Amiral prof. univ. dr.

Gheorghe MARIN
Contraamiral de Flotilă dr. Romulus HÂLDAN

FORŢELE NAVALE ALE LUMII ÎN

SECOLUL XXI
 CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I – EVOLUŢIA DIMENSIUNII NAVALE A ACŢIUNILOR MILITARE DUPĂ
ÎNCHEIEREA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
1.1 Refacerea flotelor şi elaborarea noilor strategii postbelice. Evoluţia dimensiunii navale a
acţiunilor militare în perioada Războiului Rece
1.2 Deceniul schimbării (1990-2000) – înlocuirea inamicului cu obiective. Reevaluarea
dimensiunii navale a acţiunilor militare
CAPITOLUL II - DOCTRINE, STRATEGII ŞI CONCEPTE STRATEGICE NAVALE ALE
ÎNCEPUTULUI DE SECOL XXI
2.1 Consideraţii generale asupra doctrinelor, strategiilor şi conceptelor strategice
2.2 Analiza unor doctrine, strategii şi concepte strategice navale reprezentative pentru secolul
XXI
2.2.1 Marile puteri navale în faţa provocărilor secolului XXI
2.2.2 Noi puteri navale majore ale secolului XXI şi doctrinele acestora
2.2.3 Doctrinele navale anglo-saxone – între tradiţie şi perspectivă
2.2.4 Strategiile şi doctrinele navale ale statelor mici
CAPITOLUL III - CONFIGURAŢIA FORŢELOR NAVALE DIN PRIMA JUMĂTATE A
SECOLULUI XXI
3.1 Elementele definitorii care determină reconfigurarea forţelor navale şi creşterea rolului
acestora la acest început de secol
Câteva consideraţii asupra forţelor navale actuale ale lumii şi asupra elementelor de bază
3.2 privind dezvoltarea forţelor navale ale lumii în prima jumătate a secolului XXI
3.2.1 Scurtă prezentare a situaţiei actuale a forţelor navale ale lumii
.
3.2.2 Elementele de bază privind dezvoltarea forţelor navale ale lumii în prima jumătate a
secolului XXI
3.3 Principalele caracteristici ale navelor viitorului. Marile proiecte şi programe pentru
configurarea forţelor navale ale viitorului şi perspective de dotare a acestora
3.3.1 Principalele caracteristici ale navelor viitorului
3.3.2 Mari proiecte şi programe navale pentru secolul XXI
CAPITOLUL IV - ROLUL ŞI MISIUNILE FORŢELOR NAVALE ÎN SECOLUL XXI
4.1 Consideraţii generale. Rolul forţelor navale
4.2 Misiunile strategice ale forţelor navale în secolul XXI. Generalităţi
CAPITOLUL V - CONSIDERAŢII ASUPRA PERSPECTIVELOR DE EVOLUŢIE A PUTERII
NAVALE A ROMÂNIEI. NECESITATEA POLITICII, DOCTRINEI ŞI
STRATEGIEI NAVALE CA INSTRUMENTE ESENŢIALE ÎN
DEZVOLTAREA PUTERII NAVALE A STATULUI.
CONSIDERAŢII. PROPUNERI DE CONŢINUT
5.1 Puterea navală. Consideraţii generale. Definire. Elemente componente. Perspective de
evoluţie a puterii navale a României
5.2 Necesitatea politicii, doctrinei şi strategiei navale ca instrumente esenţiale în dezvoltarea
puterii navale a statului. Consideraţii. Propuneri de conţinut
5.2.1 Politica Navală a Statului. Interesele naţionale
5.2.2 Interesele navale ale statului
5.2.3 Politica navală a României şi politica navală a Uniunii Europene
5.2.4 Doctrina, doctrina navală şi doctrina militară navală
5.2.5 Strategia navală, strategia de securitate navală şi strategia militară navală
2
CAPITOLUL VI - CONCLUZII
6.1 Concluzii referitoare la evoluţia dimensiunii navale a acţiunilor militare după
încheierea celui de-al doilea război mondial
6.2 Concluzii referitoare la doctrinele, strategiile şi conceptele strategice navale ale
începutului de secol XXI
6.3 Concluzii referitoare la configuraţia forţelor navale în prima jumătate a secolului
XXI
6.4 Concluzii referitoare la rolul şi misiunile forţelor navale în secolul XXI
6.5 Concluzii referitoare la perspectivele evoluţiei a puterii navale a României şi
necesitatea politicii, doctrinei şi strategiei navale ca instrumente esenţiale în
dezvoltarea puterii navale a statului
6.6 Propuneri
BIBLIOGRAFIE
GLOSAR DE TERMENI ŞI ABREVIERI
LISTA ANEXELOR
ANEXE

3
 INTRODUCERE

Marea, dintotdeauna, a constituit fascinaţie, mister, provocare, dar, în primul rând, a fost şi
este simbolul spiritului liber, al cutezanţei umane şi al posibilităţilor aparent nelimitate de
manifestare a geniului uman. Chiar şi în acest început de eră spaţială, când omul, practic, se
aventurează în infinit, visele şi speranţele pe care omenirea şi le-a făurit în lupta de cucerire a
mărilor sunt îmbrăcate cu aceeaşi haină misterioasă a nemărginirii albastre şi, aşa cum am arătat
într-o lucrare anterioară, dintre toate puterea navală este cea mai vizibilă, elocventă şi cu
implicaţiile cele mai profunde asupra întregii omeniri.1
Puterea navală este atributul statelor care sunt expresia puterii politice şi economice, iar
acestea sunt atributele vitale din care izvorăşte puterea navală a statului. În consecinţă, abordând
problematica puterii navale, ne vom referi la cei ce o deţin (statele) şi nu la cei ce o exercită în mod
nemijlocit. Bibliografia este vastă, variată, uneori contradictorie, dar, în esenţă, exprimă un singur
adevăr: niciun stat care se respectă şi care vrea un loc de frunte în mersul lumii nu îşi neglijează
puterea navală, chiar dacă are o „palmă” de ieşire la mare.
Odată cu definirea noţiunilor de ape teritoriale, zonă contiguă, zonă economică exclusivă,
platou continental, în fapt, s-a marcat începerea marii lupte pentru împărţirea Oceanului Planetar,
luptă la care, uneori, fără să sesizăm, asistăm şi astăzi.
Dacă până în secolul trecut Oceanul Planetar a fost folosit pentru pescuit, cercetare
ştiinţifică, transportul bogăţiilor de la uscat şi spre uscat, precum şi ca o cale de acces spre noi
bogăţii, secolul XXI aduce o nouă valenţă, şi anume, folosirea Oceanului Planetar şi pentru ceea ce
reprezintă el însuşi.
Începerea delimitării teritoriilor arctice a marcat ultima cucerire de tip clasic a unui spaţiu de
pe Terra, iar noua bătălie pentru Oceanul Planetar sau, mai bine zis, pentru dominaţia acestuia,
presupune noi reguli şi noi forme de acţiune. Acestea vor fi generate de politicile navale ale statelor
şi vor fi concretizate în doctrine, strategii şi concepte strategice navale care, analizate cu atenţie, vor
scoate la iveală frământări şi interese ce vor marca istoria următoarelor decenii sau chiar a acestui
întreg secol.
Sfârşitul Războiului Rece, aşa cum afirmam într-un articol publicat în anul 2002, a produs
un dezechilibru grav în ceea ce priveşte ecuaţia forţelor strategice ale lumii, generând adevărate
tensiuni în cadrul rivalităţii şi promovării intereselor relativ la drepturile maritime între diversele
puteri, cu un impact major fără precedent atât asupra situaţiei strategice maritime, cât şi asupra
mediului de securitate maritim.2
Un alt aspect important este şi faptul că, dacă în timpul Războiului Rece identitatea şi natura
ameninţării era foarte clară, acum nu mai este şi, ca urmare a dispariţiei unui inamic nominalizat şi
ale cărui mijloace şi metode de acţiune erau cunoscute, statele democratice au fost obligate să-şi
redefinească politicile lor de securitate, ţinând cont nu numai de restricţii bugetare, dar şi de noi
riscuri identificate.3
Toate acestea au făcut ca poziţia, rolul şi valoarea mărilor şi oceanelor să crească în mod
constant.
Oceanul Planetar reprezintă cea mai importantă cale de transport a bunurilor lumii, flota
comercială a lumii, care are un deplasament de aproximativ un trilion de tone, transportând anual

1
Contraamiral prof. univ. dr. Gheorghe Marin şi colectiv, Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura CTEA, Bucureşti,
2005, p.46
2
Contraamiral de Flotilă dr. Gheorghe Marin, Consideraţii privind strategia maritimă internaţională la începutul secolului XXI, Gândirea Militară
Românească, Nr.4, iulie – august 2002, Bucureşti, p. 110
3
Germond Basil, The Naval and Maritime Dimension of the European Union, paper presented at the Conference The EC/EU: a world security actor?
An assessment after 50 years of the external actions of the EC/EU, European Union Institute for Security Studies (EUISS), Paris, 14 -15 September
2006, p. 1
4
încărcături în valoare de 40 de trilioane de dolari. De asemenea, în fiecare minut, 60.000 de pasageri
se află la bordul navelor şi avioanelor care traversează Oceanul Planetar.4
Mările şi oceanele lumii sunt de o importanţă deosebită şi pentru strategia militară, deoarece
o mare parte a arsenalului nuclear, de exemplu, este amplasat în zone maritime, ceea ce face
posibilă apariţia presiunilor politice în orice zonă a lumii.
Ca o componentă importantă a forţelor militare, forţele navale ale lumii civilizate, astăzi, au
ca principal scop prevenirea războaielor, a conflictelor militare şi apărarea intereselor naţiunilor
cărora aparţin sau a statelor din alianţele şi coaliţiile la care statul respectiv este parte şi, aşa cum
arătam cu altă ocazie, o analiză serioasă şi un studiu atent al noilor caracteristici şi probleme în
situaţia strategică navală a lumii vor ajuta toate ţările să-şi ajusteze şi să-şi îmbunătăţească politicile
navale şi procedurile de exercitare a drepturilor navale proprii.5 Şi, după cum vom vedea, am avut
dreptate.
Forţele navale, arăta Primul Lord al Amiralităţii Britanice, prin abilitatea lor de a exploata
facilităţile mărilor „fac ca să fie unicele forţe în măsură să intervină la timpul şi locul cerut de
raţiunile politice, deoarece pot proiecta puterea atât împotriva mării, cât şi a uscatului, fără a avea
nevoie de sprijinul naţiunii gazdă, bazare şi permis de survol.”6
Practic, acest început de secol, a marcat începutul unei noi revoluţii în ceea ce priveşte
forţele navale şi, aşa cum arăta Geofrey Till, « gândirea navală pe plan mondial a început să
considere marea nu numai ca pe un mediu strategic de transport, dar şi ca un imens spaţiu de
manevră »7.
Cele câteva dispute recente asupra insulelor şi spaţiilor maritime, după cum opinam în
articolul menţionat anterior, au arătat că ţările implicate au folosit, în general, tehnologii avansate ca
arme şi forţe de elită pentru a ataca rapid, puternic şi precis ţinte predeterminate, într-un timp scurt
şi în zone limitate, iar statele lumii vor continua să-şi întărească forţele navale proprii, pentru a-şi
menţine statutul de puteri navale.8
Statele care doresc şi îşi clădesc o putere navală, trebuie să aibă în vedere faptul că aceasta
trebuie să reflecte interesele navale ale statului, dar şi principiile în baza cărora se acţionează,
scopul şi obiectivele structurilor implicate şi, nu în ultimul rând, o concepţie de realizare a acestora.
Ori acestea nu se pot realiza decât prin materializarea politicii în doctrine şi strategii care să
cuantifice puterea navală a statului şi acţiunile acesteia.
Demersul nostru, de aceea, se constituie şi într-o pledoarie pentru necesitatea politicii,
doctrinei, strategiei navale şi a documentelor ce derivă din acestea, dar şi într-o încercare de a
prezenta opinia noastră asupra a ceea ce considerăm că trebuie să conţină aceste documente care
sunt cu atât mai necesare cu cât România, într-un interval relativ mic de timp, a devenit membră
NATO şi UE, acest lucru necesitând reevaluarea conceptelor existente şi, implicit, elaborarea de noi
documente care să exprime în mod clar opţiunea noastră la nivel strategic, bineînţeles în
concordanţă atât cu documentele NATO, dar şi cu cele ale UE.
Nu avem pretenţia de a oferi reţete, dar neexistând un precedent, sperăm ca măcar să
generăm o dezbatere care, în final, să ducă la elaborarea acestor documente importante care, aşa
cum arătam într-un articol publicat în anul 2005, trebuie să asigure cadrul legislativ – normativ al
executării misiunilor, adaptarea sistemului de planificare şi conducere a acţiunilor militare,
implementarea procedurilor standard de executare a acţiunilor în comun cu Forţele Navale ale
aliaţilor şi partenerilor.9
Transportul pe mare, aşa cum arată un document american referitor la securitatea navală,
„este inima economiei globale”10, dar este vulnerabil în două elemente cheie: în marile porturi şi în
4
**** Navy in the new era. Role, requirements, shape, pe site-ul http://shipbuilding.ru/eng/articles/navy/
5
Contraamiral de Flotilă dr. Gheorghe Marin, op.cit, p.110
6
Peter Felstead, Charting the course-World navy chiefs look to the future, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 18, May 2, 2007, p. 49
7
Geoffrey Till, Naval transformation, ground forces, and the expeditionary impulse: the sea-basing debate, The Strategic Studies Institute of the US
Army War College, December 2006, p.8
8
Contraamiral de Flotilă dr. Gheorghe Marin, op. cit., p. 111, 114
9
Contraamiral prof. univ. dr. Gheorghe MARIN, Caracteristicile mediului de securitate în bazinul Mării Negre şi influenţele sale asupra
perspectivelor Forţelor Navale ale României, în lucrarea Securitate şi Stabilitate în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare
„Carol I”, Bucureşti, 2005, p. 164
10
*** The National Strategy for Maritime Security, Washington DC, September 2005, p. 2
5
zona strâmtorilor. România este deţinătoarea unuia dintre marile porturi ale lumii, dar este şi
dependentă de strâmtori în ceea ce priveşte accesul spre Oceanul Planetar. Acesta este un argument
în plus faţă de cele afirmate anterior, pentru ca statul să fie în măsură să îşi apere interesele navale
şi, prin acestea, implicit şi interesele naţionale. De aceea, trebuie să asigurăm dezvoltarea puterii
navale a statului, dar şi elementele de legislaţie pe baza cărora aceasta să funcţioneze.
Ideea realizării acestei lucrări datează de aproape zece ani, când am început să ne punem o
întrebare simplă, pe care, în mod sigur, şi-o pune orice marinar şi nu numai: Cum vor arăta forţele
navale ale lumii în secolul XXI ?
De aici a pornit dorinţa de a şti şi, implicit, necesitatea studiului. Dar numai studiul în sine
nu putea rezolva multiplele întrebări ce porneau din întrebarea esenţială de mai sus şi atunci a
survenit necesitatea sistematizării, verificării şi validării cunoştinţelor, astfel ca în final să putem
afirma că ştim şi că suntem siguri pe ceea ce ştim.
Nu avem pretenţia epuizării subiectului, dar trebuie să menţionăm că această lucrare este o
premieră în literatura de specialitate din România şi una dintre puţinele lucrări de acest gen pe plan
mondial. Încercarea noastră este de a oferi o imagine cât mai argumentată ştiinţific a dimensiunii
navale a acţiunilor militare ale viitorului, dar şi de a prezenta şi argumenta consideraţiile proprii
asupra acestui subiect.
În realizarea demersului nostru, din dorinţa de rigurozitate ştiinţifică, precum şi din
necesitatea de a furniza cât mai multă informaţie, am apelat la o bibliografie vastă care a constat în
acte normative, documente şi studii oficiale, publicaţii periodice, lucrări de autor (volume, articole,
studii, conferinţe), surse de date statistice, precum şi date furnizate de către agenţii de presă sau
diferite site-uri de pe Internet.
De asemenea, am considerat că abordarea generală a problematicii dimensiunii navale poate
realiza o excelentă lucrare de cultură generală, dar de nivel ştiinţific modest şi, drept urmare, am
optat pentru o lucrare de analiză structurală, riguros documentată şi argumentată, cu un profund
caracter ştiinţific. Ca urmare, am considerat că o dezvoltare adecvată a subiectului va trebui să
abordeze cele două importante aspecte ale evoluţiei forţelor navale ale lumii: principiile şi concepţia
de folosire (doctrine, strategii, concepte strategice) şi arhitectura acestora (planuri de configurare a
structurilor navale şi programe de dotare cu nave, tehnică şi armamente).
Ţinând cont de faptul că orice subiect are o origine şi un istoric, am simţit nevoia de a stabili
aceste repere şi în capitolul I am facut o trecere în revistă a evoluţiei principalilor protagonişti
navali din cel de-al doilea război mondial, de la finalizarea acestuia până în prezent. Scopul, pe de-o
parte, a fost acela de a avea un moment de referinţă (sfârşitul celui de-al doilea război mondial)
şi, pe de altă parte, de a marca cele mai importante elemente evolutive ale principalelor forţelor
navale ale lumii, astfel încât să putem avea un domeniu de referinţă pentru transformările pe care le-
ar putea parcurge forţele navale ale secolului XXI. Pentru aceasta, am selectat acele momente care
au avut cel mai puternic impact asupra evoluţiei fiecărei forţe navale prezentate şi care au constituit
elemente de referinţă în elaborarea de concluzii care, ulterior, s-au materializat în operarea
modificărilor conceptuale şi de structură ce au determinat reconfigurarea dimensiunii navale a
acţiunilor militare. În acest sens, de exemplu, războiul din insulele Falkland este elocvent pentru
schimbările pe care le-a produs.
Nu am insistat asupra momentelor din trecutul apropiat (acţiunile din Golf şi din Marea
Adriatică) din două motive: unul este faptul că aceste momente au beneficiat de o mediatizare
excesivă şi orice altă referire poate plictisi şi al doilea este faptul că, în opinia noastră, concluziile
rezultate nu sunt încă cristalizate suficient, existând multe opinii divergente, fapt ce ar fi însemnat
să recurgem la o analiză proprie, dar aceasta ar fi presupus, în mod sigur, elaborarea unei alte lucrări
de sine stătătoare şi nu aceasta ne-am propus.
De aceea, am trecut la abordarea subiectului propriu-zis al lucrării şi în capitolul II, am
prezentat şi analizat o serie de doctrine, strategii şi concepte strategice navale care constituie esenţa
conceptuală a folosirii forţei navale în secolul XXI. Pentru aceasta, am utilizat ca elemente de
referinţă atât documentele conceptuale ale unor mari puteri navale, dar şi ale unor puteri medii sau
al unor puteri navale obişnuite, scopul fiind de a scoate în evidenţă diversitatea de abordări, dar şi

6
elementele comune, toate acestea oferind o imagine elocventă a domeniului conceptual ce va sta la
baza acţiunilor navale viitoare.
Şi aici putem afirma cu certitudine că demersul nostru ştiinţific este una dintre puţinele
abordări de acest gen în literatura de specialitate, deoarece marea majoritate a lucrărilor se referă la
elemente punctuale şi mai puţin la abordări de amploare ale subiectului.
Dimensiunea navală a acţiunilor militare viitoare se configurează prin trei elemente esenţiale
şi anume: principiile şi concepţiile de folosire a forţelor navale, arhitectura structurilor preconizate
pentru punerea în aplicare a acestora şi misiunile ce vor fi îndeplinite de către forţele navale astfel
proiectate. Toate aceste trei elemente esenţiale se intercondiţionează continuu, astfel că avem o
dezvoltare foarte dinamică şi, uneori, imprevizibilă, a dimensiunii navale.
Ca urmare, în logica firească, am abordat într-un mod cu totul inedit problema arhitecturii
structurilor navale ale secolului XXI, făcând o trecere în revistă a principalelor elemente definitorii
care determină reconfigurarea forţelor navale şi creşterea rolului acestora la acest început de secol,
dar şi o prezentare analitică a actualelor forţe navale ale lumii şi a elementelor de bază privind
dezvoltarea acestora în prima jumătate a secolului XXI. Pe lângă toate acestea am considerat că
trebuie să prezentăm şi principalele caracteristici ale navelor viitorului, precum şi marile proiecte şi
programe ce vor configura forţelor navale ale viitorului, deoarece, la această dată, nu există decât
foarte puţine lucrări ştiinţifice de specialitate care să abordeze acest dificil subiect în toată
complexitatea sa. Marea majoritate a acestor lucrări se referă fie la un anumit tip de navă sau clasă
de nave, fie la un anumit proiect sau program sau, uneori, la forţele navale din o anumită ţară sau
zonă geografică.
Pentru a putea analiza şi compara proiectele navale ale secolului XXI, după multe calcule
laborioase am ajuns la determinarea unei metode simple, dar eficiente, care constă în calcularea
raportului dintre deplasamentul navei (în tone) şi numărul de persoane din echipajul acelei nave.
Această metodă ne ajută să facem comparaţia între navele din aceeaşi clasă şi în final, să putem face
o ierahizare valorică a acestora. Este o premieră în domeniu şi ne exprimăm convingerea că va
deveni un instrument de bază în analiza valorică a navelor secolului XXI, fiind o metodă destul de
simplă, dar în acelaşi timp extrem de utilă, mai ales în cazul când se impun analize şi decizii rapide.
Odată stabilite reperele de dezvoltare a forţelor navale viitoare ale omenirii, am abordat şi
cel de-al treilea element esenţial şi anume, rolul şi misiunile forţelor navale ale secolului XXI. În
opinia noastră, în urma studiului şi analizei misiunilor forţelor navale din 28 de state, la acest
început de secol în faţa forţelor navale vor sta nouă misiuni principale pe care le-am prezentat şi
analizat în detaliu, pe parcursul acestei lucrări.
Deoarece în marea majoritate a cazurilor forţele navale ale lumii nu abordează problematica
misiunilor legate de dimensiunea cosmică, nu am abordat acest subiect, considerând că va fi de
actualitate peste câteva decade, dar trebuie să arătăm că elemente ale misiunilor în dimensiunea
cosmică deja îşi fac prezenţa. Şi vom da numai un exemplu recent. Urmare a hotărârii Coreii de
Nord de a lansa satelitul Kwangmyongsong 2, în martie 2009, Japonia a reacţionat prin dislocarea în
Marea Japoniei a două distrugătoare (Kongu şi Chikai), echipate cu achete SM-3, pentru a putea
lovi satelitul în caz de prăbuşire a acestuia pe teritoriul Japoniei. În fapt, avem de-a face cu o reacţie
militară, alocată forţelor navale, într-o nouă dimensiune: cea cosmică.11
Un întreg capitol l-am dedicat consideraţiilor asupra puterii navale a României şi construirii
unei pledoarii, sperăm noi convingătoare, vizând necesitatea elaborării documentelor extrem de
necesare pentru dezvoltarea şi structurarea puterii navale a statului român (politica navală, doctrina
navală, doctrina militară navală, strategia navală, strategia naţională de securitate navală şi strategia
militară navală). În exclusivitate, acest capitol se remarcă prin originalitate şi noutate, deoarece
puterea navală a României o analizăm prin prisma unor elemente care de mult nu au mai fost
folosite într-o analiză de acest gen (evoluţia numărului de nave de transport maritim şi fluvial, a
activităţilor portuare şi a învăţământului de marină), iar în ceea ce priveşte documentele de esenţă
pentru domeniul naval propunem, într-o concepţie proprie, modele de posibilă structură a acestora
(Anexele 4 – 8).

11
Joseph Bermudez jr.,North Korea threatenes reprisals if satellite comes to any harm, Jane’s Defence Weekly, Volume 46, Issue 11, 18 March
2009, p. 17
7
 De asemenea, pentru prima dată în literatura de specialitate din România, propunem o
ierarhizare a intereselor navale ale statului, acest lucru fiind vital în construirea oricărei politici
naţionale în domeniu.
Concluziile prezentate în ultimul capitol sunt o sinteză a întregii lucrări şi reflectă
complexitatea acesteia, soliditatea argumentării ştiinţifice, în acelaşi timp furnizând repere esenţiale
în evaluarea şi determinarea evoluţiilor viitoare ale forţelor navale ale lumii, în general şi ale
României, în special.
Lucrarea se adresează factorilor de decizie care configurează politica navală a statului,
structurilor care participă la realizarea politicii navale a statului, personalului din Forţele Navale şi
din instituţiile de învăţământ de marină, precum şi celor pasionaţi de domeniul naval.
Totodată, lucrarea se adresează şi celor care lucrează în cercetare, fiind ea însăşi produsul
unei cercetări şi, astfel, devenind o interesantă sursă bibliografică, prin volumul mare de date
inedite şi interesante pe care îl conţine, dar şi prin concluziile prezentate care, la rândul lor, pot
deveni subiecte de cercetare de sine stătătoare.
Sperăm ca această lucrare să fie apreciat favorabil şi să contribuie la conturarea unei imagini
cât mai complete asupra forţele navale ale secolului XXI, deoarece înglobează multă muncă,
pasiune şi originalitate şi, nu în ultimul rând, experienţa unei vieţi dedicate nobilei profesii de
marinar.

8
 CAPITOLUL I
EVOLUŢIA DIMENSIUNII NAVALE A ACŢIUNILOR MILITARE
DUPĂ ÎNCHEIEREA CELUI DE–AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

1.1. Refacerea flotelor şi elaborarea noilor strategii postbelice. Evoluţia dimensiunii

navale a acţiunilor militare în perioada Războiului Rece

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a produs mutaţii profunde atât în structura
flotelor, cât şi în concepţia de acţiune a acestora. Deşi se părea că statele aflate în tabăra învinşilor
nu vor mai fi niciodată puteri navale majore, după cum vom vedea, acest lucru nu s-a adeverit. State
precum Italia, Germania sau Japonia care, în prezent, au flote redutabile, parcurg etape de
dezvoltare fără niciun fel de condiţionări externe, totul depinzând numai de puterea economică a
statului şi de politica navală a acestuia.
Exemplul cel mai elocvent este Germania, în care, Marina de Război (Kriegsmarine) a fost
desfiinţată oficial în anul 1946 de către Comisia Aliată de Control.
Dacă abordăm numai soarta submarinelor germane după terminarea războiului şi imaginea
dezastrului ce a urmat este cutremurătoare. În perioada 1935-1945, au fost construite şi au acţionat
un număr de 1154 submarine, începând cu U-1, comisionat pe data de 11 februarie 1935 şi
terminând cu U-4712, comisionat pe 31 ianuarie 1945. Pentru comanda acestora au fost pregătiţi
1351 de comandanţi, dintre care unii, aşa cum vom vedea, vor contribui la reconstrucţia postbelică a
marinei germane.12 Şi trebuie ţinut seama de faptul că la începutul războiului, Germania avea numai
45 de submarine opeartive şi încă nouă în construcţie.13
Primul submarin care marchează începutul dezastrului este U-977 care, pe 10 mai 1945,
aflat în apele norvegiene în timp ce trupele germane se predau, a lăsat la uscat membrii echipajului
care nu mai voiau să continue şi a plecat într-un disperat voiaj spre Argentina. După peste trei luni
de navigaţie, din care 66 de zile în imersiune, submarinul ajunge în Argentina şi se predă.
Istoria submarinelor germane din cel de-al doilea război mondial se încheie pe 4 septembrie
1945 când se predă ultima unitate navală germană, staţia meteorologică „Handegen” din
Arhipelagul Spitzbergen, care fusese adusă cu submarinul U-30A, pe 28 septembrie 1944.
Celelalte submarine au fost capturate de inamici sau chiar de către foştii aliaţi japonezi
(cazul submarinelor U-195, U-219, U-181 şi U-862, devenite I-506, I-505, I-501 şi respectiv, I-
502).
Foarte multe din forţele submarine germane au fost folosite ca ţinte pentru lansările de
torpile sau pentru alte experimente, cum a fost cazul submarinelor U-977, U-18, U-24, U-190,
U-150, U-234, U-889, U-858, U-530, U-2513, iar altele au fost vândute ca fier vechi (U-2348, U-
1108, U-3017, U-953, U-3008, U-123, U-1202 etc.) după ce au fost mai mult sau mai puţin folosite,
copiate, îmbunătăţite şi chiar comercializate de către alte flote (SUA, Anglia, Norvegia, URSS,
Franţa, Spania).14
Marele progres în construcţia de submarine a fost făcut în 1943, prin lansarea în construcţie
a submarinelor de tip XXI (Elektroboote), fapt ce a marcat naşterea submarinelor moderne. Acest
tip de submarin a constituit modelul care, după război, a fost copiat de către învingători: SUA a
folosit design-ul acestui submarin pentru construirea USS Nautilus – primul submarin cu
propulsie nucleară din lume, dar şi a USS Albacore, primul submarin cu corpul construit după
tehnologia „teardrop”; Franţa a lansat în construcţie submarinele clasa Narval; Anglia, clasa
Oberon, iar Uniunea Sovietică, clasele Zulu şi Whiskey.15

12
vezi http://www.uboat.net/men/
13
*** The Battle of the Atlantic, Canadian Naval Review, volume 1, number 1 ( Spring 2005), p. 18
14
Ibidem
15
Vezi http://www.bookrags.com/wiki/German_Type_XXI_submarine
9
 Istoria fostelor submarine germane (U-Boot) se încheie pe 2 mai 1970, când submarinul
spaniol S-01 (G-7 până pe 15 iunie 1961), fost U-573, este scos din activitate. Acest submarin, în
mod ridicol, a fost folosit de către spanioli pentru a fi închiriat pentru filmări.
Între timp, repetându-se istoria anului 1935 când, după adoptarea „Legii Reconstrucţiei
Apărării Naţionale”, se naşte Marina de Război Germană (Kriegsmarine), Germania renaşte din
propria cenuşă şi, pe 15 august 1957, submarinul care în război a purtat numele U-2365 este
retrocedat şi intră în componenţa noii marine germane (Bundesmarine), sub numele U-Hai (S-170).
Comandantul navei este numit căpitan-locotenentul Walter Erhardt care în perioada 1944-1945
comandase submarinul U-2324.
Acest submarin este urmat la 1 octombrie de fostul U-2367 care este redenumit U-Hecht
(S-171), iar comandantul este tot un fost combatant, căpitanul locotenent Hans-Heinrich Hass care,
între 1944-1945, comandase U-2324.
Semnul clar că Germania Federală devenea un aliat al SUA şi că se uitase trecutul este
reliefat de un eveniment puţin comentat, dar profund ca semnificaţie. Pe 2 august 1958, mai mult de
1.500 foşti membri ai echipajelor U-boot-urilor, se întâlnesc în Hamburg. Printre ei şi marele amiral
Karl Dönitz. Aceştia, ulterior, pe 1 iunie 1961, vor crea Verband Deutscher U-Bootfahrer – VdU
(Uniunea foştilor submarinişti germani).
Transferul de submarine germane către Germania a continuat cu U-2540, care devine
Wilhelm Bauer (Y-880), la 1 septembrie 1960.
După această dată, Germania Federală începe construcţia proprie de nave şi submarine,
primul submarin postbelic U-1 (tip 201) intrând în serviciu, pe 20 martie 1962. Interesant este faptul
că la comanda acestui submarin este numit căpitanul de corvetă Heinz Baumman, care a comandat
U-2333, între 1944-1945.
Astfel renaşte Marina Germană, după numai 15 ani de la terminarea războiului, ca urmare a
speculării necesităţii SUA de a avea aliaţi puternici în lupta împotriva noului inamic – comunismul
reprezentat, în principal, de către Uniunea Sovietică.
Important este că Germania a acţionat cu înţelepciune şi a profitat de toate oportunităţile pe
care perioada postbelică şi, mai ales, perioada Războiului Rece i le-a oferit. A salvat ce a mai putut
salva şi, în principal, oamenii care reprezintă cel mai important capital. După cum am arătat mai
sus, aceşti oameni au recreat noua marină germană, pe care au readus-o încet, dar sigur, la nivelul
unei forţe ce nu poate fi ignorată. Este meritul Germaniei că a ştiut cum să iasă cât mai onorabil
dintr-o înfrângere şi sintagma „vae victis”, de această dată, nu s-a confirmat.
Alt stat învins, Italia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încetase să mai existe ca
putere navală, dar, în toată această perioadă, ca şi în anii războiului, o singură entitate şi-a păstrat
un grad înalt de integritate: Marina.16 După ce a traversat luni de război dur, luptând contra celor
mai mari puteri navale ale lumii, după ce şi-a dovedit loialitatea în aplicarea armistiţiului şi după
ce a operat alături de anglo-americani pe timpul perioadei de cobeligeranţă, Regia Marina17 s-a
prezentat, încă din prima zi de pace şi de reconstrucţie, dacă nu ca singura, cel puţin ca una din
rarele entităţi ale statului care şi-a păstrat fizionomia, eficienţa şi organizarea.18
Dezvoltarea marinei militare a fost mult încetinită şi de condiţiile armistiţiului, dar şi de
lipsa resurselor financiare. Astfel, în anul fiscal 1945-1946, fondurile alocate se prezentau la mai
puţin de 27 miliarde lire faţă de un necesar de peste 1.000 miliarde de lire 19.
Cu o foarte mare doză de optimism, totuşi, italienii au început să schiţeze şi să pună în
practică primele planuri de restructurare a forţelor navale. Astfel, a fost proiectată o forţă navală
constituită din navele de linie Italia şi Vittorio Veneto, şapte crucişătoare, nouă distrugătoare, toate
escortoarele şi corvetele existente, o parte din submarine, precum şi o mare parte dintre vedete şi
navele dragoare.
Interesant este faptul că italienii au ţinut cont de marele neajuns al marinei din timpul
războiului – aviaţia maritimă. Folosind exemplul aliaţilor s-a căutat soluţia de construire a unui
16
http://www.marina.difesa.it/storia/storianavale/dopoguerra00.asp
17
denumire purtată de către marina militară italiană până în anul 1946
18
Giorgio Giorgerini, Da Matapan al Golfo Persico (La Marina militare italiana dal fascismo alla Republica), Arnoldo Mondanori editore,
Milano 1982, p.582.
19
Ibidem, p.584.
10
portavion de escortă şi, la începutul anului 1946, se studiază folosirea corpului unor nave civile
aflate în diferite stadii de construcţii pentru a deveni viitorul portavion ce era planificat să intre în
dotare în anul 1949 sau în anul 195020.
Problemele financiare şi problemele politice interne nu au permis realizarea acestor
doleanţe extrem de optimiste, dar, spre deosebire de restul armatei, Marina şi-a păstrat unitatea
morală şi structurală, în special datorită amiralului De Courten care nu a acceptat epurările politice
şi nici clauzele opresive ale armistiţiului de pace. Acest amiral, cu abilitate, a ştiut să evite
reacţiile aliaţilor şi să păstreze întreagă onoarea şi moralitatea Marinei, statuând ca etică perpetuă şi
supremă a Marinei apărarea ţării şi a poporului italian.
La presiunea aliaţilor s-a trecut la reducerea efectivelor Marinei care trebuia să ajungă la
40.000 persoane din totalul existent în 1946 de 64.475, dintre care 6.311 ofiţeri, în timp ce tonajul
navelor militare (inclusiv cele aflate în construcţie) nu trebuia să depăşească 67.500 de tone.21
S-au format comisii de epurare, în baza unei legi promovate de politicieni la presiunea
aliaţilor, dar aceste comisii nu au epurat mai nimic în Marină. Amiralii Bruto Brivonesi, Luigi
Bianchieri, Giuseppe Fioravanzo şi comandorul Alesandro Michelagnoli, sub preşedinţia
amiralului Wladimiro Pini au alcătuit comisia de epurare a Marinei şi, spre cinstea lor, din cei 461
de ofiţeri şi 62 subofiţeri propuşi pentru epurare au aprobat numai 85, adică 16% din cei propuşi.
Desigur, acesta a fost un act de curaj în acele vremuri şi un exemplu de demnitate,
moralitate şi unitate.
Datorită apolitismului real şi evident al şefilor Marinei Italiene din timpul războiului, la
terminarea acestuia, nici un amiral sau subsecretar de stat al Marinei nu a fost judecat, spre
deosebire de armata de uscat şi aeronautică ai căror şefi fuseseră profund implicaţi în politică.
Pe 2 iulie 1946 referendumul instituţional proclamă Republica. Acest lucru a însemnat
foarte mult pentru Marină care era regalistă şi onoarea cerea respectarea jurământului faţă de
rege, dar regele Umberto II de Savoia a făcut un gest de rară nobleţe - a absolvit, pe toţi ofiţerii
săi, de orice obligaţie morală derivată din jurământul de credinţă faţă de el.22
La 10 februarie 1947, Italia a semnat la Paris, Tratatul de Pace care, practic, arunca Italia
într-o poziţie de „ţară semicolonială”23 şi practic, o priva de dreptul de a mai avea o forţă navală.
Din acest moment, Marina Italiană intră într-o lungă perioadă de declin, iar anii care au urmat au
fost şi ani de luptă cu clasa politică italiană care, influenţată de curentul antimilitarist mondial, a
redus drastic sursele financiare ale armatei şi implicit, ale Marinei.
Criza a culminat cu o scrisoare adresată în 1970 şefului Statului Major al Forţelor Navale,
amiralul de escadră Virgilio Spigai, de către şase sute de ofiţeri de marină la care, ulterior, au
aderat, succesiv, alţi două sute. Aceşti ofiţeri avertizau asupra pericolului în care se afla Marina
Italiană unde disciplina se degrada treptat şi riscul major era ca Marina să se destrame.
Cauzele principale erau de natură economică şi se datorau lipsei de preocupare a factorilor
responsabili de soarta Marinei. Indiferenţa statului s-a lovit de înaltul sentiment de onoare al
ofiţerilor de marină şi reputatul istoric naval italian Giorgio Giorgerini sublinia :“Nu găsesc că este
drept ca clasa militară să facă sacrificii atunci când se manifestă o serie de situaţii de criză… ” 24
“Tunelul de degradare” în care intrase Marina Italiană s-a terminat în 1973, când amiralul
Gino De Giorgi devine şeful Statului Major al Armatei Italiene, funcţie pe care o îndeplineşte până
în 1977. Sub egida sa se redactează Carta Albă a Marinei şi se pun în practică sugestiile scrisorii
celor şase sute de ofiţeri de marină, redactată în 1970, care se regăsesc acum într-un document
oficial intitulat “Prospettive ed orientamenti di masima della Marina Militare per il periodo 1974 -
1984 ”. Ca urmare, Parlamentul a aprobat “Lege Navale decennale” care jalona dezvoltarea Marinei
pe următorii 10 ani.
Cartea Albă a Marinei, publicată în 1973, şi-a menţinut valabilitatea şi în anii următori,
reprezentând cel mai important document al politicii navale a statului italian, iar documentul

20
Ibidem., p.585.
21
http://www.marina.difesa.it/storia/storianavale/dopoguerra02.asp
22
Giorgio Giorgerini, op. cit., p.589.
23
Ibidem, p.590.
24
Ibidem, p.649
11
“Prospettive ed orientamenti di masima della Marina Militare per il periodo 1974 - 1984 ” a
reprezentat un adevărat statut. 25
În altă parte a lumii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Japonia era devastată.
Toate marile oraşe (cu excepţia oraşului Kyoto), industria şi reţelele de transport erau avariate în
mod sever. Oraşele japoneze erau “câmpii arse”26 (yaki-mohara). De exemplu, populaţia oraşului
Tokyo scăzuse de la şapte milioane în 1940, la trei milioane, iar în Osaka de la trei milioane, la un
milion.
Viitorul ţării a fost marcat de promulgarea noii constituţii, pe data de 3 mai 1947, unde, din
punct de vedere strict militar, important este articolul 9 care, în fapt, prevedea renunţarea la forţele
armate. Cum a fost interpretat şi aplicat articolul 9, vom vedea ulterior.
Anii 1955-1974 au însemnat pentru Japonia “The era of high-speed growth”27 (era
dezvoltării ultra-rapide). Economia japoneză în 1955 era dominată de agricultură (41% din forţa de
muncă era angrenată în agricultură, spre deosebire de Germania Federală – 18%, SUA - 9% sau
Marea Britanie – 4%). În două decade, Japonia a devenit o naţiune urbană, un gigant industrial şi o
mare putere comercială28. Astfel, dacă în 1955 produsul intern brut al SUA era de 16 ori cât al
Japoniei, în 1974 acesta era numai de trei ori mai mare, iar Japonia devine a doua putere economică
după SUA. Aceasta spune totul!
Revenind la problemele de natură militară, trebuie arătat că Marina Imperială Japoneză
(Kaigun) a suferit cel mai grav dezastru, fiind practic distrusă. Cu atât mai mult, este uimitor faptul
că, în contradicţie cu această situaţie, marina japoneză a redevenit una dintre cele mai puternice din
lume.
Războiul Rece a contribuit foarte mult la scurtarea perioadei de ocupaţie, deoarece SUA, în
competiţie cu URSS şi China, avea nevoie de un aliat puternic şi loial în Pacific şi acesta nu putea fi
decât Japonia. Aşa s-a ajuns la o flotă japoneză puternică, formată din aproximativ 140 de nave şi
submarine moderne în condiţiile unei ţări aflată sub ocupaţie. Să vedem cum s-a reuşit acest lucru.
Ocupaţia aliată a încetat pe 28 aprilie 1952, dar, deşi Japonia şi-a redobândit suveranitatea, a
pierdut foarte multe din posesiunile sale (Okinawa, Insulele Kurile, Sahalin şi o serie de insule mai
mici din Pacific). O parte dintre acestea au revenit, ulterior, în stăpânirea Japoniei (Insulele
Ogasawana în 1968 şi Okinawa în 1972), dar umilinţa nu a fost uitată niciodată.
Cum am mai arătat, elementul esenţial al acestei perioade a fost adoptarea în 1947 a unei noi
constituţii care zguduia din temelii feudalismului japonez. Împăratul pierde toată puterea militară şi
politică şi rămâne numai un simbol al statului. Este introdus sufragiul universal şi se garantează
respectarea drepturilor umane.
Cea mai importantă pentru analiza noastră este prevederea constituţională care stipula că
este interzisă pentru totdeauna implicarea într-un nou război şi menţinerea oricărei armate. Acest
lucru era precizat în articolul 9 al Constituţiei şi tot timpul a constituit un subiect de dispută politică
în Japonia. Cu toate acestea, la unison, politicienii japonezi au interpretat că articolul 9, totuşi,
permitea existenţa unor forţe de autoapărare.
„Forţele de Autoapărare Maritimă” se caracterizau prin capabilităţi foarte limitate de acţiune
la distanţă, precum şi prin lipsa armamentului cu rază lungă de acţiune, la care se adăuga şi condiţia
de a nu ieşi din apele teritoriale.
Practic, după cel de-al doilea război mondial, prima ieşire în afara apelor teritoriale a fost în
1992, când au fost transportate trupele care au participat la supravegherea desfăşurării primelor
alegeri libere în Cambodgia.
Revenind la articolul 9 al Constituţiei din 1947, este bine să-l reproducem integral deoarece
este articolul tipic al unei constituţii ce aparţine unei ţări învinse: „Aspirând sincer la o pace
internaţională, bazată pe justiţie şi ordine, poporul japonez renunţă pentru totdeauna la război, ca un
drept suveran al naţiunii şi la ameninţarea sau uzul de forţă, ca mijloc de rezolvare a disputelor
internaţionale.

25
Ibidem p.654
26
Gary D.Allison, Japan’s Postwar History, Chapter Two. Revital, 1945-1955, Cornell University Press , 1997, p. 86
27
Ibidem p.109
28
Ibidem pp.122-124.
12
 Cu scopul de a realiza prevederile paragrafului precedent, forţele terestre, navale, aeriene, ca
de altfel orice alt potenţial de război, nu vor mai fi păstrate.
Dreptul de beligeranţă al statului nu va fi recunoscut.”29
Cum am mai menţionat, Războiul Rece şi necesitatea ca SUA să aibă un aliat în Pacific a
determinat interpretarea articolului 9 în sensul permiterii creării unei forţe armate noi de către
Japonia.
Foarte mulţi istorici atribuie includerea articolului 9 în noua Constituţie a Japoniei lui
Charles Kades, unul dintre apropriaţii generalului McArthur, care era impresionant de spiritul
Pactului Briand-Kellogg din 1928, a cărui esenţă era renunţarea la război. McArthur, însă, tot
timpul a spus că articolul i-a fost sugerat de către primul ministru japonez Shidehara.
Am arătat cum a fost interpretat acest articol 9 ulterior şi ţinem să menţionăm că, în a doua
jumătate a anilor ’90, a generat aprinse dispute politice, dar problema s-a rezolvat de la sine prin
rolul pe care SUA l-au alocat Forţelor de Autoapărare Maritimă a Japoniei. De fapt, începând din a
doua jumătate a anilor ’80, guvernele japoneze au acordat Forţelor de Autoapărare mai mult de 5%
din produsul intern brut. Este dificil de analizat Japonia din punct de vedere militar, deoarece nu
există documente oficiale (doctrine, strategii sau planuri de dezvoltare care să aibă caracter oficial).
Aşa cum arăta un analist militar rus: „În Japonia termenul de <<doctrină militară>> nu este folosit
oficial din cauza celor specificate în constituţia sa care proclamă formal abandonarea dreptului de a
crea şi de a întreţine forţe armate naţionale (articolul 9). În acelaşi timp, punctele de vedere militar-
doctrinare sunt prezente în documentele programatice ale Ministerului de Externe şi ale
Administraţiei Apărării Naţionale, formulându-se astfel politicile interne şi externe, precum şi liniile
directoare şi directivele privitoare la folosirea Forţelor de Autoapărare, reflectate în cărţile albe din
domeniul apărării.”30
Practic, Japonia a ştiut, cu răbdare, la fel ca Italia şi Germania, să-şi joace cartea şi să
fructifice momentele favorabile. Primul pas a fost făcut în 1950, când Rezerva Poliţiei Naţionale a
fost creată ca un substitut al trupelor americane de ocupaţie care au fost trimise în Războiul din
Coreea, după care, în 1954, a fost urmat de al doilea pas – transformarea Rezervei Poliţiei Naţionale
în Forţa de Autoapărare care, la acest început de secol, numără aproximativ 250.000 de oameni, în
condiţiile când serviciul militar nu este obligatoriu.
Aceasta a fost situaţia ţărilor învinse. În continuare vom face o scurtă analiză a situaţiei din
tabăra învingătorilor.
Franţa a încheiat cel de-al doilea război mondial în tabăra învingătorilor şi, prin urmare, a
parcurs etapele normale ale unei ţări care tocmai a ieşit din război.
Refacerea flotei sale a fost în consonanţă cu refacerea economică a ţării, iar Franţa, deşi nu
putea aspira la rolul de mare putere navală, a căutat tot timpul să rămână în topul puterilor navale
majore ale lumii, astfel că, la acest început de secol XXI, ocupă locul şase în lume în ceea ce
priveşte mărimea şi capacitatea combativă a flotei sale.
Revenind la anii postbelici, marina franceză se afla în faţa unei supremaţii de necontestat a
unei “talasocraţii anglo-saxone”31 şi a trebuit să suporte nenumărate constrângeri datorate în special
situaţiei economice precare a ţării.
Marina Naţională Franceză din primii ani postbelici era atât de eterogenă încât nu mai avea
aproape nimic naţional. Astfel, în 1947, o grupare navală care s-a deplasat în zona Africii, pentru a
însoţi pe preşedintele Republicii, era compusă dintr-o singură navă franceză – cuirasatul Richelieu –
acompaniată de două portavioane britanice şi escortată de un distrugător ex-american şi de două
torpiloare ex-germane.
Toate aceste aspecte au relevat cu pregnanţă că numai un program naţional serios în
domeniul naval poate redresa situaţia, iar la acest aspect se mai adăuga şi faptul că flota franceză
practic nu participase la efortul de război decât în mică măsură, fiind quasi-absentă în teatrele de

29
*** The Constitution of Japan, House of Councillors, The National Diet of Japan, promulgated November 3, 1946
30
A.F.Klimenko, Military doctrines of Asian – Pacific countries: Coordination aspects, Military Tought (Voiennaia Mysl’), Moscova, January 2002
31
Philippe Vial, La Marine en 1947: une concentré des contradictions nationales, în Serge Berstein et Pierre Milza (dir.), L’aneé 1947 en France,
actes de coloques organize à Paris (Institut d’Etudes Politiques, par le Centre d’Histoire de L’Europe du vingtiéme siécle, 4/5 decembrie 1997, Paris,
Press de Sciences Po, 2000, pp.263 - 292
13
operaţii din Atlantic şi Pacific, ceea ce a făcut ca să nu poată asimila şi practica noile reguli de
desfăşurare a războiului pe mare.
La începutul anului 1947, şeful Statului Major al Marinei Naţionale remarca: “nu există
componentă a unei marine oceanice armonios construită fără portavioane”.32 Era un vis frumos în
condiţiile când, în afară de Richelieu şi patru crucişătoare moderne, marina franceză nu avea altceva
important în dotare.
O altă problemă extrem de importantă a acelor ani, a fost fuziunea între noua marină din
Africa de Nord cu cea veche, care rămăsese în Franţa, precum şi prăpastia care părea de nerezolvat
şi care se crease în timpul războiului între cadrele acestor segmente ale marinei.
Ca treburile să se complice şi mai rău, apare pe scenă şi disputa în cazul amiralului de
Laborde, responsabilul de sabordarea navelor din portul Toulon, singurul ofiţer al marinei
condamnat la moarte de către Înalta Curte de Justiţie.
Disputa pro şi contra în acest caz a angrenat şi ofiţerii de marină şi, la presiunile existente,
preşedintele Franţei comută sentinţa de condamnare la moarte în detenţie pe viaţă. În procese
postbelice au mai fost implicaţi şi alţi amirali, cum a fost cazul amiralului Decoux, dar, în final, în
1949, aceste procese au fost închise.
În tot acest timp în marina franceză, pe lângă procesele în justiţie, s-a desfăşurat şi un proces
de epurare care a agravat disensiunile. La toate acestea s-a adăugat şi activitatea de reclasificare a
ofiţerilor de marină, deoarece aceştia fuseseră promovaţi după criterii diferite, de către diferite
autorităţi în subordinea cărora fuseseră în timpul războiului.
Cu toate aceste frământări, marina franceză a trebuit să facă ceea ce au făcut şi celelalte forţe
navale la finele războiului – să elimine urmările acestuia. Astfel, s-au dragat peste 5.500 de mine
marine ceea ce a permis reluarea activităţii de pescuit costier şi a navigaţiei în zona litoralului
francez.33
În relaţiile cu celelalte componente ale forţelor armate, marina intră într-o competiţie
tensionată cu Forţele Aeriene care contestau vehement necesitatea portavioanelor şi doreau să
deţină tot ceea ce înseamnă aparate de zbor.
Faptul că, în 1947, a fost lansată construcţia portavionului Clemanceau a adâncit această
dispută care, după cum se ştie, nu este specifică numai Franţei, ci tuturor ţărilor unde se pune
problema aviaţiei maritime. Niciodată Forţele Aeriene, din nicio ţară, nu vor agrea existenţa unor
avioane care să fie în subordinea altor forţe, fie ele terestre sau navale.
Tabloul devine şi mai sumbru când se ia hotărârea ca toate şcolile celor trei arme să fie
reunite într-o singură instituţie. Reacţia Marinei este extreme de puternică şi proiectul moare înainte
de a se naşte.
În aceeaşi notă, marinei i se reduce cota ce îi revenea din bugetul apărării. Dacă în mod
obişnuit procentul era de 22-23%, el devine 15%, aruncând marina într-un impas grav.
În plan social se produce alt dezastru: se ia hotărârea ca toţi cei plătiţi de la buget să aibă
aceeaşi grilă şi aceiaşi indici de salarizare. Impactul moral şi material a fost considerabil.
Am făcut acest recurs la istorie, deoarece acesta a fost punctul din care a plecat reconstrucţia
şi crearea marinei moderne a Franţei, evoluţia acesteia înscriindu-se în contextul general al
dezvoltării ţării.
Deoarece Marina Naţională a Franţei a fost una dintre puţinele marine implicate în acţiuni
militare după cel de-al doilea război mondial, vom analiza cele mai semnificative momente, datorită
impactului evolutiv pe care l-au avut.
Primele acţiuni militare postbelice ale Marinei Naţionale au fost în războiul din Indochina
(1945-1954), dar, datorită participării extreme de reduse a forţelor navale, limitată la acţiuni de
sprijin, nu vom aborda acest conflict.
Prima implicare mai importantă a Marinei Naţionale, în perioada postbelică, a fost Războiul
din Coreea, unde Franţa, angajată puternic în Indochina, nu a putut participa decât cu puţine forţe
navale care au constat în: aviso-ul La Grenadiére - navă aparţinând Forţelor Maritime din Extremul
Orient (FMEO) şi care, din iulie până în decembrie 1950, a fost integrată în Forţele Navale ale

32
Ibidem
33
Ibidem
14
ONU; un batalion de voluntari care proveneau din toate categoriile de forţe şi Batalionul Francez al
ONU (BF/ONU), debarcat la Fusan (Pusan) pe data de 29 noiembrie 1950. Deci, practic,
participarea navală a Franţei a constat într-o navă de tip aviso.
Următoarea participare navală a Franţei a fost cea cunoscută sub denumirea de „Operaţiunea
Suezului” din 1956, unde, datorită exacerbării conflictului ideologic est-vest, se creează o neaşteptat
de bună cooperare franco-britanică, mai ales în domeniul naval.
Criza Suezului, cunoscută şi ca „Războiul Suezului”, „Războiul Suez-Sinai”, „Războiul
arabo-israelian din 1956”, „Campania din Suez”, „Operaţiunea Kadesh”, „Operaţiunea Musketeer”
sau „Agresiunea Tripartită”, a implicat Marea Britanie, Franţa şi Israelul pe de o parte şi Egiptul de
cealaltă parte. Naţiunile europene aveau interese economice în zonă, iar Israelul dorea deschiderea
Canalului de Suez pentru traficul navelor sale comerciale. În final, cele două ţări europene, au fost
forţate de către SUA să se retragă din conflict, dar nu mai înainte ca Israelul să-şi atingă obiectivele
pe care şi le propusese.
Franţa vedea în Israel un aliat natural împotriva arabilor şi, din acest motiv, Israelul era cotat
ca cel mai bun prieten al Franţei în acel timp. Strânsa prietenie includea şi trimiterea de armament
către Israel, violând astfel embargoul agreat de naţiunile Europei de Vest şi, bineînţeles, şi de către
Statele Unite.34
În fapt, Criza Suezului a fost un atac concertat al Europei şi Israelului contra Islamului, iar
cel care a avut cel mai mult de câştigat a fost SUA care, după Suez, a devenit puterea vestică
dominantă în Orientul Mijlociu. Şi aceasta nu ar fi fost nimic dacă, în acelaşi timp, nu s-ar fi
cimentat prezenţa şi puternica influenţă sovietică în zonă.
Practic, participarea Marinei Naţionale a Franţei la această operaţiune a însemnat renaşterea
sa şi începutul unei evoluţii ascendente spre o marină pe care astăzi o putem numi, fără rezerve,
modernă şi competitivă. Mai mult decât atât, operaţiunea ce a implicat o acţiune unită a tuturor
categoriilor de forţe a fost pusă sub comanda operaţională a marinei. Ocazia a fost binevenită,
deoarece noile nave ale marinei, deşi puţine, au putut să-şi arate eficacitatea şi să permită flotei care,
datorită Războiului Rece trecuse pe plan secund, să-şi arate utilitatea.35
Bunele relaţii navale franco-britanice instaurate după cel de-al doilea război mondial au
făcut ca acţiunea comună să fie un succes, deşi, ca să fim cinstiţi, evenimentul naval cel mai
important a fost capturarea de către israelieni a navei comandant a marinei egiptene, distrugătorul
Ibrahim el-Awal, în noaptea de 30-31 octombrie 1956.
În opinia noastră, aşa cum am arătat, momentul Suez reprezintă momentul crucial care a dat
naştere Marinei Naţionale Franceze moderne.
Ce a generat acest moment crucial? Nu operaţiunea în sine, ci colaborarea cu marina
britanică şi prilejul de a se face comparaţie între cele două flote.
La această operaţiune, Marina Naţională nu a putut pune la dispoziţie decât un portavion, un
crucişător, trei escortoare moderne şi trei vechi, nave care nu puteau egala pe cele britanice. Drept
urmare, în timp ce Royal Navy putea susţine o veritabilă operaţie combinată, Marina Naţională
Franceză putea să organizeze doar o demonstraţie navală.36
O altă participare a marinei la un conflict a fost prilejuită de Războiul din Algeria (1954-
1962), care a angrenat Marina Naţională în desfăşurarea de acţiuni de patrulare (pentru a interzice
traficul de arme din zonă), de transport trupe şi materiale, precum şi de evacuarea unei numeroase
populaţii europene care era în pericol de a fi suprimată de către insurgenţii locali.
Supravegherea prin patrulare a constat în controlul unei fâşii cu lăţimea de trei mile marine
care însemnau apele teritoriale ale Algeriei şi Tunisiei şi de şase mile marine, în cazul Marocului.
Practic, marina trebuia să supravegheze un litoral lung de 1.500 mile marine lungime, având la
dispoziţie numai trei escortoare costiere, o navă de patrulare şi patru flotile ale aeronauticii navale,
în special, datorită faptului că avea nevoie de forţe şi în Indochina.
Operaţiunile Marinei, în sine, nu considerăm că au fost spectaculoase, dar aici apare un
element nou şi anume, Gruparea Aeronavală formată din nave şi elicoptere.

34
Neff Donald, Warriors at Suez: Eisenhower takes America into the Middle East, New York, Linden Press/Simon & Schuster, 1981 pp. 235 -238
35
Ibidem
36
Ibidem
15
 Ar fi multe de spus despre acest război, dar, în esenţă, pentru componenta navală, este bine
de reţinut că a realizat scoaterea din Algeria a unei populaţii europene destul de numeroase şi că a
dat o nouă imagine despre conceptul “aeronaval”.
Referindu-ne la Anglia, dacă până în anii celui de-al doilea război mondial era prima putere
maritimă a lumii, anii ce au urmat după război au însemnat detronarea sa de pe această poziţie şi
înlocuirea sa de către SUA, a cărei umbră a devenit în anii următori.
Slăbită de război, Anglia a acceptat cu demnitate şi resemnare această poziţie, dar numai
această schimbare de poziţie a fost semnificativă. În rest, Royal Navy, care este cea mai
conservatoare expresie a conservatorismului britanic, şi-a păstrat tradiţiile şi concepţiile, lăsând să
evolueze numai tehnica şi, la intervale mari de timp, strategiile.
Perioada ce a urmat după război a însemnat atât refacerea forţelor, cât şi o puternică
orientare spre cooperarea cu SUA, atât în cadrul NATO, cât şi în afara acestui cadru.
Dacă ultimii ani ai deceniului ’40 au fost în general liniştiţi, încercările de control ale
emigraţiei ilegale către Palestina din 1947 şi incidentul Yangtzî din 1949, au reamintit că lumea nu
este într-o atmosferă de pace deplină.
În perioada următoare, Royal Navy a participat la războiul din Coreea, când a ţinut în zonă
şase submarine şi un portavion, precum şi la desantarea de trupe pe timpul Crizei Suezului din 1956
şi vom vedea că acţiunile sale vor continua, deşi rolul Royal Navy este controversat, spre exemplu,
în 1957, Cartea Albă a Apărării a lui Duncan Sandys, subliniind încrederea în armele nucleare, în
timp ce viitorul Royal Navy era lăsat în incertitudine. Cu toate acestea, amiralul lord Mounthbatten
a continuat fără întrerupere să dezvolte Royal Navy şi în 1962 apare primul submarin britanic cu
propulsie nucleară, iar în 1968 intră în operativitate primul submarin cu rachete balistice,
Resolution, fiind înarmat cu rachete Polaris.37
În acest timp, flota, în mod constant, a fost implicată în diferite crize: descurajarea unei
invazii irakiene în Kuweit în 1962, în Tanganyka în 1964 şi în Indonezia din 1964 până în 1966 şi
nu trebuie să uităm să amintim operaţiunea „Beira Patrol”, care a însemnat blocarea aprovizionării
cu petrol a Rhodesiei, începând cu 1965, precum şi „Războiul Codului” cu Islanda şi problema
Gibraltarului care, totuşi, sunt considerate probleme civile.
Anii `70 au însemnat o acerbă acţiune de reducere a Royal Navy, pe considerentul că
acţiunea în cadrul NATO este mai rezonabilă decât acţiuni independente însă, în scurt timp,
războiul din Insulele Falkland din anul 1982, a demonstrat că nu este chiar aşa. Războiul din
Malvine (Falkland) a marcat o cotitură în evoluţia Royal Navy şi nu numai atât.
Conflictul s-a desfăşurat între Anglia şi Argentina, în perioada martie-iunie 1982, iar
concluziile reieşite din derularea sa au schimbat totul în Royal Navy, influenţând doctrina şi
concepţia de dotare a acesteia. Aceste concluzii au fost prezentate în decembrie 1982 în faţa
Parlamentului, de către secretarul de stat pentru apărare, din ordinul reginei Elisabeta a II a.38
Ce ni se pare de remarcat în acest document, este importanţa care se acordă oamenilor,
arătându-se că aceştia au reprezentat cel mai important factor al succesului.39 De fapt, analiza
menţionată începe cu remarci asupra contribuţiei şi calităţilor factorului uman.
Analizarea operaţiilor maritime a scos în evidenţă faptul că, pe lângă performanţele navelor
de luptă, s-a remarcat faptul că Flota Auxiliară şi Marina Comercială au fost capabile să asigure
suportul necesar pentru buna desfăşurare a operaţiilor.40
Operaţiile amfibii au demonstrat că reuşita s-a datorat antrenamentelor anterioare, în special
din zona Norvegiei, unde condiţiile erau similare cu cele din Falkland, dar şi abilităţii navelor de
comandă a debarcării ( HMS Fearless şi HMS Intreprid) în lansarea şi susţinerea operaţiilor amfibii,
precum şi foarte bunei cooperări între forţele de debarcare care proveneau din categorii de forţe
diferite.41

37
Philip Tziegler, Mountbatten: the official biography, Collins, 1985 sau Weidenfeld & Nicolson; New Edition (16 Aug 2001), London
38
*** The Falklands Campaign: The Lessons, presented to Parliament by the Secretary of State for Defence by Command of Her Majesty, Her
Majesty’ Stationery Office, London, december 1982
39
Ibidem, paragraful 207, p.16
40
Ibidem, paragraful 209, p.16
41
Ibidem, paragraful 210, p.17
16
 Rolul submarinelor cu propulsie nucleară este considerat crucial, arătându-se că, după
scufundarea navei argentiniene „General Belgrano”, flota argentiniană nu a mai participat la lupte.
Aceste submarine, prin calităţile lor şi prin faptul că pot fi deplasate la distanţe mari, în deplin secret
şi acţionând independent, pot schimba soarta unui război. 42
Concluziile britanicilor sunt, bineînţeles, în nota euforică a celui care a câştigat războiul, dar
este cazul să subliniem concluziile punctuale care au fost elaborate de specialişti, aceştia
nelăsându-se duşi de val aşa cum au făcut-o politicienii. Iată aceste concluzii:
- vulnerabilitatea navelor de suprafaţă în faţa rachetelor antinavă;
- eficacitatea aviaţiei în lupta navală;
- viabilitatea acţiunilor secrete (cazul submarinelor) care se desfăşoară în afara capacităţii
de descoperire a inamicului;
- necesitatea dovedită a unui portavion care să aibă la bord avioane cu decolare verticală
(Harrier);
- necesitatea reevaluării sistemului logistic al Royal Navy, pentru a putea face faţă unor
operaţii care presupun o proiecţie a forţei la distanţe mari şi în zone geografice diverse;
- dezvoltarea unor forţe amfibii bine structurate şi dotate, antrenate în executarea unor
misiuni diverse, indiferent de starea mării, de zona geografică, de configuraţia terenului
sau de condiţiile de climă;
- rolul extraordinar al forţelor speciale şi necesitatea ca forţele speciale ale categoriilor de
forţe să poată acţiona întrunit, în diferite situaţii şi în diferite zone geografice, sub o
comandă unică şi având la bază un plan unic de acţiune;
- necesitatea elicopterelor ca mijloc important şi eficace, atât în luptă, cât şi în transportul
şi evacuarea forţelor;
- construcţiile de nave trebuie reevaluate, atât din punct de vedere al materialelor folosite
(în special eliminarea aluminiului şi a aliajelor sale), cât şi al dotării cu armament,
tehnică de comunicaţii, mijloace şi instalaţii de vitalitate, senzori multipli etc.;
- renunţarea la confecţionarea de uniforme şi ţinute de protecţie şi de luptă din materiale
sintetice inflamabile (cum a fost cazul nylonului).
Peste ocean, aliatul tradiţional al Angliei, SUA, a încheiat cel de-al doilea război mondial cu
pierderi importante, marina SUA înregistrând următorul bilanţ tragic:
- Navy a avut 57.595 de morţi şi dispăruţi, precum şi 94.165 de răniţi;
- Infanteria marină a pierdut 26.267 militari şi a avut 67.207 răniţi;
- Garda de Coastă a pierdut 1.917 oameni şi a avut 955 de răniţi;
- Marina Comercială a avut 881 de morţi, iar 4.870 de marinari au fost daţi dispăruţi;
- Un total de 502 nave militare au fost scufundate, dintre care 156 erau combatante.
Comentariile sunt de prisos, deoarece numai Kreigsmarine a suferit pierderi cât de cât
comparabile cu Navy (peste 65.000 morţi, peste 105.000 dispăruţi şi peste 21.000 răniţi).
Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, Forţele Terestre (Army) şi
Forţele Aeriene (Air Force) au devenit elementele principale ale armatei SUA, ca urmare a faptului
că operaţiile terestre din cel de-al doilea război mondial au fost considerate mult mai importante
decât luptele din Pacific.43 La aceasta se adăuga şi concepţia unor politicieni care susţineau că
debarcările se produseseră fără ajutorul portavioanelor şi fără ajutorul infanteriei marine, deci
acestea nu mai erau necesare.
Această imagine era completată şi de faptul că la sfârşitul acestui război marina rămăsese
fără inamic, iar războiul viitorului se contura a fi unul „aeroatomic”, în special datorită impresiei
profunde pe care o produsese bomba atomică, recent folosită.
Practic, marina, neavând inamic, nu mai avea nici misiuni şi părea că nu mai are aceeaşi
raţiune de a exista.44
În septembrie 1945, Secretarul Navy, James Forrestal, a apărut în faţa Comitetului pentru
Probleme Navale al Camerei şi a întrebat retoric: De ce trebuie să menţinem o marină militară după

42
Ibidem, paragraful 211, p.17
43
James A. Nathan and James K. Oliver, The Future Of United State Navy,Indiana University Press Bloomington & London, SUA, 1979, p.1
44
George W. Baer, One Hundred Years of Sea Power (The U.S. Navy, 1890 – 1990), Stanford University Press, Stanford, California, 1993, p.275
17
acest război? Practic, această întrebare retorică a născut o vie polemică, dar a însemnat rămânerea
marinei în locul pe care şi-l obţinuse prin lupte crâncene în anii celui de-al doilea război mondial.
Revenind la întrebare, ea se născuse ca o necesitate de combatere a unor teorii ale timpului
care accentuau faptul că o forţă navală modernă, bazată pe portavioane şi pe forţe amfibii (aşa cum
dorea Navy să construiască), este nerealistă, deoarece aviaţia forţelor terestre poate înlocui aviaţia
de pe portavioane, iar forţele terestre pot înlocui infanteria marină, mai ales că noul adversar –
URSS – nu este o insulă care trebuie cucerită.45
Aviaţia se dezvoltă rapid şi, din dorinţa de a ţine pasul, Navy se implică şi ea într-un
program rapid de modernizare. Primul pas a fost dezvoltarea rachetelor dirijate deoarece „ofiţerii de
marină nu mai puteau privi către lume de-a lungul ţevii tunului”46
Paradoxal, tot timpul războiului, puterea marinei a constat în diversitatea sa, pe când, la
sfârşitul războiului, diversitatea devenise elementul său de vulnerabilitate.
Marina postbelică a SUA nu avea pregătite politici pentru timp de pace şi, de aceea, se
prezenta, în parte, ca o consecinţă a politicii vagi a preşedintelui Roosvelt. Perspectivele erau ca
SUA să devină unul dintre poliţiştii lumii, dar treburile nu erau atât de simple.
Specialiştii americani ai vremii apreciau că, în privinţa forţelor navale, SUA trebuie să aibă
o forţă de menţinere a păcii formată din cel mult cinci grupări navale care, fiecare, să aibă în
compunere două portavioane mari, o navă de linie rapidă, şase crucişătoare şi 27 de distrugătoare.47
Pe de altă parte, amintirea a ceea ce s-a întâmplat la Pearl Harbour, experienţa războiului şi
impactul nedigerat al bombei atomice au contribuit la menţinerea încrederii în importanţa
continuării mobilizării şi aceasta chiar înainte ca Uniunea Sovietică să fie declarată pericol naţional.
Din motive economice, scăderea efectivelor de nave şi personal din cadrul Navy a fost
drastică. Astfel, dacă la data de 30 iunie 1945 numărul personalului activ din domeniul naval era de
3.380.817 persoane, cinci ani mai târziu, în iunie 1950, SUA a intrat în războiul din Coreea cu un
număr de 381.538 de ofiţeri şi marinari care se aflau în serviciul activ al Navy.48 La toate aceastea
se adăugau o slabă activitate de planificare, lipsa de comunicare în interiorul Navy, precum şi
absenţa unei doctrine coerente, cu obiective clare şi cu o perspectivă de lungă durată.
Ezitările Navy au fost speculate de nou creata Air Force care, deja, în Germania şi Anglia,
pusese stăpânire pe bazele aeriene care aparţinuseră Forţelor Navale din ţările respective. Controlul
asupra acestor baze se vroia începutul expansiunii Air Force care dorea să-şi extindă autoritatea şi
asupra portavioanelor, ceea ce, practic, însemna subordonarea Navy.
Apariţia submarinelor sovietice, însă, a marcat revirimentul Navy, deoarece era evident că
acestea aveau ca obiectiv limitarea accesului SUA pe Oceanul Planetar. Noile submarine sovietice
(dezvoltate din cele capturate de la germani) erau dotate cu snorkel, ceea ce le permitea să navige la
imersiune cu motoare diesel şi să nu poată fi descoperite de radar sau de aviaţia de cercetare.
Aceasta a făcut ca să se dezvolte puternic şi prioritar segmentul de luptă antisubmarină care a
trebuit să adopte noi forme şi procedee de căutare şi atac al submarinelor, precum şi crearea de noi
mijloace de descoperire şi atac.
Deoarece la nivelul politic nu se putea afirma (în 1945) că URSS este adversarul SUA, toate
planurile erau secrete, iar Navy nu putea, în consecinţă, să facă publice planurile sale şi, implicit, să
obţină sprijinul moral al societăţii americane.
Revenind la James Forrestal, acesta nu se afla într-o poziţie majoră care să poată să
influenţeze politica naţională, dar el a fost un vizionar care a intuit poziţia globală a SUA şi a
conturat o imagine clară a ceea ce reprezintă Uniunea Sovietică. De fapt, el era un radical, pentru că
securitatea, în concepţia lui, însemna o stare de pregătire de luptă ridicată, continuă şi nu cooperare
internaţională, drept urmare, considerând că Navy are un rol important în politica naţională a SUA.
Concepţia sa nu era în deplină concordanţă cu gândirea politică a vremii care gravita în jurul
doctrinei războiului limitat. Discordanţa era prezentă şi între categoriile de forţe care abordau în
mod total diferit un eventual război “fierbinte” cu Uniunea Sovietică. Air Force considera că un

