelor navale în vederea apărării insulelor, astfel încât să obţină o poziţie cât mai favorabilă la
eventualele negocieri postconflict.
În timp ce Forţa de Intervenţie constituită de guvernul britanic se afla deja în marş către
Falkland, argentinienii constituie Task Force 79, cu trei grupuri în subordine, pentru apărarea
posesiunilor recent ocupate: TG 79.1 (portavionul ARA 25 de Mayo şi patru distrugătoare), TG
79.3 (crucişătorul ARA General Belgrano şi două distrugătoare), TG 79.4 trei fregate. Misiunea
TF 79 era de a hărţui inamicul prin acţiuni de uzură şi exploatarea oportunităţilor de atac direct.
Aceste trei grupări au tatonat activ Forţa de Intervenţie britanică, fiind considerate pericole
semnificative până când flota argentiniană a fost retrasă în apele teritoriale.
Comandamentul britanic a decis ca o parte a Forţei de Intervenţie să fie folosită pentru
recuperarea Georgiei de Sud (Operaţia Paraquat). Scopurile urmărite prin această operaţie erau
eliminarea unei ameninţări argentiniene în flancul Forţei de Intervenţie, acordarea unui ultim
avertisment juntei militare aflată la conducerea Argentinei, creşterea moralului atât pentru militarii
din Forţa de Intervenţie, cât şi pentru opinia publică din ţară. Acţiunea s-a definitivat pe 26 aprilie
1982, dar nu a fost lipsită de dificultăţi, britanicii pierzând două elicoptere şi mai multe bărci de
asalt, în principal din cauza vremii nefavorabile.
La data de 12 aprilie, data la care a ajuns în apropierea insulelor Falkland primul submarin
nuclear britanic, comandantul Forţei de Intervenţie impune o Zonă de Interdicţie Maritimă (navală
şi aeriană), cu rază de 200 de Mm în jurul insulelor Falkland, cu scopul de a nu permite întărirea
şi aprovizionarea forţelor argentiniene aflate pe insulă, dar şi pentru obţinerea controlului mării în
vederea executării acţiunilor militare de desantare.
În zona de interdicţie britanicii nu permiteau intrarea niciunei nave, indiferent de pavilion,
iar navelor militare argentiniene li s-a impus să nu depăşească apele teritoriale proprii (12 mile de
la coasta argentiniană). În zilele de 1 şi 2 mai forţele argentiniene au executat atacuri de aviaţie şi
cu submarinul ARA San Luis asupra navelor britanice ce instituiseră Zona de Interdicţie Maritimă,
fără a produce pierderi englezilor.
 Aceste încercări ale argentinienilor şi dorinţa de a transmite un semnal că sunt decişi să
meargă până la capăt sunt probabil cele mai bune explicaţii pentru decizia cabinetului britanic de
a ordona scufundarea navei amiral argentiniene, crucişătorul ARA General Belgrano, care a şi avut
loc pe data de 2 mai 1982. După acest eveniment situaţia operativă pe mare s-a schimbat radical.
Ca urmare a pierderilor suferite, comandantul flotei argentiniene a decis retragerea navelor sale în
apele teritoriale, încercând doar să penetreze blocada instituită de englezi cu vase de transport
materiale pentru forţele aflate pe insule. În aceste condiţii, principala ameninţare pentru flota
britanică a rămas aviaţia argentiniană, care a şi avut de altfel o comportare meritorie în cele 10
săptămâni de conflict.
Astfel, în perioada 2-20 mai (premergătoare desantării în insule), ca urmare a ciocnirilor
între aviaţia argentiniană şi Forţa de Intervenţie, Argentina a pierdut 23 de avioane şi un elicopter,
în vreme ce Anglia a pierdut trei avioane, un elicopter şi distrugătorul Sheffield. Debarcarea forţei
de desant a fost planificată pentru noaptea de 20-21 mai. Au fost constituite trei detaşamente care
au realizat debarcările într-un raion principal şi două raioane secundare, în scopul inducerii în
eroare a inamicului. Ca raion principal a fost ales San Carlos, iar ca raioane false Port Darwin în
Falkland-ul de Est şi golful Fox Bay din Falkland-ul de Vest. După stabilirea locurilor de debarcare
a rămas problema majoră a realizării siguranţei contra minelor în Strâmtoarea Falkland.