45
Ibidem., p.276
46
Ibidem
47
Norman Friedman, The Postwar Naval Revolution, Annapolis, Naval Institute Press, 1986, pp. 47-48
48
George W. Baer, op.cit., p.278
18
război “fierbinte” cu URSS, dacă ar fi fost să se întâmple, ar fi fost un război de scurtă durată, pe
când planificatorii din cadrul Navy îşi imaginau acest război ca fiind de lungă durată.49
Navy, la nivelul anilor ’40 - ’50, oferea celor ce făceau politica SUA o forţă mobilă, gata de
acţiune imediat, versatilă şi care era capabilă de proiecţie la distanţe mari atât a propriilor capacităţi,
cât şi a celor terestre şi aeriene.
De exemplu, în 1946, Forrestal a trimis nava de linie Missouri în Turcia, pentru a repatria
rămăşiţele pământeşti ale ambasadorului turc care decedase în SUA în timpul războiului. Nava a
ancorat în Bosfor, cu scopul clar de a arăta celorlalte naţiuni că SUA are interese în Mediterana şi în
sudul Europei, iar celor din guvernul SUA că Navy este capabilă să proiecteze o forţă impresionantă
la 2.500 de mile marine distanţă faţă de SUA şi că portavioanele ce ar putea fi deplasate la o
asemenea distanţă pot deveni excelente baze aeriene plutitoare, de pe care se pot lansa atacuri de
amploare.50
Strict pentru Navy, această deplasare a navei Missouri a demonstrat ce poate să facă Navy şi
nu poate Army şi Air Force – trimiterea unei forţe impresionante la mare distanţă, fără să creeze
probleme în zonă. Army şi Air Force ar fi avut nevoie de baze în zonă şi, bineînţeles, acest lucru ar
fi generat probleme destul de mari.
Tot din această perioadă, în special spre sfârşitul anilor ’40, apare şi interesul pentru Golful
51
Persic , interes pe care, de atunci, SUA l-a avut permanent şi în zilele noastre asistăm, în
continuare, la manifestarea faptică a acestui interes.
Următoarea prezenţă în Marea Mediterană a fost trimiterea crucişătorului greu Franklin D.
Roosevelt ca răspuns la masarea trupelor sovietice la graniţa cu Turcia. Practic, “Războiul Rece”
începuse, iar Navy era pivotul SUA în acest război ciudat.
Acest moment a mai marcat şi cedarea poziţiei de mare putere navală a lumii de către
Marea Britanie care domina Mediterana de 250 de ani.
Sfârşitul anului 1946 a însemnat începutul prezenţei continue a SUA în Mediterana, prin
aducerea unei forţe de crucişătoare, distrugătoare şi portavioane care, în 1950, va constitui Flota a
VI-a, iar crearea acestei flote a marcat sfârşitul priorităţii Pacificului ca zonă de interes principal al
SUA şi punerea în practică a ceea ce Forrestal scrisese în timpul războiului: “noi trebuie să lovim
inamicul la distanţe mari faţă de coastele noastre”.52 Toate strategiile postbelice ale Army, Navy şi
Air Force au reflectat ceea ce a scris Forrestal atunci.
Urmare a degradării relaţiilor cu URSS şi în faţa unui eventual război, apare necesitatea
elaborării de noi strategii. În marina americană, viceamiralul Sherman începe să lucreze la o
strategie navală, iar amiralii King şi Leahy pledează pentru o apărare în largul Pacificului, pe un
aliniament care începea din Alaska, trecea prin Aleutine spre Filipine şi înapoi spre Hawaii, cu
baze în insulele Marshal, Mariane şi Caroline. Toţi aceşti amirali au refuzat ca strategia navală să
aibă un rol eminamente defensiv.
Revenind la strategia amiralului Sherman, trebuie subliniat faptul că aceasta nu avea ca
punct central portavionul, accentuând faptul că Navy este singura categorie de forţe care poate face
o proiecţie reală şi eficientă a forţei.
Prezenţa navelor sovietice în punctele cheie ale globului, precum şi de-a lungul propriilor
coaste, a determinat adoptarea unei soluţii de blocare a acestora şi acest lucru nu se putea face decât
tot cu nave.
O altă problemă, aşa cum am mai arătat, o reprezentau noile submarine sovietice care erau
aproape nedetectabile. Noua strategie a amiralului Sherman propune ca, în caz de conflict, să se
adopte metoda lovirii acestor submarine în bazele şi zonele de mentenanţă, deoarece o dată ieşite în
larg erau greu de detectat. Această strategie a dat o nouă dimensiune Navy, oferindu-i obiective şi
misiuni precum şi căile de îndeplinire a acestora şi a rămas în istorie sub denumirea “doctrina
atacului la sursă.”
Anii ’40 - ’50 au fost marcaţi de cursa nebună a armei atomice şi disputele între categoriile
de forţe s-au transferat în acest domeniu. În esenţă, problema era care va fi categoria de forţe care
49
Ibidem, p.281
50
Ibidem, p.282
51
Ian O. Lesser , Resursces and Strategy, New York, St. Martin’s, 1989, pp. 97 - 111
52
Michael Sherry, Preparing for the Next War: America Plans for Postwar Defense, 1941-1945, New Haven, Yale University Press, 1977, p.54
19
va folosi arma nucleară şi în ce circumstanţe. Strategiile din acel timp erau dominate de conceptul
războiului aeroatomic şi Navy încerca, practic, să-şi facă loc şi ea în acest concept ca element de
proiecţie a forţei atomice.
Aceste dispute s-au atenuat în momentul înfiinţării NATO, deoarece apărarea Europei
devine obiectul central şi constituie subiectul unui plan, „Offtackle”, pentru apărarea Europei de o
invazie sovietică. Acest plan era apocaliptic şi prevedea atacarea a 104 oraşe sovietice, cu 220 de
bombe atomice, urmând să cauzeze în jur de şapte milioane de victime şi aproximativ 28 milioane
de refugiaţi. Aceasta era nebunia acelor vremi, în care politica incoerentă se împletea cu
fantasmagoriile generalilor belicoşi.53
Spre cinstea ei, Navy, prin ofiţerii săi, s-a opus unui astfel de război care nu se ştie dacă îşi
atingea obiectivele militare, dar sigur distrugerile sale ar fi fost colosale.
Primul portavion care urma să aibă bombe atomice la bord a început să fie construit
începând cu aprilie 1949. Acesta era portavionul CVA-58 (USS United States) care urma să aibă
65.000 tone, iar menirea sa principală era să lanseze şi să recupereze aviaţia care executa atacuri cu
bombe atomice. Acest moment a accentuat disputa Navy – Air Force şi aceasta a căpătat note care
au mers până la absurd când secretarul apărării, Johnson, cunoscut ca adversar al Navy, a abolit ziua
Navy sau când, datorită acutizării disputelor, preşedintele Truman cere concedierea şefului
Operaţiilor Navale (CNOs) Denfeld, pe motiv de insubordonare faţă de autoritatea civilă. Problema
ajunge în faţa Congresului şi a rămas cunoscută sub denumirea de „revolta amiralilor”.
Anii ’50 - ’60 au marcat, însă, o nouă abordare a rolului forţelor armate în general şi al Navy
în special. Aceasta s-a întâmplat datorită dezvoltării de către URSS a unor capabilităţi strategice, pe
de o parte şi datorită tulburărilor din ţările lumii a treia, pe de altă parte.54
Primul conflict major în care a fost implicată SUA după cel de-al doilea război mondial a
fost Războiul din Coreea care a confirmat opinia că interesele SUA erau în pericol peste tot în lume,
iar reacţia la acest pericol a militarizat politica externă a SUA. Războiul a fost unul limitat, deoarece
toate cele 22 de state implicate şi, în primul rând SUA, nu doreau declanşarea celui de-al treilea
război mondial.
Liberul acces pe mare a fost asigurat de către trei operaţii amfibii majore: Inchon, Wonsan şi
Hungnam şi interesant este faptul că pe parcursul războiului din Coreea analiştii militari au crezut
că URSS va interveni cu marina sa militară şi, în special, cu submarinele care se aflau la câteva mile
faţă de graniţa cu Coreea. Dar tot timpul războiului Flota URSS (Voienno Morskoi Flot) a rămas
costală şi defensivă.55
Controlul mării a fost esenţial pentru aprovizionarea forţelor terestre şi transportul trupelor
de desant maritim. Practic, şase din şapte oameni debarcaţi în Coreea au fost aduşi pe mare, iar la o
tonă transportată cu aviaţia au corespuns 270 de tone transportate pe apă. Practic, numai marina
comercială americană a transportat peste 85% din cele 54 milioane tone de materiale şi 22 milioane
de tone carburanţi şi lubrefianţi trimise în vestul Pacificului.
Rolul Navy în acest război a fost extrem de important deoarece, fără participarea acestei
categorii de forţe, nu s-ar fi putut câştiga războiul, aşa cum arăta în 1970 amiralul sovietic S.G.
Gorşkov.56
Anii următori au fost sub semnul misiunilor care au fost generate de Războiul Rece şi nu se
mai agrea noţiunea de „război limitat”, ci aceea de „război total”, care trebuia dus până la victorie.
Este relevantă în acest sens aserţiunea amiralului J.J.Clarck care spunea: „Nu este cazul să fii în
război, dacă nu doreşti să-l câştigi”57
SUA îşi dezvoltă în continuare capacităţile şi hotărăşte să lanseze o vastă campanie de
construcţie de noi portavioane şi de reactivare a altora mai vechi în acest interval, mai precis în
1961, intrând în serviciu şi primul portavion cu propulsie nucleară Enterprise.
Făcând o paralelă între evoluţia navală sovietică a acelor ani şi cea americană, se poate uşor
remarca o competiţie extraordinară, ce a însemnat costuri exorbitante pentru a se putea impune ca
53
George W. Baer, op.cit., p.303
54
James A. Nathan and James K. Oliver, op.cit., p.2
55
George W. Baer, op.cit., p.322
56
S.G. Gorshkov, The Seapower of the State,Oxford, Pergamon Press, 1979, p.240
57
Malcolm W. Cagle and Frank A. Manson, The Sea War in Korea, Annapolis, U.S. Naval Institute, 1957, p.491, apud George W.Baer, op.cit., p.491
20
arme submarinul şi portavionul cu propulsie nucleară. Scopul: distrugerea rapidă şi masivă a
adversarului, totul bazându-se pe ură şi nu pe logică. Numai dacă reamintim că la nivelul anilor ’60
flota sovietică număra 437 de submarine, acest lucru argumentează pe deplin afirmaţia anterioară.58
Dacă ruşii l-au avut pe amiralul Gorşkov, americanii l-au avut pe amiralul Burke care a
fost exponentul fidel din domeniul naval al politicii lui Eisenhower. Acest amiral a fost promovat
contrar tuturor regulilor, fiind selectat dintre 92 ofiţeri care îi erau superiori şi a fost Şef al
Operaţiilor Navale între 1955 şi 1961.
Practic, acest anticomunist înrăit, adept al Războiului Rece şi al înarmării nucleare, a reuşit
să propulseze marina în dimensiune strategică şi a fost promotorul ideii că nu trebuie să existe o
singură strategie în război şi, prin oferirea unei alternative a adus Navy în prim planul Războiului
Rece. Astfel, portavioanele din Mediterana puteau lovi răfinăriile din Baku, ţintele militaro-
industriale din Stalingrad, precum şi toate facilităţile navale sovietice din Marea Neagră.
Spre sfârşitul perioadei Eisenhower, apare un nou concept şi anume, cel al “descurajării
finite şi al războaielor limitate” ca o reflectare a necesităţii reducerii costurilor pentru înarmare care
intraseră într-o spirală îngrijorătoare. Urmarea în cadrul Navy a fost studiul de planificare pe lungă
durată intitulat “The Navy of the 1970 Era” care nu era nicidecum în concordanţă cu principiul
“descurajării finite şi războaielor limitate” ba, din contră, presupunea ca Navy să rămână în top
(adică să continue cursa înarmărilor).
S-ar părea că atitudinea foarte independentă a Navy nu a fost agreată, deoarece, în anul
1958, prin “Actul de Reorganizare a Apărării”, se transferă comanda operaţională şi controlul Navy
de la Şeful Operaţiilor Navale la Secretarul Apărării, motivându-se comanda unică precum şi
unificarea planurilor de înzestrare şi dezvoltare.
Perioada următoare a debutat cu preşedinţia Kennedy şi cu Robert McNamara ca Secretar al
Apărării şi s-a caracterizat prin creşterea controlul civil asupra forţelor armate, control pe care Navy
l-a digerat foarte greu, dar a trebuit să-l accepte.
Această atitudine reticentă a Navy a făcut ca planurile sale să fie aspru criticate de către
Biroul Secretarului Apărării, impunând modificări de structură care au însemnat, în primul rând,
modificări de ordin administrativ. Practic, Navy nu mai putea decide în propria sa ogradă, aşa cum
procedase până în acel moment, ceea ce a creat o stare total inadecvată. Acest lucru se reflectă cel
mai bine în afirmaţia amiralului David McDonald care era Şeful Operaţiilor Navale în acea perioadă
şi care spunea: “Adesea am simţit că nu am mai multă autoritate decât un locotenent comandor”59
La nivelul comenzii problemele au fost mai dificile, deoarece, aşa cum afirma amiralul
Arleigh Burke, “ofiţerii de marină cred în comandă, nu în statul major”. Comanda avea ani mulţi de
existenţă şi, deşi caracterul ei era de multe ori arbitrar, ca orice lucru bine statuat în orice marină din
lume, era foarte greu de înlocuit cu decizia colectivă, generată de un stat major. Şi, totuşi, s-a reuşit
şi acest lucru a însemnat, din start, o mai mare largheţe în adoptarea unor soluţii operaţionale.
În acest timp, în cadrul Navy, programul de construcţii şi înzestrare a submarinelor „Polaris”
a fost accelerat, dar a generat şi o nouă competiţie acerbă cu Air Force care dorea să-şi impună
programul “Skybolt”.
Administraţia Kennedy a accelerat proiectul „Polaris” prin creşterea numărului de
submarine construite, la zece în anul fiscal 1962 şi câte şase în anii fiscali 1963 şi 1964, la care s-a
adăugat şi lansarea în construcţie a următoarei clase de submarine – Lafayette, ceea ce a făcut ca
numărul de submarine cu rachete balistice la bord să ajungă la 41.
Dacă submarinele au câştigat competiţia primei jumătăţi a deceniului ’60 - ’70, în schimb,
portavionul a pierdut teren. Nimeni nu bănuia ce va însemna Vietnamul, deoarece ar fi intuit rolul
portavioanelor.
În anul 1964, amiralul McDonald publică un articol intitulat „Folosirea portavioanelor
începând cu 1950” (Carrier Employment Since 1950), care este o pledoarie bine documentată în
favoarea acestui tip de navă, dar de abia în 1966 McNamara îşi revizuie concepţiile şi recomandă
construcţia a trei portavioane de atac cu propulsie nucleară, clasa Nimitz.60

58
George W. Baer, op.cit., p.338
59
vezi George W. Baer, op. cit. , p. 522 , nota explicativă 18
60
George W. Baer, op.cit., p.379
21
 Utilitatea portavioanelor a fost dovedită foarte repede, cu ocazia crizei rachetelor din Cuba,
în 1962, când au asigurat o blocadă navală eficientă. Rolul ei a fost extrem de important, deoarece a
mers mână în mână cu diplomaţia şi a reuşit să-l facă pe Hruşciov să înţeleagă şi să accepte
supremaţia SUA în domeniul militar, chiar dacă nu a recunoscut-o niciodată.61
Amploarea blocadei este impresionantă: 183 de nave dintre care 90 de nave au patrulat pe o
distanţă totală de 780.000 mile. La acest mare număr de nave s-au adăugat şi acţiunile aviaţiei care
au însemnat peste 9.000 ieşiri. Toate acestea au făcut blocada funcţională şi au determinat pe
sovietici să respecte linia impusă pe mare. Dar lucrurile au evoluat în dinamică şi confruntarea
perpetuă în cadrul Războiului Rece a ajuns la momentul Vietnam.
Operaţiunile din Vietnam au fost caracterizate de acţiunile puşcaşilor marini şi de către
perfecta colaborare dintre aceştia şi Navy. La aceasta s-a adăugat sprijinul aviaţiei de pe
portavioanele constituite în Gruparea Navală 77 care, iniţial, a acţionat dintr-o poziţie aflată în sudul
Vietnamului (Yankee Point) după care au avansat în nord, pentru a diminua timpul de zbor al
avioanelor.
Prima misiune a Navy a fost aceea de a patrula de-a lungul coastelor Vietnamului, acoperind
peste 1.200 de mile marine, cu scopul de a interzice accesul navelor care aprovizionau această ţară
şi, în final, de a le captura. În fond, a fost vorba de o nouă blocadă care, însă, nu a avut efectul
scontat, deoarece Vietnamul a fost aprovizionat preponderent pe uscat. Operaţiunea a purtat numele
de „Market Time”, iar doi ani mai târziu (1967) a fost lansată o operaţiune similară (Sea Dragon)
care viza aprovizionare pe rutele din nord, din Zona Demilitarizată. Operaţiunile „Market Time” şi
„Sea Dragon”, în sine, nu au fost spectaculoase, dar au fost extrem de aglomerate datorită
activităţilor foarte numeroase. De exemplu, în 1967 şi 1968, în cadrul „Market Time”, au fost
verificate aproximativ un milion de jonci.62
Practic, dacă înainte de război Vietnamul îşi asigura pe mare 70% din necesarul de produse,
blocada a limitat acest procent undeva sub 10%.
Deşi s-a încercat şi o implicare a Navy pe apele interioare ale Vietnamului, acest lucru nu s-
a soldat cu rezultate. Forţa de Patrulare Fluvială cunoscută sub denumirea de Task Force 116 a
iniţiat operaţia „Game Warden” care practic nu a rezolvat nimic.
Drept urmare, s-a creat Mobil Riverane Force (MRF), care era compusă din 3.717 ofiţeri,
subofiţeri şi marinari din Navy, care trebuiau să transporte trupele Forţelor Aliate în misiuni de
căutare şi distrugere a Vietcong-ului. Şi de această dată rezultatele au fost minore, dar divergenţele
între conducătorii Army şi Navy au fost majore şi acuzaţiile reciproce au abundat.
Realitatea este că, la fel ca în Coreea, forţele SUA au primit pe mare 95% din materialele
necesare, iar dacă ne gândim că din SUA până în Vietnam sunt 7.000 de mile marine, realizăm că
avem de-a face cu cea mai lungă linie logistică din istoria de până atunci a războaielor.63
În anul 1970, URSS desfăşoară aplicaţia „Okean ’70” care a arătat clar că opera amiralului
Gorşkov a devenit o flotă oceanică extrem de puternică, dar şi modernă, unde navele nu aveau mai
mult de 20 de ani vechime (faţă de navele SUA care, multe dintre ele, erau în prag de scoatere din
efectivele Navy). Comanda centrală a fost la Moscova, de unde au fost coordonate cele patru flote
sovietice (Nord, Baltica, Pacific, Marea Neagră), o escadră din Oceanul Indian şi o flotă virtuală în
Mediterana. Peste 200 de nave şi submarine au luat parte la această aplicaţie, inclusiv nave
purtătoare de rachete şi portelicoptere.
Această aplicaţie a impresionat conducerea US Navy, dar a şi trezit-o, marcând o nouă
epocă de evoluţie care va propulsa SUA ca primă mare putere navală a lumii. În fapt, a marcat
renaşterea interesului SUA pentru puterea navală.64 Conceptual şi logic nu se mai putea pune
problema unui război clasic, ci a unui război de descurajare care părea mai raţional.65 Amiralul
Elmo R. Zumwalt Jr. care devine Şeful Operaţiilor Navale începând cu iulie 1970, avertizează
administraţia Nixon că Navy nu trebuie implicată într-o acţiune contra URSS dacă nu poate să
răspundă în aceeaşi măsură la un eventual atac nuclear sovietic. Teama Navy provenea din raţiuni
61
W.W. Rostow, View from the Seventh Floor, Harper & Row (ed.), New York, 1964, pp. 38-39
62
George W. Baer, op.cit., p.389
63
Frank Uhling Jr., The Merchant Marine: The Last Satisfactory Solution? în Uhling, Vietnam, p.479
64
James A. Nathan and James K. Olivier, op.cit. p.15
65
Ibidem, p.70
22
bine cântărite şi fundamentate. Amiralul Zumwalt arăta că Navy nu poate susţine decât „un război şi
jumătate”66, adică un război generalizat în Europa şi un conflict redus în altă parte a lumii.
Noul Şef al Operaţiilor Navale, amiralul Zumwalt, a încercat să reconfigureze misiunile
Navy precum şi să stabilească tipurile de nave care erau necesare. Practic, amiralul încerca să
desprindă marina de strategia de executare a loviturilor de pe mare, cu aviaţia, împotriva uscatului,
iar în plan conceptual-educaţional este promotorul specializării stricte a ofiţerilor, cu scopul de a
face performanţă în specialitatea pe care o urmează. Acest lucru a creat o pleiadă de ofiţeri cu o
gândire tactică limitată, fapt ce nu a fost în beneficiul Navy.
Necesităţile de dotare a Navy cu nave, armament şi tehnică se regăsesc în documentul
„Proiect 60”. Acest proiect nu a avut succes, deoarece criticii amiralului Zumwalt au argumentat
faptul că SUA are nevoie de o marină ofensivă şi nu de o marină care să nu poată face nimic în faţa
celei sovietice.
În anul 1979 se impune un nou concept, al amiralului Thomas B. Hayward, care era Şef al
Operaţiilor Navale în acea perioadă (1978-1982). Acesta, printr-un articol din mai 1979 publicat în
magazinul Proceedings al US Naval Institute, lansează conceptul „Power Projection”, acesta fiind
un concept eminamente ofensiv şi care, în esenţă, însemna lovirea surselor de putere maritimă
sovietică, în contrast cu primul concept (al amiralului Zumwalt) care însemna numai defensivă, cum
ar fi fost, de exemplu, să se asigure escorta convoaielor.67
Între cei doi amirali s-a desfăşurat o dispută intensă asupra misiunilor şi modului de folosire
a navelor, iar în final, conceptul de proiecţie a forţei a învins, dar Navy era în continuare în declin.
În timp ce Navy era în declin, adversara acesteia, Voenno - Morskoi Flot, se dezvolta şi, în
anul 1975 execută cel de-al doilea exerciţiu global, „Okean 75”, care a angrenat 220 nave de
suprafaţă şi submarine care au acţionat în cadrul unei concepţii strategice profund ofensive. La
aceste nave şi submarine s-a adăugat şi aviaţia maritimă care deţinea avioane ce transportau câte
două rachete antinavă la distanţa de 3000 de kilometri, fără realimentare.
Exerciţiul a fost clar de control al mării şi o încununare a operei amiralului Gorşkov care a
reuşit să creeze o flotă impresionantă, în timp ce preşedinţii americani Nixon, Ford şi Carter au
redus rolul Navy la o prezenţă minoră în planurile de război ale SUA, în speranţa că diplomaţia va
rezolva problema reducerii armamentelor şi se va realiza un nou echilibru prin dominaţie
economică.
Anii ’80 debutează cu ofensiva amiralilor Thomas B. Hayward şi succesorul său James
D.Watkins care au fost Şefii Operaţiilor Navale între 1978 -1982 şi, respectiv, 1982-1986, la care se
raliază şi Secretarul Navy, John F. Lehman (1981-1987). Aceştia au încercat să ofere
marinei o doctrină clară şi care să aibă o profundă orientare ofensivă, în consonanţă cu doctrina
naţională care prevedea un război general cu URSS.
Practic, de la această doctrină a Navy, a început cursa înarmărilor din anii ’80, cursă ce nu a
anticipat anii ’90 când, practic, SUA a rămas fără adversar şi, pentru prima dată în cei o sută de ani
scurşi de când Mahan îşi scrisese opera, nu mai avea nici doctrină.
Practic, ceea ce gândea amiralul Hayward, venea ca o continuare a „Sea Plan 2000” care era
opera din anul 1977 a fostului Şef al Operaţiilor Navale de atunci, amiralul Holloway. „Sea Plan
2000”, practic, a fost un studiu de planificare a forţei care sugera opţiuni strategice în ceea ce
priveşte versatilitatea operaţională a capabilităţilor navale, iar idei din acest document le regăsim şi
astăzi în evoluţia US Navy.
În aceşti ani ’80, US Navy s-a văzut într-o situaţie nu tocmai plăcută. Creşterea razei de
acţiune, precum şi perfecţionarea armelor sovietice, în special a aviaţiei şi rachetelor, au făcut ca
navele americane, în special portavioanele, să devină extrem de vulnerabile. Acest pericol a născut
„AEGIS Air Defense System” care, în aceşti ani, a fost perfecţionat şi instalat pe toate navele de
luptă, asigurând descoperirea, monitorizarea şi combaterea simultană a sute de ţinte aeriene şi, în
special, a rachetelor.

66
Elmo W. Zumwalt, Jr., On Watch: A Memoir, New York, Quadrangle, 1976, pp. 295, 338
67
Thomas B. Hayward, The Future of U.S. Sea Power, Proceedings 105:5 (mai 1979), p. 68
23
 Lucrurile au început să se reaşeze, iar US Navy îşi găseşte direcţia, cum se spune. Pentru
început, o serie de comandanţi importanţi au fost consultaţi şi un grup de studiu şi-a început
activitatea în cadrul US Naval War College.
În anul 1984, Departamentul de Studii Strategice de pe lângă Şeful Operaţiilor Navale a pus
alături ideile care au rezistat verificărilor şi au alcătuit un document clasificat, denumit „Strategia
Maritimă” (The Maritime Strategy), care a fost prezentat Congresului în anul 1985, iar în anul 1986
a fost publicat sub semnătura succesorului amiralului Hayward la şefia Operaţiilor Navale, amiralul
James D. Watkins.68 Din acest moment, acest document devine strategia oficială a Navy, iar această
strategie, până în prezent, va mai suferi patru modificări (este vorba de ...From the Sea – 1992,
Forward ... From the Sea – 1997, Sea Power 21 – 2002 şi A Cooperative Strategy for 21 st Century
Seapower - 2007).
Esenţa strategiei maritime a anilor ’80 a fost aceea că Navy trebuie să iniţieze acţiunea
ofensivă directă împotriva URSS, chiar din primul moment al războiului generalizat, în măsură să
configureze acest război şi să-l transforme într-un conflict prelungit, global şi nenuclear, care să
asigure avantaj poziţiilor geografice, politice, militare şi economice ale SUA. Această nouă strategie
a influenţat şi structura Navy care ajunge la un total de 600 de nave de luptă, împărţite în patru flote
de luptă care, la rândul lor, aveau în compunere 15 grupări de portavioane de luptă grele (fiecare
compusă, în principiu, dintr-un portavion, două crucişătoare, patru distrugătoare cu rachete dirijate
şi patru fregate). La acestea se adăugau patru grupări de atac de suprafaţă (fiecare constând în: o
navă de linie, un crucişător, patru distrugătoare şi patru fregate) precum şi 100 submarine de atac.
Toată această forţă a pregătit reluarea de către SUA a supremaţiei pe mare şi realitatea
contemporană ne confirmă acest lucru.
Cam atât despre anii ’80 - ’90 şi despre US Navy în perioada postbelică, perioadă extrem de
agitată, cu multe schimbări radicale şi care a generat scrierea a mii de lucrări de specialitate.
Ultimul mare combatant din cel de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică, nu a făcut
progrese remarcabile până în anii ’70 când, practic, confruntările dintre Vest şi Blocul Sovietic au
fost transferate pe mare.
Pe timpul celui de-al doilea Război Mondial, Flota Sovietică nu a întreprins nimic
important. Preocuparea lui Stalin era să creeze o flotă care să concureze cu flota SUA, dar numai
cantitativ. Această preocupare s-a manifestat şi după război, când a fost schiţat un plan pe 20 de ani
care prevedea construirea a 1200 de submarine, 200 nave de escortă, 200 distrugătoare, 36
crucişătoare, 4 nave de linie, 4 portavioane şi 5000 avioane.69 Bineînţeles că această proiecţie
megalomanică nu avea sorţi de izbândă, iar moartea lui Stalin în anul 1953 a făcut ca programul să
fie total abandonat. Hruşciov, influenţat de mareşalii ce conduceau forţele terestre şi care nu agreau
dezvoltarea marinei, a stopat definitiv dezvoltarea forţelor navale deşi, în anul 1955, a fost testată
prima rachetă lansată de pe submarin.
Factorii care au determinat conducerea URSS să-şi schimbe atitudinea faţă de Forţele
Navale au fost apariţia submarinelor americane din clasa Polaris şi a noilor portavioane ale SUA în
zona coastelor URSS, precum şi criza rachetelor din Cuba. La aceasta s-a adăugat şi apariţia
“Strategiei Militare” a mareşalului Sokolovski (1962), care prevedea că forţele maritime nu vor mai
avea numai un rol costier şi vor ieşi “la larg”.
Schimbarea concepţiei despre rolul, misiunile, structura de forţe şi evoluţia Marinei Militare
a URSS îi aparţine, în exclusivitate, amiralului Serghei Gorşkov, care, alături de ţarul Petru cel
Mare şi ţarina Ecaterina cea Mare, face parte dintre cei ce au creat puterea navală a Rusiei
(respectiv URSS). Astfel, la nivelul anului 1975, Marina Militară Sovietică se evidenţia prin
crucişătoare, fregate, distrugătoare, nave de escortă, submarine nucleare de atac – echipate cu
rachete antinavă, submarine convenţionale, vedete purtătoare de rachete şi multe nave logistice, pe
când SUA avea un avantaj evident în portavioane, submarine nucleare de atac, nave de debarcare şi
nave mari de aprovizionare.70

68
James D. Watkins, The Maritime Strategy, Proceedings, Special Supplement 112:1 (January 1986) pp. 2-17
69
Hervé Coutau – Bégarie, Soviet Sea Power, l’Institut de Strategié Compareé, Ecole pratique des Hautes Etudes/ Sciences Historiques et
Philologiques, Sorbone, Paris, 1983
70
John Mac Intyre, Le navires de combat (Fighting vessels), Le Seuil, Paris, 1975, p.26.
24
 Prin intermediul unui efort colosal, Uniunea Sovietică a gestionat construirea unei flote de
larg care, în câteva etape, urma să se regăsească pe toate mările şi oceanele lumii.
Prima acţiune în afara apelor teritoriale a constat în executarea exerciţiilor anuale în anul
1963 în Marea Norvegiei. Această primă acţiune a fost urmată de următoarele mişcări:
- în 1964 o grupare navală îşi face apariţia în Mediterana, ulterior, în 1967, mărindu-se şi
devenind divizion de nave;
- în 1965, navele Flotei Pacificului se aventurează în Marea Japoniei;
- în 1967, exerciţiile militare anuale încep în Atlanticul de Nord;
- în 1968, navele sovietice pătrund în Oceanul Indian;
- în 1969, navele sovietice se reîntorc în zona Caraibelor, pe care o părăsiseră în 1962 după
criza rachetelor, astfel marcându-şi prezenţa în Atlanticul de Sud;
- în 1971, un program de cercetare hidrografică a constituit preludiul unei pătrunderi masive
a navelor militare sovietice în Pacific;
- în 1974 a fost marcată prezenţa flotei sovietice pe întregul Ocean Planetar, prin executarea
aplicaţiei “Operaţia Okean II”.
Această “erupţie” a flotei sovietice, cum a denumit-o Hervé Coutau – Bégarie, 71 marca, în
fapt, naşterea unei mari puteri navale.
Perioada anilor 1960 - 1970 a fost pentru ţările din vest o perioadă de confuzie în ceea ce
priveşte evoluţia Marinei Militare Sovietice. Majoritatea articolelor se refereau la noutăţi în
construcţiile navale sovietice şi nu făceau nicio referire la doctrina, strategia sau politica sovietică în
domeniul naval.
Această greşeală se face şi astăzi în condiţiile când Rusia şi-a structurat o nouă doctrină
navală care exprimă clar dorinţa Rusiei de a redeveni o putere navală72
Revenind la anii ’60 – ’70, situaţia marinei ruse era destul de confuză în Occident, unde nici
măcar nu se cunoştea dacă această marină militară are destinaţie ofensivă sau defensivă, dacă
elementul său central îl constituie submarinele sau nu. Acest aspect a făcut ca să se vorbească de
“enigma navală sovietică”.73
Necesitatea acestei marine puternice deriva din dorinţa politică de a face din URSS o mare
putere politică, dar şi din necesitatea ca, prin puterea marinei, să se depăşească handicapul care îl
constituia izolarea, una de alta, a celor patru mari frontiere maritime ale sale.74 Astfel, frontiera
maritimă baltică are blocată ieşirea prin strâmtorile Kategatt şi Skragerrak, fără nicio posibilitate de
forţare, iar Marea Neagră are blocată ieşirea prin Bosfor, deoarece Convenţia din 1936 de la
Montreaux interzice pasajul submarinelor, portavioanelor şi navelor care au la bord tunuri cu
calibru de peste 203 mm, la care se adaugă obligativitatea notificării trecerii oricărui tip de navă
militară.
Noua Marină Sovietică a rezolvat problema, în sensul că a înlocuit tunurile cu rachete
(neprevăzute în convenţie), iar portavioanele (cum a fost cazul navelor Moskva şi Kiev) le-a
declarat “crucişătoare mari antisubmarine”.
Turcia, oricând, poate să nu accepte traficul unor astfel de nave şi URSS a fost tot timpul
conştientă de acest lucru, fapt ce a generat şi soluţia cunoscută sub numele de “sistemul celor cinci
mări” care, în fapt, înseamnă o reţea de canale ce rezolvă parţial problema, adică pentru navele ce
au un tonaj mai mic de 5 000 tone. Cele cinci mări legate prin canale sunt: Marea Caspică, Marea
de Azov, Marea Neagră, Marea Baltică şi Marea Albă.
În zona Oceanului Pacific accesul este parţial închis: Vladivostok, principalul port, depinde
de strâmtorile japoneze – La Perouse, între Sahalin şi Hokkaido şi Tsugaru, între Hokkaido şi
Houshu care asigură accesul către Pacific şi Tsushima, deci între Japonia şi Coreea şi, mai departe
în Marea Chinei. O altă cale de acces ar fi prin nord, în zona Insulelor Kurile, dar drumul este mult

71
Hervé Coutau – Bégarie, op. cit.
72
Mopckaя Дokтpuнa Poccийckoй Фeдepaции нa пepиoд дo 2020 гoдa , Mockвa,2001
73
James Cable, Gunboat diplomacy. Political application of limited naval force, Chatto and Windus, London, 970, p.130
74
Hervé Coutau – Bégarie, op.cit.
25
mai lung, iar strâmtoarea Tartaria este foarte îngustă.75 Singura cale favorabilă este cea de nord (în
Marea Albă), dar distanţele până la Atlantic, Pacific şi Mediterana sunt foarte mari.
După cel de-al doilea Război Mondial, până în anii ’60, URSS a pierdut porturile iugoslave (
în 1948), bazele din China (în 1953) şi portul Volona din Albania (în 1961) şi de aici a derivat
necesitatea de a-şi construi şi dezvolta baze navale pe teritoriul propriu.
Artizanul Flotei Sovietice, amiralul Gorşkov, care şi-a pus amprenta asupra doctrinei şi
strategiei navale sovietice timp de peste 20 de ani, în fapt şi-a subordonat gândirea unor obiective
politice, dar în acelaşi timp a influenţat şi decizia politică şi astfel a reuşit să creeze o maşină
puternică, dar şi eficientă, deşi tradiţia navală a Rusiei apusese din secolul XIX. În articolele sale,
publicate între anii 1972 – 1973 în „Morskoi Sbornik”, sub titlul “Forţele Navale în timp de pace
precum şi în timp de război”, dar şi în cartea intitulată “Puterea Maritimă a Statului”, publicată în
1976, practic fundamentează doctrina navală a URSS, doctrină care are un caracter global şi ca
punct central, pregătirea pentru un război nuclear.
De la început, aşa cum am mai arătat, nucleul de bază şi de forţă al Marinei Sovietice l-au
constituit submarinele nucleare aşa că vom aborda pe scurt şi acest subiect, deoarece submarinele
nucleare au determinat politica lumii începând cu anii ’50.
În anii 1959 – 60 a avut loc o puternică concentrare asupra dezvoltării Forţei de Rachete
Strategice, ceea ce a frânat construcţia de submarine.76 Submarinele sovietice au început competiţia
cu cele americane prin construirea, între 1958 şi 1962, a submarinelor clasa Golf, menite să
contracareze submarinele americane Polaris. Aceste submarine aveau propulsie clasică şi erau
dotate cu câte trei rachete SSN-4 cu rază scurtă de acţiune (300 mile marine) care puteau fi lansate
numai când submarinul era la suprafaţă. Primul submarin cu propulsie nucleară a intrat în dotare în
anul 1961 (clasa Hotel) şi era dotat cu rachete SSN-5 cu raza de acţiune de 700 mile marine, putând
fi lansate din imersiune. Aceste rachete ulterior au fost instalate şi pe submarinele clasa Golf.
Cu toate strădaniile, până în anul 1967 nu s-a reuşit ca să se introducă în dotarea marinei
sovietice submarine care să poată fi considerate echivalentul submarinelor Polaris.
Anii 1967 – 68 au însemnat intrarea în serviciu a generaţiei a doua a submarinelor nucleare
sovietice, ceea ce a demonstrat clar că în strategia navală sovietică urmează să se producă schimbări
esenţiale.77 Prin noul submarin clasa Yankee s-a rezolvat situaţia, deoarece acesta era echipat cu
rachete SSN-6 cu raza de acţiune de 1.300 mile marine. Între 1967 şi 1974 au fost construite 34
submarine din această clasă, acestea făcând ca forţa strategică oceanică să fie credibilă. Astfel, în
anul 1968, se recunoaşte în mod oficial faptul că submarinele strategice au aceeaşi importanţă ca şi
rachetele terestre.78 Aceste submarine, totuşi, nu aveau o suficientă siguranţă, iar raza de acţiune a
rachetelor sale nu permitea contracararea reală a forţelor americane. Ca urmare, a apărut submarinul
clasa Delta (în 1972). Prima variantă (Delta I) avea un deplasament de 8.100 tone şi 12 rachete
balistice SSNB cu rază de acţiune de 4.200 mile marine, ceea ce permitea lansarea chiar din
momentul ieşirii din bazele navale din Peninsula Cola sau Petropavlovsk.
În anul 1975 intră în dotare submarinul clasa Delta II care era mai mare decât Delta I şi avea
la bord 16 rachete SSN-8, dar este repede înlocuit de către submarinul Delta III, de 13.250 tone
care, până la lansarea la apă a submarinului Trident, a fost cel mai mare submarin din lume. Acest
tip de submarin avea la bord 10 rachete SSN-18 care erau o variantă îmbunătăţită a rachetelor SSN-
8, având o rază de acţiune de până la 4 - 500 mile marine, dar cu trei până la şapte capete de luptă.
După anul 1980 gloria submarinelor clasa Delta a apus, lăsând loc noului submarin clasa
Typhoon (numit de sovietici clasa Akula), mult mai mare (30.000 tone) şi echipat cu 20 rachete
SSNX - 20. Acest uriaş, care era simbolul grandomaniei sovietice79, putea lovi orice punct din SUA
dintr-o zonă de acţiune aflată la sud de Tropicul Capricornului, în Pacific. Apariţia acestui submarin

75
Ibidem
76
John Jordan, Future Trends in Soviet Submarine Developement, in the Future of Soviet Navy – Navy – An Assessment to the Year 2000, edited by
Bruce W. Watson and Peter M. Dunn, Westview Special Studies on the Soviet Union and Eastern Europe, Westview press / Boulder and London,
Frederick A. Praeger, Publisher, Colorado, 1986, p.5
77
Ibidem, p.6
78
H.C.Bégarie, op.cit
79
John E.Moore, Warship of the Soviet Navy, Jane’s, London, 1981, p.15
26
a necesitat construirea unei baze speciale în Yolanda, la Marea Albă şi o navă de aprovizionare
(Elbruz) de 22.500 tone.
În paralel cu construcţia submarinelor clasa Typhoon, s-a remodelat şi clasa Delta, prin
dotarea acestora cu 12 rachete SSNX - 17 în loc de cele 16 rachete SSN - 8 şi construcţia
submarinelor din clasele Golf II, Hotel II, Hotel III, Yankee II.
Toate aceste submarine beneficiau de o înaltă tehnologie şi de comunicaţii prin intermediul
sateliţilor tip Molnia şi Volna, fapt ce le permitea să execute patrulare pe arii extinse.
Am prezentat principalele submarine care au avut o mare influenţă în realizarea balanţei de
putere sovieto-americană, dar trebuie menţionat că URSS a construit şi alte clase de submarine
(Echo, November, Victor, Alfa, Charlie, Tango etc.) care, în general, au avut misiuni sub nivelul
strategic.
În aceşti ani, aviaţia maritimă a fost reprezentată de o serie de aparate bine realizate:
Tupolev 142 Bear F ( cu o rază de acţiune 8.000 km); Iliusin 28 May (cu o rază de acţiune de 3.000
km) şi hidroavioanele Mail (cu o rază de acţiune de 1.000 – 1.300 km). 80 Trebuie remarcat faptul că
atât submarinele, cât şi aviaţia sovietică au avut ca punct de plecare specialiştii şi fabricile germane
de armament care au fost mutate în URSS şi au realizat startul acestei fabuloase înarmări.
La sfârşitul anului 1981, Marina Militară Sovietică avea 288 submarine de atac – plus
aproximativ 115 unităţi mai vechi – dintre care 101 cu propulsie nucleară. În contrast cu americanii,
sovieticii nu au renunţat la submarinele convenţionale, care erau mai puţin costisitoare decît
submarinele de atac nucleare, uşor de întreţinut şi destul de eficiente împotriva navelor comerciale
şi mult mai pretabile la folosirea în ape puţin adânci.
Cu tot acest efort colosal, toată această veritabilă cursă nu a avut rezultatul scontat,
deoarece, tot timpul, flota sovietică nu a putut realiza ritmul optim de reînnoire. La mijlocul anilor
’80, de exemplu, din cele 250 submarine, cu excepţia a 16 (15 clasa Tango şi unul clasa Kilo), toate
submarinele convenţionale erau vechi şi depăşite ca performanţe.
În privinţa navelor de suprafaţă, situaţia s-a prezentat chiar mai rău, deoarece construcţia
navelor mari a fost foarte înceată şi cu multe neajunsuri. Cea mai acută lipsă a fost cea a
portavioanelor, anii ’60 marcând doar comisionarea de portelicoptere (Moskva şi Leningrad) care
aveau numai 16 elicoptere antisubmarine la bord. De-abia în a doua parte a anilor ’70 s-a trecut la
construcţia de portavioane cu tonajul de aproximativ 40.000 tone (Kiev, Minsk, Harkov şi
Novorossisk).
Crucişătoarele, la nivelul anilor ’80, erau în număr de 30, dintre care 27 erau echipate cu
rachete.
Navele de suprafaţă au avut tot timpul un rol subsidiar, în comparaţie cu submarinele şi
aviaţia bazată la sol.81 Prima fază în construcţia navelor de luptă a fost în timpul lui Stalin, când au
fost începute construcţiile crucişătoarelor din clasa Sverdlov (echipate cu tunuri de 152 mm), a
crucişătoarelor grele clasa Stalingrad şi a portavioanelor. Aceste încercări de a intra în competiţie cu
SUA au fost total neinspirate, deoarece au consumat mulţi bani, iar performanţele navelor au fost
destul de slabe. Dar era un început.
A doua fază a fost iniţiată de Hruşciov care, în 1956, l-a numit la conducerea flotei pe
amiralul Gorşkov. Acesta a accelerat programul de introducere a rachetelor navale şi a propulsiei
nucleare. Astfel s-a iniţiat construcţia noilor nave de suprafaţă din clasa Kynda – crucişătoare
purtătoare de rachete şi clasa Kashin – distrugătoare multifuncţionale care aveau în dotare rachete
de tipul SSN - 3.82
A treia fază a debutat la începutul anilor ’60 cu construcţia crucişătoarelor din clasele Kresta
I, Kresta II şi Kara care aveau ca principală misiune lupta împotriva submarinelor americane.
La mijlocul anilor ’60, după căderea lui Hruşciov, amiralul Gorşkov a convins conducerea
politică să aprobe construcţia celor mai mari nave din dotarea flotei sovietice şi anume,
portavioanele din clasa Kiev, aşa cum am arătat anterior, precum şi a crucişătoarelor grele din clasa
80
Hervé Coutau – Bégarie, op.cit
81
Norman Polmar, Soviet Surface Combatant Development and Operations in the 1980s and 1990 s , in The Future of Soviet Navy Navy – An
Assessment to the Year 2000, edited by Bruce W. Watson and Peter M. Dunn, Westview Special Studies on the Soviet Union and Eastern Europe,
Westview press / Boulder and London, Frederick A. Praeger, Publisher, Colorado, 1986, p.31
82
Ibidem, p.36
27
Kirov, dotate cu rachete SSN-12 şi SSN-19. Acestea au fost urmate de distrugătoarele clasa
Sovremenîi, distrugătoarele clasa Udaloy, corvetele clasa Nanuşka şi crucişătoarele clasa Slava,
dotate cu rachete SSN-14, SSN-19, SSN-22 precum şi cu tunuri de 100 şi 130 mm. Aceasta a fost
a patra fază a dezvoltării flotei sovietice.83
Dacă în prima parte a anilor de după cel de-al doilea război mondial misiunile flotei
sovietice erau de a apăra teritoriul de eventualele debarcări ale forţelor navale ale vestului, a patra
fază de dezvoltare a flotei a însemnat trecerea la o nouă misiune strategică şi anume, lupta împotriva
portavioanelor şi submarinelor inamice pe întreg Oceanul Planetar, protejarea navelor comerciale
proprii, precum şi ale aliaţilor, la care se adăuga şi misiunea politică de prezenţă în statele lumii a
treia din zonele Mediterana, Caraibe, Oceanul Indian şi estul Pacificului.84 În acest sens, amiralul
Gorşkov sublinia: ”Vizitele prieteneşti efectuate de către marinarii sovietici oferă oportunitatea
pentru popoarele ţărilor vizitate să vadă singure creativitatea principiilor socialiste din ţara noastră,
adevărata egalitate dintre popoarele Uniunii Sovietice şi înaltul lor nivel cultural. În navele noastre
ei văd realizările ştiinţei, tehnologiei şi industriei sovietice. Marinarii sovietici de la matroz la
amiral, aduc popoarelor din alte ţări adevărul despre ţara noastră socialistă, tehnologia şi cultura
noastră sovietică, precum şi felul nostru de viaţă sovietic”.85
Concluzionând, perioada Războiului Rece a însemnat crearea unui flote gigant, menită să
contrabalanseze puterea maritimă a SUA şi a aliaţilor săi, pe de-o parte şi extinderea globală a
influenţei sovietice, mai ales în zona ţărilor în curs de dezvoltare, pe de altă parte.
Strategia navală sovietică a parcurs mai multe etape importante şi vom face o o scurtă
analiză asupra ei.
Din 1917 până în 1953, strategia navală sovietică a fost dominată de necesităţile şi
percepţiile Forţelor Terestre, Forţele Navale fiind, aşa cum am mai arătat, puţin mai mult decât un
secondant al Forţelor Terestre.86
Perioada dintre cele două războaie mondiale a marcat un reviriment în gândirea militară
maritimă sovietică, prin apariţia unor articole ale unor tineri ofiţeri în publicaţia „Morskoi Sbornik”,
dar, datorită opacităţii lui Stalin faţă de problema navală nu s-a putut impune o abordare politică în
consonanţă. 87
Al doilea război mondial nu a făcut altceva decât să accentueze rolul decisiv al forţelor
terestre şi nimic nu părea să schimbe acest statut, dar moartea lui Stalin, în anul 1953, a produs
schimbarea.
Politica lansată de Hruşciov a accentuat trăsăturile Războiului Rece şi a relevat că o Uniune
Sovietică fără a flotă puternică nu poate avea influenţă în lume. Numirea amiralului Gorşkov la
conducerea Marinei Militare a URSS a constituit momentul crucial în istoria puterii navale
sovietice, deoarece Marina Militară a trecut pe prima poziţie în competiţia cu Forţele Terestre şi
Trupele de Rachete. Din acest moment, sovieticii nu numai că şi-au extins aria de acţiune în Pacific
şi Atlantic, dar au iniţiat operaţii importante în Marea Mediterană (1958), Oceanul Indian (1968),
Marea Caraibelor (1969), West Africa (1970), Asia de Sud-Est (1979) ceea ce a făcut ca Marina
Militară Sovietică să devină, în mod gradual, o forţă navală globală.88
Practic, perioada 1956-1985 a constituit perioada de glorie a Flotei Sovietice când şi-a făcut
simţită prezenţa peste tot în lume. Astfel, Flota Sovietică a beneficiat de facilităţi portuare şi a
staţionat în multe din porturile lumii cum ar fi: Volona - Albania (din 1958 până 1961); Alexandria,
Mersa Matruh şi Port Said - Egipt (din 1967 până în 1976); Tartus - Siria (din 1977); Conakry –
Guineea (din 1970); Menzel – Bourguiba – Tunisia (din 1977); Luanda – Angola (din 1976) etc.89
Am acordat un spaţiu destul de mare Flotei Sovietice, deoarece este cel mai elocvent
exemplu de creştere a rolului forţelor navale în această perioadă. Istoria sa reprezintă triumful
83
Ibidem, pp..38-40.
84
Ibiden, p.42
85
Serghei G.Gorşkov, The Sea Power of the State, Anapolis, MD; US Naval Institute Press, 1979, p.252.
86
Bruce W.Watson, The Evolution of Soviet Naval Strategy, in The Future of Soviet Navy – An Assessment to the Year 2000, edited by Bruce W.
Watson and Peter M. Dunn, Westview Special Studies on the Soviet Union and Eastern Europe, Westview press / Boulder and London, Frederick A.
Praeger, Publisher, Colorado, 1986, p.113
87
Ibidem
88
Ibidem, p.117
89
Ibidem, p.118
28
conceptului de putere navală şi de înţelegere superioară a conceptului de “Proiecţie a Forţei”. Pe
parcursul lucrării vom mai aborda acest aspect, deoarece vom vedea că “Proiecţia Forţei” este, în
esenţă, atributul Forţelor Navale.
În ceea ce priveşte România, perioada care a urmat după 23 august 1944 este foarte puţin
abordată în istoriografia românească, iar despre marina militară se ştiu atât de puţine lucruri, încât s-
au născut tot felul de supoziţii sau chiar legende, care mai de care mai ciudată, cu multe semne de
întrebare în conţinut, dar şi în formă.
Pe 23 august 1944, la ora 22.00 este difuzat la radio mesajul regelui Mihai despre încheierea
armistiţiului şi încetarea luptelor împotriva URSS dar, după cum remarca contraamiralul Horia
Măcellariu, comandantul Forţelor Navale Maritime, nu se pomenea “niciun cuvânt despre vreo
întoarcere a armelor împotriva Germaniei”.90 Şi amiralul a procedat ca atare, în urma discuţiei cu
viceamiralul german Brinkmann lăsând navele germane să părăsească portul Constanţa.
Retragerea forţelor navale germane a fost demnă şi profund marinărească – navele germane
au salutat navele române, marca de comandament a contraamiralului Horia Măcellariu şi pavilionul
României. Navele române au răspuns cu acelaşi salut, având echipajele la front. Amiralul
Brinkmann a trimis un semnal navelor sale, în larg, care însemna “Nici un act de agresiune
împotriva românilor”. Gest impresionant, protocolar, militar, elegant şi cavaleresc, aşa cum remarca
contraamiralul Horia Măcellariu.91
Cu tot armistiţiul, Forţele Navale Române sunt considerate inamice şi li se cere ultimativ să
se predea. Ultimatumul era semnat de nimeni altul decât contraamiralul Gorşkov, cel care, după
câţiva ani, va conduce destinele Marinei Sovietice şi va face din aceasta o forţă de prim rang, la
nivel mondial.
Ministrul de Externe, G. Niculescu – Buzeşti, cere Marinei să predea Flota ca să fie salvaţi
14 milioane de români, dar când i se cere să scrie şi să semneze acest lucru, dă înapoi.
Practic, Guvernul dorea predarea Flotei la Sulina, aşa cum se cerea în ultimatumul sovietic,
iar conducerea Marinei dorea statut de aliat şi participarea (conform acestui statut) la operaţii alături
de sovietici. Până la urmă, datorită tratativelor purtate de către marină, în special de contraamiralul
Horia Măcellariu, ruşii acceptă ca navele să rămână la Constanţa, iar pe 30 august 1944, la ora
02.40, în port intră primele nave sovietice. De aici începe practic coşmarul flotei române.
Contraamiralul Azarov şi căpitanul de rangul I Derevenko devin stăpânii portului şi trec la acţiuni
inimaginabile.
Comandanţii de nave şi secunzii sunt adunaţi pe cheu şi li se comunică faptul că nicio navă
românească nu are voie să facă presiune la căldări, să schimbe dana, să iasă din port sau să
manevreze tunurile.
Amiralul Horia Macellariu protestează cu mult curaj, arătând: “… numai eu sunt subordonat
de Guvernul Român Comandamentului Sovietic, dar navele româneşti şi echipajele lor îmi sunt
subordonate mie şi nu primesc ordine decât de la mine sau prin mine”.92
Era o simplă iluzie, deoarece într-o discuţie ulterioară avută cu căpitanul de rangul I
Derevenko, acesta i-a aruncat amiralului român în faţă o frază care spunea totul: “Să-ţi iasă din cap
că eşti altceva decât un învins!”
Amiralul român a replicat: “Eu nu sunt un învins. Forţele comandate de mine nu au fost
învinse de dumneavoastră, iar prezenţa dumneavoastră în Constanţa nu este o consecinţă a
învingerii mele. Vă găsiţi aici numai datorită armatei dumneavoastră de uscat, căreia, în baza
armistiţiului şi a ordinelor primite de la guvern, armata română i-a deschis frontul, lăsând-o să
înainteze”.93
Acest curaj l-a costat pe amiralul român peste 16 ani de temniţă.
Data de 5 septembrie 1944 rămâne ca cea mai neagră zi din istoria Marinei Române. Ea
fusese “anunţată” pe data de 2 septembrie când, la Dunăre, ruşii scot echipajele de pe nave, jefuiesc
tot ce pot şi preiau comanda acestor nave.
90
Contraamiral Horia Măcellariu, În plin uragan, Editura Sagitarius, Bucureşti, 1998, p.22.
91
Ibidem, p.31.
92
Ibidem, p.97.
93
Ibidem, p.99.
29
 După ce lasă la bordul fiecărei nave câte un maistru mecanic, un maistru tunar, un maistru
timonier şi 8 marinari români, pe ceilalţi români îi arestează şi îi trimit într-o direcţie necunoscută –
de fapt în lagăr.
În timp ce în marină demnitatea era la loc de cinste, în Ministerul Apărării apar primii
oportunişti în frunte cu chiar ministrul, generalul Racoviţă, care spune că vor fi daţi în judecată toţi
cei care au luptat împotriva URSS, de parcă el nu comandase Armata a IV-a.94
Dar să revenim la data de 5 septembrie, când, la ora 04.00, trupele sovietice au năvălit la
bordul navelor române fără a soma pe românii care n-au opus nicio rezistenţă (cum aveau de altfel
ordin), fiind surprinşi în timpul somnului. Ofiţerii şi maiştrii au fost dezarmaţi şi apoi adunaţi la
Gara Maritimă, iar navele au fost armate cu ofiţeri şi echipaje sovietice.
Voi prezenta două momente semnificative care nu necesită comentarii şi care spun totul
despre atmosfera de atunci.
La năvălirea sovieticilor la bordul navei, comandantul Escadrei de Distrugătoare, căpitanul
comandor Dumbravă se sinucide, nedorind să predea navele fără luptă, iar ofiţerul de gardă pe navă,
căpitanul Tudor este străpuns de sovietici, de mai multe ori cu baioneta în piept.
Al doilea aspect este acela că, după dezarmarea oamenilor, ruşii au cerut românilor să
semneze declaraţii de supunere faţă de comandantul sovietic, putând rămâne la posturi pe navele lor
care urmau să navige şi să lupte, de aici înainte, sub pavilion sovietic. Absolut toţi – de la
comandant până la ultimul soldat – au refuzat să servească sub alt pavilion, deşi niciunul nu ştia ce
se va întâmpla cu el - dacă va fi împuşcat, luat prizonier sau internat în lagăr de concentrare. Din
acest moment a început drama Marinei Române.
Într-o discuţie particulară (relatată de contraamiralului Horia Macellariu) din 1945, ministrul
Savel Rădulescu a relatat ce i-a spus amiralul sovietic Bogdenko, din cadrul Comisiei Aliate de
Control: “Marina română a înscris o pagină neagră în istoria Rusiei. De aceea, am fost nevoiţi să-i
luăm navele şi să le ducem la porturile sovietice, să le arătăm poporului şi să minţim, declarând că
le-am luat de la turci, unde fugiseră. Când o să se termine războiul, le vom înapoia”.95
Şi aşa s-a întâmplat, dar acele nave ori nu mai erau bune de nimic, ori au fost tăiate la
ordinul autorităţilor comuniste.
Este regretabil că mai apar lucrări care acreditează, încă, aserţiuni ale istoriografiei
comuniste şi care nu fac decât un deserviciu Marinei, pătând cinstea şi onoarea acesteia.
Într-o astfel de lucrare se arată: ”Regionala de Partid Dobrogea a P.C.R., împreună cu
Comandamentul Forţelor Navale Maritime, stabileşte un plan de acţiune în vederea izgonirii forţelor
germane din portul Constanţa şi de pe întregul litoral fără a provoca niciun fel de distrugeri”.96
Revenind la problema noastră, trebuie să arătăm că cele patru distrugătoare împreună cu alte
nave militare pleacă, pe 12 octombrie 1944, la orele 06.00, într-o direcţie necunoscută, ulterior
intrând în compunerea Flotei Sovietice din Marea Neagră.
Pe 4 octombrie 1945, prin ordinul nr. 6255, ministrul subsecretar de stat pentru Marină,
amiral Petre Bărbuneanu, face cunoscut personalului de marină că Guvernul Sovietic a consimţit să
transmită Guvernului Român navele captură de război, după cum urmează:
- 2 distrugătoare – Mărăşti şi Mărăşeşti;
- 2 canoniere – Ghiculescu şi Stihi;
- 2 torpiloare – Zborul şi Zmeul;
- 1 submarin – Delfinul;
- 6 vedete rapide – tip Power;
- 3 vedete de pază;
- 2 vase hidrografice.
Solemnitatea înapoierii acestor nave a avut loc la Galaţi, pe 12 octombrie 1945, iar aceste
nave au format nucleul marinei noastre viitoare care, prin Ordinul de Zi nr. 68 din 8 ianuarie 1948,
îşi schimbă denumirea din Marina Regală în Marina Militară, iar la 11 mai 1951, prin Ordinul
94
Ibidem, p.136.
95
Ibidem, p.189.
96
Cornel Greavu, Istoricul distrugătoarelor româneşti, Anuarul Muzeului Marinei Române, III /1, Editura Companiei Naţionale Administraţia
Porturilor Maritime, Constanţa, 2000, p.206.
30
M.St.M. nr. 00316, se realizează o nouă organizare a comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor
Marinei Militare.
Tot în 1951, în iunie, sunt restituite României şi celelalte nave confiscate, aşa că Marina
Militară capătă o nouă dimensiune. De exemplu, Divizionul de Distrugătoare are acum patru nave,
dar, din păcate, în anul 1961, în luna aprilie, sub conducerea amiralului Diaconu, se trece la tăierea
navelor de luptă.
Aceeaşi soartă ca şi navele o are infanteria marină.
La 1 noiembrie 1944, Regimentului de Infanterie Marină i s-a comunicat noul stat de
organizare în baza căruia efectivele au fost reduse de la 1110 la 844.97 Acest efectiv s-a păstrat până
în februarie 1945, când în urma unui control executat de Comisia Aliată de Control (sovietică) s-a
propus să se lichideze Regimentul de Infanterie Marină, lăsând în locul lui un Batalion de Infanterie
Marină. Reorganizarea s-a efectuat sub presiunea ofiţerilor sovietici care au impus distrugerea
ştampilelor, refacerea tabelelor de efective, transferarea muniţiei la alte unităţi şi lăsarea la vatră a
unor soldaţi şi gradaţi.98 Odată cu trecerea Marinei Militare la starea de pace, efectivele Batalionului
de Infanterie Marină au fost reunite cu cele ale Batalionului Geniu Marină, constituindu-se
Batalionul Mixt de Marină dislocat, provizoriu, la Călăraşi şi pus în subordinea Comandamentului
Forţei Fluviale.99 În perioada următoare, pe 9 august 1947, Batalionul 14 Mixt de Marină a fost
desfiinţat, reînfiinţându-se Batalionul de Infanterie Marină şi Batalionul Geniu Marină. Dar nici
această reorganizare nu a fost ultima, deoarece pe 16 iulie 1949, se schimbă denumirile unităţilor,
iar Batalionul de Infanterie Marină, dislocat la Sulina, devine Sectorul Maritim nr.1. 100 Sub această
denumire a funcţionat până în 1956 când Comandamentul Marinei a solicitat prin raportul nr.5 din
13 decembrie 1956, semnat de contraamiralul Florea Diaconu, desfiinţarea acestei specialităţi din
Marina Militară. În document se preciza: ”personal socotesc că subunităţile din marile unităţi din
Dobrogea sau cele din apropierea Dunării ar trebui să se instruiască ca forţe ale Marinei Militare, iar
infanteria marină să nu existe. Se pare că şi în URSS se întrebuinţează tot aşa”. 101 Comentariile sunt
de prisos.
În anul 1958, trupele sovietice se retrag din România şi, deşi Nikita Hruşciov pune acest
lucru pe seama sentimentalismului său şi a faptului că a cedat rugăminţilor lui Dej şi Bodnăraş,
adevărul este că, din 1955, acesta urmărea să reducă efectivele militare datorită apariţiei şi
dezvoltării unei noi categorii de arme: rachetele cu încărcătură nucleară. Acestea suplineau o parte
din forţe şi a devenit evident că nu mai era nevoie de atâţia oameni.
„Acordul dintre Ministrul Forţelor Armate ale R.P. România şi Ministerul Apărării al URSS
privind modalitatea retragerii trupelor sovietice din România în Uniunea Sovietică” a avut şi o
completare la art. 2, numită „Convenţia între guvernele R.P. Române şi URSS asupra dislocării
temporare a unei părţi a flotei maritime militare a URSS în bazele maritime militare, porturile şi pe
aerodromurile R.P. Române, dacă acest lucru va fi impus de situaţie”102 semnată la 22 octombrie
1957 de către amiralul Mihai Nicolae şi amiralul V.A. Fokin. Această convenţie a făcut ca până în
anii 1971-1972 în România să fie depozitate diferite materiale aparţinând flotei sovietice.
Începând cu anul 1958, sunt tăiate navele care se întorseseră din Uniunea Sovietică şi sunt
păstrate numai nave auxiliare precum şi dragoarele de radă şi dragoarele de bază, recent construite.
Ulterior, Marina Militară primeşte (bineînţeles, contra cost) din Uniunea Sovietică,
vânătoare de submarine proiect 204, vedete purtătoare de rachete şi mai târziu, nave purtătoare de
rachete şi rachete de coastă.
Anii ’70 au marcat o orientare clară spre construcţia de nave prin forţe proprii şi dotarea lor
cu tehnică diversă, încercându-se evitarea achiziţionării celei de fabricaţie sovietică. Dar nu s-a
putut, deoarece, în condiţiile apartenenţei noastre la Tratatul de la Varşovia nu puteam avea acces la

97
Colonel dr. Valentin Ciorbea, Cu privire la evoluţia şi pregătirea unităţilor de infanterie marină între anii 1918-1956 (II), Anuarul Muzeului
Marinei Române, III/2, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime, Constanţa, 2000, p.294-295.
98
Ibidem
99
Ibidem
100
Ibidem
101
Ibidem
102
Căpitan Petre Opriş, 1958 Plecarea armatei sovietice din România – între mit şi realitate, Anuarul Muzeului Marinei Române, tom.V, Editura
Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime, Constanţa, 2002, p.395.
31
tehnica şi armamentul vestic şi, de cele mai multe ori, nici la cele ale ţărilor comuniste care nu
făceau parte din tratat.
Totuşi, o serie de repere au fost achiziţionate din China, Polonia, RDG şi Yugoslavia, dar
dependenţa de URSS depăşea 90% la armamente şi 70% la tehnica de comunicaţii, radiolocaţie şi
hidrolocaţie. Un pic mai bine stăteam la sistemele de propulsie unde 60% din motoare erau de
provenienţă autohtonă sau nesovietică.
Perioada 1975 - 1980 a marcat un progres rapid pentru Marina Militară, practic în această
perioadă construindu-se majoritatea navelor care erau în dotarea acesteia la sfârşitul anului 1989.
Din păcate, începând cu anii 80’, situaţia se înrăutăţeşte şi după 1985 regresul devine
evident şi duce la colaps.

1.2. Deceniul schimbării (1990-2000) – înlocuirea inamicului cu obiective. Reevaluarea

dimen- siunii navale a acţiunilor militare

Ultima decadă a secolului trecut a însemnat o bogată pagină din istoria omenirii şi a marcat
schimbări radicale în relaţiile internaţionale, încetarea conflictelor mocnite, dar, ce este mai
important, a făcut să fie auzit refuzul majorităţii locuitorilor planetei de a mai accepta utilizarea
forţei în rezolvarea stărilor contradictorii, dar această voce nu a reuşit să stingă tot ceea ce înseamnă
confruntare. S-a schimbat natura ameninţărilor şi, totodată, s-au schimbat şi priorităţile.
Dacă secolul trecut a fost marcat de situaţii conflictuale în care inamicul era, de regulă, o
ţară, o coaliţie sau o alianţă, treptat acestea au căpătat valenţe noi, caracterizate prin conflicte etnice,
religioase şi, în ultimul timp, prin confruntări în care „inamicul” nu poate fi nominalizat sau
localizat cu precizie, în sensul clasic al confruntării. Astfel, au apărut ameninţări noi – terorismul,
traficul ilicit de droguri, armament şi substanţe interzise, proliferarea unor arme diverse de nimicire
în masă etc.
Acest secol va marca schimbări esenţiale, care vor fi generate de dorinţa mai multor state de
a-şi asigura în comun securitatea şi de creşterea apreciabilă a importanţei Oceanului Planetar.
Aceasta va face să crească rolul Forţelor Navale şi, implicit a dimensiunii navale în cadrul acţiunilor
militare viitoare.
Marea este originea omenirii. Ea a fost şi va rămâne sfera principală a intereselor mondiale
şi a activităţilor economice şi, de aceea este de neconceput să se subestimeze Oceanul Planetar, atât
ca subiect al păcii, cât şi ca subiect de confruntare.
Oportunităţile nelimitate de transport, precum şi resursele minerale, energetice şi biologice
ale oceanului sunt de maximă importanţă.
Forţele Navale, ca orice altă componentă a forţelor armate, are ca obiectiv prevenirea
războiului, a conflictelor militare şi promovarea intereselor naţionale, dar şi apărarea acestor
interese, când este nevoie.
În condiţiile moderne, o marină adevărată trebuie să poată proteja interesele politice şi
economice ale ţării sale şi ale aliaţilor (când este cazul), pe tot întinsul mărilor şi oceanelor. În caz
de conflict, marina duce acţiunile de luptă pe mare şi nu pe teritoriul terestru al statului, aşa că nu
pune în pericol viaţa cetăţenilor săi.
Sfârşitul confruntării între cele două blocuri militare a condus la considerabile reduceri ale
numărului de nave, ale arsenalului de arme, a personalului şi infrastructurii navale în general şi,
implicit a cheltuielilor militare. Ca să ne putem face o imagine de ansamblu a ce înseamnă cele
afirmate mai sus, ni se pare sugestiv raportul prezentat în faţa Congresului, în 2001, de către
secretarul apărării al SUA, raport intitulat „Allied Contributions to the Common Defense”, raport
care arată clar că, lăsând la o parte unele mici excepţii ca Grecia şi Turcia sau unele state din Asia,
care datorită conflictelor din zonă au trebuit să-şi suplimenteze cheltuielile militare, aceste cheltuieli
militare au scăzut considerabil (Fig.1)
Toată această perioadă de după terminarea Războiului Rece este cunoscută sub denumirea
de “perioadă gri” şi nu cred că mai este cazul să comentăm de ce. Situaţia prezentată mai sus, iarăşi
nu comportă comentarii. Este evident că după terminarea Războiului Rece cheltuielile pentru
înarmare au scăzut.
32
 Am ales acest document pentru analiza pe care ne-am propus-o deoarece furnizează datele
cele mai relevante şi, totodată, cele mai riguroase, nefiind alterate de speculaţii sau de intenţii de
dezinformare. Totuşi, cheltuielile militare, deşi reduse, sunt considerabile şi, în mod cert nu vor
scădea semnificativ în următorii ani, mai ales în ceea ce priveşte statele dezvoltate.
Revenind la titlu, anii care au urmat, începând cu 1992, au însemnat această “perioadă gri”
care s-a caracterizat prin renunţarea la vechile adversităţi (cel puţin formal) şi, mai ales la termenul
clasic de inamic.
Se ajunge la paradoxuri care, cu câţiva ani înainte nu erau posibile. De exemplu, spre
sfârşitul anului 1994, o grupare formată din nave militare aparţinând a zece state membre NATO a
desfăşurat exerciţii în zona portului norvegian Stavanger, alături de nave din Polonia, Lituania,
Suedia şi, aici este paradoxul, de Rusia103, iar la nivelul anilor 2008 - 2009 avem semnale că aceste
paradoxuri pot deveni o normalitate, un exemplu fiind participarea Rusiei la exerciţiul condus de
NATO, în apele Norvegiei, în anul 2008, sub numele de „Bold Monarch”,.104
Într-o lucrare a lui Geoffrey Till105, acesta dedică un capitol intitulat „Pregătire împotriva
unui inamic necunoscut”, tocmai acestei probleme. Şi să nu neglijăm faptul că lucrarea este
publicată în 1993, deci la scurt timp de la intrarea în perioada gri. El arată că “planurile navale
trebuie făcute în absenţa unui adversar major şi identificabil şi aceasta este o trebă care nu ne este
familiară”.
Practic, confuziile au afectat şi nivelul de abordare a operaţiilor navale, deoarece, la sfârşitul
Războiului Rece nu se mai putea defini clar unde se termină obiectivele strategice, de exemplu, şi
de unde încep cele tactice.
Regulile clasice care determinau modul de desfăşurare a conflictelor au suferit modificări
esenţiale, ceea ce a dus şi la modificarea doctrinelor şi strategiilor, iar la intrarea în noul mileniu, la
apariţia de noi doctrine şi strategii. Acest aspect, precum şi tendinţele de configurare a flotelor
viitorului şi perspectivele evoluţiei dimensiunii navale a acţiunilor militare le vom analiza pe
parcursul lucrării.

103
Joel J. Sokolsky, Projecting Stability: NATO and Multilateral Naval Cooperation in the post Cold War Era, North Atlantic Treaty Organization
Fellowship Program 1995-97, Final Report
104
Jon Rosamond, Russia joins NATO-led „Bold Monarch” submarine rescue exercise off Norway, Jane’s Navy International, volume 113, issue 5,
June 2008, p. 8
105
Geoffrey Till, The Changing Role of Navies World-wide, South African Defence Review Issue Nr. 10, 1993
33
 CAPITOLUL II
DOCTRINE, STRATEGII ŞI CONCEPTE STRATEGICE NAVALE ALE
ÎNCEPUTULUI DE SECOL XXI

2.1. Consideraţii generale asupra doctrinelor, strategiilor şi conceptelor strategice

Secolul XX nu a avut prea multe doctrine şi strategii navale. În afară de marile puteri navale,
statele cu ieşire la Oceanul Planetar şi-au definit sau nu unele interese şi cam atât, dar, după cum
vom vedea, la acest început de secol şi mileniu, tot mai multe state îşi conturează strategii şi
doctrine navale proprii, iar primul semn al acestei “bătălii” pentru spaţiile maritime a fost marcat în
momentul când, în secolul trecut, o serie de state şi-au extins unilateral apele teritoriale la 24 mile
marine sau, chiar mai mult, mergând până la 200 de mile marine (ex. Benin, Congo, Ecuador, El
Salvador, Liberia, Peru, Somalia).
Acest secol a debutat prin orientarea clară spre Oceanul Planetar şi suntem convinşi că, în
acest secol, lupta pentru spaţii va fi dusă, în exclusivitate, pe spaţiul Oceanului Planetar.
Nu are rost să repetăm că peste 2/3 din suprafaţa Terrei aparţine apelor, dar trebuie să
reamintim faptul că rezervele de hrană, energie şi resurse minerale ale Oceanului Planetar sunt
imense şi puţin cunoscute, iar în viitor vor reprezenta sursa materială determinantă pentru
perpetuarea speciei umane. De aceea, la acest început de secol, marile puteri, precum şi alte state,
după cum vom vedea, şi-au structurat politici, doctrine şi strategii navale ferme care să le ofere un
orizont cât mai conturat în ceea ce priveşte cucerirea Oceanului Planetar şi proiectarea forţei şi
influenţelor proprii în spaţiile acestuia, fiindcă, orice s-ar afirma, aşa cum arăta un prestigios
profesor de la US Naval War College, “scopul fundamental al strategiei navale se centrează pe
controlul activităţii umane pe mare”106 şi, practic, este vorba despre două aspecte care sunt esenţiale:
efortul de a stabili propriul control pe mare în zona de interes, dar şi de a interzice acest lucru
inamicului.
De fiecare dată când se finalizează un conflict internaţional de amploare, cum a fost cel de-
Al Doilea Război Mondial sau chiar şi în cazul încheierii Războiului Rece, “se produc tendinţe
sociale pacifiste care susţin şi alimentează utopia cum că războaiele sunt de domeniul trecutului şi
că se naşte o nouă eră de pace internaţională şi progres economic şi, în consecinţă, forţele militare
ale statelor nu sunt necesare.”107 Acest aspect îşi pune amprenta şi pe conţinutul doctrinelor şi
strategiilor navale şi vom vedea acest lucru atunci când vom trece la prezentarea şi analizarea
acestora.
Deoarece în multe lucrări există diferenţe de abordare în special în ceea ce priveşte termenii
de doctrină, strategie sau concept strategic, vom face o analiză a acestora pentru a avea de la început
o imagine clară a domeniului pe care ne-am propus să îl analizăm.
În primul rând, trebuie menţionat faptul că, atât doctrina, cât şi strategia se subordonează
politicii domeniului respectiv, ceea ce înseamnă că, atunci când vorbim despre doctrină şi strategie
navală, este neapărat să le raportăm la politica navală a statului, aceasta putând fi definită ca
activitatea politică a statului, desfăşurată în scopul promovării intereselor sale navale. Termenul
de politică navală fiind un subiect destul de vast, nu ne-am propus să-l abordăm, deoarece, în mod

106
John Hattendorf, The Conceptual Foundations for Maritime Strategy in the 21st Century, African Defence Review, issue No. 18, Cape Town, 1994
107
Gustavo Jordán Astaburuaga, capitan de fragata, Politica y Estrategia. Conceptos, Revista de Marina, volume 113/835, No. 6/1996, p.554,
Valparaiso, Chile

34
implicit, ar fi trebuit abordată şi determinarea sa economică, analiza extinzându-se şi astfel ne-am fi
îndepărtat de subiectul pe care ni l-am propus.
Revenind la doctrină şi la strategie, constatăm că ele nu se află în relaţie de subordonare, ci
se intercondiţionează, împreună realizând politica navală a statului. Un număr mare de specialişti
consideră, totuşi, că, ierarhic, doctrina se situează imediat după politică, dar pe parcursul lucrării
vom vedea că abordările sunt diferite de la caz la caz, uneori doctrina fiind combinată cu strategia,
iar în unele cazuri mergând mai departe, şi anume, acest amalgam preluând şi elemente de politică
şi purtând diferite denumiri care nu se justifică prin conţinut. Este cazul, aici, al statelor mici şi al
celor care nu au o putere navală consistentă sau, uneori, avem de-a face cu o abordare teoretică
insuficientă efectuată de către nespecialişti sau specialişti cu puţină expertiză în domeniu.

Doctrina. Definire

Doctrină, (din limba latină doctrina), înseamnă "o sumă de învăţături" ori "instrucţiuni",
principii de învăţătură sau poziţii, precum corpul de învăţături în domeniul sistemelor credinţei sau
ştiinţelor.
Doctrina, în cea mai largă accepţiune, este un ansamblu de principii constituite într-un
sistem, servind la interpretarea realităţii şi la alegerea modalităţii de acţiune. Ea poartă denumirea
domeniului abordat (ex. Doctrină militară, doctrină politică, doctrină filosofică, doctrină navală
etc.).
Aşa cum arăta un reputat specialist naval american, “doctrina reprezintă codificarea a ceea
ce se gândeşte şi a ceea ce se întreprinde într-o profesie atunci când cei ce-şi desfăşoară activitatea
în acea profesie urmează procesul stabilit şi normal”108 Definiţia menţionată este în consonanţă cu
cea pe care o întâlnim în documentele oficiale ale armatei SUA şi anume: "Doctrina este ansamblul
principiilor fundamentale pe baza cărora forţele militare îşi ghidează acţiunile, în sprijinul
obiectivelor naţionale. Doctrina este autoritară, dar cere discernământ în aplicare." 109
Există foarte multe definiţii ale doctrinei, dar, în esenţă, toate se rezumă la ce am enunţat
anterior, iar doctrina navală este o particularizare a definiţiei prezentate, unde sintagma “forţe
militare” este înlocuită cu sintagma “forţe navale”, iar sintagma “obiective naţionale”, uneori, este
înlocuită cu una din sintagmele “obiective navale naţionale” , “interese navale naţionale”,
“obiective navale ale statului” sau “interese navale ale statului”.

Strategia. Conceptul strategic. Definire

În ceea ce priveşte termenul de strategie, întâlnim atât de multe definţii încât până şi
categorisirea lor pe domenii înseamnă o activitate destul de laborioasă. Iată câteva definiţii ale
strategiei:
- un plan de acţiune, elaborat şi sistematic;
- un plan de acţiune pe termen lung, destinat pentru îndeplinirea unui anumit scop;
- un plan pe termen lung, pentru atingerea cu succes a unui obiectiv;
- un anumit curs de acţiune, adoptat pentru atingerea obiectivelor.
Practic, strategia face legătura dintre obiectivele politicii şi modalităţile de realizare practică
sau, mai plastic spus, strategia construieşte podul peste prăpastia dintre politică şi tactici.
În foarte multe lucrări întâlnim termenul de “mare strategie” şi vom detalia puţin subiectul.
Astfel, Stephen D. Biddle, în lucrarea „American grand strategy after 9/11: An Assessment”, arată
că “marea strategie integrează mijloacele militare, politice şi economice pentru realizarea
obiectivelor majore ale statelor în cadrul sistemului internaţional”110
Marea strategie (în domeniul militar), tipic, este decisă de către conducerea politică a unei
ţări, pe baza datelor furnizate de către vârfurile ierarhiei militare. Datorită scopului său şi a
108
James John Tritten, Naval Perspectives for Military Doctrine Development, Naval Doctrine Command, Norfolk, VA, 1994 p.1
109
*** FM [Field Manual] 100-5 Operations, Headquarters, Department of the Army, Washington, DC: U.S.Government Printing Office, 14 June
1993, Glossary, p. 3.
110
Stephen D. Biddle, American grand strategy after 9/11: An Assessment, Strategic Studies Institute, U.S. Army War College, Carlisle,
Pennsylvania, April 2005, p. v
35
numărului de popoare şi grupuri implicate, marea strategie este, în mod normal, o problemă cu
caracter public, dar de cele mai multe ori detaliile de implementare sunt ascunse (cum este cazul, de
exemplu, al scopurilor imediate ale unei alianţe). În multe cazuri, termenul de “mare strategie” este
înlocuit de către specialiştii din multe state şi, în ultimii ani, în special, de către cei din SUA, cu
termenul de “strategie naţională”, dar esenţa este aceeaşi, fiind un consens între cei ce realizează
politica externă a statului şi elita militară a acestuia.
O mare strategie este proiectată pentru o perioadă mare de timp sau chiar pentru mai multe
generaţii şi, aşa cum se arată într-un studiu - raport al Universitaţii Princeton, “nu este o simplă
reacţie la un pericol” ba, mai mult, ea “transcede puterea militară ca entitate singulară”111
Ca o particularitate, uneori, mai ales în cazul unor ţări latino-americane, întâlnim termenul
de „strategie totală” care desemnează acea strategie care are ca scop folosirea tuturor forţelor
statului pentru atingerea obiectivelor, atât în timp de pace, cât şi în timp de criză şi război.112
În literatura de specialitate vom întâlni atât denumirea de „strategie maritimă”, cât şi de
„strategie navală”, iar termenul strategie maritimă, deşi nu este tocmai cel mai corect, este cel mai
uzitat, deoarece, aşa cum arăta un autor, „este de o mai mare amplitudine”113
Strategia navală reprezintă o particularizare a strategiei şi, aşa cum arăta Sir Julian S.
Colbert, se referă la situaţiile în care marea este factorul principal, dar nu vom insista pe definirea ei
şi ne vom opri puţin asupra termenului de concept strategic, termen care nu este clar definit, dar este
destul de utilizat în literatura de specialitate.
Conceptul reprezintă, în primul rând, o abstractizare cu scopul de generalizare şi se
caracterizează prin aplicabilitate largă, de regulă în cadrul unui domeniu. Deci, un concept strategic
este un concept care se referă la nivelul strategic al unui domeniu oarecare şi, în consecinţă,
conceptul strategic naval va abstractiza şi generaliza activitatea la nivel strategic în domeniul
naval.
Un exemplu clasic de concept strategic este cel de Blitz Krieg, aparţinând lui Hitler. De
regulă, conceptele strategice sunt opera şi poartă numele unei singure persoane, pe când strategia,
de regulă, este un produs colectiv.
Conform definiţiei acceptate de către Departamentul Apărării al SUA şi de către NATO,
conceptul strategic este ”cursul acţiunii acceptat ca urmare a estimării situaţiei strategice şi care este
definit într-o manieră suficient de cuprinzătoare pentru a putea furniza cadrul de măsuri militare,
diplomatice, economice, psihologice şi de altă natură, necesare a fi luate.”114
Această definiţie, deşi pare diferită de ce am arătat înainte, practic are acelaşi conţinut,
deoarece relevă gradul de generalitate şi abstractizare.
Conceptul strategic este esenţial în determinarea şi definirea strategiei, mai ales în cazul
marii strategii şi, permanent, vom observa acest lucru.
Pentru a avea o imagine cât mai completă, am ales pentru analiză o serie de actori geopolitici
precum: Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă, China, India, Portugalia, Marea Britanie,
Australia, Canada, Peru, Chile, precum şi Uniunea Europeană. După cum se observă, analiza se
referă la mari puteri navale, dar şi la puteri navale zonale sau simple puteri navale, la state din toate
continentele (mai puţin Africa unde numai în cazul Republicii Africa de Sud avem o încercare de
elaborare a unei strategii navale), dar mai ales la abordări diferite care, în final, să ne ofere
posibilitatea unor concluzii de substanţă.

111
*** The Princeton Project on National Security, Report of the working group on grand strategic choices, Princeton University, Woodrow Wilson
School of Public and International Affairs, Princeton, September 20, 2006, p. 7
112
Renato Navarro Genta, La Armada de Chile en el Siglo XXI:Fuerzas navales para la estrategia de la disuasión o para la estrategia de la acción?,
Revista de Marina, vol. 121/882, Valparaiso, sept-oct 2004, p.427
113
Eri Solís Oyarzún, Algunas consideraciones sobre la estrategia maritima, Revista de Marina, vol. 116/848, Valparaiso, Ene. - Feb. Nr.1/1999,
p.13
114
Vezi Joint Publication 1-02, Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms, Washington, DC: U.S.Government Printing
Office, 12 April 2001 (As Amended Through October 16, 2006) şi AAP-6, NATO Glossary of Terms and Definitions (English and French), North
Atlantic Treaty Organization, NATO Standardization Agency (NSA), 2006

36
 2.2. Analiza unor doctrine, strategii şi concepte strategice navale reprezentative pentru
secolul XXI

2.2.1. Marile puteri navale în faţa provocărilor secolului XXI

a) Strategia navală a SUA sau cum se poate domina Oceanul Planetar

În momentul când SUA a devenit singurul actor principal pe scena mondială, forţele sale
navale au trebuit să-şi restructureze principiile, obiectivele şi, în ultimă instanţă, doctrina. Astfel, de
la “Strategia Maritimă” din anul 1986 care aborda principiul războiului pe mare, în preajma intrării
în secolul XXI s-a simţit nevoia restructurării concepţiei navale americane, deoarece ameninţările
nu mai erau aceleaşi şi noile mijloace de acţiune deja impuneau noi principii şi noi metode de
acţiune.
Urmare a acestui fapt, în anul 1992 a apărut un nou concept, “…From the Sea”(“…Dinspre
mare „) care punea accentul pe acţiunile la litoral şi care, în fapt, marca renunţarea la principiile ce
guvernaseră în perioada Războiului Rece şi trecerea la secolul XXI, unde războiul pe mare era
înlocuit cu proiectarea forţei pe mare şi acţiunea în zonele de litoral, adiacente mărilor şi oceanelor
lumii115.
Dinamica schimbărilor pe plan mondial, precum şi acţiunile militare de dată recentă la care
SUA a luat parte ca principal actor, au determinat ca, la scurt timp, în 1994, să apară un nou
concept, “Forward…From the Sea”, care păstrează principiile enunţate în “…From the Sea”, dar
vine cu nuanţări privitoare la rolul forţelor navale în angajarea în zone înaintate, cu obiectivul de a
preveni conflictele şi a gestiona crizele.116
Data de 11 septembrie 2001 a marcat “trezirea” SUA din dulcele vis al invulnerabilităţii şi,
în ritm alert, au fost reevaluate toate documentele politice şi militare referitoare la securitatea ţării.
Astfel, au fost elaborate printre altele: Strategia Naţională de Securitate, Strategia Naţională
de Apărare, Strategia Militară Naţională, Strategia Naţională pentru Securitatea Maritimă, conceptul
strategic „Naval Power 21”, Conceptul Naval de Operaţii pentru Operaţiile Întrunite şi Politica
Naţională a Flotei.
Preocuparea pentru securitatea navală a SUA nu este numai o activitate a specialiştilor
militari în domeniu, ci şi a factorului politic naţional, respectiv, a preşedintelui şi guvernului SUA.
Astfel, pe 21 decembrie 2004, preşedintele George W. Bush semnează două directive – National
Security Presidential Directive NSPD-41 şi Homeland Security Presidential Directive HSPD-13,
care au acelaşi subiect: politica de securitate maritimă, iar conţinutul lor este identic, aceste
directive stabilind “politica SUA, direcţiile prioritare şi acţiunile ce trebuie implementate pentru a
îmbunătăţi securitatea naţională atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, prin protejarea intereselor
maritime ale SUA.”117
Cea mai importantă prevedere din aceste directive este cea din capitolul IV, care arată că
politica de securitate maritimă se implementează prin Strategia Naţională pentru Securitatea
Maritimă în redactarea căreia principalul rol îl au secretarii apărării şi securităţii interne. Această
strategie a apărut în septembrie 2005 şi vine să completeze setul de documente referitoare la
securitatea naţională a SUA, una din realizările cele mai importante fiind aceea de integrare şi
sincronizare a celor aproximativ 45 de strategii referitoare la domeniul securităţii naţionale.
Totodată, prin această strategie se stabileşte şi dezvoltarea a opt planuri care au rolul de a
detalia şi completa conţinutul acesteia, planuri ce vor fi actualizate permanent pentru a răspunde
schimbărilor ce se pot produce în aria ameninţărilor din domeniul naval.118 Este de menţionat aici,
ca exemplu, planul ce revine Departamentului de Stat, intitulat The International Outreach and
Coordination Strategy for the National Strategy for Maritime Security care se referă la pericolele ce

115
*** …From the Sea: Preparing the Naval Service for the 21st Century, Department of the Navy, Washington, DC: U.S. Government Printing
Office, September 1992
116
*** Forward…From the Sea, Department of the Navy, Washington, DC, U.S. Government Printing Office, July 1994
117
*** Homland Security Presidential Directive HSPD – 13, US Department of Homeland Security, Washington, DC, 21 Dec. 2004
118
*** The National Strategy of Maritime Security, The White House, Washington, DC, September 2005
37
ameninţă securitatea maritimă, obiectivele strategice ale departamentului, precum şi acţiunile
strategice ce trebuie întreprinse pentru aplicarea planului menţionat.119
Conceptul strategic “Naval Power 21” este un document comun, elaborat de către secretarul
Navy, Şeful Operaţiilor Navale şi Comandantul Corpului de Infanterie Marină al SUA şi are rolul
de „a defini noua direcţie pentru Navy şi Marine Corps, în vederea continuării controlului mării,
proiecţiei forţei, realizării apărării şi influenţei pe mare...”120 (Fig.2)
Acest concept, împreună cu Conceptul Naval de Operaţii, elaborat de către Şeful
Operaţiilor Navale şi Comandantul Corpului de Infanterie Marină al SUA, realizează cadrul
conceptual comun pentru acţiunea Navy şi Marine Corps, acţiunea ambelor componente
încadrându-se în prevederile conceptelor strategice specifice – „Sea Power 21” pentru Navy şi „The
21st Century Marine Corps” pentru infanteria marină.
Datorită spaţiului limitat şi din dorinţa de a aborda cât mai multe subiecte ale domeniului de
analiză pe care ni l-am propus, ne vom referi numai la conceptul strategic al Navy, denumit în mod
sugestiv “Sea Power 21”.
Începând cu anul 2002, Naval Institute Proceedings Magazine publică o serie de articole
care fundamentează un nou concept strategic al Forţelor Navale ale SUA, cunoscut sub denumirea
de “Sea Power 21” şi care, în fapt, marchează fundamentarea doctrinară a principiilor folosirii
forţelor navale americane la acest început de secol. Şirul de articole este deschis de către Şeful
Operaţiilor Navale care, la acea dată, era amiralul Vernon Clark, iar acesta arată, în debutul
articolului său, următoarele: “Secolul 21 creează premizele pentru o îmbunătăţire extraordinară a
preciziei, accesibilităţii şi conectivităţii navale…Concepte şi tehnologii novatoare vor reuni marea,
uscatul, aerul, spaţiul cosmic şi spaţiul cibernetic într-o mai mare măsură ca până acum. În acest
spaţiu de luptă unificat, marea va oferi o vastă arie de manevră dinspre care să fie proiectată o
putere directă şi decisivă pe întregul glob.”121
Amiralul Vern Clark arată că la baza eficienţei operaţionale permanente a Forţelor Navale
trebuie să stea trei elemente principale (Fig.3):
1. Atacul pe mare (Sea Strike) - care constă în proiectarea unei puteri ofensive şi persistente
în care operaţiile de atac pe mare reprezintă modalitatea în care Forţele Navale ale secolului XXI
vor exercita o influenţă directă, decisivă, susţinută, în campanile întrunite. Aceasta va implica:
- folosirea dinamică a unor servicii de informaţii, supraveghere şi recunoaştere persistente;
- un atac în timp real;
- manevre navă – obiectiv;
- operaţiuni informaţionale şi,
- un atac în secret, pentru a oferi o putere şi o acurateţe devastatoare în campanile viitoare.
2. Scutul Maritim (Sea Shield) – care proiectează asigurarea apărării globale şi pe care
amiralul Clark îl descrie astfel: “ În mod tradiţional, apărarea navală a protejat unitatea, flota şi
liniile maritime de comunicaţii. Scutul maritim ne duce dincolo de unitate şi de apărarea grupului de
nave, pentru a furniza naţiunii o apărare strategică şi un teatru de operaţiuni bazate permanent pe
mare. Scutul maritim va apăra interesele noastre naţionale cu o putere defensivă stratificată la nivel
global, bazată pe control asupra mării, prezenţă permanentă şi servicii de informaţii
interconectate.”122 În fapt, capabilităţile “Sea Shield”, dislocate înaintat, vor ajuta la descurajarea
agresorilor înainte de iniţierea unui conflict iar, suplimentar, “Sea Shield” va întregi eforturile “Sea
Strike” eliberând forţele aeriene, anterior destinate apărării, permiţându-le să se concentreze asupra
misiunilor de atac şi să genereze flotei o putere ofensivă mult mai mare. Pe scurt, “Sea Shield” va
întări controlul crizelor, va proteja aliaţii şi forţele întrunite de pe mare şi va crea condiţiile necesare
pentru victoria în luptă.
3. Bazarea Maritimă (Sea Basing) – care defineşte fundamentul de unde sunt proiectate
atacuri ofensive şi defensive, ceea ce va conduce la transformarea „Sea Strike” şi „Sea Shield” în

119
*** International Outreach and Coordination Strategy for the National Strategy for Maritime Security, United States Department of State,
Washington, DC, 20520, November 2005, p.i
120
*** Naval Power 21... a naval vision, Department of the Navy, Washington, DC, october 2002, p.1
121
Admiral Vern Clarck, Sea Power 21, Projecting Decisive Joint Capabilities, Proceedings, octombrie 2002
122
Ibidem, vezi şi Sea Shield: Projecting Global Defensive Assurance by Vice Admiral Mike Bucchi, U.S. Navy, and Vice Admiral Mike Mullen,
U.S. Navy, Proceedings, November 2002
38
realităţi. Amiralul Clark descrie astfel „Sea Basing”: ”Baze maritime dispersate şi interconectate
care vor consta în platforme numeroase, incluzând portavioanele cu propulsie nucleară,
distrugătoarele multifuncţionale, submarine cu forţe speciale şi nave maritime prepoziţionate,
furnizând o forţă deosebit de extinsă operaţiilor întrunite. Platformele de pe mare vor consolida, de
asemenea, eforturile de formare a coaliţiilor, făcând schimb de informaţii şi experienţă combativă
cu alte naţiuni în moment de criză.”123
„Sea Basing” face ca acţiunile să se desfăşoare în alţi parametri, deoarece prin
prepoziţionarea de echipamente şi provizii în teatrul de operaţii se facilitează luarea măsurilor
rapide şi decisive pe timpul crizelor. Un exemplu în acest sens a fost războiul din Iraq unde, în
avanpremieră, s-au aplicat o parte din aceste principii.
4. Reţeaua de Forţe (Force Net) – este liantul care leagă cele trei elemente enumerate
anterior, fiind “construcţia operaţională şi cadrul arhitectural pentru războiul naval în era
informaţiilor, integrând militari, senzori, comandă şi control, platforme şi arme, într-o forţă de luptă
răspândită, dar interconectată.”124 Aceasta va transforma radical lupta, deoarece va da o nouă
dimensiune cunoaşterii situaţiei, va spori viteza de decizie şi va permite o repartizare judicioasă a
forţei de luptă.
5. Conceptul Global De Operaţii – va ajuta la implementarea conceptului strategic “Sea
Power 21” şi va asigura naţiunii americane “o forţă combatantă larg răspândită, provenind de pe
platforme cu capabilităţi de luptă fără precedent.” 125 În concept se mai precizează: “Conceptul
Global de operaţii va dispersa forţa de atac combativă, generând, în plus, grupuri operaţionale
independente, capabile să răspundă simultan în lumea întreagă.”126
Acest Concept Global de Operaţii necesita, la acea dată, o flotă de 260 sau 325 de nave (în
funcţie de decizia politică ce va fi adoptată) care va alcătui o forţă a secolului 21, capabilă să se
poziţioneze astfel, încât să contracareze imediat ameninţări neaşteptate din orice colţ al lumii.
În viziunea amiralului Clark, realizarea acestui concept strategic se va realiza prin elaborarea
„Sea Strike”, „Sea Shield” şi „Sea Basing” cu ajutorul unei triade de sprijin a proceselor
organizaţionale: „Sea Trial”, „Sea Warrior” şi „Sea Enterprise”.
1. Sea Trial – procesul inovării, care “va dezvolta capabilităţi de luptă perfecţionate pentru
flotă, integrând într-un mod mai eficient miile de experţi talentaţi şi energici, militari şi civili, care
servesc în cadrul forţelor navale.”127
2. Sea Warrior – investiţia în marinari, program ce va perfecţiona profesionişti în domeniul
naval, deosebit de capabili, puternic motivaţi şi utilizaţi într-un mod optim pentru a asigura succesul
misiunii, deoarece “politicile de înzestrare optime şi noile platforme reduc în continuare numărul
membrilor echipajului, ceea ce înseamnă că va fi nevoie din ce în ce mai mult de marinari cu o
educaţie superioară şi pregătiţi de experţi.”128
3. Sea Enterprise – crearea resurselor flotei de mâine, care va asigura resursele pentru
recapitalizarea forţelor navale.
În acest sens, amiralul Clark subliniază că: “Trebuie să înlocuim sistemele din perioada
Războiului Rece cu senzori, reţele, arme şi platforme mult mai capabile, dacă trebuie să augmentăm
abilitatea noastră de a descuraja şi a învinge inamicii.”129
„Sea Power 21” reprezintă viziunea amiralilor americani asupra alinierii, organizării,
integrării şi transformării Forţelor Navale astfel încât să facă parte tuturor provocărilor posibile.
Practic, avem de-a face cu un concept strategic care este deja experimentat, iar rezultatele
obţinute au fost analizate permanent, operându-se corecturile necesare pentru a se putea obţine o
strategie finală, stabilă şi de lungă durată.

123
Ibidem, vezi şi Sea Basing: Operational Independence for a New Century By Vice Admiral Charles W. Moore Jr., U.S. Navy, and Lieutenant
General Edward Hanlon Jr., U.S. Marine Corps, Proceedings, January 2003
124
Ibidem, vezi şi ForceNet: Turning Information into Power By Vice Admiral Richard W. Mayo, U.S. Navy, and Vice Admiral John Nathman, U.S.
Navy, Proceedings, February 2003
125
Ibidem, vezi şi Global Concept of Operations By Vice Admiral Mike Mullen, U.S. Navy, Proceedings, April 2003
126
Ibidem, vezi şi Global Concept of Operations By Vice Admiral Mike Mullen, U.S. Navy, Proceedings, April 2003
127
Ibidem, vezi şi Sea Trial: Enabler for a Transformed Fleet By Admiral Robert J. Natter, U.S. Navy, Proceedings, November 2003
128
Ibidem, vezi şi Sea Warrior: Maximizing Human Capital by Vice Admiral Alfred G. Harms Jr., Vice Admiral Gerald L. Hoewing, and Vice
Admiral John B. Totushek, U.S. Navy, Proceedings, June 2003
129
Ibidem, vezi şi Sea Enterprise: Resourcing Tomorrow's Fleet by Admiral Michael G. Mullen, U.S. Navy, Proceedings, January 2004
39
 Acest concept strategic, aşa cum arată unii autori, “fără îndoială reprezintă un salt tehnologic
major, având efecte importante asupra prietenilor şi aliaţilor SUA, pe care aceasta le împarte, în
mod clar, în două grupuri: ţările NATO, în rândul cărora prima şi cea mai importantă este Marea
Britanie, şi restul lumii”130
Ca un corolar al valoroaselor concepte strategice prezentate cu care SUA păşeşte în acest
secol, pe data de 17 octombrie 2007, cu ocazia Simpozionului Internaţional asupra Puterii Maritime
ţinut la Colegiul Naval de Război din Newport, Rhode Island, Şeful Operaţiilor Navale ale SUA,
comandanţii Corpului de Infanterie Marină şi cel al Gărzii de Coastă au prezentat cea mai nouă
strategie navală a SUA, intitulată „A Cooperative Strategy for 21st Century Seapower”. Această
strategie explică rolul comprehensiv al “serviciilor maritime”, într-o eră marcată de globalizare şi
incertitudine.
Dezvoltarea noii strategii a început din iunie 2006 sub conducerea Şefului Operaţiilor
Navale, amiralul Michael Mullen, ca o necesitate a reflectării noilor provocări ale secolului XXI,
fiind prima strategie navală semnată de liderii celor trei “servicii maritime” ale SUA (US Navy, US
Marine Corps şi US Coast Guard).
Esenţa acestei strategii, este determinată de trei factori importanţi şi anume:
1. Securitatea, prosperitatea şi interesele vitale ale Statelor Unite sunt, din ce în ce mai mult,
împletite cu cele ale celorlalte naţiuni
2. Convingerea că prevenirea războaielor este mai importantă decât câştigarea războaielor
3. Puterea navală va fi o forţă unificatoare, pentru construirea unui viitor mai bun131
Conflictele viitoare sunt abordate într-o nouă perspectivă, deoarece “sunt din ce în ce mai
mult caracterizate de un amestec hibrid de tactici tradiţionale şi atipice, de planificare şi execuţie
descentralizate şi de actori non-statali care utilizează atât tehnologii simple, cât şi sofisticate,
folosind metode nebănuite”132
Construcţia acestei strategii este centrată pe conceptul strategic maritim (Maritime Strategic
Concept) care este structurat pe câteva elemente definitorii, elemente ce vin să consolideze opinii
exprimate în diverse documente anterioare de către instituţii sau persoane oficiale, cum ar fi, de
exemplu, Şeful Operaţiilor Navale. Astfel, se reafirmă utilizarea puterii navale pentru a influenţa
acţiunile şi activităţile pe mare şi pe uscat şi faptul că versatilitatea şi caracterul expediţionar al
forţelor navale asigură SUA avantajul asimetric în dezvoltarea sau diminuarea prezenţei sale
militare în zone unde accesul este interzis sau limitat, ţinând cont de faptul că marea este un vast
spaţiu de manevră, unde prezenţa forţelor navale poate fi dimensionată aşa cum dictează condiţiile
existente, permiţând abordarea escaladării, deescaladării sau descurajării conflictelor.133
Puterea navală a SUA va fi poziţionată global, pentru a asigura securitatea teritoriului
naţional şi a cetăţenilor împotriva atacurilor directe şi pentru promovarea intereselor naţionale în
întreaga lume.
Poziţionarea globală, prezenţa persistentă şi flexibilitatea operaţională presupune
îndeplinirea unor imperative strategice cum ar fi134:
1. O putere combativă credibilă şi concentrată regional care să protejeze interesele vitale
ale SUA şi care să poată să fie repoziţionată rapid şi selectiv, pentru a putea face faţă evenimentelor
neprevăzute, oriunde ar apărea acestea. Sunt vizate, în mod special, zona Pacificului de Vest şi zona
Golfului Arabiei/Oceanul Indian.
2. Descurajarea unui război între puteri majore, în primul rând prin realizarea unei
descurajări credibile, deoarece nimic nu poate avea un potenţial distructiv mai mare decât un război
între puteri majore.
3. Câştigarea războaielor în care ar putea fi angajată naţiunea americană, prin abilitatea de
a impune controlul local al mării şi prin capacitatea de a reprima orice încercare de acces în zonă, de
forţare a intrării sau de proiecţie şi susţinere a forţei la litoral a potenţialior adversari, pe baza
130
Kurt Hartung Sabugo, SEA POWER 21 El nuevo concepto estratégico de la Marina de los Estados Unidos de América, Revista de Marina,
119/873, No.2, mart. – abr. 2003, Valparaiso, p. 141
131
*** A Cooperative Strategy for 21st Century Seapower, Naval War College Review, winter 2008 / volume 61, number 1, Naval War College
Press, 686 Cushing Road, Newport, RI, 2008, pp. 8-9
132
Ibidem, p.9
133
Ibidem, p. 10
134
Ibidem, pp.11-14
40
caracterului expediţionar al forţei, ca element de bază a ceea ce este cunoscut sub denumirea de
libertate de manevră.
4. Forţe navale structurate pe misiune şi distribuite global, prin stabilirea unei prezenţe
globale persistente care are la bază forţe distribuite, ce sunt organizate pe misiuni şi sunt o expresie
a capabilităţilor integrate ale Navy, Marine Corps şi Coast Guard.
5. Contribuţie la apărarea teritoriului naţional în adâncime, prin identificarea şi
neutralizarea oricărei ameninţări cât se poate mai departe de litoralul propriu.
6. Alimentarea şi susţinerea relaţiilor de cooperare cu mai mulţi parteneri internaţionali, cu
scopul de a contribui la securitatea şi stabilitatea mediului marin, în beneficiul tuturor, prin
promovarea regulilor de drept ce combat pirateria, terorismul, proliferarea armelor, traficul de
droguri sau alte activităţi ilicite;
7. Prevenirea sau gestionarea situaţiilor conflictuale locale, înainte ca acestea să aibă
impact asupra sistemului global, forţele navale acţionând, împreună cu celelalte forţe pentru
asigurarea unui nivel de securitate şi de avertizare timpurie adecvat, în întreg spaţiul maritim.
Pentru implementarea cu succes a acestei strategii se are în vedere dezvoltarea a şase
capabilităţi esenţiale specifice puterii navale: prezenţa înaintată, descurajarea, controlul mării,
proiecţia puterii, securitatea maritimă şi asistenţa umanitară şi răspunsul la dezastre.135
Această nouă strategie este în mod clar o urmare firească a conceptului strategic “Sea Power
21”din 2002, precum şi a “Naval Operational Concept” şi “Navy Strategic Plan” din 2006 şi, aşa
cum era de aşteptat, a provocat multe dezbateri pro, dar mai ales, contra. Unele dintre acestea
reproşează faptul că din dorinţa de a se spune mult în puţine cuvinte, nu s-a ţinut cont de raportul
dintre nivelul de concizie şi complexitatea subiectului, fapt ce a permis ca, în mod inevitabil, să
apară un anumit grad de superficialitate şi ambiguitate136, iar altele merg mai departe şi o consideră
o strategie pur declarativă, care seamănă cu “un document de afaceri publice dezvoltat în cadrul
unui miting în oraş” şi chiar şi aşa ar trebui să conţină câteva elemente majore pentru a putea fi luată
în serios.137
Mai mult decât atât, criticii strategiei acuză faptul că poporul american a obosit să joace
rolul de poliţai global şi este sătul de costurile pe care le presupune acest rol, nemaifiind dispus să
accepte intervenţii majore, gen Coreea, Vietnam sau Irak, dar aşteaptă o strategie care să optimizeze
superioritatea tehnologică a SUA şi să producă acţiuni militare rapide şi decisive, nu conflicte care
se prelungesc şi par fără rezultat.138
Sunt şi critici mai ponderaţi care consideră această strategie ca pe o reflectare atât a ideilor
lui Sir Julian Corbett (controlul mării), dar şi a ideilor lui Mahan (descurajarea altor puteri navale
majore prin menţinerea unei puternice flote de luptă), acest lucru fiind benefic, dar şi aceştia
remarcă faptul că actuala strategie nu stabileşte structura forţei şi păcătuieşte prin concizie excesivă,
fapt ce poate genera interpretări greşite.139
Oricum, indiferent de opiniile existente, această strategie există şi numai viitorul o poate
valida sau nu. Şi chiar dacă s-ar dovedi greşită, nu ar fi prima dată când se întâmplă acest lucru.
Esenţial este să fie corectată la timp.
Noi opinăm că numai una dintre multele critici este esenţială şi anume faptul că această
strategie vine la doi ani după ce s-a stabilit viitoarea componenţă a flotei, normal fiind ca strategia
să stabilească mijloacele prin care poate fi pusă în aplicare.140

b) Doctrina maritimă a Federaţiei Ruse sau dorinţa de renaştere a unei mari

puteri navale

135
Ibidem pp. 14-15
136
Geofrey Till, „A Cooperative Strategy for 21st Century Seapower” – A View from Outside, Naval War College Review, spring 2008 / volume 61,
number 2, Naval War College Press, 686 Cushing Road, Newport, RI, 2008, p.29
137
William T. Pendley, The New Maritime Strategy – A Lost Opportunity, Naval War College Review, spring 2008 / volume 61, number 2, Naval
War College Press, 686 Cushing Road, Newport, RI, 2008, p.61
138
Ibidem, p. 67
139
Robert C. Rubel, The New Maritime Strategy – The Rest of the Story, Naval War College Review, spring 2008 / volume 61, number 2, Naval War
College Press, 686 Cushing Road, Newport, RI, 2008, p.73-74, 78
140
Cristopher P. Cavas, Why No One Believes The Navy – USN Leaders Have Growing Disconnect With Congress, Fleet, Defense News, May 26,
2008, p.8
41
 După încheierea Războiului Rece, destrămarea Uniunii Sovietice a marcat începutul unei
perioade confuze care a generat căderea economică a Federaţiei Ruse şi acest fenomen a angrenat
toate sectoarele sociale şi economice, deci şi Forţele Maritime Militare. La acestea, s-a adăugat o
scădere dramatică a comerţului maritim, a pescuitului, a construcţiilor de nave şi a cercetării în
domeniul resurselor maritime, atât din cauza disfuncţiilor economice, cât şi din cauza desprinderii
din fosta Uniune Sovietică a unor state. Specialiştii ruşi remarcă faptul că cele mai importante
aspecte care au determinat aceste involuţii sunt:
- reducerea activităţii în zona Mării Baltice – cea mai scurtă şi cea mai ieftină cale de
legătură cu vestul Europei – ca urmare a declarării independenţei de către ţările baltice;
- aproximativ 50% din infrastructurile costiere au rămas în fostele state sovietice;
- capacităţile de transport din Marea Neagră s-au redus la mai puţin de jumătate, iar
împărţirea facilităţilor portuare cu Ucraina a redus la 40% activitatea Rusiei în zonă.141
Aceste aspecte au generat preocupări urgente din partea statului, astfel că, în 1997, Rusia a
ratificat Convenţia ONU asupra Dreptului Mării, în 1998 a fost aprobat programul federal
“Oceanele Lumii”, iar pe data de 27 iulie 2001, prin decretul nr. Пр – 1387 al preşedintelui Putin, s-
a aprobat “Doctrina Navală a Federaţiei Ruse pe perioada până în anul 2020”, autorul acesteia,
amiralul Kuroiedov, subliniind că: “Pentru prima dată, Rusia a început, la nivelul statului, să
formuleze politica maritimă naţională pe termen lung, ca o politică de stat în sfera activităţii
maritime, complexă şi consistentă, desemnată să consolideze interesele interne şi internaţionale ale
Rusiei în dezvoltarea şi folosirea resurselor oceanelor lumii”.142
La baza acestei doctrine, care face referire la întreaga activitate navală a Rusiei (militară, de
grăniceri, civilă, industrie şi construcţii navale, cercetare ştiinţifică în domeniu etc.), stau decretul
prezidenţial “Despre o activitate maritimă avansată” şi rezoluţia Guvernului Federaţiei Ruse
“Despre măsurile de îmbunătăţire a activităţii maritime în cadrul Federaţiei Ruse”.
Astfel, la sfârşitul secolului trecut, în Rusia se remarcă o intensă activitate de fundamentare
teoretică a politicii şi doctrinei navale a Rusiei, apogeul fiind în anul 2000, când amiralul
Kuroiedov, comandantul Forţelor Maritime Militare ale Federaţiei Ruse, îşi susţine teza de doctorat
cu tema “Стратегия государства по защите и реализаций национальных интересов в Мировом
Океане” (Strategia statului pentru apărarea şi realizarea intereselor naţionale în Oceanul Planetar).
În acelaşi an, amiralul Kuroiedov publică un articol prin care anunţă „naşterea” noii
doctrine maritime a Rusiei143 şi face o remarcă memorabilă, care sintetizează întreaga politică
navală a Rusiei pentru acest secol: “Secolul următor va fi secolul oceanelor lumii şi Rusia este
obligată să fie pregătită pentru acest lucru”.144
De fapt, s-ar părea că avem de-a face cu un nou amiral Gorşkov, deoarece amiralul
Kuroiedov este şi principalul artizan al doctrinei navale a Rusiei, amintită mai sus.
Doctrina maritimă a Federaţiei Ruse este definită ca “documentul de bază care determină
politica de stat a Federaţiei Ruse în domeniul activităţii navale”145, iar activitatea navală este definită
ca “activitatea Federaţiei Ruse în domeniul studierii şi întrebuinţării Oceanului Planetar în interesul
securităţii, stabilităţii şi dezvoltării economice şi sociale ale statului”.146
Baza potenţialului naval al Federaţiei Ruse, în conformitate cu prevederile doctrinei, este
constituită din Flota Militară, structurile navale de grăniceri şi flota comercială, la care se adaugă
infrastructura ce susţine buna funcţionare a celor enumerate.
În a doua parte a doctrinei, sunt stabilite interesele naţionale ale Federaţiei Ruse în Oceanul
Planetar, scopurile şi principiile politicii navale a statului unde, de remarcat este faptul că unul
dintre principii este “deţinerea potenţialului militar naval necesar şi folosirea eficientă în caz de
necesităţi, pentru susţinerea prin intermediul forţei a activităţii navale a statului.” 147

141
V.I.Kuroiedov, M.V.Moskovenko, Politica maritimă a Rusiei, Voiennaia Mîsli(Gândirea Militară), Moscova, ianuarie 2002
142
Ibidem
143
Владимир Куроедов, Рождается новая морская стратегия Росии, Независимая Газета, Москва, 28.07.2000
144
Frank Umbach, The Maritime Strategy of Russia: The Gap between Great Sea Power Ambitions and the Economic-Military Realities, apud
Juergen Schwarz / Wilfried A. Herrmann / Hanns-Frank Seller (Eds), Maritime Strategies in Asia, p. 171, White Lotus Press, Bangkok, 2002
145
*** Морская доктрина Российской Федерации на период до 2020 годa, Москва, 2001
146
Ibidem
147
Ibidem
42
 Privitor la obiectivele pe termen scurt ale politicii navale a statului, se consideră că acestea
ar fi determinate de următorii factori:
- condiţiile geopolitice şi situaţia politică în lume;
- situaţia social - economică în cadrul Federaţiei Ruse şi în regiunile din jur;
- conjunctura economică pe pieţele mondiale a transporturilor navale, a industriei navale şi
a resurselor dobândite din subsolul marin;
- evoluţia progresului tehnico – ştiinţific;
- eficienţa proprie în domeniul naval.
Toţi aceşti factori sunt studiaţi în strânsă legătură cu programul naţional “Oceanul Planetar”,
program ce are un rol prospectiv, de analizare a tendinţelor în domeniu.
Foarte importantă pentru analiza noastră este partea a treia a doctrinei care face referire la
activitatea navală militară menţionându-se că “activitatea militară navală a Federaţiei Ruse este
activitatea statului pentru studierea şi folosirea Oceanului Planetar în interesul apărării securităţii
ţării prin intermediul potenţialului naval militar al statului”, iar “Flota Militară este componenta
principală a potenţialului naval militar al statului şi unul din factorii de politică externă, destinat
asigurării protecţiei intereselor Federaţiei Ruse şi ale aliaţilor acesteia, pe întreg Oceanul Planetar,
prin metode militare”, precum şi “de demonstrare a puterii maritime a statului pe întreg Oceanul
Planetar.” 148
În continuare, sunt abordate principalele zone de interes din Oceanul Planetar şi vom analiza
pe scurt interesele evidente ale Federaţiei Ruse în aceste zone.
Aceste zone sunt149: Atlantică, Arctică, Oceanul Pacific, Marea Caspică şi Oceanul Indian.
Direcţia Regională a Oceanului Atlantic este abordată prin prisma “presiunii politice,
economice şi militare exercitate de către ţările membre ale Blocului NATO şi avansării acestui bloc
spre Orient, fapt ce duce la diminuarea posibilităţilor Federaţiei Ruse de a-şi îndeplini dezideratele
sale navale.” Şi, ca urmare, “ baza politicii navale naţionale în această direcţie regională este
rezolvarea misiunilor de lungă durată în mările Baltică, Neagră, Mediterană, Azov, precum şi în
Oceanul Atlantic.” 150
Deoarece prezintă interes pentru noi, nu vom aborda din această direcţie regională decât
Marea Neagră, Marea de Azov şi Marea Mediterană.
Pentru Marea Neagră şi Marea de Azov sunt stipulate trei obiective prioritare, dintre care se
detaşează cel referitor la “reînnoirea comunicaţiilor maritime şi fluviale, modernizarea şi
dezvoltarea infrastructurii litorale şi portuare” precum şi cel referitor la “perfecţionarea bazei
juridice a activităţii flotei din Marea Neagră a Federaţiei Ruse pe teritoriul Ucrainei; păstrarea
oraşului Sevastopol în calitate de bază principală.”151 Referitor la staţionarea Flotei Ruse a Mării
Negre pe teritoriul Ucrainei, problema devine din ce în ce mai complicată, deoarece Ucraina doreşte
ca forţele ruse să plece înainte de termenul limită (anul 2017), în acest sens, pe 15 aprilie 2008,
înaintând un memorandum la care Moscova a răspuns că a luat act de acest document şi că va ţine
cont de poziţia Ucrainei când va reevalua relaţiile dintre cele două ţări.152
În ceea ce priveşte Marea Mediterană, important este de reţinut obiectivul care se referă la
“asigurarea potenţialului militar naval necesar Federaţiei Ruse în regiune.” 153
De extremă importanţă este faptul că se subliniază complementaritatea politicii naţionale
navale în regiunea Atlantică cu politica naţională navală în regiunea Arctică, avându-se în vedere,
pe lângă utilizarea acestor regiuni şi a resurselor acestora şi monitorizarea lor permanentă şi
completă.
Direcţiei Regionale a Oceanului Arctic i se acordă o importanţă deosebită din următoarele
considerente:

148
Ibidem
149
vezi şi V.I.Kuroiedov, M.V.Moskovenko, op.cit.
150
*** Морская доктрина Российской Федерации на период до 2020 годa, Москва, 2001
151
Ibidem
152
Vladimir Petrov, Ukraine proposes schedule for the phased withdrawal of Russian Black Sea Fleet, Jane’s Defence Weekly, volume 45, issue 17,
23 April 2008, p. 7
153
*** Морская доктрина Российской Федерации на период до 2020 годa, Москва, 2001
43
 - asigură ieşirea liberă a Flotei Ruse în Oceanul Atlantic prin aşa numita “Cale Maritimă
de Nord”;
- rolul hotărâtor al Flotei de Nord pentru apărarea intereselor Federaţiei Ruse (aici sunt
concentrate principalele platforme nucleare ale Forţelor Navale ale Federaţiei Ruse, având ca
emblemă submarinele nucleare);
- asigură accesul la resurse extrem de importante (minerale, piscicole etc.).
Este evident faptul că Oceanul Arctic a devenit unul dintre obiectivele prioritare ale Rusiei
şi recenta expediţie care s-a finalizat cu plantarea steagului Rusiei sub Polul Nord, condusă simbolic
de un experimentat explorator polar rus care este şi membru al Dumei de Stat, Artur Cilingarov,
este elocventă în acest sens.
Dupa finalizarea expediţiei, Artur Cilingarov afirma că: „Zona Arctică a fost dintotdeauna a
Rusiei şi va rămâne a Rusiei” şi că „Suntem fericiţi că am înfipt steagul Rusiei pe fundul oceanului,
acolo unde nu a ajuns vreodată cineva şi nu îmi pasă de ce cred unii străini despre acest lucru.”154
Deoarece galeria actorilor cu pretenţii în zona Oceanului Pacific se măreşte prin apariaţia şi
dezvoltarea unor puteri navale ca Japonia, China, Australia, Pakistan, India, Indonezia etc.,
interesele Federaţiei Ruse în zonă au devenit pregnante, cele mai importante abordând probleme ca:
- importanţa deosebită a litoralului de la Oceanul Pacific, deoarece Extremul Orient al
Federaţiei Ruse deţine resurse colosale, îndeosebi în zona economică exclusivă şi în platoul
continental;
- dezvoltarea condiţiilor de bazare a forţelor navale militare şi a navelor de cercetare marină;
- intensificarea activităţii în mările Barents, Ohotsk, Japoniei, precum şi în nordul Oceanului
Pacific şi zona Orientului Arctic, cu scopul menţinerii accesului la “Calea Maritimă de Nord”.
Deşi pare paradoxal la prima vedere, doctrina abordează ca direcţie regională Marea
Caspică, dar având în vedere importanţa geostrategică a acesteia totul intră în cadrul firesc. Cel mai
important este faptul că, aici, este concentrat un imens volum de resurse minerale şi biologice şi, ca
urmare, în doctrină sunt accentuate unele obiective regionale de maximă importanţă, cum ar fi:
- determinarea elementelor favorabile din dreptul internaţional, astfel încât Federaţia Rusă să
poată folosi cât mai mult din resursele din zonă;
- reînnoirea căilor maritime şi combinate (fluvial-maritime) tradiţionale;
- crearea condiţiilor necesare pentru dislocarea şi folosirea în zonă a potenţialului maritim
optim al Federaţiei Ruse;
- împiedicarea eliminării flotei ruse de pe piaţa maritimă de transport din zonă;
- reorganizarea legăturii pe căile de comunicaţii către bazinul mediteranean şi cel baltic;
- dezvoltarea şi reconstrucţia porturilor din zonă.
Pentru direcţia regională Oceanul Indian, obiectivele par destul de domestice, dar la o
analiză mai atentă, se vede destul de bine imaginea imperială a Rusiei dintotdeauna. Iată cum arată
două dintre obiectivele prioritare din zonă:
- desfăşurarea cursului optim de transformare a Oceanului Indian în zonă a păcii şi
stabilităţii şi asigurarea prezenţei periodice a forţei militare maritime a Federaţiei Ruse în regiune;
- desfăşurarea cercetărilor ştiinţifice în Antarctica, ca element principal al politicii de stat,
îndreptată spre păstrarea şi întărirea poziţiilor Rusiei în regiune.
Toate cele prezentate despre doctrina navală a Federaţiei Ruse pot fi sintetizate într-o
aserţiune aparţinând tot amiralului Kuroiedov, care sublinia: ”Interesele naţionale ale Rusiei pe mări
şi oceane, care istoric dovedit s-au manifestat în toate principalele sfere de activitate – politic,
economic, ştiinţific şi militar – se regăsesc în ceea ce priveşte apele interioare, marea teritorială,
zona economică exclusivă şi platoul continental, precum la fel de bine şi în ceea ce priveşte zonele
de pe mări şi oceane care sunt în afara jurisdicţiei statelor riverane.”155
Ca încheiere, la analiza doctrinei navale a Federaţiei Ruse, trebuie remarcat faptul că, după
apariţia acesteia, au fost elaborate o serie de lucrări din care reiese faptul că trebuie elaborate o serie
de noi acte normative, cum ar fi, de exemplu, “Legea Flotei Ruse”, precum şi elaborarea unei
strategii maritime naţionale, aşa cum este menţionat în o serie de lucrări.
154
***Rusia acapareaza Polul Nord, ziarul Ziua, Nr. 4003, 9 august 2007
155
V.I.Kuroiedov, M.V.Moskovenko, op.cit.
44
 Una dintre aceste lucrări 156 subliniază faptul că : ”teoria strategiei maritime naţionale este
definită ca un sistem de cunoştinţe ştiinţifice despre modele de activitate maritimă, incluzând
planurile şi reglementările statului, de creare şi organizare continuă şi sigură a unui sistem integrat
de asigurare a securităţii naţionale în procesul desfăşurării de către stat a activităţii maritime
economice.”
Pentru punerea în practică a acestei teorii expuse mai sus, specialiştii ruşi sunt conştienţi că,
“cel mai dificil lucru este de a structura un sistem ierarhic de investigaţii desemnat să valideze
programele ţintă şi planurile.” 157
Cert este că Rusia şi-a propus să redevină o mare putere navală şi rămâne de văzut cât de
bine o va face şi cum va interacţiona cu celelalte puteri navale majore ale lumii care, la rândul lor,
doresc să îşi dezvolte capacităţile proprii pentru a se putea poziţiona cât mai avantajos în jocurile
geopolitice şi geostrategice ale lumii.
Evoluţia actuală a evenimentelor din Rusia, unde se remarcă un puternic reviriment al
industriei de apărare, este un argument puternic în sprijinul celor afirmate mai sus.

c) Strategia navală a Chinei sau strategia pe etape pentru crearea unei mari puteri
navale
Tradiţia navală a Chinei se întinde pe o perioadă de peste 21 de secole şi a fost marcată de o
serie de cuceriri care, în timp, s-au extins până în Japonia şi Java, apogeul marcându-l în timpul
dinastiei Ming (sec. XV) când flota chineză, sub conducerea amiralului Zheng He, a ajuns în zona
Oceanului Indian, până la coasta Africii.
După războiul opiului din anul 1840 şi până în anul 1949, când a fost proclamată Republica
Populară Chineză, China a trecut printr-o perioadă de declin, ţara fiind invadată de forţe străine de
peste 470 de ori.158
Odată cu înfiinţarea Armatei Populare Chineze de Eliberare, principiul strategic de bază al
Forţelor Navale ale Armatei Populare Chineze de Eliberare (renmin haijun) a fost apărarea costieră
(jinan fangyu), principiu care a dominat strategia navală chineză timp de peste 30 de ani şi care se
rezuma la trei sarcini trasate de către Mao:
1. să alunge piraţii (forţele naţionaliste chineze) din zona coastelor Chinei;
2. să sprijine armata în recucerirea Taiwanului, când condiţiile o vor permite;
3. să reziste unor invazii imperialiste dinspre mare.159
Adevărata doctrină strategică a Chinei (haijun zhanlue) care este în vigoare şi astăzi, a fost
elaborată la începutul anilor ’80, având ca principal artizan pe amiralul Liu Huaqing care remarca:
“Aşa cum poziţia strategică a Pacificului devine mult mai importantă…şi China îşi extinde în mod
gradual scala intereselor sale maritime, Forţele Navale Chineze trebuind să suporte sarcini mai grele
şi mai multe, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.” 160
Această perioadă a reprezentat punctul crucial din care Forţele Navale Chineze au trecut de
la apărarea costieră la apărarea în afara zonei costiere (jinyang fangyu) şi, ca perspectivă, proiecţia
forţei în marea liberă şi Oceanul Planetar, concept cunoscut în literatura de specialitate ca “blue –
water strategy”. Acest lucru s-a produs în perioada 1982-1986, când amiralul Liu a reuşit să-şi
impună concepţia strategică. Urmarea a fost că, în acord cu liderii comunişti, a fost elaborată o
strategie cu întindere până în anul 2050, când China va deveni o mare putere maritimă care să-şi
poată proiecta puterea pe tot Oceanul Planetar, iar în zona Oceanului Pacific şi a Oceanului Indian
va înlocui Statele Unite ale Americii (Fig. 4).
Strategia a fost dezvoltată şi susţinută, deoarece amiralul Liu şi-a continuat activitatea în
perioada 1988-1997 ca vicepreşedinte al Comisiei Militare Centrale a Chinei, în principal ajutând
dezvoltarea celor trei flote ale Chinei.
156
V.F.Doroghin, Activitatea maritimă şi reînvierea geo-economică a Rusiei, Voiennaia Mîsli (Gândirea Militară), Moscova, mai-iunie 2003
157
A.P.Rudomiotkin, I.I. Tişakov, S.M. Koroliuk, Planificarea pentru o dezvoltare organizaţională a forţelor navale, Voiennaia Mîsli (Gândirea
Militară), Moscova, martie-aprilie 2003
158
Yang Guozu şi colectiv, Dangdai Yhongguo haijun (Forţele Navale Contemporane), Academia de Ştiinţe Sociale a Chinei, Beijing, 1987, p.5
159
Xiao Jingguang, Xiao Jingguang huiyilu (Memoriile lui Xiao Jingguiang), Beiging, Liberation Army Press, 1988, vol.II, p.114, apud Jun Yhan,
„China goes to the Blue Waters: The Navy Seapower Mentality and the South China Sea”, Journal of Strategic Studies, vol.6, nr.6, June 1994
160
Amiralul Liu Huaqing, apud Bradly Hahn, „Navy Pursues Major Maritime Role”, Pacific Defence Reporter, vol.XVI, nr.8, February 1990, pp.
38-40
45
 Prima etapă, care s-a derulat până la sfârşitul secolului XX, a constat în accentuarea
activităţii de construcţie a principalelor elemente combatante de suprafaţă (distrugătoare, fregate şi
submarine), echipate cu rachete dirijate şi senzori de

ultimă generaţie.161 Deşi atenţia serviciilor secrete străine a fost permanent aţintită asupra Chinei,
totuşi nu s-a putut urmări adevărata evoluţie a forţelor navale chineze şi, referitor la acest lucru,
într-o prestigioasă publicaţie canadiană se arăta: “În 9 iunie 2005, un raport secret pregătit pentru
directorul National Intelligence din SUA arăta că analiştii acestei structuri au <<pierdut>> câteva
proiecte cheie de dezvoltare în domeniul militar al Chinei. Raportul, care s-a <<scurs>> în presă,
enumeră cel puţin şase astfel de eşecuri, folosind cuvântul surpriză de 12 ori.”162
Dacă până în anul 2000 s-a parcurs prima etapă a strategiei navale a amiralului Liu, ceea ce
înseamnă, aşa cum am mai subliniat, apărarea în afara zonelor costiere, în limita apelor teritoriale,
începând cu acest an, s-a trecut la etapa a doua şi anume, extinderea puterii maritime a Chinei până
la “primul lanţ de insule”, concomitent cu lansarea programului de construcţie a două portavioane,
asigurarea aviaţiei necesare acestora, precum şi a navelor necesare formării grupărilor tactice ale
celor două portavioane.163
Această sarcină i-a revenit urmaşului amiralului Liu, amiralul Zhang Lianzhong şi acesta nu
şi-a dezamăgit predecesorul, deoarece s-a trecut imediat la construirea de portavioane uşoare (20-
30.000 tone), submarine clasice şi nucleare, fregate şi distrugătoare care, până în anul 2020, vor
proiecta puterea maritimă a Chinei până la “primul lanţ de insule”(diyi daolian), adică la 200 mile
marine faţă de coastele Chinei.
Acest prim lanţ va conţine două perimetre de siguranţă – la 60 mile marine şi la 150 mile
marine şi se va întinde de la Vladivostok, în nord, până la Strâmtoarea Malacca, în sud, trecând prin
Japonia (insulele Ryukyu), Filipine şi Marea Chinei de Sud.
A treia etapă, va debuta începând cu anul 2020 şi se va întinde până în anul 2040 şi va avea
ca scop extinderea ariei de acţiune a Forţelor Navale Chineze până la 600 de mile marine, dar
controlul câtorva din insulele Spratlay din marea Chinei de Sud, în fapt, va duce la extinderea
acestei arii de acţiune până la 1.800 de mile marine.164
Acest concept se regăseşte în strategia amiralilor Liu şi Zhang sub denumirea “al doilea lanţ
de insule” (di’er daolian) care cuprinde insulele Kurile – la nord, insulele Bonin, Mariane şi Papua
Noua Guinee - la sud şi presupune realizarea unei forţe comparabile cu cea a flotei fostei Uniuni
Sovietice sau chiar cu capabilităţile US Navy.165
Ultima etapă, care se va contura în perioada anilor 2040-2050, va consta în consolidarea
prezenţei Forţelor Navale Chineze pe tot întinsul Oceanului Planetar, concretizându-se, în special,
în submarine cu rachete balistice şi de croazieră, cu rază lungă de acţiune, în conformitate cu
conceptul “blue-water” (yanyang haijun).
La aceste submarine, se vor adăuga distrugătoarele din clasa „Sovremenîi”, cumpărate de la
ruşi, distrugătoarele de construcţie autohtonă, clasele „Luhai” şi „Luhu”, fregatele din clasa
„Jiangwei”, precum şi alte tipuri de nave.
Specialiştii în domeniu remarcă faptul că forţele navale chineze, în mod evident, se bucură
de prioritate în alocarea resurselor, dar că cea mai mare problemă este aceea că dezvoltarea acestora
este limitată de tehnologiile de care dispune şi nu de strategia sa navală, dar, cu toate acestea, “visul
lui Liu Huaqing poate fi adus în realitate mai curând decât ne aşteptăm.” 166 Şi argumente ar fi
destule, printre acestea, în primul rând, fiind tenacitatea specific chineză, emblematică fiind
realizarea programului de construcţie a portavioanelor.