Comandantul Flotei de Intervenţie, neavând la dispoziţie o forţă de dragaj, a riscat şi, folosind o
veche zicală a marinarilor englezi „orice navă este dragor de mine, măcar o dată”, a ordonat
fregatei HMS Alacrity să execute o traversare a strâmtorii pe timp de noapte. În urma acestei
acţiuni s-a concluzionat că forţele argentiniene nu minaseră strâmtoarea şi s-a trecut la începerea
operaţiunii de debarcare.
În numai cinci ore a fost debarcat primul eşalon de 5.000 de militari (3.000 la San Carlos
şi câte 1.000 la Goose Green şi Port Darwin). Transportul trupelor s-a executat cu vedete de
debarcare şi elicoptere. Apărarea antiaeriană pe timpul debarcării desantului a fost realizată de
artileria şi rachetele aflate la bordul navelor, prin stabilirea a trei zone defensive în jurul grupării
de desant. Lipsa echipamentelor de vedere pe timp de noapte din dotarea forţelor argentiniene
(deci practic imposibilitatea acestora de a avea o ripostă eficace) a fost principalul motiv pentru
care debarcarea forţelor a fost planificată pe timpul nopţii. În dimineaţa de 21 mai, în jurul orei
08.00, când aviaţia argentiniană a început să atace, englezii stabiliseră capul de pod pe o suprafaţă
de şase km2 şi, cel mai important, montaseră deja pe plajă instalaţii eficiente de apărare antiaeriană.
Atacurile aviaţiei au fost furibunde şi doar în prima zi de după debarcare, piloţii
argentinieni au executat 12 atacuri cu 72 de avioane asupra capului de pod de la San Carlos.
Ofensiva aeriană argentiniană a durat cinci zile şi s-au produs pierderi importante de ambele părţi.
În dimineaţa zilei de 28 mai britanicii declanşează atacul pentru ieşirea din capul de pod şi
dezvoltă ofensiva pe direcţia capitalei Port Stanley. Ulterior bătăliei din 28 mai ofensiva a
continuat fără sincope majore, cea mai grea încercare la care au fost supuşi militarii britanici fiind
parcurgerea pe jos a distanţei de 90 de km către Port Stanley, într-un teren accidentat şi în condiţii
meteo grele.
Începând cu 11 iunie la Port Stanley, timp de trei zile, au avut loc cele mai violente lupte
de la începutul conflictului, în urma cărora, pe data de 14 iunie, la orele 21.30, generalul Menendez
semnează capitularea forţelor argentiniene din Insulele Falkland.
2. Analiza operaţională a conflictului
Pentru înţelegerea tuturor factorilor care au contribuit la obţinerea succesului, respectiv
înfrângerii, este bine să analizăm cele două armate în ansamblul lor – tehnic, tactic, doctrinar,
putere de luptă – şi nu doar prin prisma efectivelor angajate în teatrul de operaţii din Atlanticul de
Sud.
2.1. Analiza capacităţii de luptă a celor două state
Capacitatea de luptă reprezintă totalitatea mijloacelor distructive pe care o unitate le poate
aplica prin forţă la un moment dat inamicului. Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra
capacităţii de luptă trebuie analizate situaţia personalului, dotarea tehnică, suportul logistic şi
nivelul de instruire al trupelor.
A. Personalul.
Cele două armate aveau la data producerii conflictului din insulele Falkland o structură de
forţe total diferită. În timp ce Forţa de Intervenţie era formată din militari profesionişti (ca întreaga
armată britanică de altfel), armata argentiniană era formată din militari în termen plus militari de
carieră (ofiţeri şi subofiţeri). Aceasta a fost prima diferenţă care se pare că a dat câştig de cauză
britanicilor7 în confruntările terestre duse la nivel tactic. Un al doilea element derivat din structura
personalului implicat este faptul că britanicii au inclus în forţa expediţionară doar forţe de elită,
cei mai antrenaţi militari, în timp ce argentinienii au preferat să păstreze astfel de trupe pe
continent, pentru a preveni o invazie chiliană (relaţia cu Chile era încordată de mai mulţi ani) în
timpul conflictului.