161
Elizabeth Speed, Chinese Naval Power and East Asian Security, Working Paper No.11, p.7, Institute of International Relations, The University of
British Columbia, Vancouver, Canada, august 1995
162
Joe Varner, China’s Rising Tide, , Canadian Naval Review, Centre for Foreign Policy Studies, Dalhouse University, Halifax, volum 1, No.3, fall
2005, p. 24
163
Elizabeth Speed, op.cit., p.7
164
Ehsan Ahrari, China’s Naval Forces Look to Extend Their Blue-Water Reach, Jane’s Intelligence Review, April 1998, pp. 31-36
165
Elizabeth Speed, op. cit., p.7
166
You Ji, A New Era for Chinese Naval Expansion, China Brief, Volume 6, Issue 5, p.6, The Jamestown Foundation, Washington, DC, March 1,
2006
46
 În momentul când, în 1982, amiralul Liu a devenit comandantul Forţelor Navale Chineze, a
iniţiat la Instututul de Cercetări Navale din Shanghai un studiu de fezabilitate asupra proiectării şi
construirii unui portavion, iar în 1985 a ordonat înfiinţarea la Academia Navală din Guangzhou a
unui curs de pregătire pentru comandanţii de portavioane. Cele două instituţii au primit, în acelaşi
an, un ajutor semnificativ, deoarece o firmă chineză de dezmembrat nave a achiziţionat portavionul
australian de 15.000 tone, “HMAS Melbourne”, din clasa “Majestic”.167
În a doua parte a anilor 80’, datorită problemelor ivite în relaţiile cu URSS, China nu a mai
acordat prioritate programului portavioane, dar în prima parte a anilor 90’ reapare interesul pentru
achiziţionarea unui portavion, fiind iniţiate discuţii cu firme din Ucraina, Rusia, Spania şi Franţa.
Cu toate acestea, începând cu anul 1997, în presa de specialitate au apărut din ce în ce mai multe
semnale cum că guvernul chinez a hotărât să treacă la construirea cu forţe proprii a două
portavioane care să fie comisionate în anul 2009.168
Totuşi, din dorinţa de a avea certitudinea realizării scopului propus, firme chineze au
cumpărat pe diferite căi portavioanele ruse „Minsk” şi „Kiev”, unul devenind muzeu şi altul subiect
de atracţie turistică, iar în anul 2002, prin intermediul unei firme de turism şi agrement, China
reuşeşte să achiziţioneze ca fier vechi şi portavionul „Varyag” (clasa „Kuzneţov”). Acesta era
finalizat în proporţie de 70%, iar China a plătit de trei ori preţul care era normal pentru o achiziţie
de fier vechi. Scopul real este uşor de ghicit, aceste nave servind ca model pentru proiectanţii
chinezi.169
Urmaşii amiralului Liu nu se abat de la doctrina acestuia şi, în permanenţă, o adaptează la
realităţile momentului şi la tendinţele de evoluţie, arătând că dacă mii de ani teoria “stăpânirii
mărilor” a avut la bază legea inefabilă a angajamentului naval decisiv, odată cu apariţia
portavioanelor şi a aviaţiei bazată pe acestea a apărut o nouă teorie, “ fără stăpânirea aerului nu
poate fi vorba de stăpânirea mărilor”, care susţine dorinţa Chinei de a avea portavioane şi denotă
clar interesele acesteia. Se spune că amiralul Liu ar fi spus: “nu voi închide ochii până nu voi avea
în faţă un portavion.”170
Am ales acest exemplu care arată clar faptul că doctrina navală a Chinei, deşi se referă la o
perioadă mare de timp, este respectată cu stricteţe şi este aplicată cu perseverenţă şi tenacitate,
urmărindu-se realizarea unor forţe navale capabile să proiecteze forţa statului la distanţe mari de
litoralul propriu şi, în final, pe întregul ocean planetar. Este, practic, singura doctrină din lume care
îşi propune o perspectivă atât de lungă (70 de ani) şi, mai ales, care, cu toate întârzierile survenite,
se derulează fară abatere conform concepţiei iniţiale.
Preşedintelui Hu Jintao arăta pe data de 27 decembrie 2006, la întâlnirea cu factorii de
conducere ai Armatei Populare Chineze de Eliberare, că : „Noi trebuie să facem tot posibilul să
construim o marină puternică, o marină care să se adapteze cerinţelor reieşite din misiunea noastră
militară istorică din acest nou secol şi din această nouă etapă”171
Şi, pe bună dreptate, analiştii americani consideră că în faţa SUA stau două mari pericole:
China şi terorismul172 şi, din cele prezentate mai sus, se pare că au dreptate. Dacă ţinem cont de
incidentul navei USNS Impeccable, petrecut la 75 mile marine sud de Insula Hainan, pe 8 martie
2009, avem certitudinea că China nu glumeşte. Practic, China a stabilit cu de la sine putere o zonă
economică exclusivă de 125 mile marine în jurul insulei şi a considerat că nava americană a violat o
zonă care aparţine statului chinez, reacţiile miniştrilor apărării şi de externe chinezi, fiind destul de
dure.173 Vom vedea ce ne va oferi viitorul.
167
Ian Storey, Zou Ji, China’s aircraft Carrier Ambitions, Naval War College Review, vol.LVII, No.1, Newport, 2004, pp. 78-79,
168
Ian Storey, Zou Ji, op. cit., p.80
169
Ibidem
170
Richard Fisher, jr., China's Carrier of Chance, China Brief,Volume 2, Issue 6, Jamestown Foundation, Washington, DC, 2002
171
Richard Fisher jr., China’s New Large Amphibious Assault Ship, citând People’s Daily, December 27, 2006 ; David Lague, "China airs ambition
to beef up naval power," International Herald Tribune, December 28, 2006; Mark Magnier and Mitchell Landsberg, "Chinese Focus on Navy Leaves
Big Political Wake," Los Angeles Times, December 31, 2006.
172
*** Options for the Navy’s Future Fleet, A CBO Study, Congress of The United States, Congressional Budget Office, Pub. No. 2680,
Washington DC, May 2006, p.4
173
Casandra Newell, Jon Rosamond, US DoD defends ship’s actions in South China Sea, Jane’s Defence Weekly, Volume 46, Issue 11, 18 March
2009, p. 6
47
 2.2.2. Noi puteri navale majore ale secolului XXI şi doctrinele acestora

a) Uniunea Europeană – între NATO şi dorinţa de individualizare ca putere

navală majoră
Uniunea Europeană nu a făcut şi nici nu face un secret din faptul că intenţionează să-şi
creeze o forţă militară proprie şi, prin urmare, începând cu anul 2000, prin intermediul Comitetului
Interparlamentar Pentru Securitate şi Apărare Europeană, a elaborat o serie de strategii privitoare la
apărarea comună a statelor membre.
În mai 2001, în Irlanda, pe timpul întâlnirii şefilor Forţelor Navale din Europa, amiralii
participanţi au pus în discuţie modul cum pot să demonstreze utilitatea domeniului maritim în
cadrul întrunit al Uniunii Europene şi, astfel s-a născut „Iniţiativa Maritimă Europeană” (European
Maritime Initiative – EMI) care şi-a propus ca scop să faciliteze înţelegerea (în cadrul Uniunii
Europene) a contribuţiei pe care forţele navale ale Europei o pot aduce la operaţiile întrunite
conduse de către Uniunea Europeană şi, de asemenea, în coordonarea dezvoltării activităţii de
elaborare a documentelor de politică militară.174
Pentru început, a fost elaborat conceptul intitulat “Dimensiunea Maritimă a Operaţiilor
Întrunite Europene” (Maritime Dimension of European Joint Operations) care a fost înmânat
oficial Comitetului Militar al Uniunii Europei Occidentale şi Statului Major Militar al Uniunii
Europei Occidentale, în iulie 2002. Acest document examina căile prin care un potenţial comandant
al unei operaţii militare, desfăşurată sub egida Uniunii Europei Occidentale, poate exploata
caracteristicile unice ale forţelor navale.
Urmare a reacţiei pozitive la acest document, şefii forţelor navale din Europa au decis că
următorul pas al „European Maritime Initiative” ar fi bine să aibă la bază principiile formulate în
„Maritime Dimension of European Joint Operations” şi să demonstreze cum aplică în realitate acest
concept. Rezultatul a fost un document intitulat “A Generic European Maritime Concept of
Operations” care, în fapt, este un scenariu de folosire a forţelor identificate în 1999 la Helsinki.175
Totuşi, documentul cel mai important şi pe care am dori să-l analizăm mai profund este
Recomandarea 722, din 3 iunie 2003, prezentată în cea de-a 49-a sesiune şi intitulată „European
defence – the role of naval power” (Apărarea Europeană – rolul puterii navale). În fapt, acest
document este o veritabilă doctrină navală (dar care are şi elemente caracteristice politicii navale) a
Uniunii Europene şi, în urma aderării ţării noastre la Uniunea Europeană, este un document care va
sta la baza oricărei doctrine şi strategii navale pe care statul român şi-ar putea-o proiecta în viitor.
Documentul menţionat (Recomandarea 722) fundamentează argumentaţia necesităţii unei
Forţe Navale Întrunite Europene, pe baza următoarelor elemente:
“1. Atenţionarea asupra importanţei mediului maritim european şi a rolului deosebit jucat de
forţa navală în scopul protecţiei accesului către pieţele globale şi zonele economice;
2. Luarea în considerare a importanţei factorului de securizare a mărilor împotriva
ameninţărilor globale (trafic de droguri, imigraţia clandestină, poluare, terorism, piraterie, pescuit
ilegal, ameninţări cu mină etc.);
3. Luarea în calcul a hotărârii membrilor Uniunii Europene cu privire la adoptarea căilor
militare credibile, inclusiv a mijloacelor navale, în scopul dobândirii unei capabilităţi sporite de
conducere a operaţiilor în cadrul Uniunii Europene.
4. Luarea în considerare a puterii forţei navale, flexibilităţii şi capabilităţii considerabile de
proiecţie a acesteia în operaţii.
5. Aprecierea faptului că statele europene sunt capabile să opereze împreună datorită
procedurilor NATO.
6. Atenţionarea asupra nepotrivirii capabilităţilor operative ale forţelor navale europene în
condiţiile utilizării portavioanelor şi a navelor amfibii mari.
7. Îngrijorarea asupra serioaselor deficienţe din transportul strategic european pe mare;

174
Vezi A Generic European Maritime Concept of Operations pe site-ul http://www.marina.difesa.it/csm/pagine/ documenti/Innenteil.pdf
175
Ibidem
48
 8. Aprecierea hotărârii anumitor state de a achiziţiona portavioane capabile să opereze
grupuri mixte şi numeroase de aeronave moderne.
9. Luarea în calcul a faptului că navele Forţelor Navale Europene Întrunite pot reprezenta o
forţă semnificativă prin fregatele şi distrugătoarele multirol deţinute, precum şi faptul că această
capabilitate este permanent îmbunătăţită.
10. Aprecierea formelor variate ale cooperării multinaţionale dintre nave şi infanteria marină
în Europa.” 176
Urmare a acestor aserţiuni, Comitetul face opt recomandări ţărilor membre ale Uniunii,
după cum urmează:
“1. Să se ia în considerare rolul şi importanţa mediului maritim european.
2. Să promoveze o structură politică de apărare bazată pe o componentă maritimă puternică
(uşor dislocabilă, mobilă, autonomă).
3. Să sprijine cooperarea navală europeană multinaţională (Iniţiativa Amfibie Europeană,
EUROMARFOR etc.) în scopul asigurării proiecţiei pe termen lung, într-o zonă de conflict, a unei
forţe de infanterie marină însemnate.
4. Să asigure resursele financiare pentru portavioanele şi navele amfibii de mari dimensiuni
necesare formării unei forţe maritime puternice.
5. Să sprijine cooperarea franco-britanică în domeniul construirii de portavioane;
6. Să intensifice eforturile de anulare a neajunsurilor din transportul maritim strategic şi
lupta împotriva minelor.
7. Să pledeze pentru susţinerea importanţei gărzii de coastă în cadrul membrilor Uniunii
Europene şi a altor state.
8. Să acţioneze în consecinţă pentru coordonarea şi îmbunătăţirea capabilităţilor industriei
europene constructoare de nave.” 177
În esenţă, cele zece aserţiuni şi cele opt recomandări pe care le-am enumerat se constituie
într-o reală proiecţie strategică în domeniul naval.
Documentul stabileşte şi misiunile strategice majore şi anume:
- protecţia costieră, ca element al protecţiei teritoriale;
- prevenirea crizelor, care se realizează prin supraveghere şi dislocare preventivă;
- protecţia/intervenţia;
- descurajarea.
În termeni generali, sarcinile forţelor navale constau în „controlul mărilor” şi „proiecţie a
forţei”.
Controlul mărilor se va realiza prin supremaţie aeriană şi navală, cu scopul de a asigura
libertatea de manevră în toate cele trei dimensiuni – submarină, de suprafaţă şi aeriană şi de a limita
libertatea de mişcare a inamicului în oricare dintre aceste trei medii.
Pentru menţinerea supremaţiei în toate cele trei dimensiuni, trebuie îndeplinite mai multe
sarcini, cum ar fi: “supravegherea şi culegerea de informaţii, protecţia şi escorta traficului maritim,
implementarea sancţiunilor sau menţinerea prezenţei zonale în scopul descurajării inamicului,
atacarea şi distrugerea elementelor navale inamice şi protecţia unităţilor implicate în operaţiuni
directe la sol.” 178
Proiecţia forţei, în viziunea acestui document, constă în proiecţia puterii şi proiecţia
forţelor, iar noi ne vom referi numai la proiecţia forţelor, deoarece proiecţia puterii este un subiect
des abordat şi bine cunoscut.
Proiecţia forţelor care, în viziunea Uniunii Europene, este “forma caracteristică de dislocare
a trupelor terestere prin transport maritim, acesta putând avea următoarele forme: sea lift – sau
dislocare maritimă, prin utilizarea mijloacelor civile, operational lift – sau dislocare operaţională,
prin aducerea forţelor cu nave până în punctul sigur de recepţie şi amphibious operations – operaţii

176
*** European defence – the role of naval power, European Union, Document A/1813, Recommendation No.722, Report submitted on behalf of
the Defence Committee by Mr Wilkinson, Chairman and Rapporteur, June 3, 2003
177
Ibidem
178
Ibidem
49
amfibii, care constau în utilizarea navelor specializate de transport şi a mijloacelor aeriene pentru
transportul şi sprijinul forţelor în zona costieră controlată de inamic.” 179
Referitor la capabilităţile de angajare şi proiecţie, documentul specifică faptul că forţele
navale sunt capabile să îndeplinească o gamă variată de sarcini cum ar fi: “asigurarea sprijinului
umanitar, intervenţia în cadrul dezastrelor naturale, misiuni de căutare şi salvare, evacuarea
noncombatanţilor, supravegherea şi culegerea de informaţii, poliţie maritimă, impunerea
sancţiunilor, protecţia rutelor maritime, proiecţia puterii, proiecţia forţei, debarcarea trupelor
terestre (operaţiuni amfibii), protecţia trupelor terestre (utilizând rachetele şi avioanele de la bord),
sprijinul medical şi logistic, facilităţile de comandă şi control a operaţiilor trupelor de la ţărm
(asigură posturi de comandă şi sisteme de comunicaţii), operaţii de luptă împotriva minelor,
transportul trupelor (pe mare, cu elicopterele sau ambarcaţiunile rapide pe pernă de aer).” 180
O atenţie deosebită în evaluarea forţelor şi misiunilor se acordă submarinului ca armă ce
poate fi folosită atât în timp de pace, cât şi în perioada preconflict, pentru supraveghere şi colectare
de informaţii, dar mai ales în perioada de conflict, când “efectul descurajant al prezenţei ameninţării
submarine în zonă este un factor determinant pentru limitarea posibilităţilor de desfăşurare a
trupelor inamice.” 181
Documentul la care facem referinţă nu este o emanaţie de moment a Uniunii Europene. El
este o urmare firească a Summit-ului de la Helsinki din decembrie 1989 (unde s-a insistat asupra
rezolvării problemei privitoare la dezvoltarea unei capacităţi autonome de luare a deciziilor şi, acolo
unde NATO nu este implicat deloc şi de lansarea operaţiilor militare sub conducerea Uniunii
Europene în cazul crizelor internaţionale şi unde s-a şi hotărât ca Uniunea Europeană să îşi asigure
şi capabilităţile corespunzătoare), precum şi o urmare a Declaraţiei Petersberg şi a Summit-ului
franco – britanic St.Malo.
O serie de proiecte de cooperare navală, bilaterală sau multinaţională au fost stabilite ca
urmare a acestor întâlniri, cele mai importante fiind: EUROMARFOR, Forţa Navală Franco –
Germană, cooperarea forţelor navale olandezo – belgiene şi Iniţiativa Amfibie Europeană (constând
în forţa amfibie Anglia – Olanda şi forţa amfibie spaniolo – italiană – SIAF).
EUROMARFOR este o forţă navală cu caracter nepermanent organizată de Franţa, Italia,
Portugalia şi Spania, începând cu 15 mai 1995, fiind activabilă la nevoie. Lista forţelor puse la
dispoziţie include un portavion (în principiu asigurat de către naţiunea conducătoare a
EUROMARFOR), o forţă amfibie, submarine şi fregate de escortă, avioane de patrulare navală şi
vânătoare de mine. EUROMARFOR deja a participat la acţiuni reale, cum ar fi “Coeherent
Behaviour” – supraveghere a traficului ilegal de droguri şi de monitorizare a terorismului sau
operaţiunea “Resolute Behaviour" – parte a operaţiunii “Enduring Freedom” în războiul contra
terorismului din Marea Arabiei şi Cornul Africii.182
Ca o concluzie, forţa navală europeană, deşi destul de nestructurată, funcţionează, are o
doctrină proprie şi, prin rezolvarea deficitului în ceea ce priveşte portavioanele (care revin ca
sarcină Angliei, Franţei şi Italiei, cu termen anul 2015) şi transportul strategic, poate să fie
denumită, pe bună dreptate, Forţa Navală Întrunită Europenă.
Trebuie arătat, totuşi, că, deşi Uniunea Europeană are o doctrină navală, sau mai bine zis, o
doctrină navală ad-hoc, este clar că este necesară o abordare mai profundă a problemei şi trebuie
stabilit setul de documente necesare funcţionării acestei forţe, iar din acest set de documente, în
ordine, după politica navală a Uniunii, doctrina navală este de extremă importanţă. Şi va fi greu de
elaborat, deoarece trebuie să răspundă intereselor tuturor statelor membre, dar şi să ţină cont de
existenţa NATO.

b) Doctrina navală a Indiei sau doctrina pentru un ocean

Forţele Navale Indiene au revizuit mai vechea lor concepţie defensivă centrată pe apărarea
costieră, optând pentru o nouă doctrină care se regăseşte într-o strategie agresiv – competitivă şi

179
Ibidem
180
Ibidem
181
Ibidem
182
Ibidem
50
care ţinteşte spre dezvoltarea unei “forţe nucleare de descurajare minimă şi credibilă”183, urmărind
pregătirea pentru un război de litoral şi dominarea regiunii Oceanului Indian.
Noua Doctrină Maritimă Indiană a fost lansată în luna aprilie 2004 de către cel de-al 19-lea
şef al Statului Major Naval, amiralul Madhvendra Singh, cu prilejul Conferinţei Comandanţilor din
Comandamentul Naval de Est, ţinută la cartierul acestuia din Visakhapatnam şi are ca orizont anul
2020, iar unele prevederi vizează chiar orizontul anului 2030.184 Amiralul Singh nu a folosit
niciodată termenul de “doctrină“, preferând să o numească “Carte Navală de Referinţă”, iar
conţinutul ei integral nu a fost făcut public, aşa cum se întâmplă cu majoritatea documentelor de
acest gen, dându-se publicităţii o versiune “ajustată”. Amiralul Singh o numeşte aşa, deoarece,
practic, nu se doreşte a fi o declaraţie politică, dar specialiştii în domeniu consideră că, prin natura
ei, ea este totuşi foarte politică.185
Noua doctrină, în fapt, a obligat Forţele Navale Indiene să recunoască şi să accepte
responsabilităţile ce-i revin în direcţia dezvoltării unei “descurajări nucleare minime” şi să
construiească “un înveliş” puternic pentru aceasta, astfel încât să se poată dobândi, cu ajutorul
submarinelor, ceea ce se numeşte “capabilitate strategică non-provocativă”.186
Această doctrină este considerată ca fiind prima doctrină navală reală a Indiei şi este
considerată binevenită din două motive:
- unul, deoarece reflectă decizie în stabilirea securităţii, depăşind inhibiţiile trecutului, fapt
ce va permite stabilirea unui nou set de principii care vor dirija viitoarea dezvoltare a Forţelor
Navale şi,
- al doilea, deoarece reflectă angajamentul profesional, în sensul că Forţele Navale trebuie să
evolueze în spirtul viziunii conform căreia trebuie să fie în măsură să realizeze dezideratul ca India
să devină o “putere majoră”.187
De altfel, India, în ultimii 15 ani, a căpătat greutate în sistemul economic internaţional şi se
bucură de relaţii în domeniul producţiei cu alte puteri majore şi forţelor sale navale li se deschid noi
oportunităţi în Oceanul Indian şi, mai departe, în Oceanul Planetar.188
Politica externă a Indiei, după cum arată unii autori, va trebui “să fie, fără niciun dubiu, una
care va proteja şi promova interesele sale naţionale şi maritime.”189
Faptul că India se situează printre primele zece forţe navale majore ale lumii, impune ca
forţele sale navale să-şi definească propriile obiective credibile, dar trebuie să se aibă în vedere
faptul că Forţele Navale Indiene sunt, în diferite proporţii, un produs al originii în modelul naval
britanic, al cooperării cu marina sovietică şi, ulterior, a Federaţiei Ruse, iar mai recent al adoptării
ca model a US Navy.
Noua doctrină caută să echilibreze, pe de-o parte, cerinţele apărării intereselor în zonele
costiere şi, pe de altă parte, proiecţia puterii, iar Forţele Navale trebuie, în afară de apărarea
intereselor din imediata vecinătate, să opereze la distanţe mari faţă de coastele sale.190
Declarat, scopul principal al Forţelor Navale Indiene este de a contribui în mod pozitiv la
realizarea intereselor colective din zonă, ca de altfel şi în întreaga lume, aceste interese constând în:
protecţia căilor maritime de transport, prevenirea pirateriei şi participarea la operaţiuni de menţinere
a păcii. Se accentuează faptul că promovarea “binelui colectiv” în loc de “proiecţia puterii” a
devenit principala temă a noii Doctrine Navale a Indiei, deoarece concepţia de proiecţie a puterii, în
trecut, a fost asociată cu sloganul că Oceanul Indian aparţine Forţelor Navale Indiene.
Întotdeauna, strategiile şi doctrinele au menirea să ascundă cât mai subtil adevăratele opţiuni
şi India ştie acest lucru. Adevărul este că, în continuare, India şi-a propus ca obiective pe termen
lung următoarele:
183
Rahul Bedi, A new doctrine for the Navy, Frontline, India’s National Magazine for the publisher of The HINDU, vol.21 – issue 14, Jul. 03-16,
2004
184
Admiral Madhvendra Singh (Retd), The Indian Navy in 2020, Security Research Review, volume 2, issue 2, New Delhi, July 2005
185
Reshmi Kazi, India’s Naval Aspirations, Peace & Conflict bulletin, vol.7, No.9, Institute of Peace & Conflict studies, New Delhi, September
2004, p. 4 - 6
186
Rahul Bedi, op.cit.
187
C. Raja Mojan, India’s new naval doctrine, The Hindu, 29.04.2004
188
Ibidem
189
Admiral O.C. Dawson, Changes & The Navy – Role & Responsibilities, Naval Dispatch, New Delhi, December 2005, p.2
190
C. Raja Mojan, op.cit.
51
 - gestionarea permanentă a pericolului pe care îl reprezintă (pentru ea), în zonă, China şi
Pakistanul;
- reducerea tensiunilor în domeniul naval cu China şi Pakistanul, tensiuni care, în fond, au
rădăcini în vechi dispute terestre, fapt ce va permite Indiei să-şi dezvolte o flotă la nivel mondial;
- Forţelor Navale le va reveni rolul major în transformarea Indiei dintr-o ţară cu deficit de
securitate, într-o ţară furnizoare de securitate în zonă;
- Forţele Navale au îndatorirea de proiecţie a forţei, prin care “să îmbogăţesacă şi să
multiplice prin sustenabilitate” 191 prezenţa în zonele legitime de interes care se întind de la Golful
Persic la strâmtoarea Malacca.
Pentru realizarea acestor deziderate, Forţele Navale ale Indiei trebuie să aibă “o viitoare
strategie navală complexă”192 şi să fie în măsură să prezinte următoarele caracteristici:
- să fie capabilă să acţioneze în ocean până la limitele ariei de interes a Indiei;
- să aibă, efectiv, o capabilitate tridimensională (în fapt, orice forţă navală acţionând şi în
ce-a de-a patra dimensiune – adâncurile mării);
- să posede flexibilitate, pentru a putea acoperi întreg spectrul de misiuni.193
De asemenea, un document extrem de important, publicat în mai 2006, sub semnătura
amiralului Arun Prakash, propune câteva principii esenţiale care să călăuzească viitorul Forţelor
Navale ale Indiei:
- Salvgardarea intereselor naţionale;
- Capabilitate deplină de acţiune în toată gama de conflicte;
- Asigurarea cadrului conceptual necesar;
- Managementul schimbării;
- Cooperarea maritimă;
- Dezvoltarea esurselor umane;
- Asigurarea materialelor şi logisticilor;
- Asigurarea unui nivel de trai adecvat în comunitatea
194
navală
Anual, Statul Major al Forţelor Navale ale Indiei, printr-un document cu titlu sugestiv, face
o trecere în revistă a activităţii sale, ultimul capitol fiind rezervat concluziilor finale şi stabilirii
obiectivelor strategice pentru viitor.195
Din toate cele prezentate, este evident faptul că, în fapt, India doreşte să devină o putere
maritimă zonală şi concepţia de dotare a Forţelor Navale este un argument în plus pentru susţinerea
acestei afirmaţii.
Recenta doctrină relevă în mod clar accentul care se pune pe dezvoltarea submarinelor (atât
clasice, cât şi nucleare), fapt ce se înscrie în ceea ce strategii indieni numesc “capabilitate nucleară
pentru o lovitură represivă secundară”.
Construcţia de submarine nucleare este indigenă şi primul submarin nuclear aparţinând aşa-
zisei categorii de “nave cu tehnologie avansată” va deveni operativ în curând. În fapt, acest
submarin este o versiune a submarinului nuclear rusesc purtător de rachete de croazieră, clasa
Charlie. O altă versiune, în studiu, este de construcţie a unor submarine care pot deriva din alte
modele ruseşti, clasa Oscar Antey sau Yasen/Graney - Severodinsk.196
La toate acestea se adaugă şi orientarea spre achiziţia şi construcţia de portavioane care să se
adauge la singurul portavion existent – Viraat. Astfel, s-a optat pentru cumpărarea unui portavion
rusesc din clasa Kiev (Admiral Gorshkov) şi a 16 MiG 29K, iar pe data de 11 aprilie 2004,
cabinetul Comitetului de Securitate a aprobat contractarea a trei portavioane care să fie construite în
şantierul Conchin, pe baza unui design dezvoltat de către compania franceză Direction des

191
Rahul Bedi, op. cit.,pag.8
192
Admiral O.C. Dawson, op.cit., p.6
193
Ibidem
194
Arun Prakrash, The Indian Navy’s Vision Document, Directorate of Strategy, Concepts and Transformation Integrated Headquarters of the
Ministry of Defense (Navy), New Delhi, May 2006
195
vezi bilanţurile pentru anul 2003(Indian Navy – Tacking to the Blue Waters), anul 2004 (Indian Navy – Excelence in Three Dimensions) şi 2005 (
Indian Navy – Reaching Out to Maritime Neighbours)
196
Rahul Bedi, op. cit.,pag.8
52
Constructions Naval şi care, ulterior, a fost modificat de către National Design Organization, pentru
a se respecta cerinţele de la faţa locului.
Concepţia de folosire a celor trei noi portavioane este următoarea:
- în serviciu: unul pe coasta de est şi unul pe coasta de vest;
- în rezervă (reparaţii, instruire etc.) al treilea portavion.
La tot ce am prezentat, se adaugă negocierile cu Federaţia Rusă, SUA şi Franţa pentru
achiziţionarea sau producerea în India a unor avioane (Tu 22M – bombardier strategic, Il – 38, P3C
Orion), nave de suprafaţă (fregata clasa Talwar), submarine (clasa Scorpene) şi rachete (BrahMos).
Toate aceste proiecte costă enorm (numai construcţia a şase submarine proiect francez –
clasa Scorpene care vor deveni operaţionale între 2010 şi 2015, costă în jur de 2,5 miliarde $) şi la
aceasta se adaugă şi ambiţia exprimată de către noul şef al Statului Major al Forţelor Navale care
doreşte să creeze o interconectare a tuturor componentelor printr-o reţea prin satelit.197
Toate acestea reflectă faptul că India este puternic lansată în cursa pentru a ocupa un loc de
frunte în ierarhia puterilor navale ale lumii, în ciuda doctrinei sale navale care se vrea defensivă şi
că, cel puţin în Oceanul Indian, vom avea un actor cu pretenţii puternice.

2.2.3. Doctrinele navale anglo-saxone – între tradiţie şi perspectivă

a) Doctrina maritimă a Marii Britanii sau esenţa experienţei unei marine cu
tradiţie

Evenimentele din 11 septembrie 2001 şi-au pus amprenta şi asupra politicii de apărare a
Marii Britanii, fiind reevaluate şi completate o serie de documente importante privind politica de
apărare a regatului.
Fundamentul pentru programele, planurile şi politica de apărare este reprezentat de către
„Analiza Politicii Strategice de Apărare” care specifică direcţiile în care armata britanică a secolului
XXI trebuie modelată şi modernizată198, iar Consiliul pentru Managementul Apărării stabileşte, prin
„Ghidul Strategic pentru Apărare” (Defence Strategic Guidance), modul de acţiune pentru
realizarea acestora pentru următorii 15 ani.
Ca urmare a acestor documente, Marina Regală Britanică a elaborat „Planul Strategic
Naval” (Naval Strategic Plan) care are ca motto “O marină la nivel mondial, gata să lupte şi să
învingă” (A World Class Navy, Ready to Fight and Win) şi care, aşa cum arăta Primul Lord al
Amiralităţii, amiralul sir Alan West, în cuvântul introductiv, este “documentul care să stea la baza
procesului de planificare şi reprezintă coordonatele de viitor pentru Marina Regală Britanică.”199
În acest document sunt stabilite cele şase elemente de bază în dezvoltarea Marinei Regale
pentru următorii 15 ani şi anume: resursa umană, dotarea tehnică, susţinerea logistică, instruirea
colectivă, structura forţelor, conceptele şi doctrinele.
Documentul de bază în ceea ce priveşte doctrina navală a Marii Britanii este, prin tradiţie,
„Doctrina Maritimă Britanică” (British Maritime Doctrine) – BR 1806200, principiile conţinute în
aceasta reprezentând o legătură la nivel strategic între politică şi doctrină, deoarece nu este necesar
ca schimbările politice să aibă urmări imediate asupra doctrinei.
„Doctrina Maritimă Britanică” (British Maritime Doctrine) – BR 1806 (Fig.5) a fost
elaborată în anul 1995, iar în anul 2004 a ajuns la cea de-a treia ediţie, principalele modificări
constând în includerea unui nou capitol care a fost generat de atacul terorist de la 11 septembrie
2001 din SUA.
Capitolul unu al acestei doctrine abordează termenul de „doctrină” şi plasează doctrina
maritimă într-un context general, arătându-se că existenţa unei doctrine în marina britanică se

197
Vijay Sakhuja, Change but Continuity: The Indian Navy Marches, Peace & Conflict bulletin, vol.7, No.9, Institute of Peace & Conflict Studies,
New Delhi, September 2004, p. 3 – 4
198
*** Strategic Defense Review, House of Common Library, Research Paper 98/91, London, 15 October 1998
199
*** Naval Strategic Plan, Royal Navy, London, 2003, p.3
200
în lucrare vom folosi, de regulă, termenul de „doctrină navală” care, în opinia noastră este cel mai corect, dar şi de „doctrină maritimă” (care are
acelaşi sens) folosit în multe lucrări de specialitate, pentru a păstra forma exactă din documentele prezentate
53
regăseşte în urmă cu peste 300 de ani, când a apărut ediţia originală a „Instrucţiunilor de luptă” (The
Fighting Instructions), mai precis în anul 1672.
Un alt moment a fost cel când sir Julian Corbett a elaborat celebra sa carte „Some Principles
of Maritime Strategy” dar, dacă se face referire strict la termenul de doctrină, prima publicaţie în
acest sens a fost BR 1806 care, sub denumirea actuală, British Maritime Doctrine BR 1806, a apărut
în trei ediţii (1995, 1999 şi 2003).
Doctrina este un produs al Maritime Warfare Center, sub auspiciile Naval Staff din cadrul
Ministerului Apărării şi este un cadru de principii, practici şi proceduri, a căror înţelegere reprezintă
bazele acţiunii practice.201 Ea acoperă, în principal, nivelul strategic (şi prin extensie şi pe cel
operativ) al planificării militare atât în timp de pace, cât şi în caz de conflict.
La nivelul militar strategic, în Marea Britanie există patru doctrine (British Defence
Doctrine, British Maritime Doctrine - BR 1806, ADP Land Ops şi AP 3000-British Air Power
Doctrine) care sunt urmate de diverse documente la nivel operativ, cum este cazul The Fighting
Instructions care, în cadrul Royal Navy, se situează pe palierul imediat următor după BR 1806.
În British Defence Doctrine sunt stabilite patru niveluri de decizie: mare strategie, strategic,
operativ şi tactic, iar BR 1806 este situată la nivel strategic.
Tot în capitolul unu se face referire şi la influenţa legilor asupra operaţiilor maritime,
insistîndu-se pe importanţa Regulilor de Angajare (ROE) precum şi pe Principiile Războiului care
sunt considerate următoarele:
- Selecţia şi menţinerea principiului;
- Menţinerea moralului;
- Acţiunea ofensivă;
- Securitatea;
- Surpriza;
- Concentrarea forţei;
- Economia efortului;
- Flexibilitatea;
- Cooperarea;
- Sustenabilitatea.
Capitolul doi tratează problema mediului maritim şi natura puterii navale, arătându-se că
„mediul maritim este principalul factor în influenţarea naturii şi atributelor puterii navale”.202
Spaţiul maritim strategic este abordat în contextul dimensiunilor sale economice, politice,
legale, militare, ştiinţifico-tehnologice, fizice, socio-culturale şi ne vom opri puţin asupra modului
cum este reflectată în doctrină dimensiunea militară care este dată de prezenţa forţelor navale a
peste 150 de ţări (cu dimensiuni de la nivel de mare putere navală până la a avea un număr
neînsemnat de nave cu armament şi tehnică rudimentară la bord).203
O altă abordare este cea a spaţiului maritim de luptă multidimensional, arătându-se că
oceanul oferă un spaţiu tridimensional, la care se adugă şi spaţiile acoperite de senzori care oferă
informaţii continue asupra întregului teatru de operaţii, fapt ce face ca să se asigure o capacitate
sporită de luptă a forţelor navale.
Foarte interesant, tot în capitolul doi, se definesc atributele forţelor navale şi anume: accesul,
mobilitatea, versatilitatea, flexibilitatea în răspuns, adaptabilitatea, atributul multinaţional şi întrunit,
aprovizionare promptă, refacere promptă a capacităţii de luptă, capacitate de transport a forţelor,
stabilitate.204
Capitolul trei se referă la principiile care guvernează folosirea puterii maritime şi aici se
observă o manieră de abordare similară cu cea a conceptului strategic american „Sea Power 21”.
Aceste principii sunt:
- controlul mării - cu scopul principal de a se asigura libertatea de navigaţie;
- interdicţia maritimă;
- dominaţia spaţiului de luptă;
201
British Maritime Doctrine, BR 1806, third edition, London: TSO 2004, p. 4
202
Ibidem, p. 17
203
Ibidem, p. 22
204
Ibidem, pp. 30-32
54
 - acoperirea;
- flota în devenire - care se adoptă de către naţiunile care nu au superioritatea maritimă şi
care, practic ameninţă cu o eventulă intervenţie care practic nu va avea loc;
- proiectarea puterii navale;
- manevra navală.
Capitolul patru tratează problematica domeniilor de aplicare ale puterii navale atât în
domeniul militar, cât şi în cel civil, dar şi în domeniul luptei, cât şi în domenii non-militare, cum ar
fi asistenţa umanitară, asistenţa militară a autorităţilor civile, ajutorul militar al puterii civile,
asistenţa militară pentru departamentele guvernului sau asistenţa militară pentru comunităţile
civile.205
O serie de noi domenii, care sunt de dată mai recentă, se regăsesc tot în capitolul patru:
operaţiile de combatere a pirateriei, de interzicere a traficului de droguri, de interceptare a
imigranţilor ilegali, de combatere a contrabandei şi chiar contra insurgenţei, când este cazul. De
asemenea, sunt date o serie de definiţii destul de interesante, dintre care cităm pe cea a „protecţiei
forţei” care este definită ca fiind „totalitatea măsurilor şi mijloacelor destinate pentru a reduce la
minimum vulnerabilitatea în faţa pericolelor a personalului, facilităţilor, echipamentelor şi
operaţiilor, în toate situaţiile, pentru a se asigura libertatea de acţiune şi capacitatea operaţională
deplină a forţei”.206
Capitolul cinci este dedicat activităţii de logistică şi suport naval, unde principalul scop este
considerat asigurarea, aprovizionarea, susţinerea şi refacerea forţelor astfel încât să permită
menţinerea capacităţii combative şi să permită comenzii operaţionale să disloce forţele la timpul şi
locul hotărât.207
Foarte succint este tratată logistica la nivel strategic, cea la nivel operativ şi cea
multinaţională, dar se insistă, ca şi în capitolele anterioare, pe enumerarea şi definirea principiilor.
În domeniul logistic sunt enumerate următoarele principii: economia, flexibilitatea,
simplitatea şi cooperarea şi este prezentată o foarte interesantă schemă a logisticilor navale la nivel
operativ.
Al şaselea capitol este extrem de interesant prin faptul că abordează problema comenzii şi
controlului în domeniul maritim, debutând chiar cu definirea acestor noţiuni. Definiţiile sunt extrem
de simple şi clare:
- comanda este autoritatea încredinţată unui individ pentru a conduce, coordona şi controla
forţele militare;
- controlul este procesul de actualitate, prin care comandantul organizează, conduce şi
coordonează activitatea forţelor care îi sunt alocate.208
Acest capitol abordează şi organizarea la nivel strategic, operativ şi tactic, definind funcţiile
şi lanţul de comandă, precum şi nivelurile de competenţă.
Capitolul şapte se referă la planificarea şi conducerea unei campanii sau a unei operaţii,
făcându-se trimitere la publicaţia de profil, respectiv JWP 5-00 Joint Operations Planning.
Problemele de nivel strategic sunt considerate ca obiective politice şi este detaliat modul de
planificare a acestor obiective, precum şi instituţiile sau persoanele responsabile.
Importante sunt conceptele artei operative care, ca şi alte abordări, beneficiază de definiţii
simple şi clare. Acestea sunt: centrul de gravitate, punctele decisive şi punctele culminante, iar
pentru exemplificarea conciziei tipic englezeşti vom reproduce definiţia centrului de greutate:
„centrul de greutate reprezintă acele caracteristici, capabilităţi sau locaţii, din care orice naţiune,
alianţă, forţă militară sau altă grupare îşi obţine liberatatea de acţiune, puterea fizică sau dorinţa de a
lupta”.209
Procesul de planificare este abordat în mod detaliat, în mare măsură coincizând cu
conţinutul documentelor NATO din domeniul planificării.

205
Ibidem, pp. 62-63
206
Ibidem, p. 70
207
Ibidem, p. 93
208
Ibidem, p. 105
209
Ibidem, p. 133
55
 Ce este important pe tot parcursul documentului este faptul că toate afirmaţiile sunt
exemplificate cu situaţii care s-au consumat în cadrul unor operaţii sau activităţi din istoria mai
îndepărtată sau mai recentă a Royal Navy.
Capitolul opt abordează problematica puterii navale combative (de luptă) şi a capabilităţii
operaţionale şi aici ni se pare extrem de practică abordarea şi definirea noţiunilor şi un exemplu
elocvent este cel al definirii puterii combative care nu se regăseşte în alte doctrine maritime. Deci,
puterea combativă este „abilitatea forţelor armate de a lupta şi de a obţine succesul în operaţii”.210
Ce poate fi mai simplu? Aceată definiţie ar putea servi drept exemplu pentru multele noastre
documente în care abundă definiţiile lungi, greoaie, filosofice şi alambicate, care până la urmă
îngroapă esenţa ideii, lăsând loc literaturii.
Puterea combativă este concepută ca o combinaţie de trei componente principale,
(componenta conceptuală, componenta fizică şi componenta morală) care la rândul lor sunt
compuse din alte elemente, realizându-se un tot unitar care, aşa cum am arătat mai sus, este uşor de
definit.
Misiunile şi destinaţia componentelor Royal Navy sunt prezentate tot în acest capitol şi, ce
este mai important, se face şi referire la nivelul de folosinţă al acestor componente. De exemplu, în
cazul submarinelor nucleare purtătoare de rachete balistice cu încărcătură nucleară se arată că
acestea sunt destinate pentru nivelul strategic şi sub-strategic.
Capitolul nouă şi ultimul se referă la viitoarele concepte şi operaţii maritime constituindu-se
într-o veritabilă proiecţie a viitorului Royal Navy.
Interesant este orizontul de proiecţie, care se situează în zona anului 2020 şi în care se
configurează conceptul de Forţă Maritimă Versatilă, concept care accentuează capacitatea
combativă şi proiecţia forţei.
British Maritime Doctrine este completată de conceptul strategic – numit şi viziune
strategică - pe termen lung (anul 2020) al Amiralităţii Britanice, concept ce se regăseşte în
documentul intitulat „The Future Navy”, în care elementele centrale sunt conceptul amintit, Forţă
Maritimă Versatilă (Versatile Maritime Force) şi Concepţia Operaţiilor Maritime Viitoare (Future
Maritime Operational Concept).
Practic, British Maritime Doctrine se înscrie în linia doctrinelor anglo-saxone şi se aseamănă
foarte mult cu conceptul strategic american „Sea Power 21”, în sensul că are nuanţe de eseu şi de
personalizare a ideilor, doctrina fiind publicată sub semnătura Primului Lord al Amiralităţii şi Şef al
Statului Major Naval, la fel cum conceptul strategic american este publicat sub semnătura Şefului
Operaţiilor Navale.

b) Doctrina maritimă a Australiei sau doctrina statului continent

Toată activitatea legată de fundamentarea teoretică în marina australiană este desfăşurată de
către Sea Power Center – Australia (SPC-A) care, iniţial, s-a numit Maritime Studies Program, fiind
înfiinţat cu scopul de a desfăşura activităţi care să promoveze studiul, dezbaterile şi conştientizarea
problematicilor maritime şi strategiei în cadrul Marinei Regale Australiene, a sistemului de apărare
şi, in extenso, al comunităţilor civile. Scopurile Sea Power Center – Australia sunt:
- să promoveze înţelegerea a ceea ce este puterea navală şi implicaţiile acesteia pentru
securitatea intereselor naţionale ale Australiei;
- să coordoneze dezvoltarea doctrinei Marinei Regale Australiene şi facilitarea încorporării
acesteia în doctrina întrunită a Forţelor de Apărare ale Australiei;
- să contribuie la angajarea pe plan regional;
- în interiorul sistemului mai mare care este Apărarea Naţională, să contribuie la dezvoltarea
conceptelor strategice navale, la nivelul strategic şi operaţional al doctrinei şi să faciliteze luarea
unor decizii bine documentate de către structurile forţei;
- să menţină, să dezvolte, să păstreze şi să promoveze tradiţia Marinei Regale Australiene.211

210
Ibidem, p. 169
211
Gregory P. Gilbert and Robert J. Davitt (ed.), Australian Maritime Issues 2005: SPC-A Annual, Papers in Australian Maritime Affairs No.16, Sea
Power Centre - Australia, Department of Defence, Canberra, December 2005, p. iv
56
 Doctrina Maritimă a Australiei (Fig.6) a fost prezentată pe data de 5 octombrie 2000 de către
şeful de atunci al Marinei Regale Australiene, viceamiralul David Shackleton şi scopul său principal
este de a prezenta concepţia Marinei Regale Australiene referitoare la pregătirea şi modul de acţiune
în timp de pace sau conflict.
Ea reprezintă punctul culminant al efortului doctrinar al Marinei Regale Australiene şi stă la
baza tuturor celorlalte documente ale acesteia.
Chiar de la început, în capitolul intitulat “The Purposes of Maritime Doctrine”, ni se oferă o
excelentă definiţie a doctrinei maritime: “Doctrina maritimă cuprinde principiile prin care forţele
maritime îşi dirijează acţiunile în sprijinul obiectivelor naţionale”212, definiţie simplă şi clară, cu
valabilitate pentru orice stat cu pretenţii în domeniul naval.
Acest prim capitol este dedicat înţelegerii termenului de “doctrină maritimă”, abordând
probleme foarte interesante, cum este cea a nivelurilor doctrinelor, unde niciodată nu se poate face
delimitarea clară între un nivel şi altul, influenţa reciprocă fiind evidentă. Astfel, sunt enumerate
doctrina de bază, doctrina filosofică, doctrina aplicată şi doctrina procedurală, primele două, care
sunt numite şi doctrine de nivel superior, fiind legate de nivelul strategic, iar ultimele două, de
nivelurile operativ şi tactic.213
Doctrina Maritimă este plasată la nivelul filosofic, ea situându-se imediat după Doctrina
Militară Strategică a Australiei, intitulată „Foundations of Australian Military Doctrine” - (ADDP-
D), care este plasată la nivelul de bază, fiind redactată sub autoritatea Şefului Forţelor de Apărare
ale Australiei. 214
Capitolul doi, “The Maritime Environment” (Mediul Maritim), face aprecieri foarte
interesante asupra flexibilităţii operaţionale, care poate fi dezvoltată prin instruire şi doctrină, dar şi
afirmaţii de maximă importanţă strategică, cum ar fi că ”zona de interes strategic a Australiei este
vastă” sau ”Australia este foarte mare şi foarte greu de apărat dar, de asemenea, şi greu de atacat.”215
Capitolul trei (Armed Conflict – Conflictul Armat) abordează problematica referitoare la
conflictul armat, definind elemente ca: adversar, pericol, fricţiune, incertitudine, spectrul
conflictului, niveluri de comandă, principiile războiului. Aceste abordări, ale elementelor
menţionate, nu aduc elemente noi faţă de abordările similare din literatura de specialitate, cu
excepţia abordării elementului “niveluri de comandă“, unde divizează nivelul strategic şi defineşte
“nivelul naţional strategic” ca fiind cel ce se ocupă cu organizarea şi direcţionarea statului naţiune
ca întreg, pentru ajungerea conflictului în starea finală dorită, iar “nivelul militar strategic” ca cel ce
se ocupă de direcţionarea şi planificarea militară generală a conflictului către starea finală, cu
reflectarea legăturilor către interfaţa politico-militară şi nivelul operaţional.216
Capitolul patru, referitor la politica strategică (strategic policy) abordează problematica
securităţii naţionale, a mediului strategic al Australiei, a intereselor strategice perpetue, a
caracteristicilor strategice şi problematica locului şi specificităţii forţelor navale în strategia militară
australiană. Foarte interesantă este prezentarea corelaţiei dintre interesele naţionale, obiectivele
naţionale şi puterea naţională, subliniindu-se că, pentru promovarea şi protejarea intereselor
naţionale, guvernul urmăreşte atingerea unui set de obiective naţionale – unele explicite, iar altele
implicite - puterea naţională fiind tocmai capacitatea naţiunii de a atinge aceste obiective, iar
elementele sale includ totalitatea capacităţilor naţiunii de acţiune şi reacţiune.217
De asemenea, este interesant faptul că Australia are stabilite câteva importante interese
strategice perpetue, cum ar fi evitarea competiţiei strategice destabilizatoare în curs de dezvoltare
dintre Statele Unite, China şi Japonia, pe măsură ce relaţiile de putere între cele trei state evoluează

212
*** Australian Maritime Doctrine (RAN Doctrine 1), Defence Publishing Service, Department of Defence, Canberra, act 2600, first edition, 2000,
p.5
213
Ibidem, p.7
214
*** The Navy Contribution to Australian Maritime Operations (RAN Doctrine 2) , Defence Publishing Service, Department of Defence, Canberra,
act 2600, first edition, June 2005, p. 1
215
*** Australian Maritime Doctrine (RAN Doctrine 1), Defence Publishing Service, Department of Defence, Canberra, act 2600, first edition, 2000,
p.11
216
Ibidem p. 20
217
Ibidem, p. 29
57
şi se schimbă sau, un alt interes, care se referă la prevenirea apariţiei în regiunea Asia-Pacific a unei
puteri dominante sau a unui grup de puteri ale căror interese strategice sunt ostile celor Australiei.218
Practic, începând cu capitolul cinci, se intră cu adevărat în problemele de doctrină şi
strategie navală, detaliindu-se problematica referitoare la supremaţia maritimă, controlul mării,
interdicţia maritimă, forţa inferioară în acţiune etc., subliniindu-se faptul că, pentru Marina Regală
Australiană, controlul mării, interdicţia maritimă şi proiecţia puterii sunt principalele misiuni ale
forţelor navale.
Se insistă foarte mult pe controlul maritim, arătându-se că obiectivul strategic al Forţelor
Navale Australiene pe timpul unui conflict este controlul mării, libertatea de a se folosi de mare şi
interzicerea folosirii ei de către adversar, dar nu trebuie ignorat faptul că operaţiunea de control a
mării diminuează riscul, dar nu îl elimină.219
Conceptele operaţionale navale sunt tratate în capitolul şase, referindu-se la: relaţia dintre
puterea terestră, aeriană şi maritimă; caracteristicile puterii navale; limitările puterii navale;
manevra în mediul naval; erodarea în mediul marin.
Dintre acestea, analiza puterii navale este cea mai detaliată, caracteristicile acesteia fiind
abordate sistematic şi realist, deoarece imediat se trece la analiza limitărilor puterii navale.
Principalele caracteristici ale puterii navale, în viziunea Doctrinei Maritime a Australiei sunt:
mobilitatea în masă, disponibilitatea, accesul, flexibilitatea, autonomia, adaptabilitatea, echilibrul şi
persistenţa, fiabilitatea, iar limitările acesteia sunt: perenitatea, indirectivitatea şi viteza.220
Capitolul şapte al Doctrinei Maritime a Australiei este rezervat operaţiilor maritime şi
considerăm că este unul dintre elementele cheie ale acestei doctrine deoarece aici sunt prezentate şi
analizate următoarele probleme: anvergura operaţiilor maritime, ducerea operaţiilor de luptă
maritime, ducerea operaţiilor de pe mare către uscat, diplomaţia navală, operaţii de poliţie maritimă
şi aspecte pozitive ale puterii navale.
Prezentarea şi analiza acestui capitol presupune destul de mult spaţiu, datorită importanţei
problematicilor abordate şi, de aceea, vom prezenta numai ceea ce în această doctrină este numit
“triunghiul concepţiei de folosire a mării” (Fig.7), concept care are trei componente principale:
- diplomatică, cuprinzând, alături de coerciţie, misiuni “benefice”, cum ar fi: asistenţă pentru
populaţia civilă, căutare şi salvare, asistenţă pentru navele aliate şi prietene, participarea la
lichidarea urmărilor unor dezastre, asistenţă şi protecţie în caz de evacuare;
- de impunere a legii şi ordinii, cu scopul de a desfăşura următoarele misiuni: managementul
resurselor şi al mediului, construcţia păcii, protecţia mediului şi a resurselor, operaţii de carantină,
prevenirea imigraţiei ilegale, menţinerea păcii, sprijinirea puterii civile, interzicerea traficului de
droguri, operaţiuni de combatere a pirateriei şi de impunere a păcii, şi
- militară: operaţii de luptă pe mare - obţinerea informaţiilor şi supraveghere, acoperire,
operaţii împotriva transporturilor pe mare, lovitura navală, determinarea cursului acţiunilor
inamicului prin diversiune, operaţii de interdicţie, siguranţa convoaielor, operaţii ale forţelor
avansate şi operaţii de luptă dinspre mare – mobilitate maritimă, lovituri împotriva uscatului,
operaţii amfibii, sprijinul operaţiilor forţelor terestre.221
Factorul cel mai important şi care constituie elementul cheie al acestei doctrine este
considerat factorul uman, căruia îi este dedicat capitolul opt, în care se arată că “tehnologia nu este
cea care dictează capabilităţile navale, ci modalitatea prin care aceasta este pusă în valoare”, iar
“oamenii sunt cei ce generează capabilităţile reale ale navelor de suprafaţă, submarinelor,
aeronavelor şi elementelor de sprijin ce aparţin Forţelor Regale Maritime Australiene (RAN)” 222, iar
generatorii forţelor navale, aşa cum se arată în capitolul nouă, sunt “structurile, sistemele şi
elementele care sprijină forţele armate în cadrul mediului maritim”.223

218
Ibidem, p. 31
219
Ibidem, p. 37
220
Ibidem, pp. 48-52
221
Idem, pp. 55 – 71
222
Idem, p. 75
223
Idem, p. 81
58
 Forţele Navale sunt organizate şi structurate pentru a genera capabilităţi de luptă, o relaţie
efectivă cu industria naţională fiind elementul cheie al livrării capabilităţilor, pe când logistica
navală îndeplineşte cerinţele forţelor combatante din punct de vedere al cerinţelor operaţionale.
Capitolul zece face referire la componenţa forţelor maritime combatante unde, pe lângă
trecerea în revistă a acestora, se arată că “elementul cheie în înţelegerea faptului că forţele navale
pot crea şi susţine capacitatea de luptă este acela că ele pot îndeplini misiuni multiple şi în acelaşi
timp şi de lungă durată”224, iar capitolul unsprezece, care se referă la campaniile maritime,
subliniază faptul că “planificarea efectivă a unei campanii necesită înţelegerea deplină a relaţiilor
între obiectivele strategice, căile operaţionale şi concepţiile tactice pentru îndeplinirea acestora” şi,
pentru aceasta, “toate elementele militare ale forţei contribuie la campaniile maritime, la fel cum şi
forţele maritime pot contribui la campaniile terestre şi aeriene.”225
Ca şi în cazul altor doctrine şi strategii foarte bine elaborate, specific mai ales celor anglo –
saxone (Marea Britanie şi Canada, în special), ultimul capitol este rezervat prezentării viitorului
forţelor navale, arătându-se că dezvoltarea forţelor navale este continuă, iar acestea trebuie să fie
receptive la schimbările tehnologice şi să exploateze prompt oportunităţile ce li se oferă, bineînţeles
stabilind un echilibru între necesităţile de resurse pentru prezent şi cele pentru dezvoltarea viitoare.
Perspectivele pentru viitor pe care şi le propune Marina Regală Australiană sunt similare cu
ale altor state care şi-au propus să dezvolte o forţă navală modernă, competitivă şi eficientă,
bineînţeles adaptată la condiţiile şi posibilităţile specifice, Australia dorind să se situeze, aşa cum
este specificat în doctrină, în rândul puterilor navale “medii”. Pentru aceasta, Marina Regală
Australiană are două planuri de dezvoltare: “Planul Verde” şi “Planul Albastru”, care sunt aliniate la
nivelul planurilor strategice ale apărării şi la directiva strategică.
“Planul Verde” asigură autorităţii executive posibilitatea managementului deciziilor în
corelaţie cu planificarea financiară pe termen de cinci ani, iar “Planul Albastru” asigură elementul
de referinţă pentru direcţiile de dezvoltare navală pentru următorii 30 de ani, fiind principalul
mecanism prin care forţele navale îşi vor asigura dezvoltarea proprie în viitor.226
În iunie 2005 a fost prezentat documentul „The Navy Contribution to Australian Maritime
Operations” (RAN Doctrine 2), document ce îşi propune examinarea în detaliu a capabilităţilor
operaţionale şi, fără îndoială, şi a limitărilor la care sunt constrânse forţele navale, conţinutul acestui
document fiind strâns legat de prevederile „Australian Maritime Doctrine” (RAN Doctrine 1).227
Nu vom insista asupra acestui document, deoarece el detaliază elementele sintetice din
cadrul doctrinei, fiind un veritabil manual care abordează probleme legate de aplicarea prevederilor
Convenţiei ONU asupra dreptului mării în operaţiile navale, structura Marinei Regale Australiene,
comanda şi controlul, resursele umane, logistica navală, programul de pregătire, forţele de
suprafaţă, manevrele în cadrul operaţiilor amfibii, sprijinul pe mare, submarinele, navele de
patrulare, lupta contra minelor, aviaţia maritimă, informaţii geospaţiale maritime şi servicii
(hidrografie şi oceanografie), protecţia comerţului pe mare şi perspectivele de dezvoltare a forţelor
navale.
Australian Maritime Doctrine, conform buletinului informativ al Marinei Regale Australiene
“nu este identică cu doctrinele majorităţii statelor aliate şi prietene, în schimb are destule
similitudini pentru a asigura un cadru filosofic comun de referinţă”.228 Este un document bine
structurat, cu un conţinut valoros din punct de vedere doctrinar şi reflectă emblematic stadiul în care
se află Marina Regală Australiană, dar se pare că necesitatea formulării şi a unei strategii navale
este destul de pregnantă. Deja, începând cu anul 2006, o serie de specialişti australieni pun
întrebarea dacă Australia are o strategie navală şi dacă are nevoie de o strategie navală.229

c) Strategia navală a Canadei sau strategia celor trei oceane

224
Idem, p. 89
225
Idem, p. 109
226
Ibidem, p. 123 - 128
227
*** The Navy Contribution to Australian Maritime Operations (RAN Doctrine 2), Defence Publishing Service, Department of Defence,
Canberra, act 2600, first edition, June 2005, p. v
228
*** The Role and Tasks of Maritime Forces, Semaphore, Issue 13, Canberra, November 2004
229
*** Positioning Navy for the Future, Semaphore, Issue 7, Canberra, April 2004
59
 Canada, ţara cu ieşire la trei oceane, este pusă în situaţia de a trebui să realizeze un echilibru
cât mai perfect între necesitatea de a-şi promova interesele naţionale pe aceste vaste întinderi de apă
şi resursele de care dispune, aceasta determinând necesitatea realizării, în primul rând, a unui cadru
conceptual unitar şi complet, în special în domeniul naval. Pe data de 18 iunie 2001, viceamiralul
G.R. Maddison, şeful Statului Major Maritim şi comandant al Comandamentului Maritim,
semnează documentul privitor la strategia navală a Forţelor Navale Canadiene, sugestiv intitulat
„LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020”, lucrare amplă şi extrem de interesantă, care
conturează viitorul forţelor navale pentru primii 20 de ani ai acestui secol (Fig. 8).
Ea este urmare a Strategiei de Apărare a Canadei, „Shaping the Future of the Canadian
Forces: A Strategy for 2020”, publicată în iunie 1999 şi care, la rândul său, a fost construită pe baza
unui document din 1994, „Defence White Paper” (care a stabilit principiile de bază), situându-se la
nivel strategic, alături de strategia forţelor terestre, „Army Strategy” şi cea a forţelor aeriene, „Out
of the Sun”.
Strategia navală canadiană a fost precedată de câteva lucrări şi studii importante („The
Naval Vision: Charting the Course for Canada's Maritime Forces into the Next Century”, în 1994,
„Adjusting Course: A Naval Strategy for Canada”, în 1997, „The Canadian Maritime Forces 2015
Study, Phase II: Analysis of Maritime Force Structure Alternatives Using the FleetSim Model”, în
1999 etc.) care au avut o contribuţie esenţială la elaborarea sa şi, după cum vom vedea, ea rămâne
perfectibilă.
Prima parte a acestei strategii, „Setting Course” (Stabilirea Cursului), după ce face o scurtă
descriere a poziţiei geostrategice a Canadei, arată că: “În acest mediu de securitate în schimbare,
este imperativ a se stabili un punct de referinţă
care să conducă Forţele Navale ale Canadei pe drumul său în viitor”230, şi acest punct de referinţă
este noua strategie.
Tot în acest capitol se face o analiză a noilor provocări, precum şi a noilor sarcini ce vor sta
în faţa Forţelor Navale Canadiene în primul sfert al acestui secol şi anume:
- reducerea dimensiunii calotei polare, în viitorul nu prea îndepărtat, poate constutui o
oportunitate importantă pentru creşterea traficului comercial naval prin Pasajul de Nord-Vest;
- creşterea interesului şi a altor ţări pentru exploatarea resurselor oceanelor pot duce la
conflicte de interese care pot deveni acute;
- pirateria precum şi acţiunile ostile ale anumitor state sunt o sursă de ameninţare pentru
liberul transport al bunurilor pe mare;
- apărarea resurselor maritime ale Canadei, folosirea paşnică a oceanelor pentru
transporturile navale, exploatarea resurselor naturale proprii de apărare în zona maritimă, sunt
argumente puternice pentru menţinerea unei forţe navale puternice;
- protecţia suveranităţii maritime a Canadei, apărarea colectivă şi contribuţia la pacea şi
stabilitatea internaţională vor continua să fie priorităţi ale Forţelor Navale Canadiene;
- Canada, ţinând cont de evoluţiile ce se prefigurează în secolul XXI, va acţiona concertat
cu aliaţii săi tradiţionali.
Practic, în această primă parte, sunt particularizate elemente previzionate în lucrările
„Shaping the Future of the Canadian Forces: A Strategy for 2020” şi „Adjusting Course: A Naval
Strategy for Canada”, lucrări ce au stabilit coordonatele strategice de la care se pleacă – “sfârşitul
Războiului Rece a eliminat certitudinile strategice care au constituit pentru o lungă perioadă de timp
orizontul nostru” – dar şi faptul că “se asigură, pentru prima dată, consensul profesional şi, totodată,
cadrul comun de referinţă pentru abordarea problematicilor navale... .”231
Leadmark, aşa cum se arată în conţinut, este “un document strategic, care furnizează
motivaţia (de ce ?) pentru capabilităţile necesare (ce?) pentru a se putea îndeplini misiunile navale
proiectate”, dar în timp ce acest document furnizează ghidul necesar pentru dezvoltarea navală
viitoare, se specifică faptul că “implementarea acelei strategii (cum?) va fi stipulată într-un

230
*** LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, Directorate of Maritime Strategy, NDHQ/Chief of the Maritime Staff, Ottawa, June 18, 2001, p.
3
231
*** Adjusting Course: A Naval Strategy for Canada, Canadian Comunications Group, Ottawa, 1997, p.iii
60
document de nivel operativ”232 - document ce se preconiza să se intituleze “The Maritime
Commander’s Strategic Capability Planning Guidance”, urmând modelul american al „Navy
Strategic Planning Guidance” care furnizează un set de priorităţi al capabilităţilor, pentru sistemul
de planificare, programare şi bugetare din Navy.
Partea a doua, „Selecting a Leadmark” (Alegerea unui Punct de Referinţă), descrie politicile
fundamentale, responsabilităţile, conceptele şi procesele pe care le presupune dezvoltarea acestei
strategii, pornind de la cele trei principii ale securităţii naţionale a Canadei: apărarea naţională,
contribuţia la apărarea Americii de Nord şi contribuţia la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, precum şi de la misiunea Forţelor Canadiene şi Departamentului pentru Apărare
Naţională, stipulată în Strategy 2020: “apărarea Canadei şi a intereselor şi valorilor naţionale ale
Canadei, în acelaşi timp contribuind şi la pacea şi securitatea internaţională.”233
De asemenea, tot în această a doua parte, se afirmă importanţa crucială pentru Forţele
Navale a obiectivelor strategice pe termen lung care sunt stipulate în Strategy 2020 (o cale de acces
spre viitor, inovativă; formarea unor lideri de decizie cu iniţiativă, capacitate şi abilităţi
manageriale; modernizare; capacitate de dislocare, oriunde pe glob; interoperabilitate; alegerea
cursului dorit şi adecvat în carieră; parteneriatul strategic; administrarea judicioasă a resurselor,
precum şi a domeniilor de capabilităţi (comandă, informaţii şi obţinerea informaţiilor, conducerea
operaţiilor, mobilitate, protecţia forţelor, susţinerea forţelor, generarea forţelor, implementarea
politicilor şi strategiilor)234
Sugestiv numită „Gathering the Instruments” (Asigurarea Instrumentelor de Lucru), partea a
treia abordează, pentru început, probleme legate de triplul rol pe care trebuie să îl îndeplinească
orice forţă navală (diplomatic, militar, de impunere a legii şi ordinii), reluând, la fel ca şi
„Australian Maritime Doctrine”, teoria lui Ken Booth, privitoare la “triunghiul concepţiei de
folosire a mării”235, dar stabilind un set de misiuni destul de diferit236, iar acolo unde misiunile sunt
identice, diferind definirea lor. Urmează o serie de consideraţii asupra strategiei navale, abordându-
se noţiunile de “mare strategie” sau “strategie naţională”, denumire sub care o întâlnim mai
frecvent, strategie militară şi, bineînţeles o detaliere a ceea ce presupune strategia navală,
specificând, conform aserţiunilor profesorului Peter Haydon de la Centrul de Studii pentru Politică
Externă al Universităţii Dalhousie din Halifax, că: “Strategia navală încearcă să definească modul în
care elementul naval îşi îndeplineşte mandatul politic încredinţat. Ea nu trebuie să fie numai un plan
de bază pentru dezvoltarea, mentenanţa şi stabilirea sarcinilor generale ale flotei, ci trebuie, de
asemenea, să explice motivul pentru care este necesară o astfel de flotă şi, în primul rând, modul
cum trebuie folosite forţele navale pentru implementarea politicii interne şi externe a statului.”237
Tot în partea a treia este tratată şi problema tipologiei forţelor navale, insistându-se pe
definirea “puterii medii” şi a ierarhizării forţelor navale pe nouă ranguri:238
- rangul 1 - forţe navale cu capacitate completă de proiecţie majoră a forţei la nivel global;
- rangul 2 - forţe navale cu capacitate parţială de proiecţie majoră a forţei la nivel global;
- rangul 3 - forţe navale cu capacitate medie de proiecţie globală a forţei;
- rangul 4 - forţe navale cu capacitate medie de proiecţie regională a forţei;
- rangul 5 - forţe navale cu capacitate de proiecţie a forţei în zone adiacente care exced
zonei economice exclusive proprii;
- rangul 6 - forţe navale cu capacitate de proiecţie a forţei în zona economică exclusivă
proprie;
- rangul 7 - forţe navale pentru apărare în limita apelor teritoriale;
- rangul 8 - forţe navale care îndeplinesc numai rolul de a menţine ordinea şi legalitatea;
232
*** LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, , p. 6
233
*** Shaping the Future of the Canadian Forces: A Strategy for 2020, Ottawa, June 1999, p. 2
234
*** LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, pp. 13-14
235
vezi lucrarea K. Booth, Navies and Foreign Policy, Croom Helm, London, 1977
236
*** LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, p. 34
237
Peter Haydon, Sea Power and Maritime Strategy in the 21st Century: A “Medium” Power Perspective, in Maritime Security Working Paper, No.
10, "Canada and Maritime Security in the East Asia-Pacific Region" , Centre for Foreign Policy Studies, Dalhouse University, Halifax, summer 2000,
p.32
238
*** LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, pp. 44 - 45
61
 - rangul 9 - forţe navale cu caracter pur simbolic.
Această ierarhizare este destul de relativă şi, din lipsă de spaţiu, nu ne-am propus o abordare
în detaliu, dar trebuie specificat faptul că, în această clasificare, Canada este inclusă în rândul
forţelor navale de rangul 3, alături de ţări ca Olanda şi Australia.
În finalul acestei părţi, se face referire la principiile care stau la baza strategiei unei puteri
navale medii şi anume:239 influenţarea evenimentelor de la distanţă, libertatea mărilor, facilitarea
joint-ului, posibilitatea desfăşurării unei game largi de operaţii, versatilitate şi capacitate de luptă
ridicată, realizarea de alianţe şi coaliţii, interoperabilitate, capacitare a resurselor interne, aceste
principii fiind preluate din lucrarea amintită a profesorului Haydon, precum şi din lucrarea
amiralului australian J.R.Hill, “Maritime Strategy for Medium Powers”.
Asupra părţii a patra, intitulată “Stenmark to 2020”, nu vom insista prea mult, deoarece este
dedicată aproape în exclusivitate istoriei marinei canadiene, oprindu-ne numai la referirile asupra a
ceea ce specialiştii canadieni numesc “The Next Navy”, sintagmă ce defineşte imaginea viitoare a
forţelor navale, în conformitate cu perspectiva pe următorii cinci la cincisprezece ani. În acest
interval de timp, “Horizon 2”, cum îl numesc specialiştii canadieni, pe lângă achiziţii majore de
echipamente, se vor moderniza distrugătoarele clasa Iroquois, fregatele clasa Halifax şi submarinele
clasa Victoria.240 Dar trebuie avut în vedere, aşa cum arăta Peter T. Haydon, că “mărimea flotei
este încă o variabilă politic determinată, având mai mult de-a face cu banii decât cu strategia sau
chiar cu utilitatea”.241
Partea a cincea, intitulată „Clearing Bearings: The Future Security Environment”, aşa cum o
arată şi titlul, face o analiză a mediului de securitate şi a direcţiilor pe care trebuie să le urmeze
Canada şi, implicit, forţele sale navale.
În aprecierea posibilelor provocări ce pot sta în faţa Canadei la nivelul anilor următori,
Leadmark identifică patru elemente cheie, elemente ce vor configura mediul de securitate în anul
2020 şi anume: globalizarea economiilor, tehnologia informaţiei, evoluţiile demografice şi
schimbările de mediu242, iar provocările în sine sunt considerate următoarele: conflictul intrastatal,
dezastrele naturale şi civile, criminalitatea internaţională şi terorismul.243
Pentru a se putea răspunde la provocările estimate ale viitorului, au fost promulgate
unsprezece scenarii de planificare a forţei: căutarea şi salvarea în Canada; prevenirea dezastrelor în
Canada; asistenţă umanitară internaţională; supravegherea/ controlul teritoriului canadian şi a
teritoriilor vecine; protecţia şi evacuarea canadienilor aflaţi în teritoriile de peste mări; operaţii în
sprijinul păcii (cap.6, Carta ONU); ajutorarea populaţiei civile; suveranitate naţională/consolidarea
intereselor naţionale; operaţii în sprijinul păcii (cap.7, Carta ONU); apărarea Canadei/teritoriului
SUA; apărare colectivă.244
Toate aceste elemente sunt reluate în anexa D a strategiei, unde analizele sunt detaliate pe
cele nouă zone de interes pentru Canada: America Latină, Estul şi Sud-Estul Europei, Rusia, Africa
Sub-Sahariană, Asia de Nord-Est, Asia de Sud-Est şi Asia de Sud245, în conformitate cu cerinţele
politice din “1994 Defence Paper”, care au fost validate prin “Strategy 2020”.
Poate cea mai importantă parte a strategiei, partea a şasea, intitulată „LEADMARK:
Mission, Vision and Strategy for Canada’s Navy”, relevă rolurile principale şi funcţiile subsidiare
ale unei forţe navale, cum este cea a Canadei, principale roluri fiind: rolul miltar - ce trebuie să
susţină angajamentele sale naţionale şi ale aliaţilor săi; rolul diplomatic - să sprijine politica externă
a Canadei; rolul de impunere a legii şi ordinii - să asigure securitatea suveranităţii naţionale, aşa
cum este prevăzut şi în partea a treia. De asemenea, sunt reluate, tot din partea a treia şi analizate
detaliat, principiile Strategiei Navale Canadiene. Aici se specifică şi faptul că, pentru asigurarea

239
Ibidem, pp. 46 – 48
240
Ibidem, pp. 67 - 68
241
Peter T. Haydon, Canada’s Navy: A Good, Workable Little Fleet?, Canadian Naval Review, Centre for Foreign Policy Studies, Dalhouse
University, Halifax, volum 1, No.1, spring 2005, p. 12
242
*** LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, pp. 76 - 77
243
Ibidem, pp. 77 - 86
244
Ibidem, p. 86
245
Ibidem, Appendix D, pp. D1 – D13
62
unei mai mari flexibilităţi în gestionarea crizelor, Forţele Navale Canadiene trebuie să poată asigura,
permanent, pe coastele Pacificului şi Atlanticului, câte o grupare tactică formată din patru elemente:
- o combinaţie de distrugătoare purtătoare de rachete dirijate, fregate şi submarine;
- o navă de reaprovizionare pe mare;
- peste şapte aparate cu decolare verticală şi peste şase patrule de aviaţie maritimă;
- alte mijloace aeriene asigurate la cerere.246
Toate principiile enumerate sunt grupate în cadrul a trei competenţe esenţiale ale forţelor
navale, şi anume:
- de a genera şi menţine forţe luptătoare credibile – trebuind să satisfacă acel concept naval
de bază a pluti;
- de a fi în măsură să furnizeze suportul forţelor de pe mare – îndeplinind conceptul naval de
bază a se mişca;
- să ştie ce se întâmplă în timp real pentru a fi în măsură să acţioneze cu o gamă largă de
opţiuni privind forţele convenţionale – evocând conceptul naval de bază a lupta.247
Sunt voci care arată că “securitatea în zona arctică / nordică, a devenit din nou o problemă”
şi “este de dorit ca să existe o foarte bună pregătire pentru eventuala apariţie a unui incident în acele
ape”, aceasta cerând “supraveghere şi prezenţă continuă, precum şi abilitatea de reacţie rapidă” 248,
ceea ce conturează şi necesitatea unei a treia grupări tactice permanente, grupare pe care Canada,
deocamdată, nu şi-o poate permite.
Partea a şaptea şi ultima a Leadmark, denumită „Preparing the Notebook: Future Naval
Requirements”, aşa cum se arată în text, se doreşte să furnizeze “un ghid pentru interpretarea
capabilităţilor ce vor fi necesare Forţelor Navale Canadiene ale viitorului, în vederea îndeplinirii
rolurilor şi funcţiilor unei forţe navale cu capacitate medie de proiecţie globală a forţei, în mediul de
operaţii care se anticipează pentru 2020.”249 Aceste capabilităţi ale forţei sunt prezentate matricial,
pe niveluri (militar-strategice, operative-interne, operative-internaţionale, tactice) şi pe obiective
(gradul de dezvoltare a acestor obiective de capabilitate fiind, după caz, de bază, mediu sau înalt).
Pentru îndeplinirea acestor capabilităţi, se impun câteva cerinţe pentru viitor: C4ISR,
autoapărarea forţelor, generarea forţei, susţinerea acesteia, existenţa unei forţe aeriene în organica
proprie.
Leadmark reprezintă o compilaţie a operei mai multor specialişti în domeniu şi, chiar dacă
nu se spune explicit şi a unor lucrări şi documente aparţinând unor autori străini sau unor alte forţe
navale. Ea este o combinaţie de doctrină cu strategie, deoarece conţine atât principii, cât şi elemente
de plan de acţiune, dar libertatea de a o denumi aparţine celor ce au conceput-o, iar similitudinile cu
„British Maritime Doctrine” şi cu „Australian Maritime Doctrine”, precum şi cu alte lucrări şi
documente din aceste ţări, nu sunt deloc întâmplătoare, deoarece legătura dintre aceste state este
extrem de puternică atât instituţional, cât şi spiritual.
Această doctrină în mod sigur va suferi modificări, deoarece au apărut elemente noi, cum ar
fi apariţia în 27 aprilie 2004 a documentului referitor la politica de securitate naţională intitulat
„Securing an Open Society: Canada’s National Security Policy” şi, aşa cum se arăta într-un articol
din Canadian Naval Reveiw: „prin implementarea Planului de Securitate Maritimă al Politicii
Naţionale de Securitate, Forţele Navale ale Canadei îşi vor asuma un puternic rol de conducere prin
creşterea rolului substanţial pe care îl au deja, în a furniza siguranţă şi securitate pentru Canada şi
canadieni, acasă şi în afara ţării”.250 Cu toate acestea, aşa cum se specifica într-un alt articol din
Canadian Naval Review, “au fost făcute prea multe afirmaţii publice care reflectă o înţelegere
incompletă a problematicii navale şi a valoroasei situaţii de a avea o forţă navală la care să apelezi
în situaţii de criză”251, iar aceste dispute ale specialiştilor au adus unele modificări şi nuanţări în
politica, doctrina şi strategia navală a Canadei, care s-au concretizat în noi documente, apariţia
246
Ibidem, p. 102
247
Ibidem, p. 118
248
Peter T. Haydon, Canadian Naval Future: A Necessary Long-Term Planning Framework, IRPP Working Paper Series no. 2004 – 12, Institut for
Research on Public Policy, Montreal, November 2004, p. 14
249
*** LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, Directorate of Maritime Strategy, NDHQ/Chief of the Maritime Staff, Ottawa, June 18, 2001, p.
122
250
Commander Scott Bishop, The Navy and Maritime Security, Canadian Naval Review, Centre for Foreign Policy Studies, Dalhouse University,
Halifax, summer 2004 p. 8
63
acestora fiind, în principal, determinată de evenimentele din 11 septembrie. Principalele documente
sunt:
- “Securing an Open Society: Canada’s National Security Policy”, care, aşa cum se arată în
prezentarea pe scurt a conţinutului său, “este cadrul strategic şi planul de acţiune destinate pentru a
se oferi siguranţa faptului că Canada este pregătită şi poate răspunde ameninţărilor actuale şi
viitoare...”252 fiind prima politică integrată de securitate a Canadei;
- „A Role of Pride and Influence in the World: DEFENCE”, care se înscrie ca un capitol de
sine stătător între cele patru capitole (diplomaţie, apărare, dezvoltare şi comerţ) ale declaraţiei
guvernului privind politica externă a Canadei, derivând din noua situaţie creată după 11 septembrie,
dată începând cu care “a fost resetată agenda de securitate internaţională”253
- “SECURING CANADA’s OCEAN FRONTIERES: Charting The Course From
Leadmark”, apărut atât ca urmare a documentelor de mai sus, dar şi ca o necesitate de a actualiza
cele statuate în Leadmark, în 2001, cu trei luni înainte de evenimentele de la 11 septembrie şi care
nu aduce modificări esenţiale, arătându-se că, “deşi Leadmark nu a identificat toate vulnerabilităţile
care au apărut de la publicarea sa, aserţiunile sale strategice rămân valabile. Ele trasează direcţia de
transferare a atenţiei şi resurselor pentru securizarea frontierelor oceanice ale Canadei.”254
În toate ţările care au forţe navale disputele asupra asupra utilităţii acestora sunt la ordinea
zilei. Şi Canada nu face excepţie! Astfel, în „Ottawa Citizen”, senatorul canadian Colin Kenny face
următoarea remarcă: „ Navele pleacă. Navele se întorc. Ce se întâmplă acolo, până la urmă? Nu se
trage cu tunul şi nici nu se lansează torpile, deci ce fac ei acolo?”255 Şi, aşa cum arată autorii
articolului citat, senatorul are, pe undeva, dreptate, deoarece „Canadienii, foarte rar, dacă nu,
niciodată, au oportunitatea să vadă la muncă, cu ochii lor, forţele navale. Dar aceasta este natura
forţelor navale; munca lor este făcută, în principal, departe de privirile celor de la uscat”256
Din păcate, aserţiunea este valabilă şi pentru noi.

2.2.4. Strategiile şi doctrinele navale ale statelor mici

a) Strategia navală a Portugaliei sau expresia unei naţiuni care nu şi-a

uitat istoria
Strategia navală a Portugaliei, prezentată în două articole publicate în numerele din
septembrie-octombrie şi, respectiv, din noiembrie 2004 ale publicaţiei Revista da Armada,
reprezintă concepţie strategică originală care, cu sobrietate, ne demonstrează dorinţa acerbă a unei
ţări mici de a avea un loc onorabil între puterile navale ale acestui început de secol XXI şi de aceea
am ales strategia sa navală, considerând-o ca fiind emblematică pentru ţările mici, în opinia
noastră fiind şi cea mai reuşită, atât ca formă, dar mai ales în ceea ce priveşte conţinutul.
Strategia navală, care reprezintă “modul în care Marina acţionează pentru a-şi îndeplini
misiunile”257 este determinată (Fig. 9), conform concepţiei portugheze, de către politica navală şi de
către doctrina strategică navală, concretizându-se în planurile strategice.
Primul element determinant, Politica Navală, care se poate sintetiza în sintagma „ce este de
făcut?”, este determinat de către Şeful Statului Major al Marinei (CEMA) şi reflectă “decizia
responsabilului naval cu cel mai mare grad, referitor la ceea ce este necesar şi posibil de realizat pe
timpul mandatului său (între 3 şi 5 ani), în diferite sectoare ale Marinei, vizând obiectivele
structurale şi operaţionale de lungă durată”.258

251
Peter T. Haydon, Canada’s Navy: A Good, Workable Little Fleet?, Canadian Naval Review, Centre for Foreign Policy Studies, Dalhouse
University, Halifax, volum 1, No.1, spring 2005, p. 13
252
*** Securing an Open Society : Canada’s National Security Policy, Privy Council Office, Ottawa, April 2004, p. vii
253
*** A Role of Pride and Influence in the World: DEFENCE , Department of National Defence, Ottawa, 2005, p. 5
254
*** SECURING CANADA’s OCEAN FRONTIERES: Charting The Course From Leadmark, Directorate of Maritime Strategy, NDHQ/Chief of the
Maritime Staff, Ottawa, May 2005, p. 8
255
Commander Larry Trim, Lieutenant-Commander Paul Forget, Lieutenant-Commander David Kazmirchuk, The Canadian Navy in 2007: An
Overview and a Look Ahead, Canadian Naval Review, volume 4, number 1, Spring 2008, p. 21
256
Ibidem
257
A. Silva Ribeiro, Estratégia naval Portuguesa, I.Documentaçaõ Estruturante Revista da Armada, No 379, set/out 2004, Lisboa, pp.3-6
258
Ibidem
64
 Pentru a se structura o politică navală naţională şi pentru definirea intereselor naţionale în
acest domeniu, trebuie să fie reprezentată atât viziunea juristului, cât şi a economistului şi a
militarului, deoarece, aşa cum se arăta în articolul publicat în noiembrie 2004, “trebuie o idee
esenţială în stabilirea proceselor formale destinate agregării, ordonării şi contextualizării într-o
formă armonioasă a expresiilor juridice, economice, ambientale şi militare necesare pentru
informarea decidentului politic.”259
Politica navală, în viziunea portugheză, presupune abordarea pe două niveluri: un nivel
superior – care se referă la planificarea activităţilor pe termen scurt şi mediu de către Marină,
considerată ca un tot unitar şi un nivel sectorial – care se referă la planificarea şi executarea
activităţilor pe termen scurt şi mediu de către organismele integrate ale Sectoarelor Marinei. Ea se
concretizează în „Directiva de Politică Navală” şi care, împreună cu documentele derivate din
Doctrina Strategică Navală, generează „Planurile Strategice Navale”.
Doctrina Strategică Navală care trebuie să răspundă la întrebarea “cum trebuie făcut?”, este
promulgată de către Şeful Statului Major al Marinei (CEMA), prezintă postura strategică
instituţională şi conţine acele principii şi orientări după care se ghidează Sectoarele Maritime.
Principiile teoretice care oferă logica şi coerenţa acţiunilor Marinei se regăsesc într-un document
numit „Conceptul Strategic Naval”, iar orientările se regăsesc în „Misiunile Sectoarelor Marinei”,
unde se fixează orientările globale necesare pentru actualizarea misiunilor sectoarelor prin
specificarea temelor care trebuie abordate şi finalizate, acestea fiind promulgate prin Decretul Lege
nr. 49 / 93.260
Un alt produs al Doctrinei Strategice Navale îl constituie „Directivele de Planificare”
(genetică, structurală şi operaţională) care sunt documente simple şi concise, prin care se stabilesc
modalităţile de acţiune în domeniile specifice (genetice, structuri, operaţii) şi care necesită o bună
coordonare în timp.
Directiva Genetică înglobează metodele necesare generării de resurse umane şi materiale
necesare desfăşurării operaţiilor şi procesului de instrucţie.
Directiva Structurală conţine metodele necesare organizării Marinei, cu dezvoltare în cinci
direcţii: crearea sau dezactivarea unor organisme; modificarea competenţelor pe linia autorităţii
specifice; structurarea forţelor astfel încât să permită configurări compatibile cu necesităţile
operaţionale ale unei Marine echilibrate; structurare care să vină în sprijinul acţivităţilor specifice
ale unităţilor; implicarea personalului în evoluţia structurală a Marinei.
Directiva Operaţională însumează modalităţile necesare a fi adoptate pentru realizarea
îndeplinirii misiunilor Marinei din punctul de vedere al doctrinei şi instrucţiei.261
Aşa cum am mai subliniat, produsul final îl reprezintă „Planurile strategice” care permit
aplicarea atât a politicii navale, cât şi a strategiei navale ca parte a procesului de planificare a
apărării naţionale a Portugaliei.

b) Strategia navală în America de Sud. Conceptul strategic al Marinei de Război a

Perú şi Strategia navală a statului Chile sau Strategia Celor Trei Vectori

Am abordat cazul statelor sud-americane Peru şi Chile, deoarece reprezintă o cu totul altă
situaţie decât cazul Portugaliei, prezentat anterior, deoarece, chiar dacă nu sunt puteri navale
majore, au totuşi în responsabilitate o importantă suprafaţă oceanică, cu o zonă economică exclusivă
vastă şi cu caracteristici specifice.
Mai sunt şi alte state în această situaţie, cum este cazul Noii Zeelande care are o zonă
economică exclusivă de 15 ori mai mare decât teritoriul său, dar nu este nevoită să îşi rezolve
singură problemele, cum este cazul cu Peru şi Chile.
Marina de Guerra del Perú îşi are stabilite misiunea şi funcţiile specifice, având la bază
prevederile art. 137 şi 165 din Constituţia Statului Perú262, după cum urmează:

259
A. Silva Ribeiro, Estratégia naval Portuguesa, II.Os Oceanos e os Desafios Estrategicos, Revista da Armada, No 380, nov. 2004, Lisboa, pp.4 -7
260
A. Silva Ribeiro, Estratégia naval Portuguesa, I.Documentaçaõ Estruturante Revista da Armada, No 379, set/out 2004, Lisboa, pp.3-6
261
Ibidem
262
*** Constitution Politica de Perú, Oficina National de Procesos Electoarales, Lima, 2003
65
 „- Misiunea: de a supraveghea, proteja şi apăra patrimoniul şi interesele naţionale în mediul
maritim, fluvial şi lacustru, asumarea controlul intern în situaţii de urgenţă, conform decretului
Preşedintelui Republicii, participarea la dezvoltarea economică şi socială a ţării şi la Apărarea
Civilă a acesteia, în conformitate cu prevederile legale, pentru ca, în final, să contribuie la
garantarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii sociale a ţării, făcând faţă oricărei ameninţări
interne sau externe;
- Funcţii: a) garantarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii, în
domeniul său de competenţă;
b) asumarea controlului ordinii interne, în conformitate cu prevederile art. 137 din
Constituţie;
c) Participarea la dezvoltarea economică şi socială a ţării.”263
Am enumerat misiunea şi funcţiile Marinei de război a Peru, deoarece avem în faţă un
exemplu clasic de definire şi acest tip de definiţii este comun aproape tuturor ţărilor latino-
americane, unde mărimea litoralului este în neconcordanţă cu mărimea flotelor şi, mai ales, cu
dotarea şi nivelul de instruire al acestora.
Dar să revenim la subiectul nostru!
În aprilie 2003, amiralul Ricardo Arbocco Licetti, “Comandante General de la Marina de
Guerra del Perú”, a ţinut un discurs la „Academia de Guerra Naval” din Chile, unde, în prelegerea
intitulată „Conceptión Estratégica de la Marina de Guerra del Perú” (Concepţia Strategică a Marinei
de Război Peruane), a prezentat strategia navală peruană.
Prelegerea, în fapt, face cunoscut conceptul strategic elaborat de către amiralul Licetti, dar,
datorită poziţiei oficiale a acestuia, reprezintă şi punctul de vedere oficial al statului Perú.
Amiralul consideră că lumea este în criză şi că: “în viitor, conflictele ar putea fi fructul unei
posibile mari transformări a civilizaţiei secolului XXI, constituind un pericol pentru pacea
mondială, făcând, în mod gradat, imposibilă convieţuirea paşnică.”264 Cam sumbră aserţiune, dar
este un punct de vedere.
Trecând peste consideraţiile filosofice ale amiralului Licetti, interesant este faptul că, în
partea intitulată „Horizonte Estratégico, Marinas de Guerra y Tecnología” (Orizont Strategic,
Marinele de Război şi Tehnologia), el lansează sintagma de “flotă în devenire” (flota en potencia),
arătând că: “este posibilitatea cea mai realistă pentru Marinele noastre (sud-americane, n.a.), în mod
clar desemnate pentru obiective limitate şi proiecţie punctuală a forţei asupra uscatului cu ajutorul
unei tehnologii care să corespundă unei corelări adecvate între scopuri şi mijloace.”265
Cea mai importantă parte a expunerii amiralului Licetti, „La Marina de Guerra del Perú y su
Concepto Estrategico” (Marina de Război a Peru şi Conceptul său Strategic), aşa cum arată şi titlul,
îşi propune să răspundă întrebării “care este viziunea şi conceptul strategic al Marinei de Război a
Peru?” şi, pentru început, defineşte Marina de Război ca fiind “o instituţie modernă, cu o structură
organizatorică flexibilă, eficientă şi eficace, cu o puternică susţinere a valorilor etice şi morale, care
să garanteze securitatea şi protecţia intereselor naţionale în mediul marin, fluvial, lacustru şi
antarctic.”266
Este interesantă această definire, deoarece este una dintre puţinele care face referire la întreg
domeniul naval, evitând confuzia care este destul de frecventă şi prin care “marin” sau „maritim”
sunt considerate echivalente sau chiar identice cu „naval”.
În suportul politicii de apărare, aşa cum vom vedea şi în cazul Chile, avem trei elemente
esenţiale: forţele destinate pentru apărare, colaborarea în cadrul unei iniţiative de cooperare
regională şi participarea la operaţii multinaţionale pentru pace, iar obiectivele strategice sunt:
- menţinerea suveranităţii şi integrităţii teritoriale prin intermediul unei forţe navale de
descurajare;
- protejarea intereselor naţionale pe mare, în zona amazoniană, în zona lacustră şi în zona
antarctică;
263
Vezi http://www.peru.gob.pe/gobierno/det_institucion.asp?cod_institucion=11794
264
Ricardo Arbocco Licetti, almirante, Conceptión Estratégica de la Marina de Guerra del Perú, Revista de Marina, vol. 120/875, Nr. 4 / 2003,
Valparaiso, Chile, Jul/Ago 2003, p. 314
265
Ibidem, p.315
266
Ibidem, p.316
66
 - interzicerea utilizării mediului marin, fluvial şi lacustru pentru efectuarea de activităţi
ilicite;
- asigurarea unui nivel adecvat de interoperabilitate pentru a se putea permite acţionarea
cu eficienţă în cadrul operaţiilor pentru pace.267
Pentru a face faţă conflictelor şi situaţiilor posibile, Marina de Război a Perú a dezvoltat
concepte strategice specifice. Astfel, pentru conflictele de mare intensitate există conceptul numit
„Disuasión” (Descurajare), pentru conflictele de mică intensitate conceptul „Disuasión y la
Contención” (Descurajare şi Limitare), iar pentru combaterea activităţilor ilicite (contrabanda,
pirateria, traficul ilicit de droguri etc.), conceptul strategic poartă denumirea „Interdicción y la
Cooperación” (Interdicţie şi Cooperare), deoarece presupune operaţiuni în coordonare cu
componente ale administraţiei publice. Acest concept strategic este implementat cu ajutorul SUA, în
baza unei convenţii de cooperare dintre cele două state.
Alte concepte strategice importante sunt cele denumite „Cooperación y Participatión”
(Cooperare şi Participare), care se referă la participarea Marinei de Război a Perú la operaţiile
forţelor multinaţionale atât în domeniul securităţii regionale, cât şi în operaţiile pentru pace, precum
şi „Interoperabilidad” (Interoperabilitate), care face posibilă acţiunea în comun cu forţe navale ale
altor state.268
Toate aceste concepte strategice sunt în concordanţă cu proiectele prevăzute în „Plan de
Desarollo de Fuerzas” (Planul de Dezvoltare a Forţelor) care este parte integrantă a planului
strategic naţional „Plan Estratégico Institucional” (Planul Strategic Institutional) şi care sunt menite
pentru a depăşi anacronismul tehnicii şi logisticii existente.
Conceptul strategic al amiralului Licetti este interesant ca dezvoltare filosofică, dar este
destul de ambiguu în ceea ce priveşte partea de strategie şi aceasta mai mult datorită faptului că este
dificil să construieşti strategii atunci când necesităţile depăşesc foarte mult posibilităţile.
În ceea ce priveşte statul Chile, în discursul de încheiere a lucrărilor seminarului Luna Mării
(Mes del Mar), care a avut loc pe data de 3 mai 2002 în localitatea Iquique, Comandantul Şef Al
Marinei Chiliene, amiralul Miguel Vergara Villalobos, a prezentat strategia navală a statului Chile,
intitulată sugestiv Estrategia Naval de los Tres Vectores - Strategia Navală a celor Trei Vectori.
Această strategie (Fig. 10) are ca obiectiv controlul mării şi, în viziunea amiralului
Villalobos, problema poate fi rezolvată prin îndeplinirea a trei condiţii esenţiale, numite de către
amiral “cei trei vectori”. Aceştia sunt:
- Vectorul Apărare(Perspectiva Strategică) – domeniu în care Marina acţionează împreună
cu Forţele Terestre şi Forţele Aeriene pentru apărarea teritoriului ţării şi a cetăţenilor săi, a bunurilor
şi drepturilor cetăţeneşti, în caz de agresiune sau ameninţare. Sub egida acestei perspective
strategice, Marina contribuie la securitatea ţării, favorizând un mediu paşnic, necesar pentru
dezvoltarea socio-economică.269
Funcţiile principale ale Marinei, în acest domeniu, sunt următoarele:
- apărarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale;
- menţinerea unei puteri de descurajare adecvate;
- managementul crizelor;
- să facă faţă conflictelor de joasă, medie şi înaltă intensitate.
- Vectorul Maritim (Perspectiva socio - economică) – cu o strategie socio – economică, în
care marina contribuie la bunăstarea ţării prin supravegherea şi controlul ariilor maritime de
responsabilitate şi prin protejarea intereselor maritime ale ţării, promovând folosirea şi exploatarea
raţională a potenţialului economic, turistic şi sportivo – recreativ al spaţiului maritim propriu. 270
Pentru aceasta, Marina îndeplineşte următoarele funcţii:
- protecţia vieţii omeneşti pe mare;
- prevenirea şi controlul poluării;
- siguranţa navigaţiei;
- publicarea hărţilor nautice;
267
Ibidem, p. 317
268
Ibidem, p. 318
269
*** VIGIA – The Chilean Navy Magazine, Special Edition, 2005, p.14
270
Ibidem, p.15
67
 - semnalizare maritimă;
- serviciul meteorologic;
- comunicaţii maritime;
- ajutorarea zonelor izolate;
- cercetare ştiinţifică în domeniul marin;
- promovarea sporturilor nautice.
- Vectorul Internaţional (Perspectiva Multilaterală) – contribuţia marinei în acest domeniu
este de a sprijini politica externă a ţării prin participarea la operaţii multinaţionale al căror obiectiv
este conservarea păcii mondiale şi a stabilităţii globale, asigurând liberul tranzit al bunurilor şi
persoanelor, în beneficiul dezvoltării şi progresului ţării.271 Principalele funcţii ale Marinei, în acest
domeniu, sunt:
- participarea la operaţiile de pace;
- misiuni de ajutor umanitar;
- prezenţa navală;
- participarea la exerciţii combinate;
- schimburi de experienţă profesionale, în domeniul sportiv şi social, cu alte forţe
navale;
- măsuri de încredere mutuală.
Misiunile principale derivate din aceste perspective sunt:
- menţinerea securităţii naţionale;
- apărarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale;
- promovarea pe plan extern a intereselor naţionale;
- impulsionarea dezvoltării naţionale;
- garantarea ordinii instituţionale.272
În anul următor, 2003, tot cu ocazia seminarului Mes del Mar, amiralul Miguel Vergara
Villalobos reitereză elementele principale ale Strategiei celor Trei Vectori, dar cu mai multe detalii
şi nuanţări. De exemplu, în cazul vectorului internaţional, abordează elemente specifice „mediului
regional” şi „mediului vecinal” ca elemente particulare ale „mediului internaţional”.273
Stabilindu-se o tradiţie, se pare, în anul 2004, tot cu ocazia seminarului Mes del Mar,
amiralul Villalobos, în discursul de inaugurare, intitulat Una Armada Moderna al Servicio País (O
Marină Modernă în Serviciul Ţării), detaliază din nou şi aduce îmbunătăţiri strategiei navale a
statului Chile. Un element important este sistemul de planificare care are la bază o viziune pe
termen lung, aceasta necesitând „continuitate în politici, perseverenţă în execuţie şi, mai presus de
toate, o doctrină comună”.274
Planificarea în Marina statului Chile are caracter instituţional şi este dezvoltată pe termen
lung, mediu şi scurt, acestea regăsindu-se în planuri specifice pe care le vom descrie pe scurt,
deoarece cuantifică şi detaliază elementele de strategie. Primul dintre acestea este Plan Océanico,
care a fost lansat în 1998 ca urmare a apariţiei primei Cărţi a Apărării şi acest plan se întinde pe o
perioadă de doisprezece ani, stabilind cum va fi Marina în anul 2010 şi, totodată, stabilind trei mari
obiective care sunt legate strâns de cei trei vectori:
- Dezvoltarea capacităţilor strategice navale necesare pentru Chile în secolul XXI
- Creşterea propriei eficienţe şi eficacităţi
- Obţinerea unei cunoaşteri mai bune a Marinei şi un ataşament mai mare al populaţiei faţă
de aceasta.275
Plecând de la acest plan, concomitent, a fost lansat şi un plan pe termen mediu, cu durata de
patru ani, denumit Plan Almirante (Planul Amiral), acest plan coincizând cu perioada mandatului
unui Comandant Şef al Marinei Chiliene, intenţionându-se ca pe o perioadă de un an, între mandate,
271
Ibidem
272
Ibidem, p.14
273
Miguel Angel Vergara Villalobos, Desarrollo y Poder Naval Chileno en un Mundo Globalizado, Revista del Mar, Liga Maritima de Chile,
Edicion No 189, Valparaiso, 2003, p.11

274
Miguel Angel Vergara Villalobos, Una Armada Moderna al Servicio País, Revista de Marina, vol. 121/880, Valparaiso, may-jun 2004, pp.211-
225
275
Ibidem
68
planurile pe termen mediu să se suprapună. Perioada de suprapunere de un an are ca scop să se
asigure continuitatea pe timpul cât noul Comandant Şef se obişnuieşte cu funcţia şi îşi structurează
propriul plan.
Acest plan conţine obiective şi politici, obiectivele fiind etape parţiale ale obiectivelor
principale din Plan Océanico, iar politicile fiind instrucţiuni generale pentru punerea în practică a
obiectivelor etapelor parţiale care „trebuie să ţină cont de variabilele situaţiei externe, ale celei
economice şi de alte conjuncturi.”276
Plan Almirante generează planurile de scurtă durată, denumite Plan de Actividades (Plan de
Activităţi), acestea fiind compuse din teme şi resurse. Temele sunt compuse din activităţi care
corespond fiecăreia dintre cele treisprezece comenzi administrative din Marină, fiecare temă având
alocate resurse proprii.
Toate resursele alocate sunt evaluate atât prin prisma gestiunii financiare, dar în aceeaşi
măsură şi prin prisma îndeplinirii ceriţelor din „Estrategia Naval de los Tres Vectores” care, în acest
document, capătă valenţe noi, prin introducerea unor elemente importante în ceea ce priveşte
funcţiile din cadrul vectorilor. Astfel, în cadrul vectorului „apărare” apare o funcţie nouă – formarea
ofiţerilor şi personalului de marină, în cadrul vectorului „maritim” apar cinci funcţii noi, iar în
cadrul vectorului „internaţional”, patru noi funcţii.277
Toate aceste noi funcţii sunt, în primul rând, efecte ale evoluţiei internaţionale, dar şi ale
reevaluării unor elemente de politică proprie a statului Chile, ele dovedind şi o evoluţie în plan
strategic, prin adaptarea unei strategii deja elaborate la realităţile momentului şi la perspectivele de
evoluţie.
S-ar părea că „Estrategia Naval de los Tres Vectores” este creaţia exclusivă a amiralului
Miguel Angel Vergara Villalobos şi nu este împărtăşită de către toată lumea, dar este oficială şi alte
discuţii ar fi de prisos.
Astfel, de exemplu, în lucrarea lui Renato Navarro Genta, „La Armada de Chile en el Siglo
XXI: Fuerzas navales para la estrategia de la disuasión o para la estrategia de la acción?” deşi
autorul este ofiţer de marină, nu face nicio referire la strategia oficială, dar citează mulţi autori
străini şi, practic, construieşte o strategie paralelă.
Exemplele pe care le-am prezentat, credem că reuşesc să contureze o imagine completă
asupra acestui domeniu caracterizat prin unitate, dar mai ales prin diversitate.
Conţinutul doctrinelor, strategiilor sau conceptelor strategice se regăseşte în concepţia de
structurare şi doatare a forţelor navale pe plan mondial şi, în mod firesc, este necesară şi abordarea
modului cum vor fi configurate aceste forţe navale, pentru a putea întregi imaginea dimensiunii
navale a acţiunilor militare în secolul XXI.

276
Ibidem
277
Ibidem
69
 CAPITOLUL III
CONFIGURAŢIA FORŢELOR NAVALE ALE PRIMEI JUMĂTĂŢI A
SECOLULUI XXI

Pentru a avea o suveranitate adevărată pe mare, orice stat cu ieşire la mare trebuie să fie în
măsură să aibă controlul asupra a tot ce se petrece în apele aflate în jurisdicţia sa, deoarece, aşa cum
arată un cunoscut autor canadian, „nemenţinerea capabilităţilor de control a activităţilor în aceste
ape, este o acceptare tacită a faptului că alţii pot face ce le place în această parte a statului, fără
respectarea niciunei legi şi acesta este un lucru extrem de grav, care înseamnă abrogarea
suveranităţii.”278
Deşi legea este impusă pe mare de către garda de coastă, această gardă de coastă este
credibilă numai dacă este sprijinită de către o forţă puternică şi aceasta este reprezentată de către
forţele navale, mai ales în cazul în care creşte gradul de violenţă şi de la incidente se ajunge la
conflict, unde garda de coastă poate juca, în cel mai bun caz, un rol minor.

3.1. Elementele definitorii care determină reconfigurarea forţelor navale şi creşterea

rolului acestora la acest început de secol

Modificarea configuraţiei forţelor navale la acest început de secol, în opinia noastră, se

datorează, în primul rând, evoluţiilor din domeniul politic şi economic, dar şi evoluţiei tehnologice
şi, mai ales, creşterii interesului pentru Oceanul Planetar şi zonele adiacente acestuia. Numai zonele
din largul litoralului rusesc din nordul Rusiei şi Orientul Îndepărtat, cu o suprafaţă de 3,9 milioane
km2, de exemplu, deţin 13,7 miliarde tone rezerve de petrol şi 52,3 trilioane de m3 de gaze naturale,
cunoscute, iar esenţa disputelor maritime dintre ţări o reprezintă obţinerea resurselor de petrol şi
gaze.
Atâta vreme cât resursele biologice, energetice şi minerale ale solului se diminuează, rolul
Oceanului Planetar va creşte.

278
Peter T. Haydon, Canadian Naval Requirements for the 21st Century, lucrare elaborată pentru Council for Canadian Security in the 21st
Century’s spring 2001 re-examination of Canadian security policy, publicată de Universitatea din Calgary, noiembrie 2001, p.3
70
 Populaţia lumii şi capacităţile economiei globale sunt localizate în procent foarte mare în
zonele de coastă : 25% în zone aflate la distanţe de până la 50 mile marine faţă de litoral, 50% în
zone aflate la distanţe de până la 100 mile marine faţă de litoral şi 75% în zone aflate la distanţe de
până la 500 mile marine faţă de litoral. În concluzie, majoritatea populaţiei lumii este dependentă,
într-un fel sau altul, de Oceanul Planetar.
Ca orice componentă a forţelor militare, aşa cum am subliniat anterior, forţele navale au ca
scop prevenirea războaielor, a conflictelor militare şi protejarea intereselor naţiunii, contribuind la
configurarea puterii statului sau, mai precis, la dezvoltarea componentei militare a acestuia,
deoarece, aşa cum arăta Richard Hill, „puterea reprezintă abilitatea de a influenţa evenimentele” 279,
iar navele de luptă au fost întotdeauna, pe toate mările şi oceanele, simbolul fermităţii şi consolidării
puterii statului, demonstrând înalte standarde tehnice şi potenţialul industrial al statului respectiv,
îndeplinind atât funcţii militare, dar şi politice.280
De remarcat este şi ceea ce sublinia un amiral american referitor la transformarea forţei
moderne şi a modului cum este folosită aceasta, arătând că, în general, asupra acesteia acţionează
simultan doi vectori: primul fiind apariţia celei de-a treia mari perioade a globalizării, iar al doilea şi
cel mai important, este translaţia societăţii de la era industrială la era informaţională.281
În condiţiile moderne, protejarea intereselor economice şi politice pe mări şi pe oceane
rămâne principalul scop al forţelor navale.
Controlul mării nu mai este asociat astăzi cu interdicţia unui spaţiu maritim specific pentru o
potenţială flotă inamică, nici nu se referă la combatanţi decisivi, nici la protecţia convoaielor
maritime aşa cum a fost cazul, zeci de ani, în trecut. În zilele noastre, controlul mării, aşa cum vom
vedea şi atunci când vom analiza misiunile forţelor navale în prima jumătate a acestui veac, este
interpretat în sensul de a încerca menţinerea unei mări libere şi sigure, fără a se lăsa loc pentru
organizaţiile teroriste şi activităţile ilicite cum ar fi traficul ilegal de persoane sau periclitarea
mediului.
Ca instrument al politicii internaţionale, forţele navale au câteve misiuni unice care sunt
generate de două aspecte esenţiale. În primul rând, nu sunt îngrădite de graniţele naţionale şi pot
duce drapelul ţării de care aparţin în orice parte a lumii, iar în al doilea rând, ultimele realizări ale
ştiinţei în materie de armament fac vulnerabile orice ţintă, orice ţară, indiferent de distanţa faţă de
litoral. Aceasta înseamnă că forţele navale sunt cel mai important element în lupta non-contact.282
Sunt actualele forţe navale ale lumii pregătite pentru a face faţă provocărilor şi cerinţelor
acestui secol?
Răspunsul este categoric negativ, deoarece, de peste 10 ani, se caută soluţii şi se fac
predicţii, concluziile având şi elemente de convergenţă, dar şi de divergenţă. Tocmai de aceea
demersul nostru se vrea unul obiectiv şi cu intenţia de a prezenta o imagine cât mai clară a ceea ce
va urma în prima jumătate a acestui secol şi chiar mai departe.
Analişti de prestigiu au arătat că forţele navale ale lumii au parcurs o perioadă destul de
lungă de criză de identitate acţională, ceea ce s-a răsfrânt şi asupra structurii flotelor, dar şi asupra
caracteristicilor constructive şi de configurare a componentelor principale ale acestora: navele.
În 1999, cunoscutul specialist şi consultant naval Norman Friedman, arăta: „Forţele Navale
ale principalelor state membre NATO din Europa şi-au redus destul de mult aria misiunilor, aproape
toate cantonându-se în domeniul controlului mărilor. Dintr-o singură mişcare, flotele acestor state
au devenit anacronice şi aceasta nu se datoreşte tehnologiei, ci tocmai misiunilor pentru care au fost
create, misiuni ce au devenit anacronice. Aşa este exemplul fregatei britanice tip 23 care este o
foarte slabă platformă pentru proiecţia forţei, dar încă este o excelentă navă pentru lupta
antisubmarin în ape adânci, numai că submarinele ex-sovietice pentru care a fost proiectată ori nu
mai sunt, ori au alte misiuni faţă de trecut.”283
279
Richard Hill, Medium power strategy revisited, Royal Australian Navy, Sea Power Centre, Working Paper No.3, Jervis Bay, March 2000, p.2
280
I.G. Zaharov, Warships: a global survey, Voiennaia Misli, May-June 2002
281
Arthur K. Cebrowski, Transformation and the Changing Character of War?, Office of Force Transformation, Departament of Defense,
Arlington, VA, 17 June 2004, p.3
282
**** Navy in the new era. Role, requirements, shape, pe site-ul http://shipbuilding.ru/eng/articles/navy/
283
Norman Friedman, New Tehnology and Medium Navies, Royal Australian Navy Maritime Studies Program, Working Paper No.1, Jervis Bay,
august 1999, p. 2
71
 Astăzi, forţele navale ale lumii oscilează între tendinţa de a menţine capabilităţile lor
tradiţionale şi derularea unor misiuni noi, impuse de mediul de securitate al secolului XXI. Navele
care iniţial, aşa cum am arătat mai sus, au fost construite pentru a lupta împotriva submarinelor în
largul oceanului, acum trebuie să acţioneze împotriva pirateriei, jafului armat pe mare, traficului de
armament, droguri şi persoane şi, mai ales, să facă faţă pericolului asimetric pe care îl reprezintă
terorismul, deoarece, aşa cum arăta un autor, „astăzi, ogivele nucleare ale unui posibil inamic pot fi
găsite pe o ambarcaţiune pescărească, la fel de bine ca şi pe un submarin cu rachete balistice.”284
De aceea, pe bună dreptate, cu ani în urmă, afirmam că, în general, toate ţările lumii îşi
reajustează strategiile navale şi îşi formează propriile forţe navale285, aceasta fiind principala
caracteristică a acestui început de secol, iar amiralul francez Alain Oudot de Dainville afirmă, la
rândul său: „deja, o mare parte a viitorului marinelor noastre a fost planificat.”286
Interesante sunt şi aserţiunile unor alţi amirali care conduc destinele forţelor navale ale
statelor lor şi vom reproduce câteva dintre acestea, deoarece, la fel ca şi afirmaţiile anterioare,
aparţin unor persoane de cel mai înalt rang din ierarhia forţelor navale ale lumii, practic, aceste
persoane având o influenţă covârşitoare în conturarea forţele navale ale acestei prime jumătăţi de
veac.
Astfel, viceamiralul canadian D.W. Robertson, arăta că: „Pe scurt, noi trăim într-o eră de o
complexitate fără precedent, care se îndreaptă spre un viitor inerent imprevizibil, în care şocul
strategic şi surprinderea ne aşteaptă în mod indubitabil”287, iar amiralul chilian Rodolfo Codina Diaz
afirmă cam acelaşi lucru, spunând că: „Actualul mediu de securitate este caracterizat de
complexitate, incertitudine, surpriză, schimbări bruşte şi pericole care au o mare mobilitate.”288
În aceeaşi notă se exprimă şi amiralul portughez Fernando Jose Ribeiro de Melo Gomes care
arată că: „Mediul actual de securitate este caracterizat de complexitate şi nepredictibilitate.
Terorismul şi crima organizată internaţională reprezintă ameninţările asimetrice majore pentru
statele democratice”289 şi amiralul tailandez Satirapan Keyanon, în a cărui opinie „ameninţările la
adresa securităţii mondiale sunt în schimbare rapidă şi constantă.... reţelele teroriste sunt mult mai
complexe şi cu o arie de operare mult mai extensivă”, ceea ce înseamnă că, în principal, noile
caracteristici ale mediului internaţional de securitate sunt determinante pentru stabilirea misiunilor
şi configuraţiei forţelor navale şi acest lucru îl vom reliefa pe parcursul lucrării.
Ponderea acţiunilor navale deja a început să se mute în zonele litorale, iar în secolul XXI,
cel puţin în prima jumătate, acţiunile navale vor avea ca obiect zonele litorale şi se vor desfăşura cu
predominanţă în aceste zone.
Acest lucru înseamnă atât reconfigurarea forţelor navale, dar şi schimbarea caracteristicilor
majorităţii platformelor şi a modalităţilor de acţiune a acestora, mergându-se până acolo încât, aşa
cum vom arăta, vor apare noi tipuri de nave.
Interesul actual pentru acţiunile de litoral a apărut după încheierea Războiului Rece, din
cauza creşterii importanţei zonelor de coastă, ca urmare a dezvoltării aglomerărilor de populaţii şi,
implicit, activităţii economice şi problemelor strategice pe care le implică dezvoltarea acestor zone
şi, aşa cum arăta Geoffrey Till: „forţele navale ale statelor sunt în plin proces de rebalansare a
capacităţilor lor, reducându-se numărul navelor destinate acţiunii în marea liberă şi crescând
numărul navelor care au abilităţi de acţiune în zone de litoral”290, fapt ce a determinat ca „accentul
în domeniul maritim să se mute de la puterea de pe mare, la puterea dinspre mare”291
Acest lucru va duce la scăderea ponderii misiunilor tradiţionale de control al mării şi
interdicţie maritimă, dar nu şi a importanţei acestora, deoarece, aşa cum arăta în martie 2004
284
Peter Felstead, Charting the course-World navy chiefs look to the future, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 18, 2 May 2007, p. 23
285
Contraamiral de Flotilă dr. Gheorghe Marin, Consideraţii privind strategia maritimă internaţională la începutul secolului XXI, Gândirea Militară
Românească, Nr.4, iulie – august 2002, Bucureşti., p. 112
286
Peter Felstead, op. cit, p. 31
287
Ibidem, p.26
288
Ibidem, p. 28
289
Ibidem, p. 43
290
Geoffrey Till, Naval Transformation, Ground Forces, and the Expeditionary Impulse: the Sea-Basing Debate, Strategic Studies Institute of the
Army War College, The Letort Papers, Carlisle, Pennsylvania, December 2006, p. 2
291
Ibidem, p. 8
72
amiralul american Tom Farago: „...astăzi noi nu avem o imagine clară asupra spaţiului maritim aşa
cum avem despre spaţiul aerian. Dacă un avion decolează, noi ştim unde se duce, cine este la bord şi
ştim statutul său de-a lungul întregii sale călătorii. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre spaţiul
maritim.”292
Trebuie avut în vedere şi faptul că forţele navale implicate în operaţii expediţionare trebuie
să fie în măsură să protejeze deplasarea pe mare a forţelor necesare, atât în largul mării, cât şi în
apele costiere, acest lucru realizându-se prin controlul mării.
Pe de altă parte, există şi opinii cum că, la începutul secolului XXI, cel mai întâlnit vector de
dezvoltare în cazul majorităţii forţelor navale, a fost generat de necesitatea războiului la scară
limitată, precum şi de necesitatea protecţiei intereselor economice ale naţiunilor.293 Afirmaţia este
adevărată şi nu contrazice pe cele prezentate anterior, deoarece războiul limitat se va purta în zone
de litoral.
Dacă astăzi operaţiile amfibii se concentrează pe asalturi asupra litoralului şi în interiorul
porturilor maritime cu scopul de a se realiza puncte de sprijin pe litoral care să permită, ulterior,
realizarea treptată a unei puteri combative suficiente pentru conducerea operaţiilor împotriva
obiectivelor aflate în interiorul teritoriului, operaţiile viitoare, care vor pleca dintr-o poziţie de
bazare maritimă, vor fi caracterizate de „asaltul direct asupra obiectivelor din interiorul teritoriului
(fără pauză operaţională), urmată de acţiuni de capturare a porturilor maritime sau a poziţiilor
întărite de la litoral, cu scopul de a se asigura deplasarea grosului forţelor”294

3.2. Câteva consideraţii asupra forţelor navale actuale ale lumii şi asupra
elementelor de bază privind dezvoltarea forţelor navale ale lumii în prima jumătate a
secolului XXI
3.2.1. Scurtă prezentare a situaţiei actuale a forţelor navale ale lumii

Pentru a avea o imagine bine fundamentată asupra a ceea ce există şi, mai ales, asupra a ce
va fi, va trebui să analizăm o serie de date furnizate de prestigioase surse şi după aceea să încercăm
să previzionăm cum vor arăta forţele navale ale lumii, deoarece, aşa cum arăta amiralul american
Art Cebrowski, „Inabilitatea noastră de a prezice viitorul nu înseamnă că noi nu ştim nimic despre
el, cel puţin în limitele rezonabilului”295.
La acest început de secol, aproximativ 50% din statele lumii care au ieşire la mare, ceea ce
înseamnă cam 70-80 de ţări, au flote compuse din nave mici şi vedete, folosite în exclusivitate
pentru misiuni specifice gărzii de coastă sau misiuni de patrulare în apele teritoriale proprii, iar un
procent de aproximativ 20% din ţările cu ieşire la mare (puţin peste 30 de ţări) au un număr
suficient de nave mari de suprafaţă care le permite operarea şi în afara apelor naţionale.296 Aceste
ultime state, după unele surse, sunt considerate puteri navale şi analizate prin prisma unor criterii
complexe, dar nu întotdeauna explicite şi bine fundamentate. De exemplu, pe site-ul www.
StrategyWorld.com, găsim o ierarhizare a 40 de state considerate puteri maritime (printre care se
află şi România), după criterii ca: tonajul total, numărul de nave de luptă peste 1000 de tone şi
calitatea pregătirii echipajelor (luându-se ca bază flota SUA), exprimată în procente. Toate aceste
criterii se regăsesc într-un coeficient de ierarhizare care este destul de aleatoriu, deoarece foloseşte
date arbitrare, cum ar fi calitatea pregătirii echipajelor. Şi exemplele pot continua. Opinia noastră
este în concordanţă cu ceea ce subliniază unii specialişti în domeniu 297 şi anume că atunci când se
fac referiri la capabilităţile forţelor navale, acestea trebuie să se refere nu numai la componenţa în
sine a acestora, dar şi la elemente referitoare la probleme cum ar fi: unde se desfăşoară aceste forţe,
metodele de desfăşurare şi folosire a forţei, structura generală a forţei şi modul ei de organizare,
precum şi ce feluri de tehnologii trebuie să stea la baza acesteia.
292
Stephen Trimble, Sea Wiew, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 14, 4 April 2007, p. 21
293
**** The XXI – century combat ship – new technologies, St.Petersburg in the mirror, №5 (12), summer 2002
294
William Howard, Donald Pilling, Defense Science Task Force on Sea Basing, Defense Science Board, Washington, D.C., August 2003, pp. 14-18
295
Arthur K. Cebrowski, op. cit, p.1
296
I.G. Zaharov, op. cit.
297
Arthur K. Cebrowski, Transforming Transformation, Office of Force Transformation, Departament of Defense, Arlington, VA, 19 April 2004,
p.4
73
 Practic, o ţară cu ieşire la mare care are şi nave, este o putere navală, rămânând în discuţie
doar ce fel de putere navală este. Şi aici intră în calcul foarte multe elemente, nu numai numărul şi
tipul navelor militare pe care le deţine.
Într-adevăr, o forţă navală marchează o schimbare calitativă, dacă la navele pe care le are se
mai adaugă şi submarine cu propulsie clasică. În această categorie sunt incluse forţe navale din
aproximativ 40 de ţări (mai mult de 25% din totalul ţărilor cu ieşire la mare).
De remarcat este faptul că o mică parte din ţările lumii (aproximativ 5%), astăzi, au nave de
tipul portavioanelor şi submarinelor cu propulsie nucleară şi numărul acestora nu va evolua
considerabil.
În prezent, în lume sunt peste 2.500 de nave de luptă, iar tendinţa este ca numărul acestora
să scadă la 1.300 – 1.400 de nave în jurul anilor 2015. Numărul submarinelor, la nivelul anului
2000, se ridica la peste 500298 şi acestea pot fi împărţite în trei mari categorii: submarine strategice
cu propulsie nucleară dotate cu rachete balistice, submarine de atac cu propulsie nucleară şi
submarine cu propulsie clasică. Submarinele cu rachete balistice nu vor fi folosite din raţiuni
militare, ci din raţiuni politice şi este de aşteptat ca numărul de tuburi de lansare de la bordul
acestora (actualmente 12 – 24) să scadă, dar se vor îmbunătăţi considerabil caracteristicile
rachetelor.
În ceea ce priveşte distrugătoarele, singurele ţări care încă mai construiesc acest tip de navă
sunt SUA, Anglia, Japonia, Rusia, India şi China, iar viitorul acestora este relativ constant, deoarece
nici nu se va renunţa la construirea lor, dar nici nu vor mai avea multe din caracteristicile
distrugătorului clasic, tinzând, aşa cum vom vedea, spre o navă multirol de dimensiuni mari care, de
multe ori, din raţiuni politice, va fi numită fregată.
Fregatele, care actualmente sunt în număr de peste 350, vor cunoaşte o dezvoltare mai mare
decât alte tipuri de nave şi, în opinia noastră, vor avea dimensiuni mai mari decât actualele tipuri de
fregate, deoarece caracterul multirol va impune acest lucru. Acelaşi lucru se va petrece şi cu
corvetele, dar vom analiza pe larg acest aspect atunci când vom aborda problema configuraţiei
flotelor viitorului şi a caracteristicilor principalelor tipuri de nave ce vor intra în componenţa
acestora.
Deşi, actualmente, împărţirea pe clase şi tipuri de nave este destul de eterogenă şi relativă,
considerăm că, aşa cum arată majoritatea specialiştilor în domeniu, putem vorbi de 10 tipuri
principale de nave, repartiţia procentuală a acestora în cadrul forţelor navale ale lumii fiind
următoarea (Fig. 11):
Ce se întâmplă în acest moment?
Toate forţele navale ale lumii, fără excepţie, sunt angrenate într-un proces dublu: pe de o
parte, redefinirea doctrinelor şi strategiilor navale proprii, în cazul puterilor navale majore şi
fundamentarea sau redefinirea unor concepte strategice în cazul celorlalte puteri navale şi, pe de altă
parte, de interes şi pentru acest demers ştiinţific al nostru, reconfigurarea structurală a componentei
militare a puterii navale.
Este interesant să facem şi o scurtă incursiune cu caracter comparativ în ceea ce priveşte
situaţia actuală a forţelor navale ale lumii şi, după consultarea mai multor surse bibliografice,
considerăm că lucrarea cea mai completă şi exactă este cea a americanului Robert O. Work,
„Winning the Race: A Naval Fleet Platform Architecture for Enduring Maritime Supremacy” care,
deşi insistă pe supremaţia SUA, operează cu date exacte, ceea ce este esenţial pentru o analiză
pertinentă.
Astfel, autorul arată că actuala flotă militară a SUA, inclusiv platformele de proiecţie a forţei
aeriene, navele de luptă cu un deplasament maxim de peste 2000 de tone (deci de la nivel fregată în
sus) şi submarinele cu un deplasament de peste 450 de tone în imersiune, reprezintă o masă totală
de 2,86 milioane de tone (48, 5 % din totalul mondial), în timp ce toate celelalte forţe navale ale
lumii însumează 3,04 milioane de tone (51,5 % din totalul mondial). De remarcat este faptul că
numai 17 ţări în afara SUA operează flote mai mari de 50.000 de tone, acestea însumând 2,7
milioane tone (45,76 % din totalul mondial), iar dintre acestea, 14 state sunt considerate aliate sau
prietene şi una „partener strategic” – India. Cele două state considerate de SUA ca neprietene şi
298
I.G. Zaharov, op. cit.
74
potenţiali competitori navali sunt Rusia şi China, care au împreună o flotă de 893.692 tone (15,15%
din totalul mondial şi 31,25% din tonajul total al flotei SUA)299.
Este evident că, în acest moment, nu poate exista o competiţie între SUA şi alt stat sau chiar
între SUA şi orice altă posibilă coaliţie de state, deşi dintre cele 582 de nave mari de luptă existente
în lume SUA operează numai 100 (17 %).
În ceea ce priveşte submarinele, dintre cele peste 500 de submarine existente în lume, aşa
cum am mai arătat, 376 sunt considerate ca submarine de luptă majore, dintre acestea SUA operând
numai 57 (adică 15%) şi vom vedea mai târziu că, la capitolul submarine, SUA nu stă prea bine,
comparativ cu capitolul portavioane, de exemplu, unde deţine 12 dintre cele 15 portavioane
existente în lume (80%) sau, ca să dăm dovadă de rigurozitate, dintre cele 19 nave din lume care au
posibilităţi de decolare pentru aviaţie (63%).
Revenind la submarine, dintre cele 376 de submarine majore, numai 101 au propulsie
nucleară (27%), iar cele 57 submarine nucleare ale SUA sunt toate cu propulsie nucleară300.
Următorii 20 – 30 de ani vor fi cruciali pentru dezvoltarea şi, mai ales, pentru transformarea
flotelor lumii. Practic, cu mici excepţii, nimic din ce este astăzi, nu se va mai regăsi în viitor. Pare
paradoxal, dar nave extrem de moderne cum ar fi, de exemplu, distrugătoarele din clasa Arleigh
Burke, care sunt mândria flotei americane de astăzi, nu vor mai fi nici măcar modernizate, ele
dispărând şi lăsând loc celor din clasa Zumwalt. Flotele lumii nu vor mai avea platforme cu aliuri
clasice, cu armamente impresionante la vedere, ci vor opera platforme a căror formă va spune foarte
puţin, care uneori vor naviga în semiimersiune, dar care vor avea capabilităţi de neînchipuit în urmă
cu nu mai mult de 10 ani sau, în unele cazuri, chiar în zilele noastre.

3.2.2. Elementele de bază privind dezvoltarea forţelor navale ale lumii în prima
jumătate a secolului XXI

Secolul XXI a debutat cu lansarea de proiecte de amploare în ceea ce priveşte construcţiile

navale, foarte puţine proiecte anterioare fiind continuate.
Majoritatea proiectelor presupun realizarea de noi platforme şi noi echipamente, de multe ori
depăşind imaginaţia chiar şi a specialiştilor în domeniu.
Din 60 de proiecte majore militare de înzestrare pe plan mondial, 23 aparţin numai forţelor
navale ceea ce, pe de altă parte, înseamnă că din suma totală de 1407,217 miliarde de dolari cât
reprezintă costul total al celor 60 de programe, pentru cele 23 proiecte majore navale sunt alocate
334,025 miliarde de dolari, la care se adaugă încă aproximativ 200 miliarde de dolari din proiectele
comune tuturor categoriilor de forţe sau din cele în comun cu forţele aeriene.Aşa este cazul
avionului F-35 Joint Strike Fighter care se va regăsi şi în dotarea forţelor navale. Oricum, forţele
navale vor cheltui peste 35 % din banii alocaţi pentru aceste proiecte majore şi aceasta spune totul
despre amploarea dezvoltării forţelor navale la acest început de veac.
De exemplu, în următorii 10 ani, numai în regiunea Asia-Australia se aşteaptă construirea a
841 de nave, începând de la submarine, până la distrugătoare, valoarea totală a acestor nave
ridicându-se la 108 miliarde de dolari în următorii 10 ani şi la 153,8 miliarde dolari în următorii 20
de ani (Fig. 12).
Practic, în următorii 10 ani, în această zonă, se vor construi 82 de submarine, 83 de nave
amfibii, 82 de fregate, 122 vedete rapide de atac şi 32 de distrugătoare. 301
Pentru sistemele de luptă vor fi cheltuite peste 5 miliarde de dolari, iar 24 de miliarde de
dolari vor fi cheltuite, de către 14 ţări din zonă, pentru achiziţia a 151 de nave cu capabilităţi de
luptă antisubmarin, datorită creşterii pericolului submarin în zonă.
Este demn de remarcat faptul că programul de construire de submarine va necesita cheltuirea
a 29 miliarde de dolari, nouă ţări urmând să achiziţioneze submarine noi (China, Malaiezia, Coreea
de Sud, Japonia, Singapore, India, Pakistan, Indonezia şi Taiwan).302
299
Robert O. Work, Winning the Race: A Naval Fleet Platform Architecture for Enduring Maritime Supremacy, Center for Strategic and Budgetary
Assessements, March 1, 2005, p. 16
300
Robert O. Work, op. cit., p. 22
301
Wendell Minnik, China’s Threatening Policy, Defense News, 21 May 2007, p. 20
302
Ibidem
75
 Dacă vom continua analiza datelor din Fig. 12, vom vedea că şi în zona Africa - Orientul
Mijlociu, se vor cheltui în următorii 20 de ani, 22,3 miliarde de dolari, numai în primii 10 ani
cheltuindu-se 17 miliarde de dolari pentru procurarea a 350 de nave militare de către 18 ţări din
zonă.303
Datele indică şi faptul că, în afară de cei doi mari competitori tradiţionali în domeniul
cheltuielilor pentru înarmare ( SUA cu 159,7 miliarde de dolari şi NATO-fără SUA, cu 172,3
miliarde de dolari), în următorii 20 de ani apare un nou pol de putere situat în zona Asia-Australia,
cu exponent principal China, dar, după părerea noastră, şi India care face eforturi mari pentru
modernizarea şi dezvoltarea forţelor sale navale. Acest lucru poate fi mai bine perceput dacă
analizăm repartiţia procentuală a acestor cheltuieli, aşa cum este prezentată în Fig.13.
Nu trebuie să ignorăm Rusia care, după ultimele evenimente, a demonstrat că nu a renunţat
şi nu va renunţa la statutul de mare putere şi să ne ferim de predicţii care pot fi eronate, generate de
o situaţie de moment cum a fost cea a prăbuşirii şi dezmembrării fostei URSS. Un reputat analist
arăta : „ Predicţia este ceva periculos. De exemplu, acum pare imposibil ca Rusia să se reîntoarcă la
vârful de putere şi gradul de pericol pe care îl reprezenta în timpul Războiului Rece. Dacă ne
aducem aminte, în 1920, se părea că Germania este terminată, dar nu a fost aşa. ”304
Totuşi sunt şi analişti care văd altfel lucrurile, cum este cazul lui Michael Stürmer care,
referindu-se la Rusia, arată că: „...de la bătălia de la Ţuşima din 1905, pe care a pierdut-o în faţa
japonezilor şi până la explozia submarinului Kursk în anul 2000, a fost continuu perdantă în jocul
pentru puterea maritimă şi nu se poate crede că va recupera terenul pierdut în scurtă vreme.”305
Viitorul ne va da răspunsul.
Dacă luăm în calcul numărul de nave militare care au un deplasament de peste 100 de tone,
vom vedea că cele mai multe achiziţii se vor face tot în zona Asia-Australia, acoperind un procent
de 38,98% din totalul mondial, faţă de 25,5% cât reprezintă NATO (fără SUA) şi 10,74% cât
reprezintă SUA (Fig. 14).
Trebuie să ţinem seama de faptul că aceste procente se referă numai la numărul de nave şi nu
la valoarea operaţională a acestora, deoarece, aşa cum vedem în Anexa Nr. 1, principalele programe
navale militare pe plan mondial se referă la nave şi echipamente majore, ierarhia contribuabililor pe
plan mondial fiind prezentată în Fig. 15, unde vedem clar că SUA conduce detaşat, cu 437,5
miliarde de dolari investite în programe navale.
Din această analiză lipsesc date importante referitoare la Rusia şi în special la China, care nu
furnizează oficial date de acest gen, dar vom vedea că derulează programe importante, fiind şi
exportatori de nave şi tehnică de luptă importanţi, cum este cazul Rusiei care are câteva firme
puternice în domeniu (Fig. 16) şi care, de exemplu, furnizează 80% din exportul său de tehnică
militară către China şi India306, dar şi al Chinei, unde discrepanţa între bugetul oficial şi cheltuielile
pe care le face spun foarte mult despre aspiraţiile militare ale acesteia.307
De altfel, şi reputaţi specialişti în domeniul analizei forţelor navale îşi pun întrebarea dacă
SUA este în acest moment singura superputere şi, deşi răspunsul la acest moment ar fi da, viitorul,
analizat cu mai mare atenţie, sugerează că este de aşteptat să se consolideze cel puţin încă două mari
puteri : China şi Rusia.

3.3. Principalele caracteristici ale navelor viitorului. Marile proiecte şi programe

pentru configurarea forţelor navale ale viitorului şi perspective de dotare a
acestora

Anterior am insistat pe amploarea financiară a proiectelor navale pentru secolul XXI şi

analiza nu ar fi completă dacă nu am prezenta şi conţinutul în sine al proiectelor navale care, de
fapt, sunt expresia materială a unor opţiuni politico-militare cu o implicare mai largă, de cele mai
multe ori proiectele majore avînd caracter transnaţional, platformele şi dotarea acestora regăsindu-
303
Ibidem
304
Norman Friedman, op. cit.
305
Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 207
306
**** Russian Military Industrial Complex Is On The Brink Of Collapse,˛ WPS Russian Business Monitor, 17 June 2005
307
Nathan Hodge, Power Projection, energy high on China’s agenda, says US DoD, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 23, 6 June 2007, p. 5
76
se în multe flote ale lumii şi nu numai în cea a ţării constructoare. De fapt, expresia ţară
constructoare devine din ce în ce mai improprie, marile concerne nemaiavând naţionalitate ci numai
rezidenţe.
Aproape toate naţiunile cu ieşire la mare, aşa cum am mai arătat, sunt angrenate în dotarea,
redotarea sau modernizarea flotelor sale şi a analiza toate proiectele în acest demers al nostru ar fi
imposibil, datorită volumului mare de programe, proiecte şi informaţii conţinute în acestea. De
aceea, ne vom limita la analiza principalelor caracteristici ale navelor viitorului, a marilor proiecte
navale şi a modului cum vor fi configurate principalele forţe navale ale lumii în prima jumătate a
acestui secol.

3.3.1. Principalele caracteristici ale navelor viitorului

Pentru întreg secolul XXI se anticipează existenţa următoarele platforme:

- portavioanele – care vor continua să îndeplinească misiuni de descurajare şi de susţinere a
loviturilor puterii combatante;
- navele de luptă de suprafaţă- care vor fi solide, cu capacitate mare de supravieţuire, cu
grad înalt de automatizare şi cu o amprentă acustică cu nivel foarte scăzut. Vor avea un echipaj mult
redus faţă de navele actuale şi vor avea capacitatea de a furniza focul de artilerie şi rachete necesar
pentru combaterea ţintelor aeriene, a navelor de suprafaţă şi chiar a unor ţinte subacvatice. Vor fi
capabile, de asemenea, să poată acţiona independent, dar şi în cadrul a diferite grupări navale.
Va apare un nou tip de nave la care sistemele de armament vor fi controlate de la distanţă de
o altă navă, de o staţie de la uscat sau de un avion. Prima apărare a acestui tip de navă va deriva din
realizarea unei amprente foarte mici în toate domeniile: radar, acustic, magnetic, infraroşu şi vizibil;
- platformele amfibii - vor fi configurate să susţină lupta la litoral şi este de aşteptat ca două
clase din această categorie să fie dominante: una formată din nave mari, capabile să transporte
multe vehicule de asalt moderne, vedete de debarcare pe pernă de aer, elicoptere, sisteme de lansare
verticală a mijloacelor de luptă (VLS) pentru apărarea proprie şi lovirea inamicului şi o clasă de
nave mici, care vor susţine, în special, anumite misiuni ale infanteriei marine.308
Extrem de interesantă este şi viitoarea combinaţie portavion – navă amfibie de asalt (LDH),
care este un portavion cu misiuni flexibile, pretabil la lupta la litoral, el putând, în funcţie de
misiunea grupării tactice din care face parte, să ambarce aviaţie de atac, infanterie marină
aeropurtată şi elicoptere de atac, ori combinaţii din aceste forţe.
Pentru aceste platforme de suprafaţă, următoarele domenii tehnologice vor fi de maximă
importanţă:
- mânuirea tehnicii şi armamentului de către un număr minim de oameni, prin intermediul
automatizărilor;
- sisteme de propulsie şi de producere a energiei electrice integrate;
- reducerea amprentei;
- proiectarea modulară;
- controlul mediului;
- catapulte pentru aviaţia ambarcată;
- autoapărare specifică.
Cele mai semnificative trenduri în domeniul platformelor aeriene sunt:
- creşterea accentului pe arme cu rază mare de acţiune, precise, care pot fi lansate atât de pe
aeronave, cât şi de pe nave;
- preocupare sporită pentru dispozitivele de detecţie, localizare şi lovire a ţintelor montate în
afara bordului;
- creşterea preocupărilor referitoare la angajarea aeronavelor în operaţii de luptă deasupra
uscatului, în special pe timpul nopţii.
Se va acorda o atenţie sporită vehiculelor aeriene autonome (UAV) care vor executa o serie
de misiuni de sprijin, dar şi misiuni cu caracter letal.
308
*** Technology for the United States Navy and Marine Corps, 2000-2035, Becoming a 21st-Century Force, VOLUME 1 Overview, Commitee on
Technology for Future Naval Forces, Naval Studies Board, Commission on Physical Sciences, Mathematics, and Applications, National Research
Council, National Academy Press, Washington, D.C., 1997, p.14
77
 Toţi specialiştii în domeniu consideră că platformele navale ale secolului XXI vor trebui să
aibă o serie de caracteristici cum ar fi: capacităţi de a fi greu observabile (stealth), automatizare,
încadrare minimă cu personal, capacitatea de asigurare a mijloacelor necesare, controlul fluidelor şi
al curgerii acestora şi vehicule în afara bordului. Studiile efectuate de către americani, pe parcursul
a peste 10 ani, au dus la următoarele concluzii:
1. Tehnologia Stealth – unul dintre elementele călăuzitoare clare pentru războiul naval al
viitorului este efectul combinat al dezvoltării tehnologiei senzorilor şi al proliferării acestei
tehnologii. Toate tehnologiile stealth sunt şi vor continua să fie strict secrete şi scopul lor este de a
nu permite detecţia, chiar şi atunci când sunt folosiţi senzori de ultimă generaţie;
2. Automatizarea – tehnologia asociată cu controlul şi operarea automată a echipamentelor şi
proceselor a făcut şi continuă să facă mari progrese, având ca rezultat reducerea personalului
necesar operării echipamentelor, dar şi optimizarea operării şi creşterea fiabilităţii echipamentelor;
3. Încadrarea minimă cu personal – va avea un impact semnificativ asupra ciclului de viaţă
al navelor, deoarece cel mai mare procent din cheltuielile navelor este destinat personalului (salarii,
prime, instrucţie, infrastructuri, baze, magazine, planuri pentru pensionari etc.). De asemenea,
reducerea personalului va conduce la reducerea spaţiilor destinate cazării, servitului mesei, igienei
etc., ceea ce va permite folosirea a mai mult spaţiu pentru tehnică;
4. Capacitatea de asigurare a mijloacelor necesare – este unul dintre principalele aspecte în
ceea ce priveşte navele viitorului, deoarece costurile trebuie monitorizate şi optimizate, urmărind
permanent probleme ca: mărimea echipajului, cerinţele de mentenanţă, modularitatea şi
consumurile de combustibil;
5. Controlul fluidelor şi al curgerii acestora – deşi, în aparenţă nu pare extrem de important,
este un fenomen critic din multe puncte de vedere în ceea ce priveşte platformele pentru războiul
naval. Atunci când fenomenul curgerii aerului şi apei pe lângă corpul navelor, aeronavelor şi
submarinelor poate fi bine cunoscut şi ţinut sub control, eficienţa şi manevrabilitatea acestor
platforme poate fi îmbunătăţită substanţial.
Similar, înţelegerea şi controlul asupra curgerii gazelor fierbinţi va permite îmbunătăţiri
semnificative în ceea ce priveşte performanţa, eficienţa şi fiabilitatea motoarelor.309
Toate acestea se pot realiza prin cunoaşterea avansată a mecanicii fluidelor şi folosirea unei
tehnici computerizate în domeniul dinamicii fluidelor;
6. Vehicule în afara bordului – vehiculele autonome, complementare, atât cele sub apă, cât
şi cele aeriene, vor avea un rol important şi în continuă creştere în războiul naval.
Vehiculele aeriene autonome vor fi folosite într-o gamă largă de misiuni, începând cu
misiunile de recunoaştere, cele de sprijin şi, în final, cele cu roluri letale.
Vehiculele autonome subacvatice vor mări în mod semnificativ spaţiul de luptă al
submarinelor şi vor contribui, cu noi abilităţi, la îndeplinirea misiunilor, reducând riscurile la care
sunt supuse submarinele.
Am ales prezentarea concluziilor studiului efectuat de către americani, dar preocupări în
domeniu sunt multiple, în România, de exemplu, publicându-se studii de acest gen, de peste 15 ani.
Într-o astfel de lucrare, publicată cu mulţi ani în urmă, făceam o serie de afirmaţii care sunt valabile
şi astăzi, arătând faptul că, astăzi, navele de luptă moderne sunt de neconceput fără sistemele
cibernetice de navigaţie, de conducere a focului armamentului de la bord, de cooperare cu aviaţia,
de luptă radioelectronică şi mai ales de luptă apropiată310, prezentând chiar şi o inedită imagine
cibernetizată a unei nave moderne.
Dacă se analizează cu atenţie această imagine cibernetizată, se constată o identitate perfectă
cu structura proiectată a platformelor navale ce vor dota flotele secolului XXI şi, dacă ne este
permis, putem trage concluzia că nu de specialişti ducem lipsă, ci de fondurile necesare pentru a
pune în practică viziunile pertinente ale acestora.
Pe lângă caracteristicile considerate de către oamenii de ştiinţă americani ca fiind esenţiale
pentru navele viitorului, după opinia noastră, ar mai fi de amintit câteva elemente extrem de
309
*** Technology for the United States Navy and Marine Corps, 2000-2035, Becoming a 21st-Century Force, VOLUME 6 Platforms, Panel of
Platforms, Commitee on Technology for Future Naval Forces, Naval Studies Board, Commission on Physical Sciences, Mathematics, and
Applications, National Reasearch Council, National Academy Press, Washington, D.C., 1997, pp.3-4
310
Cpt. Rg. 2 Gheorghe Marin şi colectiv, Câmpul de luptă cibernetizat, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 76
78
importante, cum ar fi dotarea acestora cu sisteme de arme multirol, ceea ce vor defini, pe lângă
detaliile constructive ale platformelor, caracterul multirol al navelor, care este una din principalele
caracteristici ale navelor secolului XXI. La toate acestea se adaugă sistemele de legături de date
care lucrează în timp real şi care realizează obţinerea informaţiilor la orice nivel şi din orice sursă
disponibilă şi creşterea puterii de foc prin folosirea sistemelor de lansare verticale (VLS) unice
pentru toate tipurile de rachete de la bordul navelor.
În plus, trebuie specificat pentru submarinele clasice, care vor constitui un element foarte
important al viitorului, introducerea sistemului de propulsie anaerob, independent de aerul
atmosferic, ceea ce va creşte anduranţa acestei arme care, oricum, este de temut.
Submarinele secolului XXI vor fi din ce în ce mai greu de descoperit şi se vor caracteriza
prin creşterea apreciabilă a duratei de staţionare în imersiune, posibilitatea de acţiune şi în zone cu
ape puţin adânci şi interconectarea cu sisteme complexe de senzori care vor oferi o „imagine” cît
mai completă a zonei în care acţionează.
Principalele misiuni ale submarinelor secolului XXI vor consta în: controlul mării; sprijin cu
foc coordonat (submarinul fiind în măsură să lanseze lovituri care să vină în sprijinul forţelor care
acţionează în zonă, inclusiv pe litoral); culegerea de informaţii; lovituri precise, în special cu
rachetele de la bord; inserţia în secret a trupelor pe care le transportă până în apropierea zonei lor de
acţiune; lupta contra navelor de suprafaţă, inclusiv prin blocadă, care poate fi făcută din poziţii
secrete sau din poziţii vizibile, precum şi lupta împotriva traficului de droguri şi arme; lupta
antisubmarin în teatru, incluzând şi protejarea transporturilor pe mare; apărarea cu ajutorul
rachetelor de la bord a teritoriului statului; descurajare strategică; operaţii de descoperire a minelor
şi operaţii de minare311.
Executarea acestor misiuni va fi posibilă, în primul rînd, datorită îmbunătăţirii celor trei
sisteme esenţiale pentru un submarin: propulsia, care se va caracteriza prin randament superior,
silenţiozitate şi fiabilitate; sistemul de senzori care va furniza informaţii complete despre situaţia din
teatru; sistemele de armamente care vor permite combaterea unei game mari de ţinte, inclusiv cele
aflate pe litoral sau, în viitor, în spaţiul cosmic.
În domeniul logisticii navale se vor remarca navele logistice mari, multirol, dar şi navele
submarine de aprovizionare, care vor asigura suportul logistic al forţelor expediţionare într-o
discreţie aproape absolută.
Sunt foarte multe de spus despre principalele caracteristici pe care le vor avea navele
viitorului şi vom relua acest subiect şi pe parcurs, nu înainte de a spune câteva cuvinte şi despre
aviaţia maritimă a secolului XXI, cele mai semnificative evoluţii preconizate în domeniul aviaţiei
maritime fiind:
- creşterea accentului pe arme cu rază mare de acţiune, precise, care pot fi lansate atât de pe
aeronave, cât şi de pe nave;
- consideraţie sporită pentru dispozitivele de detecţie, localizare şi lovire a ţintelor montate
în afara bordului;
- creşterea preocupărilor referitoare la angajarea aeronavelor în operaţii de luptă deasupra
uscatului, în special pe timpul nopţii.
Se va acorda, totodată, o atenţie sporită vehiculelor aeriene autonome (UAV) care vor
executa o serie de misiuni de sprijin, dar şi misiuni cu caracter letal312 şi se va produce o
verticalizare a aviaţiei navale, impunându-se tipurile VTOL - Vertical Take-Off and Landing,
STOVL - short take off and vertical landing şi STOL - Short Take-Off and Landing, în detrimentul
celor de tipul CTOL - Conventional Take-off and Landing313.
În încheiere, trebuie spus că, pe lângă toate cele enumerate mai sus, este neapărat necesar să
se ţină seama de durata de viaţă a navelor şi de necesitatea înlocuirii acestora la intervale de timp
care, conform specialiştilor, nu trebuie să depăşească următoarele limite314:

311
*** Technology for the United States Navy and Marine Corps, 2000-2035, Becoming a 21st-Century Force, VOLUME 1 Overview, Commitee on
Technology for Future Naval Forces, Naval Studies Board, Commission on Physical Sciences, Mathematics, and Applications, National Research
Council, National Academy Press, Washington, D.C., 1997, p.87
312
Ibidem, p.37
313
Ibidem, p.78
79
  Portavioane cu propulsie nucleară - 50 ani;
 Submarine strategice cu rachete balistice - 42 ani;
 Submarine de atac cu propulsie nucleară – 33 ani
 Crucişătoare şi distrugătoare – 35 ani
 Nave de luptă la litoral – 25 ani
 Nave de luptă amfibii -35 ani
 Nave de luptă contra minelor – 30 ani
 Nave auxiliare şi de suport logistic – 35 ani

3.3.2. Mari proiecte şi programe navale pentru secolul XXI

Începând cu anul 1995, ca o consecinţă a încheierii Războiului Rece şi ca o necesitate a

fundamentării unei noi structuri a forţelor, sute de oameni de ştiinţă din SUA au fost angrenaţi în
studii complexe care s-au finalizat cu concluzii de valoare şi recomandări privind direcţiile şi
modalităţile de acţiune pentru configurarea şi realizarea forţelor necesare pentru viitor. O mare parte
din aceste studii, însumând nouă volume şi mii de pagini, sunt dedicate forţelor navale şi dau o
imagine destul de clară asupra a ceea ce este de făcut şi cum trebuie făcut. Şi SUA nu este singurul
caz, dar am ales acest exemplu, deoarece este vorba de principalul competitor mondial, care va fi şi
liderul în domeniu pentru încă mulţi ani.
În următorii 30 de ani, forţele navale trebuie să producă nave de suprafaţă care să fie în
măsură să desfăşoare toate tipurile de misiuni navale, cu echipaje minime şi cu o probabilitate mică
de a fi descoperite, asigurând desfăşurarea unor operaţii de luptă cu cel mai mic risc posibil.
Caracteristicile navelor de suprafaţă ale secolului XXI, în conformitate cu studiile amintite anterior,
vor fi influenţate de trei factori importanţi:
- resursele alocate pentru apărare;
- tehnologiile folosite;
- evoluţia ameninţărilor315.
Pentru a avea o imagine cât mai completă a ceea ce se va întâmpla cu forţele navale ale
viitorului vom aborda subiectul din două puncte de vedere: unul este cel referitor la marile proiecte
navale de construcţie a noi tipuri de nave şi altul se referă la programele de dezvoltare derulate de
puterile navale majore, dar şi de unele ţări de putere medie, pentru dotarea forţelor navale proprii.

a) Marile proiecte navale pentru secolul XXI

Pentru realizarea proiectelor navale ale viitorului, numeroase firme de prestigiu prezintă
diferite oferte cu facilităţi inimaginabile şi, pentru prima dată în istorie, multe dintre viitoarele nave
de luptă au ca origine comună cu domeniul civil paltformele care sunt adaptate şi dotate conform
cerinţelor impuse de beneficiari. Acest lucru se întâlneşte din ce în ce mai des în domeniul navelor
pe pernă de aer, a construcţiilor de tip catamaran şi de tip trimaran, dar din ce în ce mai des şi în
cazul platformelor monobloc.
Pentru a putea prezenta cât mai sistematizat subiectul, am considerat că cea mai bună
abordare este cea pe clase de nave, prin prezentarea principalelor proiecte mondiale în domeniu
(vezi Anexa Nr. 2, în care sunt enumerate cele mai importante proiecte aflate în derulare sau care
vor intra în derulare).