B. Dotarea tehnică.
La nivelul forţelor navale superioritatea a fost în mod clar de partea Forţei de Intervenţie,
dar nu acelaşi lucru se poate spune despre forţele aeriene unde superioritatea era de partea
argentinienilor, cu un raport de 7:1 în avioane de luptă tehnologic relativ egale.
Două chestiuni trebuie arătate însă referitor la marina argentiniană şi cea britanică din punct
de vedere tehnologic: - aveau în exploatare mult echipament comun: elicoptere SEA KING,
distrugătoare din clasa 42, rachete EXOCET; - britanicii ştiau că navele pe care le aveau
argentinienii erau exploatate la capacităţi maxime, deoarece ei înşişi pregătiseră câteva echipaje
argentiniene la centrele de pregătire din Marea Britanie, iar cu câteva luni în urmă, de exemplu,
distrugătorul ARA Santisima Trinidad executase trageri de rachete în poligonul Aberporth din
apropierea Ţării Galilor. Astfel, Marina Regală britanică pregătită şi dotată pentru a acţiona
împotriva unui adversar cu dotări şi concepte diferite, s-a găsit în postura de a înfrunta o forţă
navală care funcţiona pe aceleaşi principii şi care uneori avea aceleaşi dotări: „EXOCET împotriva
EXOCET, nu-i o treabă bună” .
Trebuie subliniat următorul aspect: Marea Britanie, forţă superioară tehnologic şi numeric
(dacă luăm în calcul totalitatea forţelor şi mijloacelor avute la dispoziţie, nu doar a celor implicate
direct în conflict), mai avea şi alte îndatoriri maritime care trebuiau îndeplinite indiferent de
rezultatul din Falkland, aşa că s-a găsit în situaţia de a fi în imposibilitate de a-şi concentra întreaga
putere navală asupra acestei probleme. Pe de altă parte, Argentina se afla în situaţia în care
ocuparea şi păstrarea Insulelor Falkland şi Georgia de Sud era obiectivul principal la nivel politico-
militar al conducerii statului. Din acest punct de vedere situaţia se echilibra, forţele devenind
sensibil egale, iar poziţia geografică a Argentinei faţă de Zona de Operaţii şi excelenta lor forţă
aeriană susţine întru totul echilibrul de forţe care s-a manifestat punctual în aria conflictului.
C. Suportul logistic a funcţionat de ambele părţi, dar nu în aceeaşi măsură.
Argentinienii au reuşit destul de greu să facă aprovizionarea trupelor din Falkland cu
ajutorul aviaţiei după instituirea Zonei de Interdicţie Maritimă.
Britanicii au fost în măsură să realizeze sprijinul logistic al Forţei de Intervenţie la un nivel
foarte bun în ciuda condiţiilor extreme (în primul rând lungimea liniilor de comunicaţii şi apoi
iarna arctică). Deşi distanţa uriaşă faţă de ţară (8.000 de Mm) a adus în faţa logisticienilor britanici
probleme ce păreau insurmontabile, în marea majoritate a situaţiilor, toate proviziile, muniţia şi
piesele de schimb necesare au fost asigurate, iar pentru situaţiile de urgenţă s-a recurs inclusiv la
procedeul paraşutării pe apă a materialelor.
Sprijinul logistic eficient este o precondiţie necesară obţinerii succesului, deoarece în orice
conflict resursele sunt finite, iar modul cum acestea sunt manageriate este deosebit de important.
Argentina, din cauza blocadei navale instituită de Forţa de Intervenţie, a avut reale dificultăţi în
asigurarea logisticii forţelor terestre din Falkland, singura cale de aprovizionare fiind pe calea
aerului. Britanicii au organizat un sistem logistic eficient, fără de care ar fi fost imposibil
transportul a 28.000 de militari pe 117 nave, la peste 8.000 de Mm, într-un teatru de operaţii cu
climă ostilă şi condiţii meteo dificile.
Pentru o imagine de ansamblu trebuie menţionat că au fost transportate 100.000 de t de
material de război şi 400.000 de t de combustibil. La finalul conflictului s-a apreciat că efortul
logistic al britanicilor a fost de 50 de ori mai mare decât al trupelor argentiniene. Din punct de
vedere logistic trebuie subliniată importanţa insulei Ascension, datorită poziţiei sale geografice
din Oceanul Atlantic, practic la jumătatea distanţei dintre Londra şi Falkland.
Baza de pe insula Ascension a fost deosebit de valoroasă pentru reducerea uriaşei manevre
logistice, aparent imposibile fără folosirea acestui punct de sprijin. În urma analizei conflictului
din punct de vedere al logisticii au fost desprinse următoarele lecţii învăţate: - consumul mediu
zilnic de muniţii şi combustibil a fost mai mare decât cel previzionat, astfel că după război au fost
mărite stocurile de mobilizare; - nivelul de sprijin logistic necesar pentru operaţiile în afara zonei
de acţiune a NATO trebuie reconsiderat; - realimentarea în zbor s-a dovedit un concept important,
astfel că ulterior s-a dat o mare importanţă acestei activităţi prin achiziţionarea unor noi avioane
cisternă şi dotarea tuturor avioanelor de luptă cu echipamentele necesare realimentării în aer; -
resursele civile au avut o contribuţie importantă în desfăşurarea războiului. Au fost rechiziţionate
45 de nave civile care au fost amenajate ca nave spital, nave de transport, nave cu facilităţi heliport.
D. Nivelul de instruire al trupelor a fost determinant pentru confruntările terestre care au
avut loc după desantarea forţelor britanice în Falkland.
Introducerea trupelor de elită în cadrul Forţei de Intervenţie a fost o decizie foarte corectă
din partea planificatorilor de nivel strategic din Marea Britanie. Infanteriştii marini şi forţele
speciale (SAS şi SBS) au făcut diferenţa în luptele duse la nivel tactic, deşi erau inferiori numeric,
iar superioritatea tehnologică de care dispunea Forţa de Intervenţie nu s-a mai manifestat totdeauna
în mod evident după debarcare.
2.2. Operaţia Corporate – design operaţional
Aplicarea artei operative necesită înţelegerea temeinică a conceptelor şi principiilor
arhitecturii operaţionale care presupun analiza factorilor strategici, operativi şi tactici, înţelegerea
cerinţelor, îmbunătăţirea creativităţii şi imaginaţiei, asigurarea unei relaţionări logice şi a unui
echilibru între finalităţi, căi şi mijloace.
În cele ce urmează vom încerca o analiză a elementelor care compun designul operativ al
Operaţiei Corporate. Starea finală dorită la nivelul factorilor politici britanici a fost foarte clar
exprimată: reluarea controlului asupra insulelor Falkland şi Georgia de Sud şi reinstalarea
guvernatorului britanic (implicit reluarea administraţiei britanice).
La nivel operativ-tactic, starea finală dorită era cucerirea Port Stanley şi înfrângerea
forţelor argentiniene din insule, ambele aspecte fiind îndeplinite întocmai. Pentru obţinerea stării
finale dorite au fost analizate două cursuri de acţiune: - un atac frontal împotriva Port Stanley,
unde erau dispuse majoritatea trupelor argentiniene, cu avantaj principal scurtarea conflictului, dar
riscând să suporte o lovitură decisivă administrată de forţele aeriene argentiniene, superioare
numeric, bine antrenate şi având în dotare avioane foarte performante; - instituirea unei blocade
aero-navale, hărţuirea Forţelor Navale şi Aeriene argentiniene pentru reducerea capacităţii
operaţionale a acestora şi debarcarea unei forţe de desant în momentul când uzura forţelor
argentiniene va fi suficient de accentuată.
A fost aleasă a doua variantă, iar desfăşurarea ulterioară a conflictului a arătat că a fost cea
corectă.
Centrele de greutate.
Elemente analizate Forţa de Intervenţie Britanică Forţele argentiniene
Capabilităţi critice - forţele navale britanice, - forţele aeriene, bine dotate şi
superioare atât numeric, cât şi antrenate, superioare numeric
tehnologic celor argentiniene; (raport 7:1);
- infanteria marină formată din - garnizoana argentiniană din
profesionişti antrenaţi; insule, care a avut timp
- forţele speciale SAS şi SBS. suficient pentru pregătirea
apărării.