314
Robert Work, Know when to hold ’em: Modernizing the Navy’s Surface Battle Line, Center for Strategic and Budgetary Assessments,
Washington, September 20, 2006, p.4

315
*** Technology for the United States Navy and Marine Corps, 2000-2035, Becoming a 21st-Century Force, VOLUME 1 Overview, Commitee on
Technology for Future Naval Forces, Naval Studies Board, Commission on Physical Sciences, Mathematics, and Applications, National Research
Council, National Academy Press, Washington, D.C., 1997, p.13

80
 Deoarece, în mod inevitabil trebuie să facem comparaţii între noile proiecte şi cele existente,
este necesar să adoptăm o metodă de comparaţie care să fie rapidă şi elocventă. Compararea după
un singur criteriu este cea mai nesigură, deoarece nimeni nu poate stabili care este cel mai important
criteriu. De exemplu, la un submarin care este criteriul de bază? Anduranţa, puterea distructivă a
armamentului, viteza în imersiune, deplasamentul, numărul membrilor din echipaj sau capacitatea
de descoperire, gestionare şi combatere a ţintelor? Bineînţeles că toate sunt importante, în funcţie de
circumstanţe, iar comparaţia între două submarine, bazată pe unul sau câteva criterii, poate da o
imagine eronată. De aceea, propunem o metodă simplă şi eficientă de comparaţie care tocmai prin
simplismul ei nu poate induce erori importante. La această metodă am ajuns după ce am încercat să
folosim pentru comparaţie metodele cunoscute şi care presupuneau foarte multe variabile şi metode,
pe care le-am determinat rând pe rând şi care presupuneau doar o altă interpretare a aceloraşi
variabile. Rezultatele conţineau diferenţe mari, fiecare incluzând diferite grade de aproximaţie şi,
implicit erori considerabile.
Metoda asupra căreia ne-am oprit, după efectuarea a mai multor calcule, constă în
determinarea unei valori care se obţine prin efectuarea raportului dintre deplasamentul navei
(exprimat în tone) şi numărul de persoane din echipajul acelei nave. Simplitatea în ceea ce priveşte
calcul acestei valori este unul dintre argumentele pentru acceptarea fără rezerve a metodei, dar mai
există şi alte argumente, după cum urmează:
1. La toate navele militare, exceptând navele amfibii şi navele logistice, unde intră în calcul
criteriul capacităţii de transport, proiectele de construcţie au în vedere corelarea deplasamentului
navei cu cantitatea de tehnică şi armament ce se montează la bord, precum şi cu plinurile navei.
Teoretic, la deplasamente egale, avem cantităţi egale de tehnică, armamente şi plinuri de acelaşi fel
sau similare în ceea ce priveşte caracteristicile. Şi, în general, la navele din aceeaşi generaţie şi din
aceeaşi clasă, deşi folosesc, de multe ori, tipuri diferite de tehnică şi armament, caracteristicile sunt
foarte apropiate, deoarece competiţia pe plan mondial determină acest lucru. Să luăm ca exemplu
tunul naval de 76 mm Oto Melara şi cel rusesc AK-176; caracteristicile sunt extrem de apropiate. Şi
exemplele pot continua.
2. În cazul apariţiei de armament şi tehnică mai performante, primul indiciu este reducerea
personalului destinat operării, acesta reprezentând unul din criteriile de performanţă de bază.
În concluzie, dacă tonajul creşte, înseamnă că nava are la bord mai multă tehnică, armament
sau plinuri, ceea ce duce la creşterea capacităţii combative, iar dacă echipajul scade, înseamnă că
tehnica şi armamentul sunt mai performante. Raportul între aceste două elemente, aşa cum am
arătat, ne dă o valoare care ne permite să putem face orice comparaţie. Bineînţeles că nu este o
metodă riguros exactă, dar, în opinia noastră, este cea mai expresivă, deoarece toate celelalte
metode de calcul cunoscute sunt mult mai laborioase, introduc foarte multe elemente de calcul şi, în
consecinţă şi multe erori.
Trebuie să specificăm faptul că metoda pe care o propunem se referă numai la nave din
aceeaşi clasă şi, deci, nu vom putea să facem o comparaţie între un distrugător şi un submarin,
deoarece au misiuni diferite, dotări diferite şi concepţii constructive diferite.
Pentru susţinerea demersului nostru, în Anexa Nr. 3, am prezentat valorile calculate pe clase
de nave a diferitelor nave existente în acest moment în dotarea flotelor lumii şi, după cum lesne se
observă, datele confirmă afirmaţiile anterioare şi viabilitatea acestei metode.
În continuare vom analiza clasele de nave ce vor caracteriza forţele navale ale secolului
XXI.
Portavioanele secolului XXI au ca primă caracteristică faptul că, pentru prima dată în
ultimii 40 de ani, există în construcţie două clase distincte de portavioane de mari dimensiuni –
portavionul american CVN-21(Fig. 17) şi portavionul anglo-francez CVF/PA2 – şi un număr în
creştere de ţări ce deţin portavioane sau care intenţionează acest lucru. Există diferenţe vizibile între
cele două proiecte: CVN-21 va avea dimensiuni egale, dacă nu mai mari decât portavioanele din
clasa Nimitz din care provine şi cu aproximativ 40 de procente mai mare decât CVF/PA2; CVN-21
este propulsat nuclear, în timp ce portavionul european va folosi pentru propulsie turbine cu gaz sau
sisteme electrice.

81
 Marea Britanie a ales pentru portavioanele sale CVF avioane de luptă F-35B, versiunea
STOVL a avionului Joint Strike Fighter şi, pentru aceasta, portavionul necesită existenţa unei punţi
de zbor capabilă să susţină atât misiuni de patrulare aeriană – în apărarea propriului grup portavion
– cât şi operaţiuni de atac. Acest tip de punte are mărimea unei piste de zbor care poate susţine 30
avioane F-35, şase elicoptere antisubmarine clasa Merlin şi patru avioane de luptă de supraveghere
şi control maritim, reprezentând doar minimum din capacitatea portavionului.
Varianta franceză a proiectului CVF(PA2) este de aşteptat să fie cu până la 80%
asemănătoare cu proiectul britanic. Proiectul portavionului, rezultat din studiile preliminare din
prima jumătate a anului 2006, pare a fi mai voluminos decât CVF, având un deplasament de 75.000
de tone şi aproximativ de două ori mărimea poratvionului „Charles de Gaulle”. Spre deosebire de
CVF, care poate transporta numai armament uşor, PA-2 poate susţine două lansatoare de rachete
sol-aer Sylver, fiecare cu câte 8 rachete Aster 15, iar aviaţia constă în 32 de avioane de luptă Rafale
având la bord sisteme de control şi avertizare timpurie Hawkeye (AEW&C). PA-2 urma să fie
livrat în 2009 şi să intre în serviciu până în 2015, când urma să intre la docuri pentru o perioadă
prelungită de mentenanţă şi aprovizionare cu combustibil a reactorului său nuclear316, dar s-ar părea
că acest lucru se va întâmpla deabia în următoarea decadă a acestui secol.
Rusia continuă operaţiile cu portavionul Kuzneţov care are la bord o forţă aeriană bazată pe
avioane Su-33 (STOBAR). Un alt portavion rusesc este Varyag, echipat în Ucraina şi care nu a fost
niciodată operaţional, a fost dezafectat şi vândut unui concern chinez din Macao, care anunţase
public că îl va folosi drept cazino plutitor. Varyag a fost remorcat spre China, ajungând aici în
martie 2002, iar la începutul lunii iunie 2005 nava a fost introdusă într-un doc al şantierului naval
Dalian, unde a rămas în centrul discuţiilor de a fi folosit ca portavion operaţional de către forţele
navale ale Armatei de Eliberare sau ca subiect de cercetare pentru construcţia unor viitoare
portavioane.
India este pe punctul de a aduce modificări portavionului rusesc - Admiral Gorshkov – al
patrulea şi ultimul din proiectul 1143 de achiziţionare de portavioane din clasa Kiev, numit iniţial
„Baku” şi transformarea acestuia într-un portavion STOBAR – cu numele INS Vikramaditya.
Modernizarea de proporţii presupune schimbarea tuturor lansatoarelor de rachete montate pe punte
şi a instalaţiilor de decolare. Nava va opera cu avioane de luptă MiG- 29k şi, deşi iniţial se anunţase
că va fi gata pentru misiuni începând cu luna august 2008, în conformitate cu un nou acord ruso-
indian din februarie 2009317, va fi gata pentru misiuni în 2012.
Tot în India este planificat să intre în construcţie un nou portavion de 37.000 de tone, sub
numele de navă de apărare antiaeriană (ADS), urmând a fi gata pentru a participa la misiuni în
2011-2012. Proiectul este executat de către Ficantieri - Italia, sub contract cu guvernul indian, iar
în ceea ce priveşte dimensiunile navei, ADS este mai mare decât noul portavion STOVL italian de
27.000 de tone – Cavour, numit, iniţial, Andrea Doria şi lansat în 2004.318
In anul 2020, după declaraţiile amiralului Sureesh Mehta, India va avea a treia forţă de
portavioane din lume, care va consta din portavionul Viraat (din clasa Centaur) – care are o vechime
de 48 de ani şi care va mai rămâne în serviciu încă şapte ani, portavionul Vikramaditya (ex-Amiral
Gorshkov, din clasa Kiev, care actualmente se află în reparaţie în Rusia şi care este planificat să
reintre în operativitate în 2011) şi portavionul autohton care va intra în dotare în 2012.319
În Italia, deşi portavionul Cavour (Fig. 18) este gata, acesta va deveni pe deplin operabil în
2009 şi va fi în măsură să desfăşoare operaţii aeriene cu elicopterele EH-101, avioanele cu decolare
scurtă şi aterizare verticală tip AV-8B Plus şi, în viitor, cu avioane F-35B Joint Strike Fighter. De
asemenea, va conduce operaţiile amfibii desfăşurate cu elicoptere.320

316
Andrew Chuter, French, U.K. Defense Chiefs To Discuss Carrier, Defense News, January 22, 2007, Army Times Publishing Co., Springfield, p.6
317
*** R Vikramaditya [ex-Gorshkov] Aircraft Carrier pe site-ul www.globalsecurity.org/military/world/india/r-vikramaditya.htm
318
Bill Sweetman, Carrier renaissance: new-wave designs to maximise innovation, Jane's International Defence Review, October 2006, Volume 39,
pp. 56-62
319
Rahul Bedi, Interviu cu şeful Statului Major al Marinei Indiene, amiralul Sureesh Mehta, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 5, 31 January
2007, p.34
320
Luca Peruzzi, Italy prepares for confined straits, Jane’s Navy International, volume 111, issue 5, june 2006, p. 61
82
 Dacă analizăm portavioanele existente în lume la această dată, prin prisma metodei pe care
am propus-o anterior – vezi Anexa Nr. 3, vom remarca faptul că această metodă de comparaţie şi
analiză este viabilă şi destul de exactă, argumentele fiind următoarele:
1. Portavionului spaniol Principe de Asturias şi celui thailandez Chakri Naruebet le revin
valorile 22,33 şi, respectiv, 21,98, deci valori aproape egale. Şi este normal să fie aşa, deoarece sunt
construite după acelaşi proiect. Diferenţa mică existentă se datorează diferenţelor de echipaj care, la
rândul lor, se datorează diferenţelor de dotare, fiind cunoscut faptul că niciodată navele aceluiaşi
proiect nu sunt perfect identice;
2. Portavionului american USS Kitty Hawk, construit în 1961, are o valoare a raportului
dintre tonajul navei şi numărul de membri ai echipajului egală cu 13,09, USS Nimitz, construit în
1975, o valoare egală cu 31,88, iar viitorul portavion CVN 21, va fi caracterizat de o valoare a
raportului egală cu 47,62, simpla comparaţie între aceste valori întărind argumentele în sprijinul
folosirii metodei de comparaţie propuse. La fel se poate observa şi în cazul portavioanelor franceze
Jeanne d’ Arc şi Charles de Gaulle;
3. Portavioanele viitorului, indiferent unde vor fi construite, vor fi caracterizate cam de
aceleaşi valori ale raportului, respectiv CVN 21 – 47,62, Queen Elizabeth – 44,82 şi Conte di
Cavour – 42,8, fapt ce denotă nivelul tehnologic comun al acestor construcţii şi, bineînţeles al
acestui timp, dacă facem comparaţie cu portavionul brazilian São Paulo (ex – Foch), care a fost
construit în anul 1957 şi care este caracterizat de o valoare a raportului de 18,1.
Sunt posibile mai multe soluţii constructive pentru portavioane, toate depinzând de tipul de
avioane din dotare. Astfel, pentru portavioanele care operează aparate cu decolare şi aterizare
clasică este necesară creştere dimensiunilor constructive, pentru a se putea asigura mai multe
aterizări şi decolări simultan.
O altă soluţie este cea a portavioanelor de tonaj mediu, care să aibă la bord o aripă de aviaţie
cu decolare verticală, asigurându-se astfel un ritm de decolare şi aterizare echivalent cu cel de pe
portavionul Nimitz;
Tot o soluţie este şi portavionul uşor, dar specialiştii o consideră neviabilă, chiar dacă
aparatele de la bord sunt cu decolare şi aterizare verticală.
Extrem de interesantă este combinaţia portavion – navă amfibie de asalt (LDH). Un
portavion cu misiuni flexibile, pretabil la lupta pe litoral poate fi posibil, el putând, în funcţie de
misiunea grupării tactice din care face parte, să ambarce aviaţie de atac, infanterie marină
aeropurtată şi elicoptere de atac ori combinaţii din aceste forţe.321
În acest sens avem, de exemplu, cazul navei spaniole denumită Buque de Proyeccion
Èstrategica (Fig. 19) şi al navei franceze clasa Mistral (Fig. 20), care reprezintă adevărate bijuterii
ale construcţiilor navale ale secolului XXI. Acestea sunt nave multirol care prefigurează navele
secolului XXI şi, printre altele, le putem considera şi portavioane sau portelicoptere deşi, în opinia
noastră, ele sunt o nouă clasă de nave. Complexitatea acestor nave, precum şi echipajul extrem de
redus necesar pentru a le opera, le face extrem de competitive şi, după cum vom vedea, constituie
programe de sine stătătoare. De aceea, deşi sunt prezentate în Anexa Nr. 3 împreună cu
portavioanele şi portelicopterele, trebuie considerate entităţi separate şi care trebuie analizate
separat.
Important este faptul că acest tip de navă, caracterizat prin modularitate, manevrabilitate şi
posibilitate de acţiune în zone de litoral, deja este produs în mai multe variante constructive(de
exemplu, se produc patru variante ale clasei Mistral, cu tonaj între 13.500 şi 25.000 de tone) şi poate
fi configurat pentru mai multe misiuni (cum este cazul şantierelor navale spaniole Navantia).322
Nu ne-am propus o prezentare a caracteristicilor navelor deoarece acest lucru se găseşte din
abundenţă în publicaţiile şi pe site-urile de specialitate şi, aşa cum am specificat la început, vom
face analize care, atunci când este cazul, le vom susţine cu date.

321
*** Technology for the United States Navy and Marine Corps, 2000-2035, Becoming a 21st-Century Force, VOLUME 1 Overview, Commitee on
Technology for Future Naval Forces, Naval Studies Board, Commission on Physical Sciences, Mathematics, and Applications, National Research
Council, National Academy Press, Washington, D.C., 1997, p.83
322
Christina Mackenzie, Andy Nativi, MISSION READY-Amphibious ship desigs meet diverse operational needs, Defense Technology International,
pp. 34-35
83
 Distrugătoarele secolului XXI vor fi următorul subiect de analiză şi, pe bună dreptate,
oricine ar întreba de ce nu abordăm şi problema crucişătoarelor, dar, începând cu acest secol,
distincţia între crucişătoare şi distrugătoare va fi posibilă numai în termeni de dimensiuni şi nu de
dotare specifică. Deoarece distrugătoarele secolului XXI vor avea tonaje de peste 7.000 de tone şi
vor avea caracter multirol, este greu de spus de la ce dimensiune vor începe crucişătoarele.
Practic, specialiştii în domeniu folosesc denumiri diferite pentru anumite tipuri noi de nave,
dar majoritatea denumesc navele majore ale acestui secol ca fiind distrugătoare. Şi să luăm un
exemplu: actualul crucişător clasa Ticodenroga are un deplasament de 9.500 de tone, iar
distrugătorul american al viitorului, clasa Zumwalt, va avea 14.500 de tone deplasament. Pe bună
dreptate, un profan va întreba care este logica denumirilor şi singura explicaţie care i se va putea da
este aceea că epoca crucişătoarelor a trecut. Acestea au fost navele destinate luptei în largul mării,
în condiţiile războiului clasic şi, până în 1992, al Războiului Rece. Aşa este cazul, de exemplu,
clasei americane Ticodenroga (care încă mai sunt în dotarea US Navy) şi a crucişătoarelor ruseşti
clasele Kirov, Slava şi Kara care sunt nave ale trecutului şi care, în condiţiile războiului în zone
litorale, cu ape puţin adânci, sunt aproape inutile şi extrem de vulnerabile.
De aceea, vom aborda numai clasa distrugătoare care, se pare, va dăinui mult timp în secolul
XXI.
Distrugătoarele secolului XXI vor trebui să îndeplinească câteva condiţii destul de
importante, printre care tonajul, pe care unii specialişti îl consideră ca începând de la 10.000 de
tone323, dar noi opinăm că vom avea distrugătoare şi mai mici, încă mult timp şi putem da ca
exemplu proiectul englez Type 45, care va avea 7.350 de tone sau actualul distrugător american din
clasa Arleigh Burke care are 8.300 de tone şi care va fi în dotarea flotei SUA în prima parte a
acestui secol. Alte caracteristici sunt: viteza cuprinsă între 28-30 noduri şi o anduranţă de peste
10.000 mile marine, la o viteză de 16-17 noduri. La bordul distrugătorului va exista un complex de
rachete cu un sistem universal de lansare verticală, pentru combaterea cu precizie a ţintelor navale,
terestre aeriene şi submarine, de la distanţe mici, medii şi mari. De asemenea, distrugătoarele vor
avea sisteme artileristice universale, de mare precizie şi unul sau două elicoptere.
În ceea ce priveşte domeniul radioelectronic, distrugătorul va avea un sistem unitar de
detecţie şi localizare a ţintei, un complex de contramăsuri radioelectronice, un complex hidroacustic
de detectare a submarinelor, a minelor ancorate şi de fund, precum şi facilităţi antidiversiune.
Cele mai importante tipuri de distrugătoare la acest început de secol sunt:
- Type 45 – Marea Britanie (Fig. 21);
- Luhai şi Lanzhou – China;
- Chungmugong şi KDX-III Sejong – Coreea de Sud;
- Sovremenîi şi Udaloy – Rusia;
- Murasame, Takanami, Atago şi Hyuga(Fig. 22)– Japonia;
- Iroquois – Canada;
- Delhi – India;
- Durand de la Penne – Italia;
- Arleigh Burke şi Zumwalt(Fig.23) – SUA
Practic, în lume sunt nouă ţări care posedă distrugătoare, dar dintre acestea cu certitudine
numai Marea Britanie (Type 45), SUA (Zumwalt) şi Japonia (Hyuga) au proiecte noi în construcţie
şi, din analiza Anexei Nr. 3, se observă în mod clar că aceste proiecte sunt şi cele mai performante,
cu menţiunea că distrugătorul american este o supernavă care înglobează tehnologii inimaginabile şi
care este planificată să rămână în dotarea US Navy până dincolo de anii 2060, pe când distrugătorul
britanic Type 45, care va fi una din piesele de bază a viitoarelor Forţe Navale Europene Întrunite,
este planificat să rămână în dotare până în anii 2040. Nu vom intra în detaliile constructive şi de
dotare ale acestora, deoarece nu avem spaţiul necesar, dar, după părerea noastră, distrugătorul din
clasa Zumwalt va fi o navă emblematică a secolului XXI, US Naval Sea Systems Command
(NAVSEA) deja plătind, către firma constructoare, 1,395 miliarde $ pentru prima navă din acest
tip.324 Amiralul american Gary Roughead, referitor la acest distrugător, susţinea în faţa Congresului

323
**** Navy in the new era. Role, requirements, shape, pe site-ul http://shipbuilding.ru/eng/articles/navy/
324
Tim Fish, BIW, NGSS clinch Zumwalt – class destroyer build deals, Jane’s Navy International, volume 113, issue 2, March 2008, p. 4
84
SUA următoarele: ”Ceea ce acest distrugător aduce Navy este o infuzie de tehnologie nouă care va
avea o importanţă deosebită asupra modului cum vom merge înainte”325
Faţă de cele nouă ţări care posedă distrugătoare, mai este o singură ţară preocupată ca pe
viitor să se doteze cu un astfel de tip de navă şi aceasta este Australia, care are planificată
achiziţionarea unui distrugător pentru lupta antiaeriană (AWD), dar achiziţia încă nu este foarte
sigură, deoarece dacă se va dovedi nerentabilă din punct de vedere financiar, ar putea fi înlocuită cu
achiziţia unei fregate ce va fi construită în Spania326. Oricum, dacă va fi achiziţionat în varianta
proiectată, acest distrugător va fi la nivelul de performanţă al distrugătorului britanic Type 45.
Practic, singurele ţări care construiesc distrugătoare în acest moment, sunt SUA, Anglia,
Japonia, Rusia, India şi China şi am dori să subliniem faptul că Forţele Maritime de Autoapărare
ale Japoniei sunt caracterizate de un interes deosebit pentru construirea de distrugătoare care, dacă
ţinem cont şi de interesul Chinei în acest domeniu, devine pe deplin justificat. Dacă avem în vedere
faptul că şi Corea de Sud are planificată construirea distrugătoarelor din clasa KDX-III Sejong,
putem afirma că în această parte a lumii avem cea mai fierbinte zonă, întotdeauna ritmul şi
amploarea înarmărilor derivând din situaţia politică zonală.
Fregatele secolului XXI vor avea ca emblemă fregata multirol, care va fi nava ce va
caracteriza flotele secolului XXI şi trebuie spus că orice forţă navală care se respectă trebuie să aibă
cel puţin fregate şi submarine clasice, deoarece distrugătoarele, crucişătoarele, portavioanele şi
submarinele cu propulsie nucleară sunt, în exclusivitate, domeniul puterilor navale majore. De aceea
vom insista mai mult pe prezentarea principalelor proiecte de fregate ale secolului XXI.
Acestea se vor caracteriza, în opinia noastră, prin internaţionalitate, deoarece absolut toate
marile proiecte de fregate vor fi rezultatul cooperării între două sau mai multe state, cum este cazul
actual al fregatei franco-italiene FREMM sau al unui singur stat, dar cu participarea unor firme
internaţionale, cum este cazul Danemarcei, Greciei, Australiei sau Indiei.
Singurele cazuri în care construcţiile de fregate sunt complet naţionale sunt cele ale Chinei
(după ce va scăpa de dependenţa tehnologică de Rusia) şi Rusiei, care, deocamdată, nu au intenţii
de colaborare cu alte ţări şi nici cu firmele de profil internaţionale.
De pe acum se observă regula de a asigura în mod absolut acelaşi complex de armamente,
atât distrugătorului cât şi fregatei, cu singura diferenţă că avem dimensiuni diferite ale complexelor
de armamente şi cantităţi diferite de muniţii.
Totodată, având dimensiuni mai reduse, fregata va costa mai puţin şi de aceea, pentru multe
state, fregatele vor fi principalele nave de luptă ale secolului XXI, indiferent de denumirea pe care o
vor purta, deoarece au început să apară denumiri noi, care individualizează mai bine destinaţia şi
misiunile fregatelor viitorului.
Aceste fregate vor fi capabile de acţiuni în zonele de litoral, în zone cu ape puţin adânci şi,
pe lângă disponibilităţile clasice de combatere a ţintelor aeriene, navelor de suprafaţă şi
submarinelor, vor putea combate şi ţinte aflate pe litoral şi pot asigura acţiunile forţelor amfibii.
Analizând coeficienţii de eficacitate din Anexa Nr. 3, considerăm că principalele proiecte de
fregate, care vor fi emblematice pentru forţele navale ale secolului XXI, sunt :
1. Proiectul franco-italian FREMM (Frégate Multi-Mission) (Fig. 24) care este descris de
către managerii industriei de profil ca fiind „cel mai extins program naval european pentru
următoarele decade şi un reper pentru viitoarele programe de cooperare” 327. Prima navă, dintre cele
27 planificate, urmează să intre în doarea forţelor navale ale Franţei în 2011 şi, deja, este solicitată
şi de către alte ţări, Grecia, de exemplu, exprimând o opţiune fermă în acest sens. Recent, ministrul
italian al apărării a notificat la European Organisation for Joint Armament Cooperation (OCCAR) ,
lansarea în construcţie a celei de-a doua serii de fregate, în valoare de 1,6 miliarde euro.328

325
Cristopher P. Cavas, U.S. Navy’s Ship Plans Dont’t Add Up, Defense News, June 2, 2008, p. 1
326
*** Australia outlines the shape of things to come for next-generation destroyer fleet, Jane's International Defence Review, October 2006,
Volume 39, p. 27
327
Joris Janssen Lok, Jane' s International Defence Review, FREMMs and neighbours: Europe seeks benefits of consolidation, December 2006,
Volume 39, pp. 32-33
328
Luca Peruzzi, Italy confirms funding with OCCAR for second batch of FREMM frigates, Jane’s Navy International, volume 113, issue 2, March
2008, p. 6

85
 2. Proiectul fregatei germane F 125 (Fig. 25), reprezintă o evoluţie remarcabilă faţă de
clasele mai vechi 122 Bremen şi 123 Brandemburg, situându-se la limita dintre fregată şi
distrugător. În opinia noastră, va fi cea mai performantă fregată a primei părţi a secolului XXI şi
datele din Anexa Nr. 3 confirmă acest lucru, ea fiind destinată pentru ducerea misiunilor în sprijinul
păcii, având puternice capabilităţi de luptă împotriva uscatului şi o serie de arme non-letale,
pretabile la astfel de misiuni.
Caracteristic acestei clase de fregate este dublarea principalelor sisteme, pe baza principiului
„două insule”, fapt ce contribuie la dezvoltarea unei capacităţi de supravieţuire remarcabile,
indiferent de avariile ce se pot produce.
3. Proiectul fregatei singaporeze clasa Formidable, este un proiect de origine franceză care
pleacă de la proiectul clasei La Fayette, dar, aşa cum ne arată şi datele din Anexa Nr. 3, este cu
totul altceva, deoarece este dotată numai cu tehnică de ultimă oră, comparabilă cu tot ce este nou pe
plan mondial. Prima fregată, construită în Franţa, a intrat în dotare în 2007, iar celelalte se vor
construi în Singapore şi vor intra în dotare în perioada 2008 - 2009, urmând să înlocuiască vedetele
purtătoare de rachete din clasa Sea Wolf.
4. Proiectul spaniol al fregatei Álvaro de Bázan sau F 100 (Fig. 26), reprezintă prima etapă
de reînoire a flotei spaniole, dar şi a altor flote, deoarece raportul calitate/preţ o face extrem de
competitivă, nava fiind dotată cu tehnică şi armament performante, cum este sistemul AEGIS sau
radarul SPY-1D. Sunt deja construite patru astfel de fregate pentru flota spaniolă, fiind aprobată
deja construcţia şi a celei de-a cincea fregate care, însă, va fi şi mai performantă prin dotarea cu
rachete evoluate Sea Sparow şi rachete de croazieră cu lansare verticală Tomahawk, la care se vor
adăuga capabilităţi de luptă împotriva rachetelor balistice.329 Proiectul acestei fregate stă şi la baza
proiectului mult mai performantei fregate norvegiene din clasa Fridtjof Nansen şi a proiectului
viitorului distrugător australian pentru apărare antiaeriană, clasa Hobart.
5. Proiectul fregatei norvegiene din clasa Fridtjof Nansen, aşa cum am arătat anterior, este
derivat din proiectul spaniol F 100330, dar, după opinia noastră este mult mai performant şi va
înlocui vechile fregate din clasa Oslo. Diferenţa de valoare între cele două fregate este legată de
concepţia de dotare şi de o optimizare mai performantă a spaţiului disponibil, fapt ce a dus la
reducerea dimensiunilor şi a numărului membrilor echipajului. De notat că nava are în dotare
performantele rachete antinavă norvegiene NSM care, la rândul lor, aduc un plus de performanţă
acestei nave. Norvegia a construit patru fregate din această clasă, intenţionând ca, în final, în 2010,
să aibă cinci astfel de fregate multirol, toate construite în şantierele navale spaniole Navantia331.
6. Nava de luptă la litoral (The Littoral Combat Ship – LCS), este cea mai nouă clasă de
nave de luptă din US Navy fiind creată, aşa cum arăta secretarul Navy, Gordon R. England, ca o
navă din familia DD(X), mică, rapidă, manevrabilă şi relativ ieftină. Optimizate pentru operaţiile în
apele puţin adânci şi în zonele de litoral, în interiorul zonei aflată la mai puţin de 100 mile marine
de litoral, dar dislocabile peste ocean, navele tip LCS reprezintă piesa centrală a noii orientări a
SUA – războiul în zone de litoral.
Nava va fi construită în sistem modular, putând fi configurată rapid pentru executarea a trei
tipuri de misiuni: descoperirea şi scufundarea submarinelor silenţioase în apele aglomerate, agitate
şi puţin adânci din zonele costiere; căutarea şi neutralizarea minelor; respingerea atacurilor
grupurilor formate din numeroase nave mici cu viteză mare şi dotate cu rachete. Aceste nave, tip
LCS, sunt capabile şi de desfăşurarea altor misiuni cum ar fi: prezenţa pavilionului; impunerea
sancţiunilor; operaţii de intercepţie maritimă; contracararea contrabandei cu droguri; sprijinul
forţele de operaţii speciale; asigurarea transportului în cadrul teatrului de operaţii.332
Deocamdată, două proiecte sunt în competiţie pentru acest nou tip de navă: cel al General
Dynamics care are un caracter futuristic şi care se bazează pe un proiect foarte practic de trimaran
329
*** Country Briefing – Spain, Facing forward-Spain continues to boost investment in defence and in 2007 finalised the highest budget rise in 20
years,. Jane’s staff report, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 23, 6 June 2007, pp. 28-29
330
Gerard O’Dwyer, Worldwide Naval Forecast: Norway, Navantia Spar Over Frigate Cost, Quality, Defense News, 2 April 2007, p. 26
331
Pierre Tran, Cold War Weapons, Arriving Now – Drawn-Out Programs Dominate European Spending, in Special Report The Big 60 Worldwide
Programs, Defense News, 12 March 2007, p.12
332
*** Options for the Navy’s Future Fleet, A CBO Study, Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC, May 2006,
pp. 17-18
86
de mare viteză al firmei australiene Austal şi cel al Lockheed Martin care are la bază un proiect al
firmei italiene Fincantieri care a bătut recordul la traversarea Atlanticului. Datorită costurilor care
au depăşit previziunile, au fost anulate celelalte comenzi şi se caută soluţii mai eficiente, dar, în
final, 55 de nave de acest tip vor înlocui 30 fregate FF-7 clasa Oliver Hazard Perry, 14 nave tip
MCM (Mine Contermeasures) din clasa Avenger şi 12 vânătoare de mine costiere MHC-51 din
clasa Osprey.333
Datorită mărimii lor (127-134 metri), aproape cât fregatele britanice tip 23, ele pot fi
considerate fregate, dar, în opinia unor specialişti şi corvete. În opinia noastră, aceste nave
reprezintă o nouă clasă de nave, de sine stătătoare şi denumirea de navă de luptă la litoral este cea
mai potrivită, deoarece misiunile sale sunt specifice. Pot dezvolta o viteză de 40-50 de noduri şi se
preconizează că vor rămâne în activitate peste 30 de ani.
La bordul navei se vor afla elicoptere tip MH-60, precum şi o gamă variată de UUV
(Unmanned Underwater Vessels) şi USV (Unmanned Surface Vessels).
Ca urmare a caracterului său total inedit, prezentăm în Fig. 27 varianta de construcţie
propusă de firma General Dynamics.
Nave din clasa fregatelor urmează să fie construite şi de alte ţări precum: Rusia, China,
Danemarca, Grecia, India, Australia, Noua Zeelandă etc., dar performanţele acestora nu se situează
la nivelul celor prezentate anterior şi care, în prima jumătate a acestui secol, vor fi de referinţă
pentru această clasă de nave.
Unul dintre cele mai aşteptate proiecte este cel al unei noi fregatei sud-coreene care va
înlocui clasa Ulsan, proiect cunoscut sub numele de FFX şi care se anunţă a fi extrem de
performant, dar, deocamdată, nu se cunosc prea multe elemente despre acest proiect.
Corvetele secolului XXI vor fi, în continuare, navele de bază ale majorităţii flotelor
puterilor navale mici şi mijlocii ale lumii (şi nu numai), deoarece sunt relativ ieftine, eficiente şi pot
îndeplini o gamă largă de misiuni în zona litoralului şi uneori, în largul mării.
Pe plan mondial sunt peste 40 de proiecte de corvete, dar în opinia noastră, numai un număr
de 21 de proiecte (prezentate în Anexa Nr. 3) sunt performante şi pot face obiectul unei analize.
Există date şi despre alte proiecte, dar fie sunt ţinute secrete (cazul Rusiei şi Chinei), fie sunt în faza
de selecţie de proiecte şi nu putem să le supunem unei analize pertinente.
Principalele tendinţe în construcţia corvetelor vor fi:
- folosirea tehnologiilor Stealth;
- modularitatea şi, implicit, caracterul multirol;
- creşterea deplasamentului, ajungând până la 2000 de tone, ceea ce implică creşterea
capacităţilor operaţionale şi a anduranţei;
- scăderea numărului membrilor echipajului la 30-50 de persoane;
- creşterea duratei de viaţă la 30-40 de ani.
În opinia noastră, principalele proiecte de corvete care vor fi reprezentative pentru prima
parte a secolului XXI sunt următoarele:
1. Proiectul corvetei britanice din clasa River, care se distinge prin înalta tehnologie folosită
la configurarea sa, ceea ce face ca pentru operare să necesite un echipaj de numai 30 de persoane.
Actualele corvete din această clasă, cu un tonaj de 1677 tone, sunt destinate înlocuirii clasei Island,
dar există şi o variantă de 1850 de tone, fiind construită, deocamdată, o singură navă, destinată
înlocuirii clasei Castle. Nava poate fi echipată în conformitate cu misiunile pe care le are de
îndeplinit, care pot fi de la misiuni de foc, până la misiuni de intervenţie la dezastre şi antipoluare,
putând ambarca şi echipe pentru misiuni de boarding;
2. Proiectul experimental al navei de luptă la litoral Sea Fighter, al US Navy, asimiliată
clasei corvete, se bazează pe un proiect de corp SWATH care îi oferă o stabilitate deosebită
indiferent de starea mării. Acest tip de navă poate opera atât în zone de litoral, cât şi în zone de larg,
pentru propulsie folosind două turbine cu gaz sau două motoare clasice, în funcţie de situaţie,
dezvoltând o viteză de până la 50 de noduri.
Caracteristic acestui tip de navă este faptul că poate fi uşor configurată datorită modulelor
interschimbabile care sunt containerizate. Acest sistem modular şi containerizat permite executarea
333
Chistopher Cavas, Littoral Combat Ships, Defence News, January 15, 2007, Army Times Publishing Co., Springfield, p.1
87
de misiuni variate: luptă contra minelor, contra submarinelor şi contra navelor de suprafaţă sau de
sprijin al asalturilor amfibii, misiuni de transport şi cu specific logistic, lansare de rachete de
croazieră şi participarea la misiuni de interdicţie desfăşurate de către forţele speciale.
Toate modulele pot fi încărcate şi depozitate foarte uşor în interiorul navei, iar pe puntea
navei pot ateriza şi decola elicoptere. De asemenea, nava poate transporta şi lansa o mică
ambarcaţiune din zona pupa.334
3. Proiectul german K 130 Braunschweig (Fig. 28) – cunoscut şi ca navă de patrulare
oceanică, este produsul vestitelor şantiere Blohm & Voss pe baza unei performante tehnologii
Stealth. Este dotată cu tehnică şi armamente dintre cele mai performante, cum ar fi sistemul de
rachete RBS 15, cu o rază de acţiune de peste 400 de kilometri şi este considerată una dintre cele
mai performante corvete din lume335 putând asigura aterizarea şi decolarea elicopterelor.
Acest tip de corvetă va forma Korvettengeschwader (Divizionul de Corvete) al
Einsatzflotille 1 (Flotilei 1) din cadrul Marinei Germane, dar, datorită performanţelor sale
superioare, este solicitat foarte mult şi de către alte state, cum ar fi, de exemplu, Polonia.
4. Proiectul rusesc Stereguşcii (Fig. 29) - reprezintă una dintre navele care se înscriu în noua
orientare navală a Rusiei, fiind destinate patrulării în zonele costiere, dar şi pentru acţiuni de larg.
Acest prim proiect de corvetă multirol al Marinei Militare a Federaţiei Ruse, cunoscut sub
denumirea de proiectul 20380, are 1.900 tone şi o arhitectură a suprastructurilor şi corpului
concepută astfel încât să furnizeze o imagine radar cât mai slabă. În viitor, calităţile stealth ale navei
vor fi îmbunătăţite şi prin folosirea unor pituri radarabsorbante care au o compoziţie secretă.
Principalele sale misiuni vor fi în domeniile patrulare costieră, escortă şi luptă antisubmarin.
Nava va avea o singură instalaţie artileristică (A 190) de 100 mm, cu conducerea tragerii
prin radar, sistemul de torpile antitorpilă Paket, sonare cu antenă direcţională montate pe corp şi
tractate, un radar de supraveghere Positiv-MAE şi un radar pentru combaterea rachetelor, tip
Garpun-B. Există, de asemenea, spaţiu pentru o baterie de opt rachete de croazieră antinavă şi o
punte unde poate ateriza şi staţiona un elicopter tip Ka-27 Helix.336
Prima navă din aceasta clasă a intrat deja în dotarea marinei ruse în februarie 2008, iar altele
trei sunt în diferite faze de construcţie337.
Ne oprim aici în prezentarea unora dintre cele mai performante tipuri de corvetă, dar trebuie
să subliniem că merită analizate şi alte tipuri, cum ar fi corveta canadiană Kingston, cea olandeză
Sigma 9113, cea turcă Milgem, cea germană Meko şi cea suedeză Visby, deoarece aceste corvete
au, la rândul lor, niveluri de performanţă destul de ridicate. Valorile prezentate în Anexa Nr. 3, dar
şi analizelor specialiştilor în domeniu, recomandă acest lucru. Singura excepţie este corveta suedeză
Visby care este renumită datorită arhitecturii sale stealth, corpul fiind confecţionat din fibră de
carbon, dar la care, în opinia noastră, performanţele nu se ridică la nivelul proiectelor enumerate
mai sus. Oricum, acesta se află în rândul proiectelor importante de corvete ale lumii.
Submarinele secolului XXI reprezintă un subiect căruia îi vom acorda spaţiul care i se
cuvine, deoarece submarinul a fost şi va rămâne o armă redutabilă şi în secolul XXI, mai ales că,
deja, se află în studiu mai multe proiecte de nave care vor naviga în semiimersiune 338 şi împotriva
cărora submarinul va fi cea mai eficientă armă.
Submarinele sunt platforme greu detectabile, cu rază mare de acţiune, cu mobilitate,
fiabilitate şi anduranţă mare. Viitoarele submarine vor oferi un grad înalt de flexibilitate şi
reconfigurabilitate, atât în interior, dar şi în ceea ce priveşte vehiculele, senzorii şi armele off-board;
vor adopta noi tehnologii care le vor permite să îndeplinească noi roluri şi misiuni.
Aşa cum am arătat, în faţa submarinelor secolului XXI vor sta misiuni precum:
- controlul mării, care este una dintre misiunile esenţiale ale submarinelor, din toate
timpurile;
- lovituri precise şi cu efect devastator, în special cu rachetele de la bord;
334
Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Sea_Fighter
335
I.G. Zaharov, Warships: a global survey, Voiennaia Misli, mai-iunie 2002
336
Richard Scott, First Project 20380 corvette launched, Jane’s Navy International, vol. 111, issue 5, June 2006, p.6
337
Maxim Pyadushkin, Fast Movers – Russia targets high-tech aircraft and ship, Defense Technology International, Volume 3, No. 1 (January 2009),
Washington DC, p. 58
338
Norman Friedman, op. cit, p. 18
88
 - sprijin cu foc coordonat, submarinul fiind în măsură să lanseze lovituri care să vină în
sprijinul forţelor care acţionează în zonă, inclusiv pe litoral. Unele submarine deja sunt configurate
pentru a putea lansa 100 la 200 de rachete tactice;
- apărarea cu ajutorul rachetelor de la bord, a teritoriului statului;
- lupta antisubmarină în teatru, incluzând şi protejarea transporturilor pe mare;
- lupta contra navelor de suprafaţă, inclusiv prin blocadă, care poate fi făcută din poziţii
secrete sau din poziţii vizibile, precum şi lupta împotriva traficului de droguri şi arme;
- inserţia în secret a trupelor, pe care le transportă până în apropierea zonei lor de acţiune;
- descurajare strategică;
- operaţii de descoperire a minelor şi operaţii de minare339
Extrem de important, după părerea noastră, este faptul că submarinul secolului XXI este
unul dintre cele mai importante elemente de recepţionare, culegere, prelucrare şi diseminare a
informaţiilor obţinute în timp real în zona de acţiune, cu ajutorul reţelelor de senzori, atât în spaţiul
tridimensional, dar şi în adâncul mărilor şi oceanelor lumii. De asemenea, submarinul va fi şi un
element important al sistemelor de comunicaţii ale viitorului care vor include toate elementele
acţionale ale sistemelor din teatrele de operaţii, de la indivizi la platforme complexe şi la sisteme
autonome. Deşi submarinele cu propulsie nucleară vor deţine supremaţia, submarinele clasice vor
avea din ce în ce mai multă căutare, mai ales submarinele ce vor putea acţiona în apele litorale
(submarine costiere) şi vor avea deplasamente de până la 1.400 – 1.800 tone.340
Deoarece este foarte important, reamintim faptul că submarinele secolului XXI vor fi
caracterizate de următoarele elemente definitorii:
- creşterea apreciabilă a nedetectabilităţii, atât prin reducerea sau chiar anularea nivelului de
zgomot, pe de o parte şi prin folosirea unor tehnologii constructive şi a unor materiale compozite
speciale, pe de altă parte;
- creşterea numărului de senzori de toate tipurile care vor face din submarin o platformă care
va avea cel puţin aceleaşi informaţii ca şi o navă de suprafaţă;
- creşterea rapidităţii în detectarea navelor de suprafaţă;
- creşterea numărului submarinelor cu propulsie nucleară şi a numărului ţărilor deţinătoare
de astfel de submarine;
- trecerea, în cazul submarinelor clasice, la propulsia anaerobă, independentă de aer;
- dotarea submarinelor cu vehicule autonome de tipul UAV(Unmanned Aerial Vehicle),
AUV (Autonomous Underwater Vehicle), USV (Unmanned Surface Vehicle), RMV (Remote
Minehunting Vehicle) care vor permite submarinelor acţiunea în zone în care în mod teoretic nu pot
avea acces, dar şi executarea unor misiuni şi activităţi pe care, teoretic, nu le pot executa;
- externalizarea sistemelor de propulsie şi a lansatoarelor pentru mărirea spaţiului intern, cu
scopul de a se putea monta mai multă tehnică şi de a se creşte confortul pentru echipaj, în condiţiile
în care submarinele, chiar şi cele clasice, vor sta mult mai mult în imersiune, uneori chiar luni, cum
este cazul submarinelor anaerobe;
- creşterea gradului de ecologizare;
- containerizare şi modularizare;
- utilizarea rachetelor de croazieră de înaltă precizie, cu încărcături nenucleare, va face ca
submarinele dotate cu astfel de rachete să poată juca rolul de armă de descurajare strategică;
- automatizarea sistemelor de comandă şi control şi, implicit, reducerea mărimii echipajului;
Din analiza datelor care le avem despre submarinele lumii şi din compararea valorilor
rapotului tonaj / număr membri echipaj din Anexa Nr. 3, putem trage câteva concluzii generale, şi
anume:
1. Progresul este constant, iar ţările cu o tehnologie superavansată în construcţia
submarinelor, cum sunt Franţa, Rusia şi SUA, precum şi cele cu performanţe notabile, precum
Germania, Italia şi Anglia dezvoltă proiecte importante, deşi sfârşitul Războiului Rece a marcat o
339
*** Technology for the United States Navy and Marine Corps, 2000-2035, Becoming a 21st-Century Force, VOLUME 1 Overview, Commitee on
Technology for Future Naval Forces, Naval Studies Board, Commission on Physical Sciences, Mathematics, and Applications, National Research
Council, National Academy Press, Washington, D.C., 1997, p.87
340
Richard Scott, New Costal submarine concepts get ready to break the surface, Jane’s International Defence Review, volume 41, June 2008, p.71

89
încetinire considerabilă a producţiei de submarine. De exemplu, SUA a construit un singur nou tip
de submarin nuclear, clasa Virginia, iar Rusia, numai clasa Borei.
2. Rusia şi-a relansat producţia de submarine, având o tradiţie solidă în domeniu, realizând
că domeniul submarinelor îi poate conferi un segment de superioritate în competiţia cu SUA.
Ţinând cont de ultimele evenimente şi declaraţii ale oficialilor ruşi, precum şi de faptul că economia
Rusiei este într-o revenire puternică, opinăm că în acest domeniu vom avea sigur surprize, mai ales
că Rusia are şi o bună piaţă de desfacere.
3. China construieşte submarine performante care, după părerea noastră vor avea un loc
important în ecuaţia de forţe a lumii, dar, deocamdată, nu putem estima cât de important este
progresul Chinei în domeniul construcţiei de submarine, deoarece secretul în care sunt construite
este aproape desăvârşit.
Constructorii chinezi de submarine au studiat cu atenţie submarinele americane din clasa
Seawolf, Virginia şi Los Angeles, submarinele franceze şi, bineînţeles, cele ruseşti, iar apariţia
submarinului chinezesc clasa Yuan, la mijlocul anului 2004, a surprins pe toată lumea.341
Între 2002-2004 marina militară chineză a lansat treisprezece submarine, în acelaşi timp
făcând demersuri pentru a achiziţiona submarine din Rusia, într-un ritm accelerat şi trebuie remarcat
faptul că, deja, între anii 1995-2005, China comandase 31 de noi submarine.
Având în vedere faptul că apariţia submarinelor clasa Yuan a surprins pe analiştii vestici,
apariţia submarinelor nucleare de atac clasa 093 (Shang) şi a submarinelor cu rachete balistice la
bord clasa 094 (Jin), a fost anticipată cu ceva timp înainte. Astfel, se poate spune că submarinele
clasa 093 contribuie în mod evident la crearea statutului de „blue-water navy” pentru marina
chineză, iar cele din tipul 094 contribuie la capacitatea de descurajare nucleară a Chinei, accentuând
postura agresivă a Chinei în cazul unei crize.342Aceste noi submarine aproape au dublat numărul
misiunilor de patrulare, astfel că, în 2008 s-au executat 12 misiuni de patrulare, faţă de şapte în
2007, două în 2006 şi niciuna în 2005343.
4. Au apărut noi competitori în domeniul construcţiei de submarine, precum Suedia, India,
Corea de Sud, Spania sau Turcia, care încearcă să îşi construiască propriile submarine, plecând, de
cele mai multe ori, de la licenţe străine.
5. Deocamdată, cele mai puternice submarine din lume considerăm că sunt, încă, cele
ruseşti, clasele Typhoon, Akula II, Delta IV şi Borei, cele franceze, clasele Triomphant, Barracuda
şi Scorpene, cele americane clasele Sea Wolf, Virginia, Los Angeles şi Ohio, precum şi submarinul
britanic clasa Astute, acestea sau variante îmbunătăţite ale lor urmând să domine spaţiile submarine
în prima jumătate a secolului.
La fel ca şi în cazul navelor de suprafaţă, vom analiza cele mai importante proiecte de
submarine care vor configura forţele navale ale acestui secol, cel puţin în prima sa jumătate.
1. Submarinul rusesc clasa Typhoon (Proiect 941) (Fig. 30), deşi construit în anii ’80,
rămâne cel mai mare şi cel mai periculos submarin nuclear cu rachete balistice din lume, capabil să
navige sub apă timp de 180 de zile sau mai mult, în funcţie de situaţie. Practic, autonomia sa este
nelimitată, fiind condiţionată doar de rezistenţa echipajului. Datele despre acest tip de submarin sunt
puţine şi contradictorii, de exemplu despre deplasamentul să vehiculându-se date între 30.000 şi
48.000 de tone.
Este primul şi singurul submarin care a traversat pe sub calota polară, dar după unele
informaţii care au apărut în presa de specialitate, se pare că va fi înlocuit de submarinele mai noi din
clasa Borei.
2. Submarinul rusesc clasa Akula II (Proiect 971), este un submarin de dată relativ recentă,
fiind comisionat după anii Războiului Rece şi este construit în sistem dublu corp, pe plan mondial
fiind submarinul care poate coborî la cea mai mare imersiune (1048 metri), corpul său fiind
construit din titan. De asemenea, este cel mai silenţios dintre submarinele nucleare de atac ruseşti,
în acest sens comparându-se cu submarinele americane din clasa Los Angeles.

341
Andrew S. Erikson & Lyle J. Goldstein, China’s future nuclear submarine force, Naval War College Review, winter 2007, volume 60, number
1, Naval War College Press, Newport, RI, p. 61
342
Ibidem., p. 55
343
Tim Fish, China ramps up submartine patrols, Jane’s Navy International, volume 114, issue 2, March 2009, p. 5
90
 Este dotat cu 28 de rachete de croazieră şi s-ar părea că deja se lucrează la o variantă
modernă care, posibil, să fie dotată cu rachete de ultimă generaţie.
La fel ca şi în cazul submarinului Typhoon, lipsesc destule date şi sunt destule incertitudini,
mulţi specialişti, chiar renumiţi, făcând confuzii între Typhoon şi Akula II sau între cele trei
proiecte Akula. Confuzia porneşte de la faptul că denumirea rusească a proiectului 941, botezat de
NATO Typhoon, este Akula, iar a proiectului 971И denumit de americani Akula, este Shchuka B.
Toate aceste detalii, până la urmă nu au prea multă relevanţă, important fiind faptul că acest
submarin există şi trebuie luat în calcul ca fiind unul dintre cele mai periculoase submarine din
lume.
3. Submarinul rusesc clasa Borei (proiect 955) reprezintă, după programul de dotare cu
rachete balistice Topol-M, cel mai important proiect al Rusiei.344
Rusia a lansat la apă pe 15 aprilie 2007, primul său submarin nuclear construit după
destrămarea fostei URSS, Yuri Dolgorukii, din noua clasă Borei. Acesta este terminat în procent de
75% şi va fi comisionat în 2008. Cel de-al doilea, Alexandr Nevsky este construit 50% şi va fi
comisionat în 2009, iar la cel de-al treilea, Vladimir Monomah, de-abia au început lucrările.
Toate cele opt submarine din clasa Borei vor fi comisionate până în 2017 şi vor lua la bord
12 rachete balistice intercontinentale Bulava (SS – NX – 30), cu raza de acţiune de 8.000 km, care
transportă fiecare, peste 10 capete nucleare de luptă, fiecare putând lovi o ţintă distinctă.345
4. Submarinul francez clasa Triomphant, este un submarin nuclear cu rachete strategice care
face parte din Force Océanique Stratégique şi este dotat cu 16 rachete balistice de tipul M51.
Această clasă înlocuieşte vechea clasă de submarine Redoutable, fiind de o mie de ori mai
silenţioasă decât această clasă şi cu o sensibilitate de zece ori mai mare în detectarea altor
submarine. Trei submarine din acestă clasă sunt în dotarea flotei, al patrulea fiind în construcţie.
5. Submarinul francez clasa Barracuda (Fig. 31), reprezintă programul lansat oficial în
decembrie 2006 de construcţie a şase submarine nucleare de atac, care urmează să intre în serviciu
între 2017 şi 2027, în ritmul de unul la 20 de luni.346
Aceste submarine care au un deplasament de 4.765 de tone vor înlocui cele şase submarine
din clasa Rubis care sunt în activitate de peste 20 de ani, astfel realizându-se necesarul de submarine
al Franţei pentru următorii 50 de ani. Acestea vor fi dotate cu noile rachete de croazieră Scalp
Naval, care au raza de acţiune de 1000 km, la acestea adăugându-se rachetele antinavă Exocet şi un
nou tip de torpile grele.347
6. Submarinul englez clasa Vanguard, este actualul tip de submarin cu rachete balistice din
dotarea Royal Navy, având la bord 16 rachete balistice Trident II şi urmând să fie operaţional până
în anul 2022-2024, când va fi înlocuit cu un nou tip de submarine despre a cărui proiectare se
poartă, încă, discuţii.348Actualmente, este al treilea submarin ca mărime din lume, după submarinul
rusesc Typhoon şi cel american Ohio.
7. Submarinul englez clasa Astute (Fig. 32), are 7.800 de tone şi va fi mult mai greu
detectabil decât cele din actuala clasă Trafalgar (deşi are un deplasament cu 47% mai mare decât
acestea), în special prin folosirea unei noi tehnologii, cunoscută sub numele de HyperStealth
Biotechnology Corp, care înlocuieşte culoarea neagră tradiţională a corpului submarinului cu
modele compuse din figuri geometrice neregulate, bazate pe nuanţe de albastru metalic, această
tehnologie fiind experimentată, deja, pe submarinul HMS Torbey, din clasa Trafalgar.
Preţul acestor submarine din clasa Astute este destul de apropiat de preţul submarinelor
americane de 7.300 de tone din clasa Virginia şi, la fel ca şi acestea, nu vor avea nevoie de
reîncărcarea reactorului lor nuclear pe toată durata lor de viaţă care este de 25 de ani.

344
Nabi Abdullaev, Oil Revenue Boosts Russia: Moscow To Focus on Topol-M, Missile Sub, in Special Report The Big 60 Worldwide Programs,
Defense News, 12 March 2007, p.23
345
Nabi Abibullaev, Russia Launches First of 8 New Nuclear Subs, Defense News, 23 Aprilie 2007, p. 6
346
Tim Fich, DCNS begins Barracuda SSN production for French Navy, Jane’s Navy International, volume 113, issue 2, March 2008, p. 8
347
J A C Lewis, France signs EUR7.9 bn contract for Barracuda, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 2, 10 January 2007, p. 6
348
Tim Mahon, New U.K.Nuke Sub Rises Above Labour Opposition, Defence News, March 2007, Army Times Publishing Co., Springfield, p.4
91
 Primul dintre submarinele clasa Astute va intra în dotarea Royal Navy în 2009 şi va fi urmat
de alte două submarine din aceeaşi clasă, Ambush şi Artful, în final urmând ca această clasă să aibă
şapte submarine, care vor înlocui precedentele clase Swiftsure şi Trafalgar. 349
8. Submarinul american clasa Virginia (Fig. 33), este singurul submarin american aflat în
construcţie (singurul proiect ulterior urmând să fie introdus în producţie în anul 2029) 350 şi este
destinat pentru îndeplinirea unor misiuni multiple, putând opera în ape puţin adânci din zonele
litorale.
Focalizat pe acţiunea din spaţiul de luptă din zona litoralului, este dotat cu capabilităţi de
supraveghere extrem de sofisticate şi cu dotări pentru acţiuni speciale, având la bord o varietate de
arme, printre care torpile grele, mine, rachete de croazieră Tomahawk şi chiar şi UUV (Unmanned
Undersea Vehicles).
Programul de construcţie a submarinelor din clasa Virginia presupune construcţia a 30 de
astfel de submarine, cinci fiind deja construite, cinci fiind în construcţie, iar al 11-lea, North
Dakota, urmând, în scurt timp să intre în construcţie351.
Cunoscut sub denumirea de „Tango Bravo”, programul de cercetare pentru următorul tip de
submarin, are ca scop construirea unui submarin la jumătatea preţului unui submarin Virginia, însă
fără a se compromite capacitatea şi calitatea sa combativă. Marile companii constructoare de profil
au fost însărcinate cu misiunea de a selecta tehnologiile necesare reducerii costurilor, identificându-
se astfel trei soluţii: propulsia fără ax, sistemele de armament şi lansare ataşate în exterior şi
infrastructura mecanică şi electrică a submarinului.352Acest nou tip de submarin urmează să
înlocuiască pe cele din clasa Ohio care, începând cu 2027, vor fi retrase în ritmul de unul pe an (din
cele 14 care vor mai fi în dotare la acea dată) şi va fi în dotarea Navy până în 2080353.
Pe de altă parte, preocuparea pentru detectarea submarinelor este la fel de acerbă. De
exemplu, US Navy’s Antisubmarine Warfare Task Force pregăteşte un nou concept de operaţii care
conţine noi tehnologii şi tactici antisubmarine. Acest concept se bazează pe faptul că vor fi primite
informaţii detaliate şi sigure, de către toţi comandanţii, referitoare la locaţia potenţialelor submarine
inamice, prin intermediul unei reţele de senzori miniaturali care vor fi plantaţi în zonele costiere de
interes strategic, pentru a oferi comandanţilor o imagine în avans. Astfel, navele vor fi dislocate
rapid în astfel de zone, înainte ca inamicul să aibă şansa de a-şi disloca submarinele proprii. Alte
tactici vor include ţinte false şi procedee de înşelare a inamicului, operaţii informaţionale şi de
război psihologic.
Am acordat mai mult spaţiu submarinelor, deoarece, aşa cum am mai arătat, în opinia
noastră, acestea vor fi şi în prima jumătate a secolului XXI şi chiar pe perioada întregului secol, cele
mai temute arme ale lumii, chiar şi în condiţiile apariţiei disputei cosmice care se va accentua în
acest secol.
După descrierea marilor proiecte navale din lume, vom aborda subiectul celor mai mari
programe ale lumii care, după ce proiectele analizate ne-au arătat cam cum vor fi dotate flotele
viitorului, acestea ne vor arăta cum vor fi configurate aceste flote.
b) Marile programe navale pentru secolul XXI
Toate ţările lumii riverane mărilor şi oceanelor au în derulare sau au planificate să deruleze
programe navale, fie ca programe de sine stătătoare, fie ca subprograme ale unor programe de
dezvoltare a forţelor armate ale ţărilor respective. Dimensiunea acestor programe este expresia
elocventă a puterii statului în general şi a puterii sale navale în mod particular.
În analiza pe care ne-am propus-o, am avut de optat pentru una dintre următoarele
modalităţi de abordare:
a) prima, care însemna abordarea programelor marilor concerne cu producţie în domeniul
apărării, aceasta însemnând doar analizarea capacităţii acestora de producţie şi nivelul tehnologic
349
Andrew Chuter, BAE Nears Completion Of New U.K. Nuclear Sub, Defense News, 14 May 2007, p. 3
350
Cristopher P. Cavas, Sub Study: Keep Designer Busy, Defense News, 7 May 2007, p. 3
351
Pat Toensmeier, Under Budget – Modular builds cut cost of Virginia class subs, Defense Technology International, Volume 3, No. 1 (January
2009), Washington DC, p. 47
352
Katy Glassborow, US Navy aims to halve submarine cost, Jane′ s Navy International, May 2006, Volume 111, issue 4, Thanet Press Ltd., p.6
353
Casandra Newell, US examines requirements for future SSBN, Jane’s Navy International, April 2009, p. 10

92
atins, dar fără a oferi o imagine asupra dezvoltării forţelor navale (de exemplu analizarea proiectelor
concernului Lockheed Martin);
b) a doua, referitoare la programe din anumite domenii (de exemplu construcţia de
submarine), care s-ar fi suprapus în multe puncte cu analiza anterioară făcută asupra proiectelor şi
nu ar fi făcut altceva decât să facă unele comparaţii între produse de acelaşi tip şi,
c) a treia, pe care am şi adoptat-o, de a analiza principalele programe naţionale în domeniul
forţelor navale, rezultând o imagine destul de exactă a ce fel de forţe navale se conturează în viitor
şi cum vor fi acestea configurate.
Argumentul pentru această modalitate de abordare este faptul că, indiferent de alianţele,
coaliţiile şi alte forme de asociere politico-militară, fiecare stat îşi urmăreşte, în principal, propriile
interese şi, prin urmare, îşi configurează forţele navale în funcţie de aceste interese care, de regulă,
au orizonturi temporale ce uneori acoperă şi peste un secol.
Programul „Flota de O Mie de Nave” este primul program pe care îl vom aborda. Acesta
este de origine americană şi este mai mult o dorinţă a SUA care doreşte o aşa-zisă „Flotă de O Mie
de Nave” (One Thousand Ship Navy), formată din nave militare ale mai multor ţări prietene, aliate
sau partenere, cu scopul de a se crea o reţea mondială de supraveghere a Oceanului Planetar şi a
activităţilor care se desfăşoară pe acesta. Acest program are la bază conceptul formulat de fostul şef
al Operaţiilor Navale al US Navy, amiralul Mullen, care îl definea astfel: „Flota este un parteneriat
maritim global care reuneşte forţe maritime, operatori portuari, proprietari de nave comerciale şi
agenţii guvernamentale şi nonguvernamentale internaţionale în scopul rezolvării problemelor
comune.”354 Practic, acesta este un termen metaforic pentru combinarea eforturilor la scară
internaţională, în vederea stopării sau minimizării ameninţărilor venite de pe mare şi se adaugă
Iniţiativei pentru Parteneriat Maritim Global, dar, în acelaşi timp, este şi o expresie a Strategiei
Maritime Globale, propusă tot de amiralul Mullen.
Pe bună dreptate se pune întrebarea: „De ce această iniţiativă este considerată un program?”
Explicaţia este că, în mod evident, SUA nu lansează iniţiative fără a avea un program. Bineînţeles
că ţările prietene, aliate şi partenere vor avea un rol în acest program şi, printre altele, o parte dintre
cele „o mie de nave” vor aparţine SUA sau vor fi furnizate, preferenţial, de către SUA, ţărilor
implicate în acest program de amploare.
Dacă această iniţiativă-program va avea succes, rămâne de văzut, dar, în opinia noastră, are
şanse reale, deoarece lumea civilizată doreşte ca activitatea pe mare să fie supravegheată şi sigură la
fel ca pe uscat şi în aer, iar recentele acţiuni cum sunt cele din largul coastelor Somaliei, de
exemplu, vin să confirme acest lucru.
După această abordare cu caracter mai mult politico-militar, vom reveni la subiectul nostru
şi anume la programele navale majore ale lumii.
Programul „Flota de 313 Nave”, reprezintă elementul de esenţă al dezvoltării pe termen
lung a US Navy.
La această dată, în dotarea Navy există un număr de aproximativ 278 de nave355, 45% dintre
acestea fiind permanent în misiune.
Cert este că, la începutul anului 2006, flota de nave de luptă avea în compunere 285 de nave,
aceasta însemnând 12 portavioane, 14 submarine cu rachete balistice, 53 submarine de atac cu
propulsie nucleară, 4 submarine cu rachete dirijate (care sunt convertite ca submarine cu rachete
balistice), 102 nave de luptă de suprafaţă, 35 de nave amfibii şi 65 de nave logistice, de sprijin şi de
luptă contra minelor.
Pentru a asigura capacitatea combativă pe întregul glob, US Navy are organizate navele în
36 grupări de lovire, dintre care 12 sunt grupări de lovire de portavioane compuse dintr-un
portavion, trei nave de luptă de suprafaţă, un submarin de atac şi nave logistice de luptă, 11 grupări
sunt grupări de luptă expediţionare şi sunt compuse din trei nave de luptă amfibie, trei nave de luptă
de suprafaţă şi un submarin de atac, alte nouă grupări sunt grupări pentru acţiune de suprafaţă,
compuse fiecare din trei nave de luptă de suprafaţă. Cele patru grupări de lovire rămase sunt
compuse, fiecare, dintr-un singur submarin cu rachete dirijate (sau balistice).
354
Christopher Cavas, Spanning The Globe , Defence News, January 8, 2007, Army Times Publishing Co., Springfield, p.11
355
Matthew Smith, Life after Bush, part one - the defence budget, Jane’s Defence Weekly, volume 45, issue 17, April 23, 2008, p. 17
93
 Această structură organizatorică a fost introdusă în anii 2002-2003, reprezentând o
substanţială schimbare faţă de situaţia existentă la sfârşitul Războiului Rece.356
Cerinţele Navy pentru anul 2020 înseamnă:
- 11 portavioane (inclusiv noul portavion cu propulsie nucleară clasa CVN-21);
- 14 submarine cu rachete balistice strategice;
- 48 de submarine de atac;
- 4 submarine cu rachete dirijate;
- 64 distrugătoare purtătoare de rachete, clasa Arleigh Burke;
- 7 noi distrugătoare tip DD(X) - cunoscute sub denumirea DDG-1000 Zumwalt;
- 19 viitoare crucişătoare clasa CG(X);
- 55 nave de luptă la litoral (LCS) clasa Freedom;
- 31 de nave amfibii;
- 1 divizion (12 nave) pentru prepoziţionarea maritimă conform conceptului Sea-Basing –
MPF(F);
- 50 nave de sprijin
Amiralul Mullen certifica acest lucru afirmând: „Noi construim, pentru anii 2020, o forţă
luptătoare de aproximativ 313 nave, o flotă centrată pe un număr de 11 sau 12 portavioane, 48 de
submarine şi 143 de nave de luptă de suprafaţă, care includ 55 noi Nave de Luptă la Litoral,
destinate pentru combaterea, în special, a minelor marine, submarinelor şi rachetelor balistice.”357
Pentru aceasta a fost necesară o nouă strategie navală care a fost elaborată în anul 2007.
Tototodată, se pregăteşte şi conducerea a două proiecte pilot, intitulate „Posturi ale Flotei
Globale”: unul în America de Sud şi altul în Africa. Aceste „Posturi ale Flotei Globale” vor asigura
o persistentă bază maritimă de operaţii.
Noua strategie navală, dar şi programul de dezvoltare a flotei au destui critici, care merg
până acolo încât afirmă că US Navy continuă să inhaleze din rutină fumurile teoriilor lui Mahan, în
ciuda alterării dramatice a situaţiei strategice contemporane.358
În februarie 2006, Navy a supus atenţiei Congresului raportul său privind construcţiile
navale în următorii 30 de ani, solicitând aprobarea unui număr de 313 nave. Acest plan prevede că
Flota va fi constituită din 11 grupări de lovire tip portavion, nouă grupări de lovire expediţionare,
nouă grupări de acţiune la suprafaţă şi patru forţe de lovire cu submarine cu propulsie nucleară şi
rachete dirijate.
În acest sens, US Navy şi-a propus să achiziţioneze 51 de nave în perioada 2007-2011 – un
portavion, 5 submarine, şase nave de luptă de suprafaţă mari, 23 nave de luptă de suprafaţă mici, 11
nave amfibii şi de prepoziţionare maritimă şi 4 nave de sprijin. Tot în această perioadă se vor
achiziţiona şi 1.200 mijloace de luptă aeriene.
Între anii 2012 şi 2035 se vor achiziţiona alte 218 nave – 6 portavioane, 44 submarine de
atac, 14 submarine cu rachete balistice, 45 nave mari de suprafaţă, 49 nave mici de suprafaţă, 21 de
nave amfibii şi de prepoziţionare maritimă şi 39 nave de sprijin. De asemenea, se vor achiziţiona
2.600 de aparate şi elicoptere, US Navy continuând să aibă 10 aripi de aviaţie ce pot fi dislocate pe
portavioane.359
Pentru a-şi putea realiza programul, în perioada 2006 – 2035 Navy va trebui să achiziţioneze
un număr de 269 de nave, într-un ritm de 9,2 nave pe an, planificând să cheltuie în fiecare an
aproximativ 14,4 miliarde dolari, dar după estimările Oficiului de Buget al Congresului se vor
cheltui 19,5 miliarde de dolari anual.360
Trebuie ţinut seama, de asemenea, de faptul că Military Sealift Command va opera 145 de
nave care nu sunt considerate ca aparţinând forţei flotei de luptă. Aceste nave reprezintă: 36 nave
356
*** Options for the Navy’s Future Fleet, A CBO Study, Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC, May 2006,
p.XII
357
Peter Felstead, Charting the course-World navy chiefs look to the future, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 18, 2 May 2007, p.50
358
Frank Hoffman, The Fleet we neeed – A look at alternative – and affordable – futures for the US Navy, Armed Force Journal, Army Times
Publishing Company, Springfield, Va, August 2006
359
*** Options for the Navy’s Future Fleet, A CBO Study, Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC, May 2006,
p. XV
360
Ibidem, p. XVI
94
prepoziţionate care staţionează în afara apelor SUA, pe întreg globul, multe dintre acestea având la
bord materialele necesare unei structuri de tip brigadă din cadrul Army sau Marine Corps; 26 de
nave de transport maritim care sunt destinate pentru transportul echipamentelor şi produselor
necesare pentru participarea la un eventual conflict în afara SUA; 24 destinate pentru misiuni
speciale; 2 nave spital; 57 nave în rezerva flotei.
În ceea ce priveşte aviaţia maritimă, Departamentul Marinei are 4.000 de avioane şi
elicoptere, 900 aparţinând Marine Corps. Există 10 aripi de aviaţie care sunt active şi una în rezerva
aviaţiei ambarcate, iar Marine Corps deţine 3 aripi active şi una în rezervă. La acestea se adaugă
patru aripi de aviaţie bazate la sol, destinate pentru misiuni de patrulare şi recunoaştere.
La această dată, fiecare aripă de aviaţie ambarcată este compusă din 44 aparate de luptă, 4
aparate EA-6B de atac electronic, 4 aparate E-2C de avertizare timpurie şi 12 elicoptere. Fiecare
aripă de aviaţie de patrulare este compusă din 25 de aparate P-3 care execută misiuni de cercetare şi
antisubmarine. În jur de 700 de aparate aparţin diferitelor divizioane de antrenament ale Navy şi
Marine Corps.361Flota pe care planificatorii din US Navy ar dori să o vadă în anii 2020 şi mai
departe va fi mai mare decât actuala flotă, dar cu o caracteristică esenţială – navele vor începe să
semene între ele din ce în ce mai mult.
În acest moment, în US Navy există 21 tipuri diferite de nave de luptă care, la rândul lor,
sunt compuse din 29 modele sau variante, dar se prevede o reducere până în 2020, la 19 tipuri şi 27
de modele, iar după anii 2020 se va ajunge la şase tipuri de nave şi nouă variante. De asemenea,
există 11 sisteme de luptă de bază diferite, numărul acestora urmând să crească la 16 în 2010, după
care să scadă la 14 în 2015 şi la şase în 2020.
Se va accentua comunalitatea diferitelor sisteme de la bordul navelor, deoarece în acest
moment, la bordul navelor US Navy există 7.125 motoare diferite, 4.171 pompe diferite, 123
sisteme de aer condiţionat, 30 de tipuri de turbine cu gaz, 187 de mijloace de propulsie diesel şi
37.709 valve.
De asemenea, în domeniul sistemelor aeriene navale, numărul de tipuri de elicoptere se va
reduce la două.362
Deoarece US Navy este principala forţă navală a lumii şi, practic, este expresia emblematică
a modului cum vor fi configurate forţele navale ale primei jumătăţi ale acestui secol sau chiar mai
mult, vom enumera principalele proiecte ale programului US Navy de realizare a Flotei de 313
Nave. Acestea sunt:
- Portavionul cu propulsie nucleară (CVN-21);
- Navele de luptă la litoral (LCS);
- Distrugătorul clasa Zumwalt;
- Crucişătorul clasa CG(X);
- Distrugătorul cu Rachete Dirijate DDG(X), care, deocamdată, este destul de incert;
- Submarinul clasa Virginia;
- Submarinul Purtător de Rachete Balistice SSBN(X). Deocamdată nu există un plan
al acestui submarin, dar poate fi o variantă a clasei Virginia care va prelua anumite elemente de la
această clasă, cum ar fi reactorul şi zona prova. Oricum, în anul 2022, primul submarin din această
clasă va trebui să intre în dotare;
- LPD-17 - Doc de debarcare cu platformă, este cea mai nouă clasa de nave amfibii
destinată să transporte trupe şi echipamente pentru forţele expediţionare, fiind cunoscută sub
numele de clasa San Antonio;
- LHA-6 – Navă amfibie cu elicoptere de asalt;
- Viitoarea Forţă de Prepoziţionare Maritimă – Maritime Prepositioning Force
(Future), destinată pentru misiunile de sea-basing, intenţionându-se crearea unui divizion care să fie
capabil să disloce şi să susţină în teatru o brigadă expediţionară de infanterie marină în zona unui
litoral ostil, timp de trei săptămâni, fără a fi necesară capturarea unei baze terestre sau construirea
acesteia. Acest divizion va avea o componenţă eterogenă care ar putea consta în :
- două nave tip LHA-6s;
361
Ibidem, p. 2
362
Cristopher P. Cavas, U.S. To Push Commonality, Reduce Ship Types, Systems , Defense News, 2 April 2007, p. 12
95
 - navă tip LHD;
- trei nave mari, cu viteză medie, de tipul roll-on/roll-off, construite după un
proiect modificat;
- trei T-AKE , nave de transport de tip doc uscat;
- trei platforme mobile de debarcare (proiect nou);
- trei nave de tip cargo.
Navele tip LHD vor proveni din inventarul de nave amfibii al Navy, iar navele tip LHA-6s
vor fi special construite pentru divizionul MPF(F). De asemenea, fiecare divizion va necesita o navă
de transport rapid al elicopterelor necesare brigăzii expediţionare, iar un astfel de divizion va costa
15 miliarde de dolari. Deocamdată, Navy poate primi doar un divizion MPF(F), deşi îi sunt necesare
trei divizioane pentru înlocuirea celor trei divizioane convenţionale de prepoziţionare maritimă
(MPS) deja existente şi care asigură suport material şi sprijin iniţial în teatru pentru trei brigăzi
expediţionare363.
- Nave de Sprijin - actualmente, Navy are aproximativ 50 de nave de tipuri diferite, împărţite
în două categorii. Combat Logistics Force (CLF) se compune din 29 de nave care sunt responsabile
cu reaprovizionarea navelor dislocate în teatru, aceaste nave având un triplu rol: aprovizionarea cu
combustibili, muniţii şi „produse uscate” (cum ar fi hrana), pentru grupările de lovire ale
portavioanelor.
Celelalte 17 nave de sprijin îndeplinesc diferite funcţii auxiliare şi includ: nave bază, nave
de comandament, nave de supraveghere oceanice, nave de salvare şi remorchere de acţiune în largul
oceanelor.
Pentru viitor, Navy va trebui să menţină 30 de nave în Combat Logistics Force şi 20 de alte
nave de sprijin, dar trebuie avut în vedere că în următoarea decadă va trebui să înceapă înlocuirea
acestor nave. Rolul acestor nave va fi preluat de către 11 nave noi, din clasa Lewis & Clark, nave
cu rol dublu – transport muniţie şi marfuri uscate – cunoscute sub denumirea de nave tip T-AKE.
De asemenea, în anii 2020, Navy va achiziţiona 15 tancuri de combustibil, precum şi patru
nave cu triplu rol, patru nave de supraveghere oceanice, patru nave de salvare şi două submarine de
aprovizionare, iar în 2013 şi 2014 două nave de comandament. Între anii 2013-2016 vor fi
achiziţionate patru remorchere oceanice364.
În afară de proiectele ce se referă la nave, importante sunt şi proiectele de dotare cu aviaţie
navală. În următorii 20 de ani, Navy are în plan finalizarea producţiei şi achiziţionarea a noi tipuri
de aparate, printre care două tipuri de aviaţie de atac, un tip de aparat de luptă electronică, un tip de
aparat de sprijin multifuncţional şi două tipuri de aparat pentru transportul trupelor şi materialelor
pentru infanteria marină. La toate acestea se adaugă intenţia de a se produce două sau trei tipuri noi
de aparate fără pilot, precum şi a două tipuri de aparate pentru antrenament.
Componenţa viitoarelor grupări navale de lovire ale US Navy va fi următoarea:
- Grupările Navale de Lovire de Portavion (CSG) – care vor rămâne elementul principal al
capabilităţilor flotei şi care vor fi compuse din: un portavion, un crucişător, două distrugătoare cu
rachete dirijate, un submarin nuclear de atac cu propulsie nucleară şi o navă rapidă de sprijin pentru
luptă din noul tip T-AKE.
Comparată cu actualele Grupări de Luptă de Portavion, CSG are în compunere mai puţine
nave şi submarine, dar vor continua să asigure capabilităţile pentru apărarea antiaeriană a forţelor
aflate pe litoral sau pe mare, precum şi capabilităţile de lovire împotriva ţintelor navale şi terestre,
în special prin performanţele deosebite ale noilor platforme ce vor intra în dotare.
- Grupările Navale de Lovire Expediţionare (ESG) – care sunt noul element major al
actualei construcţii organizaţionale a US Navy, vor consta dintr-un grup gata de luptă, format din
trei nave amfibii (ARG), augmentat cu un crucişător, două distrugătoare, un submarin cu propulsie
nucleară şi un distrugător din noua generaţie (DDX). Acest tip de grupare ESG, trebuie să fie în
măsură:
363
*** CBO-Budget options, Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC, februarie 2007, p.12, precum şi alte
publicaţii ale CBO: Long – Term implications of Curent Defence Plans: Summary Update for Fiscal Year 2007 Octomber 2006; Options for the
Navy’s Future Fleet, May 2006 şi The Future of Navy’s Amphibious and Maritime Prepositioning Forces November 2004
364
*** Options for the Navy’s Future Fleet, A CBO Study, Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC, May 2006,
p. 24
96
 a) să acţioneze în medii caracterizate prin niveluri joase şi medii de pericol pentru apărarea
proprie împotriva pericolelor aeriene, de suprafaţă şi submarine;
b) să asigure capacitatea de lovire la distanţă mare cu rachetele de tip Tomahawk;
c) să asigure sprijinul cu foc pentru Unităţile Expediţionare ale Infanteriei Marine ambarcate
la bord.
- Grupuri de Acţiune de Suprafaţă, pentru lovire şi apărare împotriva rachetelor (SAG) care
vor acţiona independent sau împreună cu CSG şi ESG, asigurând capabilităţi independente şi
suplimentare pentru lovire şi apărare împotriva rachetelor.
Navele de Luptă la Litoral (LCS), odată cu intrarea în dotare, vor constitui o capabilitate
suplimentară pentru aceste grupuri în asigurarea protecţiei în zonele de litoral.
Toate aceste forţe ( CSG, SAG, ESG), la care se adaugă şi forţele amfibii, se pot constitui
într-o Forţă de Lovire Expediţionară care poate angaja operaţii de luptă majore.365
Am considerat că este bine să evidenţiem un element inedit şi anume că, după o pauză de 35
de ani, US Navy se întoarce în forţă către misiunile din mediul fluvial, pe care le-a abandonat la
sfârşitul războiului din Vietnam.
Grupul Fluvial, o unitate de nivel batalion concepută acum 17 ani, dar realizată abia în 2005,
a devenit Divizionul Fluvial Unu, iar în formare se află şi Divizionul Fluvial Doi. Un al treilea
divizion va fi format până în 2010, urmând să fie dotat, posibil, cu un nou tip de vedete fluviale,
construite special pentru misiunile acestui divizion.
Navele divizioanelor provin atât de la Marine Corps, cât şi de la unităţile speciale de luptă
ale Navy, aceste divizioane urmând a fi încadrate în noul Comandament al Forţelor Navale de Luptă
Expediţionare, care au ca principală misiune Războiul Global Împotriva Terorismului.
Începând cu declanşarea războiului împotriva agenţilor şi reţelelor teroriste, care din 2001 a
devenit un război global, balanţa mediului maritim al US Navy a fost înclinată de la largul
oceanelor către apele din zonele costiere ale fluviilor, care constau în fluvii, estuare, băi, zone de
mlaştină, canale, lacuri şi delte.
Navele care vor fi în dotarea acestor divizioane vor putea transporta 13 pasageri, la care se
adaugă cei şapte membri ai echipajului şi trei la cinci pistolari.
Echipajul va trebui să fie în măsură să utilizeze aceste nave pentru a îndeplini misiuni
multiple, cum ar fi controlul şi interdicţia în zonă, interdicţia liniilor fluviale de comunicaţii,
sprijinul cu foc, inserţia şi extracţia forţelor terestre convenţionale şi participarea la evenimente de
cooperare în domeniul securităţii.366
Fostul şef al Operaţiilor Navale, Amiralul Mullen, spunea, pe 31 august 2005, că: ”Eu cred
că forţele noastre navale sunt pe punctul de a pierde o mare oportunitate de a influenţa
evenimentele, prin faptul că nu au o forţă fluvială. Şi suntem în curs de avea una.”
Pentru anul fiscal 2009, este prevăzută derularea a 13 programe majore în cadrul Navy, care
presupun fonduri de 20,228 miliarde dolari, la care se adaugă şi fondurile alocate unor programe
comune de dotare a forţelor terestre, aeriene şi navale cu avioane F-35 şi elicoptere V-22 Osprey367.
Constrângerile bugetare care, în mod cert, vor afecta şi programele Navy, dau naştere la
foarte multe speculaţii, mergând-se până la a anunţa reducerea cu 52 de nave a planului de dotare şi
înlocuirea unor nave ce presupun costuri mari, cu nave mai ieftine, revenindu-se , practic la un plan
mai vechi al amiralului Vern Clark, care presupunea o flotă între maxim 325 şi minim 266 nave.
Astfel, se speculează idea că din cele 19 crucişătoare CGX, prevăzute în planul pe anul 2008 şi care
urmau să intre în dotare din 2011 până în 2023, se vor construi numai opt (primul în 2017 şi
următoarele şapte până în anul 2038, în ritm de unul la trei ani, în loc de unu sau două pe an) ceea
ce va avea ca urmare faptul că în anul 2025 vor mai fi în dotare doar 15 crucişătoare, la nivelul
numărului actual ajungându-se de-abia în anul 2070. În locul celor 11 crucişătoare la a căror
construire se renunţă, apare specificat, pentru prima dată, un număr de 18 nave dintr-un nou tip,

365
**** C4ISR for Future Naval Strike Groups, Comitee on C4ISR for Future Naval Strike Groups, National Research Council of the National
Academies, Naval Studies Board, Division on Engineering and Physical Sciences, The National Academies Press, Washington, D.C., 2006, pp.x-xi
366
Stephen Trimble, Riverine revival, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 7, 14 February 2007, pp. 26-27
367
Travis Sharp, Fiscal Year Pentagon Defense Spending Request: February „Topline”, The Center For Arms Control and Non-Proliferation,
Washington DC, 26 February 2009, p.13
97
Future Surface Combatant, care ar putea fi o versiune a actualului distrugător clasa DDG-51,
Arleigh Burke, a clasei DDG 1000, Zumwalt sau orice altceva. 368
Mai mult decât atât, abordări foarte recente ale unor specialişti (printre care şi Şeful
Operaţiilor Navale, amiralul Roughead) acreditează ideea potrivit căreia este bine să se renunţe total
şi la programul de dotare cu distrugătoarele din clasa DDG – 1000, Zumwalt şi să se continuie
programul DDG – 51, Arleigh Burke şi, pe baza proiectului DDG – 1000, să se proiecteze nave mai
mici şi mai eficiente, din clasa fregate, cum, de altfel, se propune şi înlocuirea proiectului LCS (din
care au fost produse două nave), după eşecul acestuia, tot cu un nou proiect de fregată. 369 Practic,
până la această dată au fost construite trei distrugătoare din clasa DDG – 1000, Zumwalt, iar viitorul
este nesigur, funcţie de ce tabără va avea câştig – cea a susţinătorilor proiectului sau cea a
adversarilor acestui proiect.370
Programul de dezvoltare a Forţelor Navale ale Rusiei este extrem de important, deoarece
Rusia este principala forţă navală a lumii după US Navy. Există puţine date referitoare la
dezvoltarea Flotei Maritime Militare a Rusiei (Военно-Морской Флот России) şi nu datorită
faptului că nu au un program de dezvoltare, ci datorită faptului că este destul de discret, ca să nu
spunem secret.
După aprobarea Doctrinei Maritime a Federaţiei Ruse, preşedintele Putin a luat o serie de
măsuri pentru relansarea Flotei Ruse, iar în martie 2007 a ordonat crearea Asociaţiei Constructorilor
de Nave, care va include toate companiile navale aparţinând în totalitate sau parţial statului, precum
şi birourile de cercetare şi proiectare. Sediul central al Asociaţiei va fi în St. Petersburg şi va avea
trei componente: Centrul Vestic de Construcţii Nave, la St. Petersburg, Centrul Nordic de
Construcţii şi Mentenanţă Nave, la Severodvinsk şi Centrul Estului Extrem de Construcţii şi
Mentenanţă Nave, la Vladivostok.371
Conform afirmaţiilor amiralului Masorin, în 20 de ani Marina Militară Rusă va deveni a
doua flotă ca mărime a lumii, elementul central fiind constituit din cele mai noi submarine cu
propulsie nucleară şi şase unităţi de portavioane. Portavioanele sunt o mai veche dorinţă a Rusiei şi
conform afirmaţiilor noului comandant al marinei ruse, amiralul Vladimir Visoţki, în anii 2050 –
2060, Rusia va deţine cinci sau şase grupări de lovire de portavion.372
Pentru Rusia, acesta va fi cel de-al treilea program de modernizare a flotei, celelalte două
nefiind niciodată finalizate.
La această dată Rusia are o strategie de construcţii navale până în anul 2030, producţia de
nave urmând să crească cu 50% şi, pentru prima dată în ultimii 15 ani, o serie de 40 de fregate au
fost lansate în construcţie.
Şi în cazul Rusiei, ca şi în cazul SUA, după cum am arătat, tendinţa este de a reduce
numărul de clase şi tipuri de nave, artizanul flotei ruse moderne, fostul comandant al Marinei Ruse,
amiralul Kuroyedov, spunând că: „Noi trebuie să abandonăm existenţa unei multitudini de clase de
nave şi avioane”373.
Aşa cum am subliniat, după părerea noastră, Rusia poate furniza multe surprize, deoarece
secretomania tipic sovietică nu a fost abandonată şi, în acest sens, putem să amintim evenimentul
lansării unei rachete balistice intercontinentale din clasa Sineva care a fost lansată de sub calota
polară de către un submarin rusesc, în vara anului 2006, asigurând astfel imposibilitatea detectării
submarinului. Această lansare presupune atât aparatură de înaltă clasă, dar şi un echipaj bine
antrenat.
Rusia construieşte submarine din generaţia a patra, clasa Borei, precum şi varianta nouă, de
generaţia a patra, a clasei Akula, denumită proiect 885, Yasen. Acest submarin va surclasa
submarinul american din clasa Sea Wolf în ceea ce priveşte silenţiozitatea şi va fi un submarin

368
Cristopher Cavas, U.S. May Cut 52 Ships From Plan – 30-Year Draft Proposal Would Buy Less Costly Naval Vessels, Defense News, February
16, 2009, p. 12 şi Ronald O’ Rourke, Hard to get: US Navy faces up to procurement issues, Jane’s Navy International, April 2009, p. 34
369
Everett Pyatt, Return Realism to U.S. Ship Plans, DefenseNews, March 16, 2009, p. 37
370
Bettina H. Chavanne, DDG – 1000: To be, or not to be, Defense Technology International, March 2009, p. 26
371
Nabi Abdullaev, Worldwide Naval Forecast: Shipyards Next in Line for Russian Consolidation, 2 April 2007, p. 24
372
Jon Rosamond, Russian admirals reiterates carrier fleet aspirations, Jane’s Defence Weekly, volume 45, issue 16, 16 April 2008, p. 11
373
**** The first remains first, St.Petersburg in the mirror, №5 (12), summer 2002
98
multirol, care va putea ataca atât un portavion, dar şi ţinte terestre. Este prevăzut să înlocuiască
submarinele din clasa Oscar II şi, posibil şi cele din clasa Sierra.
Proiectele mai vechi de fregate, distrugătoare şi crucişătoare parcurg etape de modernizare
profundă, tehnologii de vârf fiind folosite la retehnologizarea acestora, dar sunt avute în vedere şi
proiecte noi, cum este cazul proiectului 2350 (Fig. 34) care prevede construirea unei noi fregate
(deplasament 4800 tone) cu profil Stealth. La baza acestui proiect stau soluţiile inginereşti folosite
pentru proiectul 1135.6 (clasa Talwar) care a însemnat construirea a trei fregate pentru marina
indiană, dar dotarea acestei fregate cu armament şi tehnică este oarecum diferită.
Prima fregată din această clasă, care ar trebui să intre în dotare în 2009, va purta numele
Amiral de Flotă Gorşkov, nume devenit disponibil după vânzarea către India a portavionului cu
acelaşi nume. Ea deja a fost solicitată şi la export, iar Rusia are nevoie de 10-20 nave de acest tip
până în 2015, fiind primele fregate cu lansatoare verticale de rachete.
La acestea se adaugă şi proiectele unor nave mai mici, din clasa navelor de patrulare, cum
este corveta Stereguşcii, aeroglisoarele Zubr şi Chilim, dar şi proiectul SES, care se referă la corveta
de atac cu rachete din clasa Sivouch care, prin caracteristicile sale de luptă poate să se confrunte şi
cu un distrugător, acest tip de navă putând fi descris ca un catamaran cu suport aerostatic.
De asemenea, sunt avute în vedere noi proiecte, începând de la corvetele proiect DK-1900 şi
DK-500, până la proiectele modificate ale aeroglisoarelor Murena şi Chilim374.
Concomitent, se are în vedere şi reluarea proiectului mai vechi al navei din clasa Serna şi al
navei Dyugon, care va avea o viteză de peste 50 de noduri.375
Aşa cum am mai arătat, principalul proiect cunoscut al flotei ruse este submarinul din noua
clasă Borei, la care se adaugă şi rachetele Topol-M, Bulava (versiunea pentru submarine a rachetei
Topol – M) şi Sineva.
De menţionat este şi faptul că este sigur faptul că Rusia construieşte submarine clasice cu
propulsie anaerobică, dar şi că a adoptat o atitudine agresivă de revenire pe piaţa armamentelor,
domeniul naval fiind prioritar, deoarece marile pieţe din Asia şi, eventual Africa şi zona ţărilor
arabe, sunt o sursă de profit remarcabilă.
De asemenea, este aşteptată şi construirea unei foarte moderne nave amfibie de debarcare.
De interes pentru noi este faptul că politica Rusiei în Marea Neagră este de întărire a acestei
flote şi nu numai. Conform agenţiei RIA Novosti, Rusia va creşte numărul submarinelor din cadrul
Flotei Mării Negre, prin constituirea unei brigăzi formată din 12-15 submarine. Actualmente, flota
are numai două submarine faţă de 60 câte erau pe vremea fostei URSS. De asemenea, Flota Mării
Negre a primit, în 2007, două noi nave: un dragor de mine şi o navă de debarcare din clasa Serna.376
Chiar dacă unele informaţii arată faptul că, până în 2016, Rusia va reduce la jumătate
numărul de nave (numărul navelor din dotare va fi de cca. 123 nave)377, s-ar părea că reducerea
înseamnă scoaterea din dotare a unor nave vechi, inutile şi introducerea în dotare, aşa cum am arătat
mai sus, a unor nave mai mari, dar şi mai performante, care să configureze o forţă mult mai mobilă
şi care să fie focalizată pe operaţii cu caracter expediţionar. Cele mai mari reduceri se efectua în
Flota Pacificului şi este interesant de urmărit acest aspect, pe viitor, deoarece s-ar părea că interesele
Rusiei se focalizează în zonele de acţiune ale celorlalte trei flote şi flotilei din Marea Caspică.
Faptul că, numeric, personalul flotei din Marea Neagră reprezintă, în acest moment, cam 55% din
efectivul pe care îl are Flota Pacificului şi cam 48% din efectivele Flotei de Nord, reprezintă un
subiect de meditaţie, dacă ţinem seama de aria de acţiune a fiecăreia dintre aceste flote.
Programul de dezvoltare a Forţelor Navale ale Armatei Populare de Eliberare a Chinei
constituie cea mai mare necunoscută în domeniul viitoarelor forţe navale ale lumii. Există mii şi mii
de pagini de speculaţii privind viitoarea dotare a forţelor navale chineze, dar datele certe sunt puţine
şi de multe ori irelevante. De aceea, demersul nostru a fost destul de dificil, dar din motive de
rigurozitate ştiinţifică vom prezenta numai acele date care sunt relevante, iar predicţiile pe care le
vom face, vor avea la bază numai date cu un conţinut maxim sau destul de mare de credibilitate.

374
Ibidem
375
RIA Novosti, Russian govt props up former top-secret ship producer, 31.07. 2007
376
RIA Novosti, Russia aims to increase number of submarines in Black Sea Fleet -1, 02.08.2007
377
Tim Fish, Russia navy aims to axe half its ship by 2016, Jane’s Navy International, April 2009, p. 7
99
 Cert este că, aşa cum arăta un amiral american, „marina chineză poate fi descrisă cel mai
bine ca un adolescent decât un adult” 378 şi, am adăuga noi, un adolescent bine crescut.
Trebuie arătat că principalul impediment în dezvoltarea Forţelor Navale ale Chinei a fost şi
încă mai este faptul că marina este tratată de către unii generali ca un fel de adjunct al Forţelor
Terestre, dar evoluţia recentă a unor amirali chinezi demonstrează că forţele navale au început să
capete importanţă. Astfel, amiralul Zhang Dingfa, care a devenit comandantul Marinei Militare a
Armatei Populare Chineze de Eliberare a fost şeful Academiei Militare de Ştiinţe, iar contraamiralul
Yang Yi este directorul Institutului de Studii Strategice al Universităţii Naţionale de Apărare din
Beijing.379 La fel, atitudinea marinei chineze a început să se schimbe şi, dacă în trecut China a
participat la exerciţii navale cu alte state, desfăşurând secvenţe de exerciţiu elementare şi fără a se
poziţiona la comanda acestor exerciţii, începând cu exerciţiul multicomplex desfăşurat împreună cu
Marina Militară Rusă, în august 2005, în largul peninsulei Shandong, a demonstrat că liderii navali
chinezi sunt în măsură să conducă operaţii de amploare, cum ar fi cea din acest exerciţiu şi care a
avut ca scop exersarea interzicerii unei eventuale prezenţe americane în zonă.380
Forţele Navale Chineze se află în plin proces de regenerare şi dezvoltare, cu scopul de a
deveni o putere navală regională, în măsură să asigure controlul maritim asupra unor oponenţi mai
mici, simultan cu încercarea de a descuraja adversarii care sunt mult mai puternici.
Strategia operaţională a Forţele Navale Chineze este orientată spre extensia graduală a
adâncimii strategice pentru operaţiile defensive de dincolo de linia coastei şi sporirea capabilităţilor
sale în operaţii maritime integrate şi contraatacuri nucleare.
În centrul acestei abordări este fundamentarea capabilităţii de interdicţie maritimă, pentru a
preveni dislocarea unor forţe din US Navy în apele care acoperă zona dintre coasta Chinei şi ceea ce
strategii chinezi numesc „Primul Lanţ de Insule” (care se întinde din Japonia, până în Guam şi, apoi
până în Insulele Marshall).
Un element cheie pentru realizarea acestui deziderat este construirea unor submarine, în
prezent China fiind în curs de achiziţionare a cinci tipuri de submarine clasice şi convenţionale care
în mod sigur vor fi studiate şi copiate.
Cu 20 de submarine convenţionale şi nucleare primite în ultimii cinci ani, marina chineză
are o flotă de aproximativ 55 de submarine.381
În acelaşi timp, a primit şi două distrugătoare cu rachete dirijate din clasa Sovremennîi II şi
va moderniza distrugătoarele din clasa Sovremennîi, care sunt la nivelul anilor ’90 .
China dezvoltă ea însăşi programul său propriu de construcţie de nave de suprafaţă care
include, în următorii doi ani, două distrugătoare tip 052C, clasa Luyang II (Lanzhou) (Fig. 35),
două tip 051C, clasa Luzhou şi trei fregate tip 054A, clasa Jiangkai. Astfel, Forţele Navale Chineze
au la această dată în jur de 75 nave majore de suprafaţă, la care se adaugă 45 de vedete de patrulare
costieră, cum ar fi cele din clasa Houbei şi 50 de nave amfibii de transport, medii şi mari, ale căror
număr a crescut semnificativ în ultimii ani. Practic, între 2003 şi 2005, au fost construite în jur de
27 de nave amfibii şi se estimează că această creştere a fost de 14% în anii 2005 şi 2006. În acest
fel, tipul 071 de nave mari de debarcare (prima, având aproximativ 20.000 tone, fiind lansată la apă
pe 20 decembrie 2006, în Şantierul Naval Hudong Zhonghua din Şanhai) şi clasa Yuhai de nave
medii de debarcare au fost adăugate flotei.
Mai mult decât atât, China negociază cu Rusia pentru a achiziţiona între şase şi opt nave
mari de asalt pe pernă de aer din clasa Zubr. O astfel de navă poate lua la bord trei tancuri de luptă
mari sau 10 transportoare blindate şi 230 militari. De asemenea, poate transporta 80 de mine.
Deoarece China intenţionează să achiziţioneze 50 de avioane Suhoi Su-33, specifice aviaţiei
ambarcate, este evident că această ţară continuă programul său de dotare cu portavioane.382

378
Rear Admiral, US Navy (ret.) Eric A. McVadon, China’s maturing Navy, Naval War College Review, spring 2006, volume 59, number 2, Naval
War College Press, Newport, RI, p. 93
379
Ibidem, p. 94
380
Ibidem, p.95
381
Hans M. Kristensen, Chinese Submarine Patrols Rebound in 2007, but Remain Limited, Security Blog, Federation of American Scientists,
07 January 2008
382
Timothy Hu, Marching Forward, Jane’s Defence Weekly, volume 44, Issue 17, 25 April 2007, pp. 29-30
100
 Generalul locotenent Wang Zhiyuan, director adjunct al Comisiei de Ştiinţă şi Tehnologie a
Departamentului de Armamente al Armatei Populare Chineze de Eliberare, afirma într-un interviu
în 2006, că: “ArmataPopulară Chineză de Eliberare va executa cercetarea şi construirea propriului
portavion şi îşi va dezvolta propria flotă de portavioane. Portavioanele sunt instrumentele pe care
marile puteri le folosesc atunci când vor să-şi apere drepturile şi interesele maritime. Cum China
este o ţară cu un teritoriu vast şi cu un ţărm întins şi cum vrem să ne protejăm interesele maritime,
portavionul este o necesitate absolută.”383
Deşi este rămas în urma proiectului privitor la submarine, proiectul portavionului rămâne de
actualitate, existând chiar opţiunea pentru achiziţionarea din afara graniţelor a unui portavion
(VSTOL) mic sau mijlociu de la un producător european, cum ar fi Navantia din Spania,
constructorul portavionului thailandez de 10.000 tone, Chakri Naruebet.384 Această opţiune pare să
fie din ce în ce mai puţin probabilă, dacă ţinem seama de ultimele declaraţii ale unor oficiali
chinezi. Astfel, cu prilejul Congresului Naţional Popular, din martie 2009, viceamiralul Jin Mao,
fost comandant adjunct al Forţelor Navale ale Armatei Populare de Eliberare, a declarat că „am
sentimentul că proiectul noului portavion va fi anunţat curând”, iar fostul comisar politic al Forţelor
Navale ale Armatei Populare de Eliberare, amiralul Hu Yanlin a declarat că „construcţia de
portavioane este un simbol al unei naţiuni importante” şi „China are capabilitatea de a construi un
portavion şi o va face”385
Programul de dotare cu submarine al Chinei presupune patru clase de submarine. S-au
achiziţionat 8 submarine diesel – electrice ruseşti din noua clasă Kilo, care pot lansa din imersiune,
la 200-300 km, rachete de croazieră antinavă sau antisubmarin de tipul 3M-54E (nomenclator
NATO SS-N-27B/Sizzler). Interesant este faptul că aceste rachete, lansate de sistemul de lansare
„Club”, pe prima parte a traiectoriei au viteză subsonică, iar pe ultima parte a traiectoriei
supersonică pentru a nu putea fi combătute de sistemele antirachetă, de fapt fiind corespondentul
rachetei americane Tomahawk.
Deşi încă mai importă submarine, China a trecut la realizarea programelor proprii şi se pare
că acestea sunt destul de performante, dar, aşa cum arătam anterior, lipsa informaţiilor nu ne
permite să facem o estimare exactă.
Clasa 093 (Shang) este al doilea tip de submarine, iar clasa 094 (Jin) (Fig. 36) al treilea, al
patrulea tip de submarine fiind format din submarinele clasice clasa Song şi clasa Yuan386.
Interesant este faptul că, începând cu momentul declanşării construcţiei de submarine cu
propulsie nucleară, China a renunţat la vechea tradiţie de a construi navele pe rând şi a trecut la
construirea simultană a tuturor navelor sau submarinelor din serie.
Unii analişti apreciază că, în contrast cu Rusia, China intenţioneză să depoziteze peste
jumătate din vectorii nucleari pe submarinele nucleare, astfel că submarinele clasa 094 devin extrem
de importante, fiind un mijloc atât de lansare a loviturilor nucleare de descurajare, dar şi un mijloc
de descurajare în sine şi care, în contextul unui conflict regional, să prevină intervenţia directă a
unei terţe părţi. Aici se face referire directă la Taiwan şi o eventuală intervenţie a SUA.
Pe de altă parte, analiştii chinezi susţin faptul că: „Puşi în faţa faptului că SUA îşi
retehnologizează continuu sistemul de rachete, face cercetări şi dezvoltă toate tipurile de sisteme
antirachetă, bineînţeles că noi nu putem să rămânem nepăsători şi spectatori... Trebuie să adoptăm
contramăsuri. Cea mai importantă dintre aceste contramăsuri este aceea de a ne strădui să facem
eforturi mari în dezvoltarea de noi tipuri de submarine nucleare echipate cu rachete strategice”387.
Deocamdată, China operează un singur tip de submarin cu propulsie nucleară, submarinul
clasa Xia, cu rachete balistice la bord şi este de remarcat faptul că ţările din zona Asiei de Est –

383
Andrew S. Erickson and Andrew R. Wilson, China’s Aircraft Carrier Dilemma, Naval War College Review, autumn 2006, Volume 59, Number
4, Naval War College Press, Newport, RI, p.28
384
Ibidem, p.20
385
Jon Grevatt, Beijing ‘soon to announce carrier plans’, Jane’s Defence Weekly, Volume 46, Issue 10, 11 March 2009, p. 4
386
Rear Admiral, US Navy (ret.) Eric A. McVadon, China’s maturing Navy, Naval War College Review, spring 2006, volume 59, number 2, Naval
War College Press, Newport, RI, p. 97
387
Andrew S. Erikson & Lyle J. Goldstein, China’s future nuclear submarine force, Naval War College Review, winter 2007, volume 60, number
1, Naval War College Press, Newport, RI, p. 65
101
Corea de Sud, Singapore, Malaezia, precum şi Japonia, Taiwan şi Australia – au în dotare numai
submarine clasice.388
Practic, cele 16 submarine ale US Navy aflate în Pacific, prin actualul ritm de dotare al
Marinei Chineze, se vor afla în faţa a 75 sau mai multe submarine chineze. În fapt, ritmul de
construcţie a submarinelor de către chinezi este de cinci ori mai mare decât al americanilor şi, în
ultima decadă, tehnologia submarină chineză a făcut progrese imense şi, în completare la
submarinele clasa 093 şi 094, un nou tip de submarin, tip 095, va apare până în anul 2020.389
În urma analizei de către specialiştii americani a potenţialului nuclear al Chinei şi a
perspectivelor de dezvoltare a acestuia, s-a ajuns la concluzia că aceasta este preocupată de
dezvoltarea în continuare a unor rachete balistice capabile să străpungă apărarea antirachetă a
navelor şi să poată lovi grupările de portavion şi grupările navale de atac. În acest sens, China
dezvoltă un sistem în infraroşu pentru rachetele sale balistice cu rază medie de acţiune, din clasa
Dong Feng 21, pentru a putea străpunge apărarea antirachetă a navelor americane dotate cu sistem
AEGIS.
Prima rachetă balistică intercontinentală din seria Dong Feng 31, a cărei variantă
îmbunătăţită, Dong Feng 31A, are o rază de 7.000 de mile (aprox. 11.000 km), putând lovi, de
exemplu, Washington-ul, Madridul sau Parisul, urma să fie pusă pe poziţie până la sfârşitul anului
2007. De asemenea, se află în dezvoltare şi racheta Julang-2, care este versiunea lui Dong Feng 31A
şi care poate fi lansată de pe submarin. Aceasta va fi livrată între 2007 şi 2010 şi va fi în dotarea
submarinelor cu propulsie nucleară din clasa Jin (tip 094), fiecare submarin având la bord 16
rachete de acest tip.390
Pentru apărarea costieră, China a introdus în dispozitiv, în provincia Fujian (aflată vis-a-vis
de Taiwan), aproximativ 120 de rachete sol – navă din noul tip YJ – 62 C. Acest tip de rachetă este,
de fapt, o copie a rachetei americane BGM – 109 Tomahawk, chinezii intrând în posesia unor
fragmente ale rachetelor de acest tip pe care forţele americane le-au lansat în Irak şi Afganistan.391
La aceste aspecte se adaugă şi un altul de loc de neglijat şi anume, cel al războiului spaţial,
China făcând paşi serioşi în acest sens, numai dacă ar fi să amintim „orbirea” cu laser a unui satelit
american şi lovirea cu o rachetă a unui satelit propriu.
Pericolul este evident, deoarece anihilarea sistemului GPS şi a sateliţilor necesari pentru
recunoaştere şi comunicaţii vor crea mari probleme forţelor americane, probleme ce vor consta în
perturbaţii ale sistemelor de navigaţie, imposibilitatea de ghidare a rachetelor şi bombelor
inteligente, perturbarea gravă a comunicaţiilor şi anihilarea aproape totală a posibilităţilor de
obţinere a informaţiilor despre China, ceea ce înseamnă că va fi imposibil de previzionat ce intenţii
are China la acel moment.392
Sunt foarte multe de spus despre China şi ni se pare semnificativ faptul că într-un studiu de
amploare al Comitetului pentru Buget al Congresului SUA, unde sunt nominalizate cele trei mari
ameninţări la adresa SUA, prima este China, arătându-se că: „Viitoarele relaţii între SUA şi China
rămân incerte. China investeşte resurse substanţiale pentru sporirea capabilităţilor sale militare, mai
ales cele necesare pentru a îngreuna intervenţia SUA în sprijinul Taiwanului. Observatorii
programului naval al Chinei remarcă cu îngrijorare investiţiile acesteia în construirea de submarine
clasice şi nucleare, în rachete de croazieră antinavă bazate pe uscat, dar şi pe mare, precum şi în
rachete tactice şi balistice. Aceste aspecte determină faptul că, în proiectarea configuraţiei viitoare a
Navy, trebuie avut în vedere că problema pericolului potenţial pe care îl reprezintă China este de
importanţă capitală.”393
Programul de dezvoltare a Forţelor Navale ale Indiei îl abordăm în afara contextului
australo-asiatic, deoarece ea are tendinţa de a deveni o putere navală majoră şi, în opinia noastră, va

388
Wendell Minnick, Worldwide Naval Forecast: China Focuses on Surface Power, Defence News, 2 April 2007, p. 20
389
Ta-chen Cheng, Chinese fast developing advanced submarines, Taipei Times, Dec 06, 2006, Page 8
390
Wendell Minnick, China Speeds ICBM Plans: To Debut Missiles With Longer Reach in 2007, Defense News, 10 July 2006, p.1
391
Ted Parsons, China shores up costal units with long – range YJ – 62 C missile, Jane’s Defence Weekly, volume 45, issue 24, June 2008, p. 17
392
Wendwll Minnick, China’s Threatening Policy, Defense News, 21 May 2007, p. 20
393
*** Options for the Navy’s Future Fleet, A CBO Study, Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC, May 2006,
p. 4
102
reuşi acest lucru, atât datorită dezvoltării sale economice, dar mai ales politicii sale de putere în
devenire.
Ministrul Apărării al Indiei, Arackaparambil Kurian Antony, declara că ţara sa intenţionează
să dispună de o structură de proiectare a forţei sale maritime de-a lungul Oceanului Indian, prin
trecerea la dezvoltarea capacităţilor sale de luptă la litoral. „India deţine potenţialul şi capacitatea de
a deveni un jucător maritim important. Aş îndrăzni să afirm că Oceanul Indian va deveni pentru
India << noul drum al mătăsii>>”declara ministrul.394
Programul de dotare, modernizare şi extindere a forţelor sale navale este unul dintre cele mai
ambiţioase din lume şi India, în opinia noastră, va avea un cuvânt greu de spus în secolul XXI, în
special după anul 2020 şi această afirmaţie se bazează pe cele spuse de amiralul Sureesh Mehta:
„Viziunea noastră este de crea şi a susţine o forţă tridimensională, deschisă către tehnologie şi
organizată ca o reţea, capabilă să apere interesele maritime ale Indiei.
Viziunea noastră asupra Marinei Indiene pentru viitorul imediat este aceea că este necesară o
forţă care poate acţiona la distanţe mari, la larg, formată din două grupări navale operaţionale,
având ca element central portavioanele şi ca elemente componente distrugătoare multirol, fregate şi
corvete.
Noi preconizăm o forţă submarină care nu va fi mult mai mare decât cea actuală, dar a cărei
propulsie şi capabilităţi privind armamentele şi senzorii vor fi retehnologizate în mod
corespunzător, astfel încât să corespundă cerinţelor operaţionale ale viitorului.”395
În următorii 10 ani, Marina Indiană va opera 165-170 de nave, peste 70% dintre acestea
putând acţiona în largul oceanului. În prezent sunt comandate 42 de nave noi, care vor intra în
dotare în anii 2012-2014, printre care: şase submarine Scorpene, trei distrugătoare cu rachete
dirijate proiect 15A, trei fregate cu rachete dirijate, proiect 17, trei nave de patrulare la litoral, zece
vedete rapide de atac, două nave de debarcare tancuri, şase nave de supraveghere şi opt nave de
contramăsuri împotriva minelor, proiect 28.
La acestea se adaugă trei noi fregate ruseşti de 4.000 de tone din clasa Talwar (Krivak III) -
proiect 1135.6, care vor fi livrate în anul 2013.
De asemenea, India a solicitat constructorilor navali din Rusia, Europa şi SUA propuneri
pentru şapte fregate cu rachete dirijate, în cadrul proiectului cunoscut sub denumirea 17A396 şi
intenţionează şi cumpărarea a 17 elicoptere antisubmarin, 12 avioane de patrulare maritimă la
distanţă şi un număr indefinit de UAV.
În plus, o altă parte a bugetului va fi îndreptată către achiziţionarea în leasing a două
submarine nucleare Akula II din Rusia, precum şi pentru modernizarea portavionului Amiral
Gorshkov, aflat în construcţie în Rusia.397
Cel mai important proiect al Indiei este cel al „Navei de Apărare Antiaeriană” (proiect 71),
care va avea un deplasament de 37.500 de tone şi care este, de fapt, primul portavion autohton (care
se va numi Vikrant), ceea ce face ca India să devină al şaselea constructor de portavioane din lume.
Acest portavion se va alătura celorlate două, care au fost construite în străinătate. 398 Iniţial, urma ca
în 2007 să se înceapă construcţia şi în 2011-2012 să fie comisionat, dar lipsa de experienţă a Indiei
în derularea unui proiect de asemenea amploare s-a resimţit şi construcţia a început deabia pe 28
februarie 2009, iar comisionarea va avea loc, probabil, în 2014 sau chiar mai târziu.399 La aceasta se
adaugă şi problemele ivite în ceea ce priveşte finalizarea reparaţiilor la viitorul portavion INS
Vikramaditya (ex Gorshkov) care ar trebui să intre în dotare în anul 2012400

394
Vicek Raghuvanshi, India Intends to Become „ Significant Maritime Player”, Defense News, February 5, 2007, Army Times publishing Co.,
Springfield, p. 12
395
Peter Felstead, Charting the course-World navy chiefs look to the future, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 18, 2 May 2007, p.35
396
Rahul Bedi, Interviu cu şeful Statului Major al Marinei Indiene, amiralul Sureesh Mehta, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 5, 31 January
2007, p.34
397
Vivek Raghuvashi, India Plans 7% Increase in Defence Budget, Defense News, March 5, 2007, Army Times Publishing Co., Sprindfield, p.14
398
Vivek Raghuvanshi, India Races To Replace Aging Fleet, Defense News, April 3, 2006, p. 22
399
Tim Fish, India lays keel of first Indigenous Aircraft Carrier, Jane’s Defence Weekly, volume 46, issue 10, 11 March 2009, p. 19
400
*** Price negotiation for rebuilt carrier, Defense Technology International, Volume 3, No. 1 (January 2009), Washington DC. , p. 12
103
 India, după ce a testat rachetele BrahMos, a făcut publică intenţia sa de a dota submarinele
sale cu aceste rachete. Practic, construcţia submarinelor se va desfăşura în paralel cu adaptarea
rachetelor care, momentan, sunt numai în variantă sol-sol sau navă-navă.
Acest tip de rachetă este construit în cooperare cu Rusia, având la bază sistemul rusesc
3M55 Onix/Yakhont.
Practic, dotarea cu rachete BrahMos a submarinelor indiene va face ca această ţară să se
alăture clubului exclusivist al naţiunilor care au capabilităţi de lansare din imersiune a rachetelor
balistice.
S-ar părea că ele vor fi configurate pentru submarinele ruseşti de patrulare, cu propulsie
diesel-electrică, din clasa Amur 1650, care constituie a doua linie de construcţie de submarine
(prima fiind submarinele de origine franceză din clasa Scorpène - primul dintre cele şase submarine
din această clasă urmând să intre în dotare în 2012, iar celelalte în următorii cinci ani). Toate aceste
achiziţii fac parte din Proiectul 75, care reprezintă planul pe 30 de ani al Marinei Indiene, de a
construi 24 de submarine de tipul SSK <<Hunter/Killer>>), în paralel cu şase submarine din clasa
Scorpène401. În acest sens, comandorul indian Gurpreet Singh Khurana declara că submarinul
nuclear indian silenţios, capabil să se scufunde la 600 metri şi să se deplaseze cu o viteză de 33 de
noduri „ reprezintă o forţă eficientă şi o capacitate de intimidare contra oricărei ameninţări
submarine chineze în Oceanul Indian.”402
Programele de dezvoltare a Forţelor Navale ale Europei reflectă faptul că Europa
parcurge, aşa cum am mai subliniat, o etapă de trecere de la navele proiectate pentru operaţii în
marea liberă şi în largul oceanului, la nave destinate operaţiilor expediţionare şi acţiunii în zone de
litoral, unde vor acţiona pentru sprijinirea forţelor debarcate, dar vor duce şi acţiuni proprii, de
amploare şi cu atacuri puternice în adâncul litoralului.
Principalele programe derulate de către forţele navale ale Europei sunt:
1. Marea Britanie – Aşa cum arăta amiral Sir Jonathon Band – Prim Lord al Mării şi Şeful
Statului Major al Royal Navy, „Marea Britanie va trebui să continue să asigure prezenţa forţelor
militare expediţionare ca o expresie a puterii şi influenţei sale naţionale. În acest context, în
următorii 15 ani prima sarcină a Royal Navy va fi aceea de a asigura ceea ce este cunoscută sub
denumirea de proiecţie a forţei maritime – ceea ce înseamnă dislocarea Royal Navy şi a Royal
Marines, pentru a descuraja, a utiliza coerciţia sau pentru a furniza o putere de foc decisivă.”403
Pentru aceasta, Royal Navy investeşte în două capabilităţi esenţiale: Gruparea Navală
Amfibie şi Gruparea Navală de Lovire cu Portavion, programul de dotare a acestora cuprinzând
următoarele proiecte:
- cele două portavioane de 65.000 de tone, Queen Elizabeth şi Prince of Wales (CVF), care
sunt planificate să intre în dotarea flotei în 2014 şi, respectiv, 2016 (dotate cu noul avion Joint
Strike Fighter)404;
- cele şase distrugătoare Type 45 (Daring) din cele 12 planificate iniţial şi opt ulterior 405
(care vor rămâne în dotarea Royal Navy până în 2040), dintre care trei au fost construite, restul
urmând a fi finalizate până în 2013406;
- cele şapte submarine din clasa Astute, primul urmând să intre în dotarea Royal Navy în
2009 (urmând să înlocuiască precedentele clase Swiftsure şi Trafalgar)407;
- o nouă generaţie de submarine destinate să transporte rachetele nucleare Trident, aceste
submarine fiind programate să înlocuiască, până în anul 2024, cele patru submarine clasa Vanguard
care vor fi retrase din serviciu în perioada 2022 – 2024408;

401
Rahul Bedi, India prepares for submarine test firing of BrahMos missile, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 21, 23 May 2007, p.15
402
**** India Subs, Defence News, March 2007, Army Times Publishing Co., Springfield, p.12
403
Peter Felstead, Op. Cit., p.49
404
Andrew Chuter, Britain To Proceed With Carrier, Defense News, 26 May, 2008, p.6
405
Pierre Tran, Cold War Weapons, Arriving Now – Drawn-Out Programs Dominate European Spending, in Special Report The Big 60 Worldwide
Programs, Defense News, 12 March 2007, p.12
406
*** Sea Viper stops „Shipkiller”, Defense Technology International, March 2009, p. 8
407
Richard Scott, UK sanctions build for fourth Astute-class boat, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 22, 30 May 2007, p.11
408
Tim Mahon, New U.K.Nuke Sub Rises Above Labour Opposition, Defence News, March 2007, Army Times Publishing Co., Springfield, p.4
104
 - vedeta de debarcare construită pe baza proiectului PACSCAT (Partial Air Cushion
Supported Catamaran)409. Acest proiect este un concept hibrid, caracterizat ca „jumătate catamaran
şi jumătate navă pe pernă de aer” şi este deja avut în vedere pentru transporturile civile pe fluvii
precum Rin, Elba, Po şi Dunăre, unde transportul cu acest nou tip de navă se va realiza până la
Marea Neagră410.
2. Franţa – este unul dintre statele cu un program naval puternic, atât pentru realizarea
necesităţilor proprii, cât şi pentru export, fiind unul dintre competitorii de marcă pe toate pieţele de
armament al lumii. Principalele proiecte ale programului său sunt:
- construirea celui de-al doilea portavion (PA-2) al său, în cooperare cu Anglia, acesta
urmând să intre în dotare în 2014411;
- construirea primelor şase submarine din clasa Barracuda, care urmează să intre în dotare
între 2017 şi 2027412 şi care urmează să înlocuiască submarinele din clasa Rubis. Acest tip de
submarine va fi dotat cu noile rachete de croazieră Scalp Naval (rază de acţiune 1000 km) şi cu
rachetele antinavă Exocet. Astfel, Franţa va deveni cea de-a treia ţară vestică, după SUA şi Marea
Britanie, care va avea la bordul navelor sale rachete de croazieră pentru lovirea în adâncime 413;
-construirea celor 17 fregate multirol din clasa FREMM, în colaborare cu Italia;
- construirea fregatelor din clasa Horizon;
- Construirea versiunii navale a elicopterului NH90, care va fi construit pentru Franţa, Italia,
Olanda şi Norvegia, începând cu 2009414;
3. Italia – îşi pregăteşte forţele navale pentru a face faţă noilor ameninţări care, aşa cum
arăta amiralul Paolo Rosa, impun două funcţii strategice: una bazată pe contribuţia forţelor navale
la securitatea internă şi alta privitoare la capabilităţile expediţionare tipice ale forţelor navale.
Aceste funcţii generează conceptul de supraveghere maritimă integrată şi respectiv, capabilităţile de
proiecţie pe mare şi dinspre mare.415Pentru aceasta urmează să deruleze următoarele proiecte care se
vor finaliza în perioada 2016-2020:
- definitivarea dotării portavionului Cavour;
- construirea a 10 fregate din clasa FREMM, împreună cu Franţa;
- construcţia fregatelor clasa Orizzonte, Caio Duillio şi Andrea Doria, care
deşi sunt declarate ca fregate pentru lupta antiaeriană, sunt, în fapt, distrugătoare;
- achiziţionarea a patru nave oceanice de luptă contra minelor;
- achiziţionarea a încă două submarine clasa 212A, echipate cu sisteme de propulsie
independentă de aer 416;
4. Germania – Marina Germană, în mod paradoxal, nu are un program pe măsura puterii sale
economice, viceamiralul Wolfgang Nolting, şeful Statului Major al Marinei Germane specificând că
„Toate documentele programatice reiterează caracterul expediţionar al forţelor navale şi
responsabilităţile speciale ale acestora pentru securitatea Germaniei dinspre mare, iar Marina
Germană intenţionează să asigure capacitatea de transport pentru o componentă terestră de nivel
batalion, concomitent cu asigurarea capacităţilor de comandă şi control, ce pot fi realizate pe o navă
de debarcare de mare capacitate.
Viitoarea flotă va consta într-o combinaţie de nave convenţionale cum sunt fregatele, navele
pentru acţiuni contra minelor, submarine, nave de sprijin, elicoptere şi aviaţie maritimă de patrulare,
capabile să acţioneze în marea deschisă.”417 Germania are următoarele proiecte:

409
Richard Scott, UK Royal Marines to trial hybrid landing craft, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 5, 31 January 2007, p. 30
410
Dr.Holger Kramer, PACSCAT – a partial air cushion support catamaran freight vessel concept, Institute of Shipping Economics and Logistics,
Bremen, (From BIMCO Review 2004, published by Book Production Consultants plc, Cambridge, UK)
411
Andrew Chuter, French, U.K. Defense Chiefs To Discuss Carrier, Defense News, January 22, 2007, Army Times Publishing Co., Springfield, p.6
412
Pierre Tran, Cold War Weapons, Arriving Now – Drawn-Out Programs Dominate European Spending, in Special Report The Big 60 Worldwide
Programs, Defense News, 12 March 2007, p.12
413
J A C Lewis, France signs EUR7.9 bn contract for Barracuda, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 2, 10 January 2007, p. 6
414
Pierre Tran, Naval NH90 May Be Delayed 2 Years, Defense News, 11 June 2007, p. 18
415
Peter Felstead, Op. Cit., p.36
416
Luca Peruzzi, Italy prepares for confined straits, Jane’s Navy International, volume 111, issue 5, june 2006, p.53-62;
417
Peter Felstead, Op. Cit., p. 32
105
 - construirea a şase submarine din clasa 212A, ultimele două din serie constituind, practic, o
nouă clasă, 212B, care beneficiază de multiple îmbunătăţiri, fiind capabile, printre altele să combată
ţinte inclusiv în zone litorale418;
- construirea a patru fregate din clasa F 125, care vor fi cele mai mari fregate din lume
(6.800 tone), în fapt, la fel ca şi fregatele italiene din clasa Orizzonte, fiind distrugătoare;
- modernizarea a 12 fregate din clasa F 122, pentru prelungirea vieţii acestora peste anul
2015 şi din clasa F 123, pentru prelungirea vieţii până după anul 2025419;
- construirea corvetelor din clasa K 130, Braunschweig, în prima fază cinci nave, iar,
ulterior, numărul navelor din această clasă, după unele surse, urmând să ajungă la 12-16 nave
5. Olanda – Aşa cum arăta viceamiralul J. W. Kelder, Comandantul Marinei Regale
Olandeze, într-un interviu, Marina Regală Olandeză, prin documentul intitulat „Studiul Naval
2005”, stabileşte parcursul Marinei Olandeze cel puţin până în anul 2012 şi cuprinde următoarele
şapte proiecte:
- achiziţionarea a patru nave de patrulare oceanice pentru executarea, printre altele, a
misiunilor specifice gărzii de coastă, nave care vor avea un deplasament de peste 2.500 de tone420;
- reducerea numărului fregatelor din clasa M, de la şase la două;
- îmbunătăţirea sistemelor de sonare de la bordul submarinelor din clasa Walrus, cu scopul,
în special, de a creşte securitatea pe timpul operaţiilor desfăşurate în apropierea coastei;
- extinderea capabilităţilor navei de aprovizionare Zuiderkruis pentru a putea sprijini operaţii
desfăşurate în toate domeniile specifice forţelor armate;
- augmentarea a două batalioane de manevră din cadrul Infanteriei Marine;
- utilizarea optimă a capabilităţilor expediţionare ale fregatelor ADC, pentru angajarea
rachetelor balistice tactice şi a ţintelor aflate pe uscat;
- extinderea actualei capabilităţi de vânătoare de mine şi în domeniul capabilităţilor de
421
dragaj .
6. Danemarca – derulează un program intitulat Flyvefisken Class (Standard Flex) 300, care
are la bază corpul clasei Flyvefisken şi folosirea modulelor containerizate şi interschimbabile, cum
ar fi instalaţia artileristică de 76 mm, containerizată, modulul complex de contramăsuri împotriva
minelor, sistemul de luptă antisubmarin, precum şi containerul echipat cu rachete Harpoon.
Acest concept va fi implementat pe două noi nave de sprijin flexibil, clasa Absalon, care au
devenit operaţionale şi, în special, pe trei noi nave de patrulare (Patruljeskibe) care, în fapt, sunt
fregate multirol şi care urmează să intre în serviciu între 2012 – 2013.422
7. Suedia – are în derulare un singur program şi anume cel de construire a cinci corvete
Visby, creditate printre cele mai bune corvete din lume, dar, în opinia noastră, în afară de tehnologia
Stealth care este recunoscută ca o reuşită, se pare că nava are ceva probleme, deoarece toate cele
cinci nave vor suporta un program de optimizare a profilului stealth şi reconfigurare a punţii de
armament, deşi au fost destul de recent construite. 423 Practic, în 2009, prima navă din serie va intra
în modernizare timp de 10 luni şi până în 2012 va fi urmată şi de celelalte patru nave din serie.424
Iniţial a fost în discuţie şi o colaborare între Danemarca, Norvegia şi Suedia, numită
proiectul Viking, care a fost destinat pentru producerea a 10 submarine (Norvegia-patru,
Danemarca-patru, Suedia-două). Formal, Suedia a renunţat în 2003, iar Danemarca, un an mai
târziu. Suedia a rămas să continuie programul care, acum, este cunoscut sub denumirea de
Submarinul Generaţiei Următoare (A 26) şi s-ar părea că noua construcţie va debuta în anul 2009

418
Michael Nitz, Free Diving: Germany’s Type 212A rewards faith in AIP, Jane’s Navy International, volume 111, issue 5, june 2006, pp.41-44
419
Joris Janssen Lok, Thales puts German frigate fleet on the operating table for open heart surgery, Jane's International Defence, Volume 38,
December 2005, E.T. Heron & Co. Ltd., Maldon, Essex, p. 27
420
Janssen Lok, Dutch shipbuilders plot survival course Through OPV and special mission niche, Jane' s International Defence Review, August 2006,
Volume 39, p. 57
421
Peter Felstead, Op. Cit., p.39
422
Nick Brown, Joining the club: Denmark sets sights on advanced AAW, Jane’s Navy International, volume 112, issue 2, March 2007, p.28
423
Tony Skinner, Changing tactics, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 15, April 2007, p.30
424
Richard Scott, National stealth service: Sweden moves towards final Visby Installation phase, Jane’s International Defence Review, volume 41,
June 2008, p.58
106
sau 2010 (deşi, iniţial, era planificată pentru anul 2008), urmând ca în 2017-2018 aceste submarine
să înlocuiască pe cele din clasa Södermanland .425
8. Grecia – a lansat un program ambiţios de construire a circa şase fregate, până în 2017,
concomitent cu retehnologizarea celor patru fregate din clasa MEKO-200HN, până în anul 2013.426
Ultimele date indică faptul că cele şase noi fregate vor fi de tipul FREMM şi vor fi construite de
către firma franceză DCNS care s-ar părea că va câştiga competiţia cu rivalii săi germani, olandezi
şi spanioli.427 De asemenea, este pe punctul de a achiziţiona două noi submarine tip 209 cu propulsie
independentă de aer, dar nu s-a renunţat nici la ideea de a se achiziţiona din Germania trei
submarine tip 214428 deşi, iniţial, primul dintre acestea, Papanikolis, fusese refuzat în noiembrie
2006 datorită unor „deficienţe tehnice”, mai ales că al doilea submarin de acest tip, Pipinos, a fost
lansat la apă în februarie 2007, iar al treilea, Matrozos, în martie 2008.429
9. Spania – în conformitate cu afirmaţiile amiralului Sebastian Zaragoza, şeful Statului
Major al Marinei Regale Spaniole, „în scenariul temporal al anului 2015, Marina Spaniolă speră să
fie finalizate actualele planuri şi proiecte”430 şi acestea ar fi:
- construcţia celei de-a cincea fregate din clasa Álvaro de Bázan, ca parte a programului F
100 şi intrarea în operativitate a acesteia în anul 2012, după care se va trece la construcţia celei de-a
şasea fregate (planificată să fie comisionată în 2013) şi îmbunătăţirea dotării tuturor fregatelor cu
varianta evoluată a rachetei Sea Sparrow, pentru apărarea locală, precum şi cu rachete de croazieră
cu lansare verticală Tomahawk. De asemenea, se vor avea în vedere şi capabilităţile necesare pentru
apărarea împotriva rachetelor balistice;
- construcţia Navei de Proiecţie Strategică, de 27.000 tone, Juan Carlos I, care a fost lansată
la apă în 2008 şi va fi comisionată în 2011;
- construcţia a patru submarine cu propulsie independentă de aer, de tip S-80A, care vor fi
livrate în perioada2011 - 2014. Acestea vor adopta un sistem diferit faţă de submarinele germane cu
propulsie independentă de aer care folosesc oxigen şi hidrogen, deoarece vor folosi etanol şi oxigen,
acest sistem permiţându-le o autonomie de 15 zile. 431
10. Polonia – cel mai important program de construcţii navale al Marinei Poloneze este
construcţia noii corvete multirol clasa Gawron, în cooperare cu firma Blohm&Voss. Una dintre
importantele capabilităţi ale corvetei va fi raza sa mare de acţiune, înalta precizie şi potenţialul de
atac împotriva uscatului432.
11. Turcia – în cadrul unui interviu, amiralul Yener Karahanoglu, Comandantul Marinei
Turce, arăta că Marina Turcă are în program câteva noi proiecte: noile nave tip LPD (landing
platform dock) şi LST (landing ship tank), proiectate pentru 2011, 12 corvete Milgem, cele şase
submarine cu propulsie independentă de aer, sistemul de management al luptei Genesis, vedetele
rapide de patrulare clasa Kiliç, vânătoarele de mine clasa Aydin, submarinele clasa Gür, elicopterele
navale SeaHawk şi avioanele de patrulare Meltem433.
Aceste proiecte se vor derula în perioada 2005-2014, prin construirea navelor în Turcia, iar
tehnica şi armamentul vor fi procurate prin intermediul a două firme autohtone, Havelsan şi
Aselsan, precum şi de la furnizori externi434.
12. Bulgaria – după primirea de la belgieni a fregatelor Wandelaar, Westdiep şi Wielingen
din clasa Wielingen, devenite Drazki, Gordi şi, respectiv, Verni,435 Bulgaria intenţionează să
achiziţioneze şase corvete moderne de provenienţă germană sau franceză, precum şi şase elicoptere
425
*** Pushing the boundaries, Country Briefing, Sweden, Jane’s Defence Weekly, volume 46, issue 10, 11 March 2009, p. 30
426
Pericles N. Zorzovilis, Greece To Launch Frigate Program, Defense News, April 3, 2006, p.20
427
Jon Rosamond, DCNS takes lead in contest to build Greek frigates, Jane’s Navy International, volume 114, issue 2, March 2009, p. 8
428
Tom Fish, Grece to scrape upgrades in favour of new Type 209s, Jane’s Defence Weekly, Volume 46, Issue 9, 4 March 2009, p. 33
429
Gerrard Cowan, Greece „owes us EUR600 million”, claims TKMS,Jane’s Defence Weekly, Volume 46, Issue 8, 25February 2009, p. 14
430
Peter Felstead, Op. Cit., p.46
431
*** Country Briefing – Spain, Facing forward-Spain continues to boost investment in defence and in 2007 finalised the highest budget rise in 20
years,. Jane’s staff report, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 23, 6 June 2007, pp. 28-29
432
Peter Felstead, Op. Cit., p.42
433
Peter Felstead, Op. Cit., p.48 şi Lale Sariibrahimoglu, Keeping pace, Country briefing, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 19, 9 May 2007,
pp. 37-38
434
Burak Ege Bekdil, Turk Navy Plans Mature; EU Process Vital, Defense News, 26 June 2006, p. 34
435
Guy Toremans, Bulgaria complets first phase of fleet renewal initiative, Jane’s Navy International, volume 114, issue 2, March 2009, p. 8
107
noi, AS-565MB Panther, care vor intra în serviciu în 2010 şi care sunt destinate misiunilor de
supraveghere şi de căutare – salvare.436 Noua generaţie de vânătoare de mine care vor înlocui pe
cele din clasa Kroguleţ vor trebui să fie în măsură să cureţe rapid căile de acces spre coastă.
13. România - după o mare perioadă de stagnare care s-a caracterizat numai prin reducerea
numărului de nave care şi-au depăşit durata de viaţă, practic, în ultimii patru-cinci ani, s-a relansat
configurarea şi dotarea forţelor navale moderne care vor acţiona în prima parte a acestui secol,
concomitent cu schimbarea filosofiei doctrinar-strategice şi a concepţiei de instruire pe baze
moderne, pentru a se realiza, aşa cum se arată în lucrarea Marea Neagră spaţiu de confluenţă a
intereselor geostrategice elaborată de către Statul Major al Forţelor Navale, „modernizarea navelor
şi echipamentelor, dotarea forţelor cu mijloace de ultimă generaţie, capabile să asigure
interoperabilitatea cu forţele navale ale NATO”437.
Programul astfel lansat, pentru prima dată în perioada post 1989, are în vedere următoarele
proiecte principale:
- modernizarea fregatei Mărăşeşti;
- modernizarea fregatelor T 22;
- dotarea cu elicoptere IAR Puma Naval a celor trei fregate şi punerea bazelor aviaţiei navale
moderne;
- realizarea sistemului integrat de comunicaţii;
- sistemul de supraveghere SCOMAR;
- achiziţionarea sistemului de identificare amic-inamic;
- achiziţionarea sistemului hidro-meteorologic;
- Modernizare/Reactivare Submarin;
- achiziţionarea a patru vânătoare de mine;
- achiziţionarea a patru corvete multirol;
- modernizarea navelor purtătoare de rachete;
- achiziţionarea de remorchere maritime;
- achiziţionarea unei nave speciale pentru scafandri;
- achiziţionarea de nave pe pernă de aer;
- achiziţionarea de şalupe de patrulare fluviale;
- achiziţionarea unei nave de transport fluvial;
- achiziţionarea unei nave de transport strategic;
- achiziţionarea de tancuri maritime de aprovizionare
Am prezentat toate proiectele cuprinse în programul Forţelor Navale pentru a reliefa
amploarea şi consistenţa acestuia şi, la nivelul anului 2025, în opinia noastră, România va avea o
flotă modernă, competitivă, cum nu a mai avut niciodată în istoria sa. Meritul este al celor care,
reuşind să se desprindă de prejudecăţile trecutului şi prezentului, au avut inteligenţa, dorinţa şi
pasiunea de a privi în viitor, cu realism, cutezanţă şi profesionalism.
Deoarece în cazul unor ţări (cum este, de exemplu, Norvegia) am prezentat proiecte unice,
am considerat că nu mai este cazul să reluăm subiectul, pentru a putea aborda alte probleme cu
caracter inedit.
Programele de dezvoltare a Forţelor Navale din zona Asia-Australia, demonstrează, aşa
cum am arătat anterior, că cele mai mari investiţii în dotarea flotelor de război se vor face în zona
Asia-Australia şi acest fapt are, în opinia noastră, următoarele considerente:
a) Existenţa în această zonă a celor mai multe dispute referitoare la anumite teritorii şi zone
maritime, fie datorită poziţiilor strategice ale acestora, fie datorită resurselor pe care le deţin, în
special de hidrocarburi;
b) Considerarea Chinei de către SUA ca principalul pericol pentru cel puţin prima jumătate a
acestui secol, atât din raţiuni militare, dar, credem noi, mai ales din raţiuni economice;
c) Existenţa unor focare de conflict latente, tradiţionale în această zonă (China-Taiwan,
India-Pakistan, Rusia-Japonia, India-China etc.);
436
Jim Dorschner, Taking the helm, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 21, 23 May 2007, p.30
437
Gheorghe Marin, contraamiral prof. univ. dr. şi colectiv, Marea Neagră spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura Centrului
Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p. 228

108
 d) Nerenunţarea de către Rusia şi SUA la statutul de puteri hegemonice în zona Pacificului,
dar şi apariţia a unui nou competitor – China;
e) Existenţa în zonă a celei mai mari rate de infracţionalitate cu caracter naval (piraterie, jaf
armat pe mare, contrabandă, trafic de droguri, armamente şi persoane etc.) şi a unor puternice
organizaţii teroriste;
f) Existenţa Coreei de Nord ca „rogue state”, capabilă de a întrebuinţa rachete cu încărcătură
nucleară şi necesitatea menţinerii în zonă a unor forţe pentru prevenţie şi contraacţiune.
Principalii competitori din această zonă în domeniul dezvoltării forţelor navale ale acestui
secol, în afară de India şi China pe care le-am analizat, în opinia noastră sunt Australia, Japonia şi
Pakistan, Coreea de Sud şi Taiwan, dar nu sunt de neglijat nici Tailanda, Singapore, Malaiezia,
Noua Zeelandă, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe sau Indonezia care parcurg şi ele diferite
programe sau proiecte de dezvoltare a flotelor lor.
1. Australia – pentru dezvoltarea şi modernizarea Royal Australian Navy, există două
programe importante438: Planul Verde – pentru o perioadă de 10 ani şi Planul Albastru – pentru
perioada de la 10 la 30 de ani. Aceste planuri prevăd:
- achiziţionarea a trei distrugătoare echipate cu sistemul AEGIS, de la concernul spaniol
Navantia, necesare pentru apărarea antiaeriană a Flotei, în cadrul proiectului „Sea 4000”439, acestea
urmând să intre în dotarea flotei australiene începând cu anul 2013, înlocuind până în 2020 fregatele
din clasa FFG-7;
- modernizarea în ceea ce priveşte apărările anti-rachetă şi capabilităţile pentru lupta de
suprafaţă a celor opt fregate din clasa ANZAC, dar şi înlocuirea acestora în jurul anului 2020440;
- achiziţionarea, în cadrul proiectului Protector, de la concernul spaniol Navantia, a două
nave de proiecţie strategică de 27.000 tone, care vor intra în dotare în 2012, respectiv 2014441.
- înlocuirea, tot în cadrul proiectului Protector, a întregii flote de nave de patrulare din clasa
Fremantle, cu cele din noua clasă Armidale442
- modernizarea celor patru fregate din clasa Adelaide443
- înlocuirea, începând cu anul 2025, a actualelor submarine cu cele din clasa Collins,
considerate printre cele mai performante submarine clasice din lume444
- dotarea, în cadrul proiectului Air 7000 cu şase UAV-uri şi opt avioane de patrulare
maritimă AP-3C Orion, precum şi cu elicoptere de tipul Super Seasprite SH-2G, care vor intra în
dotare în 2010445.
2. Japonia – Forţele navale ale Japoniei, aşa cum arăta amiralul Eiji Yoshikawa – şeful
Statului Major al Forţei Maritime Japoneze de Autoapărare, „posedă mobilitatea, diplomaţia şi
flexibilitatea necesare pentru a răspunde unei game largi de sarcini, atât în timp de pace, cât şi de
război”446 şi urmează se deruleze următoarele proiecte de dotare şi restructurare:
- achiziţionarea a patru noi distrugătoare 19DD de 5.000 tone pentru a înlocui vechile
distrugătoare din clasa Hatsuyuki, cu termen de finalizare anul 2015;
- achiziţionarea a două noi distrugătoare 16DDH, de 13.500 tone, programate să intre în
serviciu în 2009 şi 2010, potenţialul total fiind de şapte nave, în vederea înlocuirii distrugătoarelor
clasa Haruna;
- reducerea numărului divizioanelor de escortă de la 12 la opt, cu un număr de nave în
creştere pentru fiecare divizion (de la trei la patru nave) şi crearea a două noi divizioane, un grup

438
Lieutenant Robert Hosick, RAN, Royal Australian Navy Aerospace Capability 2020-2030, Sea Power Centre Australia, Working Paper No. 16,
Canberra, 2003, p.8
439
Wendell Minnick, China, N.Korea Spur Purchases by Neighbors, in Special Report The Big 60 Worldwide Programs, Defense News, 12 March
2007, p.16
440
Gregor Fergurson, Worldwide Naval Forecast: Australia Looks Beyond Destroyer, Amphib Programs, Defence News, 2 April 2007, p. 16
441
Julian Keer, Australia selects Spanish AWD and LHD designs, Jane's Defence Weekly, June 2007, Volume 44, Warners, Midlands, p.16
442
Wendell Minnick, Op. Cit. P. 16
443
*** Going with the flow, Australia’s Defence Industriy, Jane’s Defence Weekly, Volume 46, Issue 8, 25 February 2009, p. 31
444
Julian Keer, Report urges RAN action on future undersea assets, Jane’s Defence Weekly, volume 44, Issue 17, 25 April 2007, p. 13
445
Robert Karniol, Australia annouces plans for Super Seasprite fix, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 22, 30 May 2007, p.16
446
Peter Felstead, Charting the course-World navy chiefs look to the future, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 18, 2 May 2007, p.37
109
DDG şi un grup DDH, care au în compunere portelicoptere, precum şi 47 distrugătoare şi 16
submarine 447 ;
- derularea a două proiecte de dotare cu avionul de transport cargo C-X şi avionul de
patrulare maritimă şi luptă antisubmarină P-X, care va fi produs în 90 de exemplare (primele patru
exemplare urmând să fie livrate în 2008-2009), 65 avioane tip P-X urmând să înlocuiască, până în
2020, cele 80 de avioane P-3C Orion448.
Toate aceste proiecte ar putea fi încoronate de un proiect care este doar în faza de zvon, dar
Japonia este la fel de surprinzătoare ca şi China. Zvonul se referă la posibilitatea ca Japonia să
cumpere avioane F-35B Lightning II care să fie operate de pe o navă clasa Hyuga, declarată ca
„distrugător purtător de elicoptere” pentru lupta antisubmarin, dar pe care majoritatea specialiştilor
îl consideră ca fiind primul portavion japonez de după cel de-al doilea război mondial.449Prima
dintre cele două nave din această clasă (18.000 tone) a fost comisionată pe 18 martie 2009, iar cea
de-a doua, probabil, va fi comisionată în martie 2011, cele două nave urmând să înlocuiască
distrugătoarele de 5.000 tone din clasa Haruna. 450
3. Noua Zeelandă – în conformitate cu declaraţia contraamiralulului David Ledson, şeful
Marinei Regale Neozeelandeze „deciziile luate asupra structurii forţei vor avea impact peste 20-30
de ani. Începând cu iunie 2008, esenţa forţelor navale pentru următorii 15 ani a fost stabilită prin
finalizarea proiectului Protector - cea de-a doua navă de patrulare în apele exterioare. Atunci
Marina Neozeelandeză va avea 13 nave, de la cele două fregate clasa ANZAC, până la mica navă de
sprijin pentru misiunile de scufundare Kahu.
Această mică forţă navală va avea ca principale responsabilităţi apărarea şi susţinerea
suveranitatăţii Noii Zeelande, dar şi să fie o componentă cheie a capabilităţilor naţionale care
promovează şi protejează interesele ţării în întreaga lume451”
4. Singapore – forţele navale ale acestui stat, aşa cum arăta contraamiralul Ronnie Tay –
comandantul Marinei Republicii Singapore, se vor pregăti pentru a face faţă provocărilor acestui
secol prin „introducerea unor platforme şi sisteme avansate, cum ar fi fregatele din clasa Formidable
(şase nave), elicopterele navale Sikorsky, precum şi vehiculele aeriene şi de suprafaţă autonome
care vor aduce noi oportunităţi Marinei din Singapore"452.
În afară de cele enumerate de amiralui Tay, Singapore a optat pentru procurarea de
submarine suedeze (patru din clasa Sjöormen – deja procurate şi două din clasa Västergötland care
urmează să fie achiziţionate până în 2010) care vor fi adaptate pentru apele tropicale şi vor suferi un
vast program de modernizare, antrenamentul echipajelor urmând a se efectua în Suedia.453
Comisionarea fregatelor cinci şi şase (Stalwart – 72, Supreme – 73) pe 16 ianuarie 2009, a
marcat atât intrarea în operaţionalitate deplină a divizionului de fregate, dar şi finalizarea
programului de dotare a marinei singaporeze, care a durat nouă ani de zile.454 Elicopterele care vor
echipa fregatele vor sosi în ultima parte a anului 2009.
5. Indonezia – principalul program al forţelor navale indoneziene a fost cel de construire în
Olanda a patru corvete din clasa Sigma (Ship Integrated Geometrical Modularity Approach)
destinate misiunilor de menţinere a ordinii şi extinderea misiunilor de patrulare în zona economică
exclusivă a Indoneziei.455 Odată cu ieşirea din şantierele Damen a celei de-a patra corvete (Frans
Kaisiepo) şi sosirea acesteia la baza din Surabaya, programul se poate considera încheiat, deşi
programul de completare a dotării acestor corvete se va întinde dincolo de 2010. Mai mult, se

447
Wendell Minnick, Japan Pushes Forward on Modernization, Upgrades, Defence News, March 2007, Army Times Publishing Co., Springfield,
p.14
448
Wendell Minick, Japan’s C-X, P-X Revealed, Defense News, 11 June 2007, p. 30
449
Wendell Minick, Japan Aircraft Carrier Unlikely, Even Whit F – 35Bs, Defense News, June 30, 2008, p. 13
450
Tim Fish, Japanese helicopter carrier enters service, Defence Weekly, volume 46, issue 12, 25 March 2009, p. 5
451
Peter Felstead, Charting the course-World navy chiefs look to the future, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 18, 2 May 2007, p.40
452
Ibidem, p.44
453
Wendell Minnick, Singapore’s Navy Cruises Toward Blue-Water Force, Defense News, 14 May 2007, p. 13
454
Jon Rosamond, Singaporean Navy activates squadron, Jane’s Navy International, volume 114, issue 2, March 2009, p. 6
455
Richard Scott, Indonesian corvette starts sea trials, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 15, April 2007, p.5
110
intenţionează construirea a două corvete mai mari (2.400 tone, faţă de cele patru care au 1.700
tone), dar se pune problema găsirii fondurilor.456
6. Malaiezia – are ca program achiziţionarea din Germania a 27 de nave de patrulare
moderne, din clasa Meko 100457, precum şi două submarine din clasa Perdana Menteri (în fapt
submarine din clasa Scorpène).
7. Pakistan – după cum afirmă amiralul Muhammad Afzal Tahir – şeful Statului Major al
Marinei Pakistaneze, va primi, până în 2013 patru fregate F-22P, dar ţinând cont de faptul că prima
urma să intre în dotare în 2008 şi de-abia în martie 2009 a fost lansată construcţia sa, este de
presupus că termenul nu va putea fi respectat.458 Ele sunt produse în cooperare cu China şi au la
bază proiectul fregatelor chineze Jiangwei-II. De asemenea, se intenţionează construirea unor noi
corvete şi achiziţionarea de avioane P-3C Orion, precum şi a unor submarine noi459.
8. Coreea de Sud – este unul dintre protagoniştii navali importanţi ai Asiei şi are în derulare
câteva programe importante, sprijinite în primul rând de către industria naţională care are o
capacitate tehnologică remarcabilă.
Într-un discurs ţinut în martie 2001, preşedintele sud-corean Kim Dae Jung arăta că
administraţia are de gând să construiască o marină care „va apăra interesele naţionale pe cinci
oceane şi va juca un rol în apărarea păcii mondiale”460.
La nivelul anului 2020, Coreea de Sud a planificat să poată disloca două sau trei flote de
reacţie rapidă, fiecare fiind compusă din 1 LPX, 1 KDX-III, 2-3 KDX-II şi, posibil, un anumit
număr de fregate de tip FFX şi unul sau două submarine cu propulsie independentă de aer 461.
Principalele sale programe sunt:
- construirea a încă trei distrugătoare din clasa KDX-III, care să se alăture celor trei existente
până în anul 2020462
- construirea, până în 2020, a încă şapte submarine din clasa Chanbogo III sau KSS III în
baza unui proiect elaborat în cooperare cu Germania 463, devenind, astfel, cea de-a 12-a ţară
constructoare de submarine din lume;
- capabilitatea amfibie sud-coreană va fi substanţial îmbunătăţită prin intrarea în dotare a
noii nave de debarcare (Landing Ship Dock –LSD) de 13.000 tone, de tipul LPX, Dokdo. O a doua
navă de acest tip va fi gata în 2010, după care va fi urmată de cea de-a treia464;
- un program viitor, FFX, prevede construcţia a 24 fregate. Având un tonaj de 3.100 tone,
FFX va avea caracteristici stealth şi va fi echipată cu sisteme de luptă indigene. Au fost comandate
şase fregate, prima urmând să intre în serviciu în 2011, iar următoarele până în 2015. În a doua fază,
între anii 2015 – 2023, vor mai fi construite nouă fregate, iar în a treia fază, între anii 2021 – 2028,
vor fi construite ultimele FFX465. Deja, în februarie 2009, construcţia primei fregate din această
clasă (cunoscută şi sub numele de Ulsan – I) a început, în viitor fiind urmată de clasele FFX – II şi
FFX - III466.
9. Emiratele Arabe Unite – îşi vor dota forţele navale cu şase noi corvete multirol din clasa
Baynunah, care vor intra în serviciul operaţional în 2010, cu posibilitatea construirii în viitor a încă
două corvete de acest tip467.