Vulnerabilităţi critice - menţinerea cu greutate a - moralul luptătorilor din toate
sprijinului logistic în cazul armele, în special după
unui conflict prelungit; scufundarea navei amiral
- lipsa unui sistem de „ARA General Belgrano” şi a
avertizare timpurie privind pierderii Insulei Georgia de
atacurile aviaţiei; Sud;
- capacitatea de transport a - forţele navale incapabile să
navelor care a limitat drastic obţină controlul mării în Zona
efectivele forţelor de de Operaţii;
debarcare; - distanţa mare de
- apropierea iernii arctice; aeroporturile de pe continent,
- inexistenţa sprijinului ceea ce oferea piloţilor
naţiunii gazdă. argentinieni doar câteva
minute de zbor în zona
insulelor pentru executarea
atacurilor.
Cerinţe critice - impunerea şi menţinerea chilienii au ţinut în alertă
Zonei de Interdicţie Maritimă forţele argentiniene de pe
(cu raza de 200 de Mm); continent prin manevre şi
- sprijinul primit de la aliaţi: exerciţii făcute la graniţă. -
informaţiile de la sateliţii sprijinul logistic pentru forţele
americani; francezii au oprit din insule, supuse blocadei; -
livrarea de rachete către respingerea desantului pe
argentinieni; timpul apropierii de ţărm şi
debarcării (argentinienii nu au
reuşit nici măcar să intuiască
locurile alese pentru debarcare
de britanici, manevrele de
inducere în eroare funcţionând
foarte bine).
 În urma analizei prezentate mai sus, au fost identificate următoarele elemente:
- centrul de greutate al Forţei de Intervenţie a fost Brigada 3 Commando Infanterie Marină
Regală care, beneficiind de sprijinul aerian şi naval, a dus luptele terestre pentru preluarea
controlului insulelor;
- pentru argentinieni, centrul de greutate a fost constituit de aviaţia de vânătoare-
bombardament, forţa care ar fi putut cu adevărat să neutralizeze gruparea navală britanică dacă
aceasta nu ar fi avut o apărare antiaeriană atât de eficientă şi care, de altfel, a produs britanicilor
singurele pierderi de amploare.
Obiectivele.
Analizând Operaţia Corporate după ce aceasta a avut loc, se pot distinge uşor obiectivele
urmărite şi atinse de britanici, care au dus la atingerea stării finale dorite:
- crearea Forţei de Intervenţie şi plecarea rapidă către teatrul de operaţii. Reacţia a fost
extrem de rapidă, plecarea s-a făcut la trei zile de la invazia argentinienilor. Trebuie menţionat că
existau planuri pentru o astfel de situaţie ipotetică, ce au trebuit doar actualizate şi puse în practică,
însă norocul a jucat un rol important în constituirea atât de rapidă a Forţei de Intervenţie. Nick
Kerr, ofiţer de stat major în acele zile în Ministerul Apărării, a descris rolul jucat de şansă în
constituirea rapidă a Forţei de Intervenţie: „portavioanele Hermes şi Invincible se îndreptau spre
porturile de dislocare urmând ca echipajele să plece în permisie de Paşte. Un alt grup de nave
încheiase exerciţii NATO în Mediterană şi se îndrepta spre Anglia cu acelaşi scop. Brigada 3
Commando era în aceeaşi situaţie la Plymouth. 24 de ore mai târziu, toţi aceşti oameni ar fi fost
răspândiţi în toată Marea Britanie şi chiar peste hotare. Dar, constituirea Forţei de Intervenţie în
zilele de 1 şi 2 aprilie a găsit tot personalul pe nave şi în cazărmi, înainte de permisii. Toate
termenele de operaţionalizare au fost doborâte, avioanele au zburat, stocurile de război au fost
constituite, oamenii s-au îmbarcat pe nave în timp record.”9
- impunerea Zonei de Interdicţie Maritimă s-a realizat simultan cu sosirea primului
submarin nuclear în zonă, chiar înainte de ajungerea principalelor nave de suprafaţă (portavioane,
distrugătoare, fregate);
- debarcarea şi consolidarea capului de pod s-a realizat conform planurilor, cu acţiuni false
care au produs derută în rândurile argentinienilor;
- ofensiva terestră şi preluarea controlului asupra insulelor – au avut loc lupte puternice în
special în apropierea capitalei Port Stanley, în zonele aflate sub acoperirea artileriei argentiniene.
Punctele decisive sunt deduse logic din cerinţele şi vulnerabilităţile critice, iar pentru a fi
calificate drept decisive, aceste puncte trebuie să poată influenţa rezultatul operaţiei. Pe timpul
Operaţiei Corporate, punctele decisive au fost următoarele:
- preluarea controlului în Georgia de Sud;
- obţinerea controlului mării, realizat prin scufundarea crucişătorului ARA General
Belgrano;
- luptele aero-navale în care, deşi Forţa de Intervenţie a avut destule pierderi, a reuşit să
pună aviaţia argentiniană (superioară numeric, înzestrată cu tehnologie modernă) într-o postură
din care să nu poată influenţa rezultatul final al conflictului;
- bătăliile terestre de la Goose Green şi Port Stanley, ambele soldate cu predarea
garnizoanelor argentiniene.
Efectele.
Abordarea planificării operaţiilor din perspectiva efectelor create ajută la stabilirea
priorităţilor şi permite o alocare mai eficientă a resurselor în economia conflictelor. Torpilarea
navei amiral (care nici măcar nu se afla în Zona de Interdicţie Maritimă) a produs un efect care s-
a manifestat pe toată durata conflictului: flota argentiniană s-a retras în apele teritoriale şi practic
nu a mai contat până la final. O altă acţiune care a avut un efect însemnat în desfăşurarea operaţiei
a fost declararea şi instituirea Zonei de Interdicţie Maritimă, fapt ce a dus la izolarea forţelor
generalului Menendez în insule.
Geometria operaţiei presupune analiza aspectelor geografice ale designului operaţional.
Din această perspectivă, planificatorii britanici ai Operaţiei Corporate au avut de răspuns unor
probleme extrem de complicate: constituirea unei forţe de răspuns credibile şi eficace, proiecţia
forţei într-un teatru de operaţii la 8.000 de mile depărtare, sprijinul logistic într-o zonă în care nu
existau baze proprii. Una dintre soluţiile câştigătoare a fost folosirea insulei Ascension (aflată
practic la jumătatea distanţei dintre Londra şi Falkland) ca bază de reaprovizionare, concentrare a
forţelor şi bază de lansare a bombardierelor. Trebuie amintite aici condiţiile meteo grele cu care s-
au confruntat ambele tabere, pentru că se apropiau lunile de iarnă arctică în momentul începerii
războiului. Se pare că liderii juntei militare au apreciat că Marea Britanie nu va avea timp să creeze
o forţă de răspuns înainte de venirea iernii, perioadă în care sperau să înceapă negocieri cu guvernul
britanic, tărăgănând astfel situaţia şi impunând „de facto” propria ordine în Atlanticul de Sud.
Fazele operaţiei sunt stadii distincte care conduc la obţinerea condiţiilor pentru producerea
efectelor necesare trecerii la stadiile următoare şi apoi la obţinerea stării finale dorite. Se poate
considera că nici una din fazele Operaţiei Corporate nu poate fi considerată încheiată înainte de
trecerea la faza următoare.
Delimitate în timp, acestea pot fi prezentate astfel:
- dislocarea Forţei de Intervenţie în Atlanticul de Sud: 29 martie-12 iulie;
- impunerea şi menţinerea Zonei de Interdicţie Maritimă: 12 aprilie-22 iulie;
- debarcarea în insule şi înfrângerea garnizoanei argentiniene: 21 mai-14 iunie;
- reinstalarea administraţiei britanice: 26 aprilie în Georgia de Sud, 14 iunie în Falkland.
Punctul culminant este un moment al operaţiei în care forţa nu mai poate realiza succesul.
Comandantul trebuie să facă toate eforturile pentru ca forţele sale să nu atingă punctul culminant,
în timp ce adversarul trebuie influenţat să atingă primul punctul culminant.
Se poate aprecia că forţele britanice debarcate au fost aproape de acest moment în ziua
capitulării argentinienilor, când muniţiile de artilerie erau aproape epuizate, iar raţiile de hrană nu
mai fuseseră repartizate unora dintre militari de trei zile.
Soluţionarea crizei şi tranziţia.
Din punct de vedere militar, conflictul a luat sfârşit pe data de 14 iunie 1982, în momentul
semnării capitulării de către generalul Menendez. După trecerea perioadei de tranziţie către o
situaţie normală în insule au fost luate următoarele măsuri ce vizau insulele Falkland în plan
militar, pentru a se evita o situaţie similară celei pricinuite de invazia argentiniană:
- dislocarea în insule a unei escadrile de avioane Phantom;
- construirea unei baze aeriene la Mont Pleasant;
- mărirea garnizoanei la 1.700 de militari şi contractori civili ai armatei (înainte de invazia
argentiniană erau 68 de puşcaşi marini, 11 marinari de pe HMS Endurance şi 23 de membri ai
Forţei de Apărare Locală);
- mărirea pistelor aerodromului militar astfel încât să permită aterizarea avioanelor mari de
transport, pentru reintroducerea rapidă a trupelor la nevoie pe calea aerului.
Războiul din Falkland a prilejuit desfăşurarea celei mai mari confruntări pe mare de
la al Doilea Război Mondial, cu o desfăşurare importantă de forţe de ambele părţi: peste
60.000 de oameni, 180 de nave, 350 de avioane şi elicoptere.
 Pierderile suferite au fost importante în rândurile fiecăruia dintre beligeranţi. Forţa de
Intervenţie britanică a avut şase nave importante scufundate (distrugător, fregate, corvete), 15 nave
avariate şi 34 de elicoptere şi avioane pierdute. Pierderile de personal britanice s-au cifrat la 907
oameni. De partea cealaltă, Argentina a pierdut 99 de avioane şi elicoptere, un crucişător şi peste
1.000 de oameni morţi.
Raportul numeric de forţe între britanici şi argentinieni pe tipul conflictului (analizând
forţele implicate) a fost următorul:
- nave de luptă 1:1;
- avioane 7:1 pentru Argentina;
- forţe terestre 1,5:1 pentru Argentina;
- rachete antinavă 1,5:1 pentru Marea Britanie;
- rachete antiaeriene 7:1 pentru Marea Britanie.
În urma acestei analize se poate observa cu uşurinţă că raportul de forţe a fost sensibil egal.
Trebuie căutate deci alte cauze pentru victoria rapidă şi fără echivoc obţinută de Forţa de
Intervenţie britanică:
- hotărârea fermă în acţiunile desfăşurate pentru atingerea obiectivelor;
- flexibilitatea forţelor, superioritatea echipamentelor şi tacticilor folosite;
- armata de militari profesionişti bine pregătiţi şi ingeniozitatea de care aceştia au dat
dovadă în luptă.
Pe data de 2 aprilie 2007, la adunarea comemorativă de la baza aeriană Rio Grande (locul
de unde au decolat avioanele argentiniene pe timpul desfăşurării conflictului), vicepreşedintele
Argentinei a declarat: „Malvinele aparţin Argentinei, aşa cum au aparţinut cândva şi cum vor
aparţine în viitor”11 Alaska Report News, The Guardian, Londra, 03.04.2007
Bibliografie
1. Mircea, GOLOGAN, Războiul din Falkland, Editura Universităţii Naţionale de Apărare
„Carol I”, Bucureşti, 2007.
2. Petre, DUŢU, Metode şi procedee de identificare a centrelor de greutate, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005.
3. Gheorghe, VĂDUVA, Principii ale războiului şi luptei armate, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2004.
4. http://www.royalnavy.mod.uk.
5. http://www.naval-history.net.
6. http://www.quantico.usmc.mil.
7. http://www.c2coe.org.
8. http://www.historylearningsite.co.uk.
9. http://www.falklandswar.org.uk.
11 Alaska Report News, The Guardian, Londra, 03.04.2007.