456
Tim Fish, Indonesian Navy receives final SIGMA corvette, Jane’s Defence Weekly, Volume 46, Issue 11, 18 March 2009, p. 32
457
Wendell Minnick, China, N.Korea Spur Purchases by Neighbors, in Special Report The Big 60 Worldwide Programs, Defense News, 12 March
2007, p.16
458
*** Pakistan cuts steel for F 22 Ship, Jane’s Navy International, April 2009, p. 7
459
Peter Felstead, Charting the course-World navy chiefs look to the future, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 18, 2 May 2007, p.41
460
LP-X Dokd (Landing Platform Experimental)Amphibious Ship, http://www.globalsecurity.org/military/world/rok/lp-x.htm
461
Ibidem
462
Jung Sung-Ki, S. Korea Sails Toward Blue-Water Force, Defense news, 28 May 2007, p. 1 şi 8
463
Ibidem, p. 8
464
*** Widening horizons, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 25, 20 June 2007, pp.29-30
465
*** Preferred Designer is Chosen For South Korean Future Frigate, Seapower Magazine, vol 49, Number 9, Sep. 2006
466
Sunho Beck, Fleet of the future, Defense Technology International, Volume 3, No. 2, February 2009, Washington DC, p. 30
467
Richard Scott, UAE examines its future ASW frigate requirement, Jane’s Defence Weekly, volume 44, issue 10, 7 March 2007, p.5
111
 Programele de dezvoltare a Forţelor Navale din zona celor două continente americane
sunt dominate de faptul că în această zonă SUA rămâne forţa semnificativă, celelalte forţe navale
fiind de nivel mediu sau minor.
1. Canada – este în curs de a achiziţiona o nouă clasă de nave cu care să înlocuiască
actualele sale fregate şi distrugătoare, conducerea forţelor navale acceptând ca un singur tip de corp
de navă să fie luat în calcul pentru proiectul care va înlocui fregatele din clasa Halifax şi
distrugătoarele din clasa Iroquois, începând cu anii 2020.
Noua clasă de nave este de aşteptat să aibă aproximativ 5.500 de tone şi, deşi în cercurile de
conducere ale apărării canadiene este denumită „Singura Clasă de Navă de Luptă de Suprafaţă”, în
denumirea navei se va regăsi şi termenul de „fregată”.
Prima capabilitate a acestei clase de nave va fi aceea a comenzii şi controlului, dar şi a
apărării antiaeriene zonale, aceasta datorându-se faptului că înlocuirea distrugătoarelor din clasa
Iroquois care au astfel de capabilităţi, în anul 2014 sau 2015, va crea un gol în acest domeniu.
Fregatele din clasa Halifax, după unele îmbunătăţiri ale sistemelor de armament, de radare şi
de propulsie, vor continua să facă parte din flotă până dincolo de anul 2020, când vor fi înlocuite
treptat de către o nouă clasă de nave.
Guvernul va decide cât de mare va fi flota, dar 15 - 16 nave va fi numărul minim de
distrugătoare şi fregate. Cert este că este posibil ca procesul de introducere în flotă al noilor nave să
înceapă chiar din 2017.
Pe lângă navele de luptă, începând cu anul 2012 vor intra în dotare şi trei nave de
reaprovizionare pe mare, denumite „Joint Support Ships”468 şi, mai mult decât atât, există şi
promisiunea guvernului de finanţare a construcţiei a trei spărgătoare de gheaţă care vor asigura
prezenţa Canadei în zona Arctică (aceste spărgătoare putând înainta prin gheaţă de până la şapte
metri grosime), precum şi a unei nave amfibii de asalt469.
Deocamdată, ca primă urgenţă, s-a trecut la modernizarea distrugătoarelor clasa Iroquois şi a
fregatelor clasa Halifax care, aşa cum am arătat, vor trebui să rămână în flotă până în 2015 şi,
respectiv, până în 2020.470
2. Mexic – deşi are în jur de 300 de nave operative, Mexicul nu a arătat că ar fi dispus să
construiască sau să achiziţioneze nave noi, singurele opţiuni fiind în domeniul aviaţiei navale prin
eventuala achiziţie a 12 avioane ruseşti Su-27SKM şi unul Su-30MK2 şi, eventual, a unor avioane
de supraveghere Mirage 2000 sau JAS 39 Gripen.
Unele informaţii susţin că Mexicul ar fi interesat şi de achiziţionarea unui nou tip de fregată
care să înlocuiască vechile nave americane, dar nimic nu a fost exprimat oficial.
3. Brazilia – a anunţat reluarea programului său de construire a unui submarin nuclear, care
datează din anul 1979. Baza acestei hotărâri este faptul că Brazilia este a şasea ţară din lume ca
mărime a rezervelor de uraniu şi consideră că studiile legate de construirea submarinului nuclear
vor contribui esenţial la realizarea aplicabilităţilor şi în domeniul civil.
Autorităţile braziliene afirmă că vor reuşi construcţia acestui submarin nuclear în decurs de
opt ani, dar specialiştii în domeniu estimează că acest proces va dura 15-20 de ani. Cert este că
Brazilia va face acest lucru, mai ales că în ianuarie 2008 a solicitat şi sprijinul Franţei în acest
domeniu. Ea a construit deja cinci submarine clasice clasa Tupi (din tipul german 209), fiind
singura ţară din America de Sud care construieşte submarine 471 şi intenţionează să construiască încă
cinci submarine clasice care sunt dintr-o nouă clasă.
4. Venezuela – urmare a evoluţiei politice din ţară, s-ar părea că Venezuela va achiziţiona
submarine (cinci submarine clasa Kilo) şi elicoptere ruseşti472. Deocamdată, aceasta este singura
achiziţie majoră anunţată.
Celelalte ţări din America de Sud şi Centrală au programe extrem de reduse de dotare, multe
dintre acestea limitându-se la achiziţii de nave la mâna a doua şi de tehnică şi armament în cantităţi
468
David Pugliese, Worldwide Naval Forecast Canada Sets Stage To Replace Frigates, Destroyers, Defence News, 2 April 2007, p. 18
469
Ibidem
470
Richard Scott, Thales Canada deals signal radar upgrade for Iroquois destroyers and Halifax frigates, Jane’s International Defence Review,
volume 41, May 2008, p.29
471
**** Brazil Revives Nuclear Sub Plans, Defense news (preluare a unei ştiri a France Presse), 16 July 2007, p. 4
472
Nabi Abdullaev, Russia, Venezuela Hint at Submarine Deal, Defense News, 16 July 2007, p. 4
112
mici, cum este cazul, de exemplu, al Uruguay-ului care intenţionează să achiziţioneze două fregate
germane din clasa Bremen ( tip 22).473 Deşi flotele acestor ţări par bine dotate, deoarece au un
număr relativ mare de nave, aceste nave sunt depăşite moral şi nu pot constitui un element de acces
în secolul XXI, unde am văzut ce programe şi proiecte sunt previzionate sau se află în derulare.
Programele de dezvoltare a Forţelor Navale din zona Africii sunt destul de reduse,
deoarece în afara ţărilor din nordul continentului care posedă nave mici şi destul de vechi, singura
ţară care poate spune că are forţe navale şi perspective de dezvoltare a acestora, este Africa de Sud.
Forţele Navale din Africa de Sud au deja în dotare patru fregate din clasa Valour, elicoptere
Super Linx şi trei submarine proiect 209.
Se intenţionează achiziţionarea unei nave multirol de proiecţie strategică, în cadrul
proiectului Millenium, proiect ce va fi urmat şi de dotarea forţelor navale cu avioane fără pilot, nave
de patrulare, precum şi de crearea unui Divizion de Reacţie Maritimă.474
Ca urmare a interesului companiilor petroliere din Nigeria pentru asigurarea securităţii
zonelor cu zăcăminte de ţiţei din zona economică exclusivă, s-a părea că Nigeria este în curs de a-şi
crea o forţă navală ce ar putea să-i asigure statutul de putere navală zonală. Pentru început, o
companie petrolieră a finanţat construcţia a două vedete de patrulare (clasa Manta, construite în
Malaiezia), precum şi achiziţia a două elicoptere Agusta. Este puţin, dacă ţinem cont de faptul că, în
conformitate cu afirmaţia şefului Statului Major Naval din Nigeria, viceamiralul Ishaya Ibrahim,
sunt necesare în jur de 35 astfel de ambarcaţiuni, dar este un început şi suport economic se pare că
există.475
Programele de dotare a forţelor navale cu aviaţie navală sunt destul de numeroase,
deoarece nu putem ignora faptul că forţele navale ale lumii au nevoie şi în acest secol de aviaţie
navală. Tendinţa este de a se reduce numărul de tipuri de avioane, dar va creşte numărul acestora.
Nu vom insista foarte mult asupra aviaţiei navale, deoarece acest subiect în sine este destul
de vast, dar vom încerca să enumerăm principalele programe şi proiecte din acest domeniu.
US Navy are în vedere ca în următorii 20 de ani să finalizeze producţia şi achiziţionarea a
noi tipuri de aparate, printre care două tipuri de aviaţie de atac, un tip de aparat de luptă electronică,
un tip de aparat de sprijin multifuncţional şi două tipuri de aparat pentru transportul trupelor şi
materialelor pentru infanteria marină. La toate acestea se adaugă intenţia de a se produce două sau
trei tipuri noi de aparate fără pilot, precum şi a două tipuri de aparate pentru antrenament.476
Cel mai important program al viitorului este cel de dotare cu noul avion F-35 Joint Strike
Fighter care are avantajul că pe lângă tehnologia stealth avansată este dotat şi cu sisteme mult mai
performante decît concurentul său F/A-18E/F Super Hornet care este mai ieftin477. Acest tip de
avion este avut în vedere de foarte multe ţări, în special din Europa şi zona Asia-Australia, dar
preţul său este destul de prohibitiv.
Alte proiecte avute în vedere sunt cele ale avioanelor F/A-18E/F Super Hornet, F/A-18G
Growler, dar şi a Multimission Maritime Aircraft (MMA) care va înlocui vestitul P3 Orion şi va
rămâne în dotarea US Navy până în 2035.
Un proiect foarte interesant în opinia noastră, este al aparatului de zbor V-22 Osprey care
foloseşte tehnologia „tilt rotor” şi care este destinat pentru înlocuirea elicopterelor de transport de
capacitate medie. În final, în US Navy vor exista 400 aparate de acest tip478, dar în mod sigur acest
aparat de zbor, care este şi avion şi elicopter, se va regăsi în multe dintre flotele secolului XXI.
Pentru început, US Marine Corps va iniţia, începând cu mijlocul anului 2009, dotarea cu acest tip de

473
Inigo Guevara, Urugay declares its interest in German Bremen class frigates, Jane’s Navy International, April 2009, p. 10
474
Erika Gibson, South Africa To Take Delivery of New Aircraft, Ships, in Special Report The Big 60 Worldwide Programs, Defense News, 12
March 2007, p.20
475
Segun Adeyemi, Oil company finances Nigerian Navy craft, says source, Jane’s Navy International, April 2009, p. 8
476
*** Options for the Navy’s Future Fleet, A CBO Study, Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC, mai 2006,
p.24
477
*** CBO-Budget options, Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC, februarie 2007, pp.14-15, precum şi alte
publicaţii ale CBO: Long – Term implications of Curent Defence Plans: Summary Update for Fiscal Year 2007, octombrie 2006
478
*** Options for the Navy’s Future Fleet, A CBO Study, Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC, May 2006,
p.25
113
elicoptere a unei aripi de aviaţie dintr-un divizion de elicoptere de transport de pe coasta de vest a
SUA.479
Alte proiecte importante sunt cele ale avionului japonez de patrulare maritimă P-X,
avionului francez Rafale, elicopterului american Super Seasprite SH-2G şi elicopterului francez
NH90, la care se adaugă avioanele şi elicopterele ruseşti care parcurg un amplu proces de
modernizare, precum şi ale Chinei, despre care se cunosc foarte puţine lucruri.
Oricum, aviaţia navală va continua să se modernizeze, în opinia noastră principala sa
caracteristică după anul 2025 urmând să devină înlocuirea piloţilor umani cu mijloace automate,
având la bază actualele UAV-uri.
Această reconfigurare a forţelor navale, precum şi dotarea cu nave, tehnică şi armamente de
înaltă performanţă, sunt rezultatul unor studii de amploare care pe baza misiunilor ce vor sta în faţa
forţelor navale ale secolului XXI au determinat caracteristicile optime şi cerinţele operaţionale
necesare de îndeplinit. De aceea vom acorda atenţia cuvenită rolului şi misiunilor ce vor sta în faţa
forţelelor navale ale acestui secol, ca unul dintre elementele determinante în configurarea acestor
forţe.

CAPITOLUL IV
479
Gareth Jennings, USMC lines up squadron for Osprey tiltrotor, Janes Defence Weekly, volume 45, issue 25, 18 June 2008, p. 85
114
 ROLUL ŞI MISIUNILE FORŢELOR NAVALE ÎN SECOLUL XXI

4.1 Consideraţii generale. Rolul forţelor navale

Misiunile forţelor navale, alături de concepţia de organizare, înzestrare şi folosire a acestora

au constituit elementele de perenitate care se regăsesc în toată istoria navală a lumii. Niciodată nu a
existat acţiune fără misiune, chiar dacă, uneori, misiunea a fost conturată, clarificată şi definită pe
timpul acţiunii.
Misiunile forţelor navale sunt multiple, unele simple, altele complexe, dar importante sunt
acele misiuni de nivel strategic, deoarece implică statul şi instituţiile acestuia atât din punct de
vedere militar, dar şi din punct de vedere politic, economic sau diplomatic. Ele sunt expresia
politicii navale a statelor şi, întotdeauna, se regăsesc în doctrinele sau strategiile navale publice sau
secrete ale acestora, iar în unele cazuri, în alte documente oficiale (legi, decrete prezidenţiale,
hotărâri de guvern, ordonanţe etc.), în funcţie de specificul şi politica statului respectiv.
Un caz aparte îl reprezintă misiunile forţelor navale în cazul alianţelor şi coaliţiilor unde
misiunile, de regulă, sunt în consonanţă cu legislaţia internaţională, dar avem şi cazul posibil al
alianţelor şi coaliţiilor de state cu regimuri nedemocratice care şi-ar putea defini misiunile forţelor
navale având ca element caracteristic obiective ce intră în conflict cu legislaţia internaţională (şi aici
avem exemplul terorismului, pirateriei, jafului armat pe mare, traficului de stupefiante, substanţe
interzise, armament, persoane etc.). Acest început de secol ne-a demonstrat că acest lucru poate fi
posibil.
Practic, după cel de-Al Doilea Război Mondial, misiunile forţelor navale nu s-au schimbat
esenţial, deşi protagoniştii şi-au schimbat poziţiile, din aliaţi devenind adversari, inaugurând
Războiul Rece şi împărţind lumea în două: buni şi răi.
În opinia noastră, evoluţia forţelor navale şi, implicit, diversificarea misiunilor lor, s-au
datorat, pe lângă evoluţia tehnologică şi următoarelor cauze:
1. Războiul din Malvine(Falkland) din anul 1982, care a demonstrat că este necesară o altfel
de abordare a războiului pe mare şi dinspre mare, principalele concluzii, prezentate chiar în faţa
reginei480, detaliindu-le în primul capitol al acestei lucrări.
2. Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS), cunoscută şi sub
denumirea de Convenţia de la Montego Bay din anul 1982, care a stabilit regulile de folosire a
Oceanului Planetar, fapt ce a determinat atât reevaluarea intereselor navale ale statelor, dar şi rolul
şi misiunile forţelor navale ale acestora. Trebuie, însă, subliniat faptul că, aşa cum am mai arătat şi
în alte lucrări, în continuare, disputele asupra insulelor şi spaţiilor maritime sunt puncte centrale ale
conflictelor maritime481.
3. Sfârşitul Războiului Rece care, practic, a dus la distrugerea morală a flotelor ce fuseseră
croite pe măsura unui anumit adversar, care era bine cunoscut şi ale cărui metode de ducere a
războiului, obiective şi misiuni erau clare şi oficiale cu toată existenţa „cortinei de fier”482.
Dispariţia adversarului care putea fi nominalizat şi analizat a dus, în perioada „gri” a anilor ’90, la
reevaluarea misiunilor forţelor navale şi definirea acestora în funcţie de obiective şi nu în funcţie de
un adversar anume, deşi specialiştii încă mai abordau problemele în virtutea trecutului. Astfel, alţi
doi distinşi autori, în anul 1994 arătau că „obiectivul fundamental al strategiei maritime este
controlul activităţii umane pe mare”, ceea ce este adevărat, dar adăugau şi faptul că acest obiectiv
are în vedere „stabilirea controlului propriu asupra mării şi interzicerea controlului inamicului

480
vezi The Falklands Campaign: The Lessons, presented to Parliament by the Secretary of State for Defence by Command of Her Majesty, Her
Majesty’ Stationery Office, London, December 1982
481
Contraamiral de Flotilă dr. Gheorghe Marin, Consideraţii privind strategia maritimă internaţională la începutul secoluluiXXI, Gândirea Militară
Românească, Nr.4, iulie-august 2002, Bucureşti, p.110
482
Ibidem
115
asupra mării”483, ceea ce, în opinia noastră, nu mai este tocmai real, dacă ţinem cont de prevederile
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării, la care am făcut referinţă.
4. Creşterea în amploare a fenomenului terorismului şi, în special, evenimentele din 11
septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii care au determinat modificări importante în
politicile, doctrinele şi strategiile navale ale statelor, având ca urmare apariţia unor misiuni noi,
specifice sau dezvoltarea unor misiuni care anterior aveau un caracter secundar. Un caz particular îl
constituie terorismul naval, precum şi proliferarea a două fenomene înrudite cu acesta: pirateria şi
jaful armat pe mare.
Despre rolul forţelor navale s-a scris foarte mult, uneori abordându-se în mod greşit
problematica misiunilor acestor forţe ca modalitate de analiză şi definire a rolului lor.
Există mai multe definiri ale rolului forţelor navale şi toate exprimă, în esenţă, acelaşi lucru
şi anume, faptul că forţele navale au rolul de a promova, dezvolta, consolida şi apăra interesele în
domeniul naval ale unei ţări şi, eventual, ale unei alianţe din care aceasta ar putea face parte.
Această definire sintetică considerăm că exprimă cel mai exact rolul forţelor navale,
integrând toate celelalte elemente ce se regăsesc în alte definiri care introduc şi alte elemente de
complementaritate sau subsidiaritate care nu îmbogăţesc domeniul de definire, dar îl complică, ceea
ce poate genera confuzii şi, implicit, poate altera conţinutul definirii misiunilor.
Un element important în abordarea rolului forţelor navale este cel al dimensiunii acestuia
care este determinată de:
- dimensiunea intereselor navale ale ţării căreia îi aparţin forţele navale şi, eventual, ale
alianţei din care aceasta face parte, precum şi prioritatea în abordarea acestor interese (în cazul
nostru, interesele naţionale primează în raport cu cele ale oricărei alianţe din care România face sau
ar putea face parte şi aceasta este atitudinea normală a unui stat, atitudine care derivă din
suveranitatea sa);
- dimensionarea cantitativă şi calitativă a forţelor navale în cadrul structurilor de apărare
naţională şi în cadrul alianţei din care, eventual, face parte, dimensionare care în mod normal
trebuie corelată cu dimensiunea intereselor navale ale ţării sau alianţei respective;
- situaţia geopolitică şi geostrategică din zonele de proiecţie a intereselor naţionale şi ale
alianţei din care face parte, eventual, o naţiune;

4.2. Misiunile strategice ale forţelor navale în secolul XXI. Generalităţi

Începând cu ultimii ani ai secolului XX şi continuând cu primii ani ai secolului XXI, se

remarcă o preocupare accentuată pentru elaborarea unor doctrine şi strategii navale care să
corespundă provocărilor noului secol şi care să ofere suportul teoretic în configurarea flotelor şi
stabilirea misiunilor acestora. Aceste activităţi sunt generate de preocuparea a tot mai multor state
pentru problemele legate de utilizarea Oceanului Planetar în vederea promovării intereselor proprii
şi, în mod special, pentru desfăşurarea în siguranţă a acţiunilor pe care aceste state şi le-au propus.
Din punct de vedere militar, se remarcă o creştere semnificativă a rolului forţelor navale în
desfăşurarea acţiunilor militare şi, aşa cum arăta un amiral rus, „în războaiele viitorului, pentru
prima dată în istorie, trebuie să ne aşteptăm ca forţele navale să conducă misiuni strategice pe
teatrele de acţiuni continentale, oceanice şi maritime.”484
Pentru analiza pe care ne-am propus-o în demersul nostru ştiinţific am studiat misiunile
forţelor navale din 28 de state (Africa de Sud, Albania, Argentina, Columbia, Cuba, Danemarca,
Filipine, Finlanda, Franţa, Germania, India, Irlanda, Italia, Coreea de Sud, Mexic, Nigeria,
Norvegia, Peru, Polonia, Portugalia, România, Salvador, Singapore, Spania, Statele Unite ale
Americii, Turcia, Ucraina, Venezuela), precum şi misiunile forţelor navale din cadrul NATO şi

483
John B Hattendorf, Ernest J. King, The Conceptual Foundations for Maritime Strategy in the 21st Century, lucrare prezentată.la o conferinţă
referitoare la Africa de Sud şi Cooperarea Internaţională în Domeniul Naval, care a avut loc în August 1994 la Nassau Centre, Cape Town şi a fost
găzduită de către Institutul pentru Politica de Apărare şi Institutul Sud African pentru Afaceri Internaţionale. Lucrarea a fost publicată în African
Defence Review, Issue No 18, 1994
484
Valeri Aleksin, contraamiral, Russia Needs a Strong Navy, U.S. Naval Institute, Proceedings Magazine, December 1997, p. 47

116
Uniunii Europene, cu scopul de a avea o imagine cât mai completă a acestui subiect, dar şi lucrări
de referinţă ale unor reputaţi autori şi specialişti în domeniu.

4.3. Analiza misiunilor strategice ale forţelor navale în secolul XXI

De la început trebuie arătat faptul că a analiza misiunile forţelor navale ale unui număr
destul de mare de state este un demers dificil, deoarece apar următoarele probleme:
- unele state definesc o singură misiune principală pentru forţele navale, celelalte misiuni
fiind incluse în atribuţiuni derivate din aceasta;
- alte state îşi propun un mare număr de misiuni care, de regulă, nu sunt ierarhizate şi, deci,
nu se poate stabili cu certitudine care este gradul lor de importanţă pentru statul respectiv;
- există state care nu definesc misiunile forţelor lor navale, dar enunţă rolul acestora;
- cel mai dificil caz este cel al statelor care fac publică numai o anumită categorie de
misiuni, iar altă categorie este considerată secretă, de multe ori fiind cunoscută numai de către un
număr limitat de persoane din ierarhia politico-militară a statelor respective.
Cu toate acestea, analiza cazurilor unui număr suficient de state, aşa cum ne-am propus,
poate oferi destule date concludente care să permită o abordare pertinentă a subiectului.
Vom aborda, în continuare, principalele misiuni strategice ale forţelor navale, încercând o
sistematizare a acestora, astfel ca, în final, să obţinem ceea ce ne-am propus şi anume, care vor fi
misiunile forţelor navale ale lumii pentru secolul XXI, prefigurate de datele pe care le deţinem în
acest moment.
Considerăm că principalele misiuni strategice care stau în faţa forţelor navale ale secolului
XXI sunt:
- promovarea şi apărarea intereselor navale ale statului;
- apărarea integrităţii şi suveranităţii teritoriale a statului în spaţiile maritime;
- controlul mării în spaţiile maritime de importanţă strategică pentru statul, alianţa sau
coaliţia în cauză;
- asigurarea securităţii comunicaţiilor maritime şi protecţia comerţului pe mare;
- prezentarea pavilionului sau, aşa cum este cunoscută în literatura de specialitate, „show
the flag” şi sporirea prestigiului naţional;
- realizarea descurajării strategice;
- proiecţia puterii şi realizarea prezenţei navale înaintate;
- misiuni de impunere şi sprijinire a legii, cunoscute şi ca misiuni poliţieneşti;
- misiunile de management al crizelor şi de sprijin al păcii

a) Promovarea şi apărarea intereselor navale ale statului

În opinia noastră, aceasta este cea mai importantă misiune a forţelor navale ale unui stat,
fiind evidenţiată chiar de la începutul apariţiei statelor şi a forţelor navale ale acestora, din ea
derivând, practic, toate celelalte misiuni. Ea totodată coincide şi cu rolul forţelor navale, dar o
abordăm ca misiune, deoarece se regăseşte în documentele oficiale ale unor state care au ieşire la
Oceanul Planetar, chiar dacă nu în mod explicit, sau inserată în documentele forţelor navale ale
acestora, fiind individualizată ca misiune şi nu ca rol. Referindu-ne la statele mai sus enumerate,
această misiune, în esenţa sa, are acelaşi conţinut, deşi formularea poate varia de la un caz la altul,
ca de exemplu:
- în cazul Rusiei – „activitatea militară maritimă, legată de apărarea şi garantarea intereselor
naţionale şi a securităţii Federaţiei Ruse şi a aliaţilor săi în spaţiul Oceanului Planetar, aparţine
categoriei celor mai înalte priorităţi ale ţării”. Acest lucru este inserat în documentul de bază al
politicii navale a Rusiei485 şi este reluat de mai multe ori în conţinut, ca dovadă a importanţei ce i se
acordă;
- în cazul Perului – „exercitarea activităţii de supraveghere, protecţie şi apărare a
patrimoniului şi Intereselor Naţionale în mediul maritim, fluvial şi lacustru...”;

485
*** Морская доктрина Российской Федерации на период до 2020 годa, Москва, 2001 (Doctrina Maritimă a Federaţiei Ruse pe perioada
până în anul 2020)
117
 - în cazul Indiei – „în conjuncţie cu alte forţe armate ale uniunii, să acţioneze pentru
descurajarea şi respingerea oricăror pericole sau agresiuni împotriva teritoriului, poporului sau
intereselor maritime ale Indiei, atât în timp de pace, cât şi în timp de răboi”;
- în cazul Argentinei – „protejarea şi garantarea permanentă a intereselor vitale ale Naţiunii,
în faţa agresiunilor de origine externă”;
- în cazul Portugaliei – „Marina este garanţia suveranităţii şi protecţiei intereselor
portughezilor şi ale statului pe mare”;
- în cazul Nigeriei – „primul element este controlul subregional al mării, pentru apărarea
intereselor maritime regionale ale Nigeriei...”;
- în cazul Norvegiei – „susţinerea drepturilor şi intereselor Norvegiei...”;
- în cazul Poloniei – „principala misiune a Forţelor Navale poloneze este să apere....şi
interesele externe ale Poloniei”;
- în cazul Turciei – „să apere Turcia.... şi să protejeze interesele sale navale”
Exemplele ar putea continua şi cu alte ţări (Spania, Columbia etc.), dar credem că exemplele
enumerate fac să fie suficient de convingător faptul că această misiune este de maximă importanţă
pentru forţele navale ale tuturor statelor care au ieşire la Oceanul Planetar, iar în opinia noastră, aşa
cum am precizat, este corolarul misiunilor pentru forţele navale ale acestui secol.
Interesele navale ale statelor reprezintă ele înseşi o diversitate şi analiza lor, după cum vom
vedea, este destul de amplă.

b) Apărarea integrităţii şi suveranităţii teritoriale a statului în spaţiile maritime

Această misiune are rădăcini adânci în secolele trecute şi aproape că poate fi pusă pe picior
de egalitate cu misiunea de promovare şi apărare a intereselor navale ale statelor, dar deşi în trecut,
de multe ori, a fost misiunea cea mai importantă, în acest secol nu va mai avea rolul prim şi aceasta
din cauză că nu lupta pentru teritorii va fi de actualitate, ci lupta pentru promovarea intereselor
proprii de către state.
Pentru susţinerea afirmaţiei, vom prezenta exemplul situaţiei din Marea Chinei de Sud, unde
insulele Paracel şi insulele Spratley, care nu prezentau interes pentru nimeni, fiind considerate doar
pericole pentru navigaţie, au devenit centrul unei dispute acerbe, când în zonă s-a descoperit petrol.
Insulele Paracel, ocupate din 1974 de către China, sunt revendicate acum şi de Vietnam şi Taiwan,
iar insulele Spratley sunt revendicate parţial de către Filipine, Brunei şi Indonezia. După cum arată
unii autori486, creşterea preţului petrolului ar putea aduce schimbări neaşteptate ale situaţiei, deşi
toate părţile implicate par profund interesate în o rezolvare paşnică a disputei, dar dacă am privi
problema ca pe o dispută teritorială am greşi, deoarece aici este o dispută clară de interese – nu
insulele contează, ci petrolul .
Sunt multe ţări care nici nu mai pomenesc de această misiune pentru forţele lor navale
(Statele Unite ale Americii, Spania, Columbia, Turcia, Singapore, Norvegia etc.), dar sunt şi ţări
care consideră această misiune ca fiind primordială (Corea de Sud, India, Irlanda, Venezuela,
Finlanda, Albania, Polonia, Mexic etc.).
Oricum, aceste ţări au o abordare realistă, dar avem şi cazuri în care, atunci când citeşti
misiunile forţelor navale, ai impresia că războiul nu s-a terminat sau că este iminent pericolul unui
război. Şi aici vom insista puţin pe cazurile Rusiei, Ucrainei şi Africii de Sud.
Rusia, prin doctrina sa maritimă, nu renunţă la statutul de mare putere şi, ca o fantomă a
trecutului, apare obsesia apărării Rusiei împotriva inamicului şi obligativitatea de a-şi apăra aliaţii.
Care inamici, care aliaţi?
Mai grav este cazul Ucrainei care îşi propune misiuni de genul „neutralizarea forţelor navale
inamice”, „distrugerea transporturilor inamice”, „asistarea Forţelor Terestre în conducerea
operaţiilor militare pe direcţia mării”, misiuni ce par decupate din documentele de stat major
sovietice.

486
Ralf Emers, Maritime Disputes in the South China Sea: Strategic and Diplomatic Status Quo, Working Paper no. 87, Institute of Defence and
Strategic Studies, Nanyang Technological University, September 2005, Singapore

118
 Şi dacă trecem la Africa de Sud, vom vedea că forţele sale navale au o singură misiune – „să
învingă pe mare”; o singură raţiune – „lupta pe mare” şi un slogan - „să nu aibă pe nimeni egal pe
mare”, formulări anacronice care te duc cu gândul spre secolul trecut sau spre lupta lui Nelson
Mandela.
Acum nu trebuie să credem că cei care au formulări mai paşnice ale misiunilor pentru acest
secol nu se gândesc şi la acţiuni clasice, caracterizate prin multă violenţă, dar suntem convinşi că
acestea vor fi din ce în ce mai rare şi de mică intensitate.
Interesant este faptul că unele forţe navale au adoptat un nou concept care reuneşte cele două
misiuni prezentate până acum, acest concept fiind cunoscut sub denumirea de „salvgardare
maritimă”, iar un reputat specialist francez, amiralul Alain Oudot de Dainville arată că „prin
conceptul de <<salvgardare maritimă>> se armonizează misiunile forţelor navale de apărare a
teritoriului naţional şi a intereselor statului relative la acţiunea acestuia pe mare.”487
Acest termen „salvgardare” îl regăsim în cazul mai multor state (Finlanda – „salvgardarea
liniilor de comunicaţie vitale” sau Mexic – „salvgardarea suveranităţii..., salvgardarea intereselor
maritime internaţionale”) şi, în opinia noastră, termenul de „salvgardare maritimă” se va impune în
literatura de specialitate, dar trebuie avut în vedere că este necesară o definire exactă a acestuia, în
primul rând stabilindu-se clar domeniul de definire (ce misiuni va include).

c) Controlul mării în spaţiile maritime de importanţă strategică pentru statul,

alianţa sau coaliţia în cauză

Controlul mării este scopul oricărei puteri maritime şi până la o limită, mai bine zis, până nu
încalcă principiul libertăţii mării488, intră în sfera normalului, astfel tinzând spre dominaţia maritimă
care este deja o problemă ce ţine de istorie.
Nu sunt state care prin misiunile forţelor sale navale să îşi exprime în mod explicit dorinţa
de a deţine controlul mării, în sensul agresiv, dar sunt destule care prezintă implicit această
problemă, în special când se referă la apele teritoriale proprii sau la zona economică exclusivă
proprie.
Orice abordare privitoare la controlul mării trebuie să respecte prevederile „Convenţiei
Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării” cunoscută şi sub numele de „Convenţia de la Montego
Bay, Jamaica, 1982” şi acest lucru nu a fost agreat de către toate statele. Unele state, cum este cazul
SUA (unde Navy are ca misiune strategică controlul mării şi realizarea supremaţiei maritime), au
semnat foarte târziu această convenţie, iar altele nu au semnat-o nici acum.
Şi exemplele ar putea continua cu cazul Spaniei, unde forţele navale au ca primă misiune
(dintre cele cinci misiuni strategice declarate) „realizarea şi menţinerea controlului mării”, al
Turciei, unde a patra misiune strategică din cele cinci misiuni în situaţii de criză este „stabilirea şi
menţinerea controlului mării” sau al Poloniei, unde, într-un mod mai puţin belicos, chiar domestic, a
treisprezecea misiune, dintre cele paisprezece propuse, se referă la „menţinerea controlului mării în
zona de apărare costieră”.
Uniunea Europeană, într-un document ce se constituie într-o adevărată doctrină navală arată
că, în ceea ce priveşte controlul mărilor, „acesta se va realiza prin supremaţie aeriană şi maritimă cu
scopul de a asigura libertatea de manevră în toate cele trei dimensiuni – submarină, de suprafaţă şi
aeriană şi de a limita libertatea de mişcare a inamicului în oricare dintre aceste trei medii.”489
Dacă în propriile ape teritoriale statul are o serie largă de libertăţi, totuşi, navele celorlaltor
state, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Montego Bay, au dreptul de trecere inofensivă
(art. 17) şi acest lucru, practic, limitează noţiunea de „control al mării” în sensul clasic al acesteia.

487
Alain Oudot de Dainville, Naval forces and freedom of seas in the twenty-first century, in „Défense nationale et sécurité collective”- english
version, October 2006, Paris, p. 39
488
Marin Voicu, Maria Veriotti, Convenţii maritime internaţionale, vol II, editura Ex Ponto, Constanţa, 1999, pp.7-15, 51-61
489
*** European defence – the role of naval power, European Union,Document A/1813, Recommendation No.722, Report submitted on behalf of
the Defence Committee by Mr Wilkinson, Chairman and Rapporteur, June 3, 2003
119
Cu toate acestea, există şi acum abordări agresive ale acestui termen490 ca etapă necesară în
derularea operaţiilor maritime.
Controlul mării, la acest început de secol, are un înţeles dual, aşa cum arăta un autor
sudamerican491 - un înţeles esenţialmente militar şi un înţeles în sensul convenţiilor internaţionale pe
care le-am specificat anterior.
Unii autori încă mai folosesc termenul de „stăpânire a mării”492 deoarece, în opinia acestora,
controlul mării este o formă de stăpânire a mării, limitată în timp şi spaţiu. Aserţiunea este corectă,
dar, în acest secol, stăpânirea mării este doar o noţiune pur teoretică, deoarece este imposibil de
realizat.
În opinia noastră, în secolul XXI, se va diminua considerabil elementul militar clasic al
controlului mării şi vor predomina acţiunile ce se vor desfăşura sub egida organizaţiilor
internaţionale (ONU, UE, OSCE etc.), pe baza legislaţiei internaţionale în vigoare, acţiuni ce vor
crea un control legitim asupra mării, în primul rând prin intermediul forţelor navale, de regulă în
cadrul unor alianţe sau coaliţii.
Şi celelalte concepte înrudite cu cel de “control al mării” şi anume, “dominaţia maritimă”
(cunoscută şi sub denumirea de “comandă a mării”) şi “interdicţia maritimă” vor căpăta noi valenţe,
mai puţin belicoase, dar mai eficiente, aşa cum am arătat şi în lucrarea intitulată Utilizarea forţelor
navale în operaţii de sprijin al păcii493, mai ales datorită laturii politice care va creşte în amploare şi
a laturii tehnologice care va face ca forţele navale să poată acţiona mai mult prin descurajare şi
persuasiune.

d) Apărarea securităţii comunicaţiilor maritime şi protecţia comerţului pe

mare
Securitatea comunicaţiilor maritime şi protecţia comerţului pe mare, deşi în secolul XXI
devine din ce în ce mai mult o problemă a instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale, va angrena
participarea forţelor navale la realizarea acestui deziderat, această participare urmând a fi din ce în
ce mai amplă şi din ce în ce mai bine coordonată la nivel mondial. Practic, această misiune se
regăseşte în aproape toate documentele organice ale forţelor navale ale lumii, deşi forma de
abordare este destul de diferită. În esenţă, avem două tendinţe: una de internaţionalizare a acestei
misiuni şi participare în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale la realizarea obiectivelor
ce derivă din conţinutul misiunii şi, o a doua – de a defini această misiune ca pe o problemă strict
naţională, rezolvabilă numai prin forţe proprii, chiar dacă se acceptă, în unele cazuri şi un anumit
grad de participare la internaţionalizarea problemei. Un exemplu elocvent este cel al Indiei care, în
urma atacurilor teroriste de la Mumbai, din noiembrie 2008, a hotărât ca marina indiană şi garda de
coastă să acţiuneze unitar, comanda fiind încredinţată marinei.494
La nivelul acestui secol, când pe mare este puţin probabil să aibă loc dispute violente între
forţele navale ale statelor, coaliţiilor sau alianţelor, totuşi nu au dispărut ameninţări care, deşi vechi
de când lumea, rămân de actualitate – pirateria, jaful armat pe mare, precum şi terorismul naval care
tinde să integreze în structura sa relele enumerate mai sus şi încă multe altele (traficul ilicit de
droguri, arme, persoane, substanţe interzise etc.).495

490
Rafael Arcos Palacios, Misiones para una Armada de mediano porte en el Pacífico, Revista de Marina, nr.5, vol. 119/870, sept-oct., 2002,
Valparaiso, pag. 488
491
Pedro Urrutia Bunster, El control del mar en el siglo XXI – Sus caracteristicas tradicionales y su posibile evolucion, Revista de Marina, nr.5, vol.
116/852, sept-oct., 1999, Valparaiso, p. 415
492
Constantin Iordache, viceamiral (ret.), Elemenmte de Artă Militară Maritimă, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007,
p.313
493
Comandor prof. univ. dr. Gheorghe Marin şi colectiv, Utilizarea Forţelor Navale în Operaţii de Sprijin al Păcii, Editura Academiei Navale
„Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2000, pp. 90-96
494
Tim Fish, Indian Navy to create base protection forcefollowing attacks in Mumbai, Jane’s Navy International, April 2009, p. 6
495
Comandor drd. Romulus Hâldan, Pirateria maritimă, jaful armat pe mare şi terorismul maritim - probleme ale securităţii mondiale la începutul
secolului XXI. În: Securitatea şi apărarea spaţiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III. Sesiunea anuală de
comunicări ştiinţifice cu participare internaţională: STRATEGII XXI/2006 - 13-14 aprilie 2006, Bucureşti. Secţiunea 2: Istorie, geopolitică şi
geostrategie. Partea I: geopolitică şi geostrategie. Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, 2006, p. 81-102, ISBN [10] 973-
7854-35-7; ISBN [10] 973-7854-37-3; ISBN [13] 978-973-7854-37-7; ISBN [13] 978-973-7854-35-3 [general]

120
 Omenirea nu a rămas indiferentă la aceste ameninţări şi, pe plan internaţional, au fost lansate
o serie de iniţiative şi create o serie de instituţii care să gestioneze problemele şi să asigure, inclusiv
prin intermediul forţelor navale ca element de bază, securitatea comunicaţiilor maritime şi protecţia
comerţului pe mare.
Una din aceste instituţii, care a fost fondată în anul 1981, este Biroul Internaţional Maritim
al Camerei Internaţionale de Comerţ şi care, la rândul său, a creat, în anul 1992, Centrul de
Raportare a Pirateriei, cu sediul la Kuala Lumpur, Malaezia.
Totuşi, cea mai importantă instituţie este Organizaţia Maritimă Internaţională (IMO), ea
implicându-se în privinţa pirateriei şi jafului armat pe mare începând cu anul 1983, când a adoptat
prima sa rezoluţie referitoare la acest subiect.
Majoritatea ţărilor au adoptat măsuri serioase pentru a preveni perturbarea comunicaţiilor
maritime şi siguranţa comerţului pe mare şi un exemplu semnificativ este cel din zona Asiei unde,
prin patrulările în strâmtoarea Malacca, desfăşurate de Indonezia în anul 2005, prin operaţiunea
“Gurita 2005”, au făcut să scadă semnificativ atacurile asupra navelor care se deplasează pe rutele
importante din această zonă astfel încât, în 2005, s-au înregistrat numai 12 atacuri faţă de 38 în
2004.
În iulie 2004, Indonezia, Singapore şi Malaiezia au marcat prima misiune comună de
patrulare în Strâmtoarea Malacca, la care au participat 17 nave, această patrulare fiind un răspuns la
situaţia gravă din această zonă. Fiecare ţară dintre cele trei va contribui la operaţiunea de patrulare
cu cel puţin şapte nave, dar fiecare navă va rămâne sub comanda naţională.
La toate acestea se adaugă recentul exemplu de combatere a pirateriei în largul coastelor
Somaliei, la care participă NATO, Uniunea Europeană (Operaţia Atlanta), precum şi o serie de
state: Japonia, India, Rusia, China care au răspuns solicitării ONU, alte ţări precum Corea de Sud şi
Malaiezia urmând să trimită şi ele forţe în zonă.
Este un început bun şi un exemplu de cooperare în domeniul asigurării securităţii maritime
şi sprijină afirmaţia pe care am făcut-o vis-á-vis de această misiune a forţelor navale în secolul XXI.

e) Prezentarea pavilionului496 şi sporirea prestigiului naţional

Deşi sună ciudat pentru un profan, expresia „show the flag” sau „showing the flag”–
prezentarea pavilionului, este consacrată în rândul oamenilor mării şi reprezintă activitatea pe care
forţele navale o desfăşoară pentru reprezentarea paşnică a propriei ţări.
Ea este expresia de esenţă a diplomaţiei navale şi se poate spune că ţara care nu are
posibilitatea să-şi prezinte pavilionul pe mare, nu există ca putere navală. De aceea, se poate spune,
pe bună dreptate, că frecvenţa prezenţei şi diversitatea locurilor de pe Oceanul Planetar unde forţele
navale ale unui stat prezintă acest simbol al ţării, sunt o expresie a puterii navale a statului respectiv.
Nu vom insista pe detalierea acestei misiuni, dar trebuie să arătăm că, deşi nu pare de mare
importanţă, ea este esenţială şi nu numai că reprezintă o misiune distinctă, dar însoţeşte toate
misiunile navale strategice. Ţări precum Polonia, Turcia, Spania, Nigeria şi România, de exemplu,
au precizat foarte bine această misiune, precum şi modalităţile de realizare a acesteia.
Din nefericire, multe state înţeleg această misiune ca fiind similară cu expresia „a-şi arăta
muşchii” şi aici avem cazul Rusiei, Statelor Unite ale Americii, Chinei, Indiei, Marii Britanii,
precum şi a altor state cu veleităţi de puteri navale majore, cum ar fi Coreea de Sud sau Franţa.
Alte state ignoră pur şi simplu această misiune şi avem exemplul Canadei şi Australiei care,
deşi amândouă adoptă teoria lui Ken Booth privitoare la “triunghiul concepţiei de folosire a
mării”497, niciunde în documentele specifice nu găsim explicit această misiune.498
În condiţiile acestui secol, noi credem că este o misiune de mare importanţă, ea contribuind
la cunoaşterea reciprocă şi la întărirea încrederii şi respectului între state şi, pe bună dreptate, poate
fi considerată una din misiunile strategice ale forţelor navale ale secolului XXI.

496
termenul naval pentru drapel, steag
497
Ken Booth, Navies and Foreign Policy, Croom Helm, London, 1977
498
vezi Australian Maritime Doctrine (RAN Doctrine 1), Defence Publishing Service, Department of Defence, Canberra, act 2600, first edition, 2000,
p.57 şi LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, Directorate of Maritime Strategy, NDHQ/Chief of the Maritime Staff, Ottawa, June 18, 2001, p.
31
121
 f) Realizarea descurajării strategice
Această misiune o întâlnim la multe din forţele navale ale lumii, dar abordarea este atât de
variată încât subiectul ar necesita un studiu aparte şi laborios, deoarece chiar şi definirea acestei
sintagme este destul de dificilă.
De exemplu, Ministerul Apărării al SUA, defineşte descurajarea strategică într-un mod
destul de diluat: „descurajarea strategică este considerată ca fiind prevenirea unei agresiuni a unui
adversar sau a unei coerciţii ce ar putea să pună în pericol interesele vitale ale statului sau
supravieţuirea naţiunii”499, dar metodele de realizare sunt cvasimilitare şi agresive neavând deloc un
caracter contemplativ.
În cazul Rusiei, găsim următoarea definiţie: „descurajarea strategică, în general, este definită
ca fiind acţiunea unui stat sau grup de state de a determina un potenţial inamic să nu iniţieze un atac
sau conflict, ameninţând cu o ripostă care să demonstreze în mod credibil inamicului că un atac l-ar
costa prea mult şi pierderile posibile ar fi mult mai mari decât orice câştig scontat.”500
Am dat aceste exemple pentru a demonstra cele afirmate în prima frază referitor la acest
subiect şi trebuie să remarcăm faptul că această misiune este tratată ca fiind de maximă importanţă,
iar dacă analizăm situaţia geopolitică la acest început de secol, constatăm că ea va fi în prim plan
pentru o perioadă mare de timp. Atâta timp cât va fi prezent pericolul unui conflict, chiar şi de
dimensiuni reduse, descurajarea va acţiona permanent şi, de ce să nu recunoaştem, este şi un factor
de echilibru care a dus şi va duce la stoparea multor conflicte.
Revenind la misiunile strategice ale forţelor navale, este interesant de studiat modul cum
este abordată descurajarea strategică de către diferite state.
Turcia, de exemplu, o consideră prima misiune strategică între cele cinci misiuni ce stau în
faţa forţelor sale navale pe timp de război sau criză, iar Franţa consideră descurajarea strategică ca
fundament al strategiei de apărare a ţării şi garanţie a protejării intereselor vitale ale naţiunii. La fel
şi Statele Unite a inclus descurajarea strategică în rândul celor cinci misiuni strategice ale Navy,
stabilind trei obiective (descurajarea oricărui atac, furnizarea unui risc inacceptabil, stabilitate
politică) şi două metode (asigurarea unei lovituri secundare cu submarinele nucleare şi a unui
răspuns controlat), iar India are ca primă misiune a forţelor navale tot descurajarea strategică,
adoptând principiul “capabilitate nucleară pentru o lovitură represivă secundară” care, după cum se
vede, seamănă destul de mult cu metoda americană prezentată mai sus.
Analiza ar putea continua şi cu alte state, dar esenţa este aceeaşi şi de reţinut este faptul că
această misiune strategică va avea caracter peren şi va căpăta forme noi, nebănuite, ca urmare a
evoluţiei situaţiei geopolitice şi geostrategice pe de o parte şi ca urmare a evoluţiei tehnologice, pe
de altă parte.
De remarcat este şi faptul că descurajarea strategică este, de regulă, o misiune specifică
puterilor navale majore şi mai puţin a puterilor navale minore.

g) Proiecţia puterii şi realizarea prezenţei navale înaintate

Orice naţiune şi-a dorit, îşi doreşte şi îşi va dori ca orice posibil conflict să se desfăşoare cât
mai departe de teritoriul naţional, iar marile puteri, pe lângă acest deziderat, vor dori să poată să îşi
proiecteze forţa oriunde, acolo unde interesele lor o cer. De aceea, referirile despre proiecţia forţei
le găsim numai în misiunile forţelor navale ale marilor puteri şi exemplul cel mai bun îl avem în
cazul SUA, unde proiecţia puterii este considerată prima misiune strategică a Navy, având ca
obiectiv folosirea forţelor navale împotriva ţintelor terestre.
Conceptul strategic al Navy, Sea Power 21, are trei elemente de bază, dintre care unul aşa
cum am mai arătat, este cel denumit Sea Strike şi care reprezintă o abordare mai largă şi mai
complexă a conceptului de proiecţie a puterii. Aşa cum arătau amiralii americani Cutler Dawson şi
John Nathman, „în esenţa sa, Sea Strike este un concept mai extins al celui de proiecţie a puterii
navale, având la bază instrumentele C5ISR (comandă, control, comunicaţii, computere, sisteme de
luptă, informaţii, supraveghere şi recunoaştere), precizia, tehnologia stealth...” 501

499
*** Strategic Deterrence Joint Operating Concept, Department of Defence, United States Strategic Command, febr. 2004
500
A.L. Khryapin, V.A. Afanasyev, Conceptual principles of strategic deterrence, Military Thought, Jan-March, 2005, Moscow
122
 Bineînţeles că şi alte state (Rusia, Marea Britanie, Canada, Australia, Franţa etc.) îşi doresc
să dezvolte această misiune, dar este destul de dificil de realizat în condiţiile impuse de acest secol
şi, practic, nu se poate realiza decât o prezenţă navală înaintată. Practic, nici SUA nu a reuşit să
realizeze ceea ce era planificat pentru punerea în practică a conceptului Sea Power 21, deoarece
cheltuielile sunt enorme chiar şi pentru o ţară foarte bogată şi puternică.
Cu toate acestea, proiecţia puterii rămâne o misiune strategică de bază şi pentru secolul XXI
şi, deşi la acest moment pare dificil de realizat, este de aşteptat ca destule state care au forţe navale
să construiască în timp o forţă care să poată fi proiectată acolo unde este necesar, în funcţie de
interesele naţionale.

h) Misiuni de impunere şi sprijinire a legii

Acest gen de misiuni este un produs al finalului de secol XX, ele apărând datorită a două
motive principale: dispariţia conflictelor navale de amploare şi apariţia unor delicte de amploare,
datorate creşterii semnificative a traficului maritim.
Abordarea acestor misiuni este atât de diversă, încât nu se poate face o generalizare sau o
ierarhizare şi categorisire a acestora. De multe ori, misiuni care se referă la impunerea sau
consolidarea păcii, sunt catalogate şi tratate ca fiind poliţieneşti sau, invers, misiuni poliţieneşti sunt
considerate ca fiind de impunere, consolidare sau chiar de construcţie a păcii.
Acest gen de misiuni a fost abordat mai pregnant după stingerea Războiului Rece când, aşa
cum am arătat, forţele navale aveau nevoia de definire a noi misiuni care să fie în consonanţă cu
noua realitate.
În opinia noastră, cele mai bine conturate misiuni poliţieneşti le găsim în noile doctrine ale
Marii Britanii, Australiei şi Canadei, acestea (făcând o însumare) fiind: managementul resurselor şi
al mediului în Oceanul Planetar; construcţia păcii; protecţia resurselor şi a mediului în Oceanul
Planetar; operaţii de carantină; prevenirea imigraţiei ilegale; menţinerea păcii; acordarea ajutorului
pentru apărarea autorităţilor civile; interdicţia drogurilor; operaţii contra pirateriei, jafului armat pe
mare şi terorismului naval; consolidarea păcii.
Nu ne-am propus o analiză a acestor misiuni, mai ales că diversitatea de abordare, aşa cum
am arătat, este foarte largă, spre exemplu, unele state incluzând operaţiile pentru pace într-o misiune
distinctă şi nu în cadrul misiunii de impunere şi sprijinire a legii.
Important este că aceste misiuni vor avea o pondere importantă în acest secol şi forţele
navale trebuie să facă o pregătire specifică, unde cunoaşterea legilor este esenţială, iar aplicarea lor
este extrem de sensibilă, uneori greşelile putând genera conflicte.

i) Misiunile de management al crizelor şi de sprijin al păcii

Forţele navale sunt cele mai potrivite pentru executarea misiunilor de management al
crizelor, indiferent de natura acestora, datorită următoarelor considerente, exprimate de către un
reputat specialist canadian502 şi cu care suntem de acord în totalitate:
- sunt unice prin abilităţile lor de a se disloca rapid şi de a rămâne în zonă pentru perioade
extinse de timp, fără a avea nevoie de sisteme de sprijin logistic complexe;
- au o flexibilitate proprie care le permite să-şi schimbe repede rolul, fără a se pierde din
eficacitate şi fără a fi nevoie să se întoarcă acasă pentru a fi reconfigurate;
- navele de război au o valoare simbol, în sensul că sunt extensia legală a statului de care
aparţin; de aceea, prezenţa unei nave de război într-o zonă este un semnal clar al interesului statului
(sau statelor, în cazul forţei multinaţionale) pentru situaţia din acea zonă
În timp ce abilităţile tradiţionale ale navelor rămân aproape nealterate, forţele navale actuale
îndeplinesc o gamă largă de misiuni. De exemplu, navele de luptă (inclusiv submarinele) sunt
folosite pentru monitorizarea situaţiei, în sensul că ele colectează, coroborează datele obţinute şi le

501
Vice Admiral Cutler Dawson, U.S. Navy, and Vice Admiral John Nathman, U.S. Navy, Sea Strike: Projecting Persistent, Responsive,
and Precise Power, U.S. Naval Institute, Proceedings Magazine, December 2002

502
Peter T. Haydon, Canadian Naval Requirements for the 21st Century, lucrare scrisă pentru Council for Canadian Security in the 21st Century’s
spring 2001 re-examination of Canadian security policy, publicată de Universitatea din Calgary, noiembrie 2001, p.2
123
raportează autorităţii politice. Managementul informaţional este de o importanţă enormă în
diplomaţia modernă şi, în mod particular în furnizarea unui răspuns iniţial la o potenţială criză
explozivă.
O navă bine poziţionată poate deveni o nepreţuită sau chiar o vitală parte în procesul de
management al crizelor. Prin extensie, aşa cum subliniam cu o altă ocazie, s-a demonstrat astfel că
forţele navale sunt instrumentul politic în caz de criză şi de forţă în caz de război503.
În ceea ce priveşte misiunile de sprijin al păcii, din ce în ce mai frecvente în acest secol, ne
vom limita în a le enumera, deoarece nu ne-am propus detalierea lor, recomandând lucrarea mai sus
citată, care este bine documentată şi de actualitate. În această lucrare am nominalizat următoarele
misiuni de sprijin al păcii504: diplomaţia preventivă, realizarea păcii, menţinerea păcii, impunerea
păcii, consolidarea păcii şi ajutorul umanitar.

503
Comandor prof. univ. dr. Gheorghe Marin şi colectiv, Utilizarea Forţelor Navale în Operaţii de Sprijin al Păcii, Editura Academiei Navale
„Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2000, p. 7
504
Ibidem, a se vedea p. 23-25 et passim
124
 CAPITOLUL V

CONSIDERAŢII ASUPRA PERSPECTIVELOR DE EVOLUŢIE A PUTERII

NAVALE A ROMÂNIEI. NECESITATEA POLITICII, DOCTRINEI ŞI
STRATEGIEI NAVALE CA INSTRUMENTE ESENŢIALE ÎN
DEZVOLTAREA PUTERII NAVALE A STATULUI. CONSIDERAŢII.
PROPUNERI DE CONŢINUT

5.1. Puterea navală. Consideraţii generale. Definire. Elemente componente. Perspective

de evoluţie a puterii navale a României.

Deşi o mare parte dintre lucrările de specialitate folosesc sintagma „putere maritimă” şi,
dacă se referă la naţiunile care sunt riverane mărilor nu este o greşeală, suntem de partea celor care
consideră că sintagma cea mai potrivită este „putere navală”, deoarece are o conotaţie cvasigenerală
(referindu-se la fluvii, lacuri navigabile, mări şi oceane).
Pentru prima dată în istorie, termenul de „putere maritimă” a fost folosit de către amiralul
american Alfred Thyer Mahan în lucrarea „The Influence of Sea Power Upon History, 1660-1783”,
publicată în 1890, dar preocupări pentru definirea puterii navale au existat încă din antichitate.
Datorită manifestării zonale a puterii navale, nu s-a simţit nevoia definirii acesteia şi, prin
urmare, încercările de definire au fost numai încercări, fără nicio finalitate. De aceea, l-am ales ca
moment de referinţă pe amiralul Mahan. Aceasta nu înseamnă că definiţia dată de acesta şi analiza
puterii navale făcută de acesta sunt şi corecte sau, mai bine spus, sunt şi de actualitate. Părerile sunt
împărţite, dar majoritatea specialiştilor au obiecţii şi, paradoxal, în special cei americani. De ce?
Este foarte mult de discutat şi într-o lucrare de dimensiuni limitate nu putem aborda „in extenso”
acest subiect.
Deci, să ne rezumăm la ce ne-am propus şi anume la definirea puterii navale.
Pentru aceasta, mai întâi vom trece în revistă câteva definiţii de actualitate, aparţinând unor
cercetători şi autorităţi în domeniu.
„Tradiţional, susţine Peter Haydon în editorialul său „Sea Power in a Shanging World”,
publicat în aprilie 1997 în Maritime Affairs, puterea maritimă este abilitatea statului de a controla
mările şi de a-şi proiecta puterea de-a lungul mării”.505
O altă abordare interesantă este cea a profesorilor Donald C.F. Daniel şi Milton E.Miles de
la Naval War College din Newport care, în lucrarea „Propositions about American sea power”
definesc puterea navală ca fiind „abilitatea naţiunii de a folosi mările pentru scopurile proprii”.506
Cea mai nouă abordare a termenului „putere navală” este cea inclusă în „Recomandarea 722
asupra apărării Europei – rolul puterii navale” a Uniunii Europene, adoptată în aprilie 2003, unde se
arată că „puterea navală înseamnă folosirea mărilor în avantaj propriu, pentru a trimite forţele în
teatrele de criză şi interzicerea folosirii acestor mări de către inamic”507.
Documentul este destul de vast şi se referă în exclusivitate la puterea navală. În fapt, se
statuează o opţiune pentru viitor: puterea navală unită a Europei. Toate teoriile anterioare rămân în
505
Peter Haydon, Seapower in a Changing World, Maritime Affairs Newsletter, Canada, April 1997
506
Donald C.F. Daniel, Milton E. Miles, Propositions about American sea power, Strategic Research Department, Center for Naval Warfare Studies,
Naval War College Newport, RI 02841-1207
507
*** European defence – the role of naval power, European Union, Document A/1813, Recommendation No.722, Report submitted on behalf of
the Defence Committee by Mr Wilkinson, Chairman and Rapporteur, June 3, 2003
125
esenţă valabile, dar nu actuale. Acest document exprimă proiecţia de viitor şi România face parte şi
ea din această proiecţie.
O definiţie a puterii navale am propus-o într-o lucrare publicată acum patru ani şi
considerăm că sintetizează foarte bine cele prezentate mai sus. Astfel, defineam puterea navală ca
fiind „abilitatea unui stat de a folosi mările şi oceanele în scopuri comerciale şi militare şi de a-i
împiedica pe adversari să facă acelaşi lucru”508 arătând mai departe că „... puterea navală poate fi
exprimată prin extensia posibilităţilor de folosire a mediului marin în interesele statului respectiv,
dar şi de a împiedica inamicul să-l folosească pentru scopurile sale.”509
Revenind la abordarea clasică a conceptului de putere navală, vom face referire la opera
amiralului Mahan şi cea a amiralului Gorşkov, deoarece acestea exprimă conceptele care au stat la
baza creării forţelor navale a două mari puteri ale lumii.
În lucrarea amintită510, Mahan stabileşte cele trei grupe de factori ai puterii navale:
- geografici care se referă la importanţa poziţiei geografice, configuraţia fizică a litoralului,
întinderea teritorială;
- economici: resurse naturale, industrie, populaţie;
- politici care constau, în principal, în voinţa constantă pe care au avut-o anumiţi
conducători de a trasa politica navală.
Acestor grupe de factori le-a fost asociată o gamă largă de mijloace civile şi militare care,
de-a lungul timpului, au constituit argumente pentru a se construi politica navală a diferitelor state.
Interesante sunt şi aserţiunile amiralului Gorşkov care, prin lucrarea sa „Puterea maritimă a
statului”, de fapt, a fundamentat conceptul de putere navală sovietică. Referitor strict la puterea
navală, Gorşkov aprecia că: „Esenţa puterii maritime a statului, din punctul nostru de vedere, este
cât de departe este posibil să fie făcută mai eficientă folosirea Oceanului Planetar sau, cum i se mai
spune, hidrosfera pământului, în interesul statului”511. Acest punct de vedere exprimă clar ceea ce a
devenit flota sovietică şi ce a urmărit statul prin folosirea acesteia. În esenţă şi Rusia de astăzi are
aceleaşi concepte vis-á-vis de puterea navală a statului. De fapt, se reiterează aproape identic ceea
ce afirma amiralul Gorşkov:
„În definiţia puterii maritime a statului, noi includem, ca principale componente,
posibilităţile statului de a studia (explora) oceanul şi de a utiliza bogăţiile acestuia, statutul (poziţia)
flotelor comerciale şi de pescuit şi abilităţile acestora de a veni în întâmpinarea necesităţilor statelor
şi, de asemenea, prezenţa marinei militare în apărarea intereselor acestui stat, începând din
momentul când au apărut sistemele sociale antagoniste în lume. Desigur, caracterul folosirii
oceanului şi gradul de dezvoltare al acestor componente sunt, în cele din urmă, determinate de
nivelul de dezvoltare economică şi socială furnizate de stat şi de politicile pe care acesta le
urmăreşte”.512
Am citat întregul pasaj, deoarece exprimă aproape un secol de politică sovietică şi este
valabil şi în continuare pentru strategii ruşi. În esenţă, doctrina lui Gorşkov, preluată şi de urmaşii
săi, se poate sintetiza în două sintagme „prezenţă pe tot Oceanul Planetar” şi „utilizarea cât mai
eficientă a resurselor Oceanului Planetar”.
Pot fi enumerate diverse teorii despre puterea navală şi s-ar putea scrie pagini întregi, dar
ţinând cont de limitele lucrării vom face o sinteză a principalelor elemente ce definesc puterea
navală.
În opinia noastră, puterea navală ar putea fi definită ca fiind suma capabilităţilor unei
naţiuni de a-şi implementa interesele sale în Oceanul Planetar, folosind întinsul acestuia pentru
dezvoltarea activităţilor politice, diplomatice, economice şi militare, în timp de pace sau război,
pentru atingerea obiectivelor naţionale în domeniu.

508
Contraamiral prof. univ. dr. Gheorghe Marin şi colectiv, Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura CTEA,
Bucureşti, 2005, p.60
509
Ibidem., p. 48
510
Alfred Mahan, The Influence of Sea Power Upon History, 1660-1783, Dover Publications, ING, New York;
511
Serghei G. Gorskov, - The Sea Power of the State, Pergamon Press, 1979
512
*** Doctrina navală a Federaţiei Ruse până în anul 2020, Moscova, 2001 şi V.I.Kuroiedov, M.V.Moskovenko, Politica maritimă a Rusiei,
Voiennaia Mîsli(Gândirea Militară), Moscova, ianuarie 2002

126
 Dacă în cazul conceptelor de putere terestră sau aeriană pentru definire sunt folosiţi în
general numai termeni militari, puterea navală nu poate fi separată de scopurile sale geoeconomice.
Peste 90% din comerţul internaţional se desfăşoară pe apă. Majoritatea marilor metropole ale lumii
şi majoritatea populaţiei urbane se află la maximum 200 km de litoral. Concluzia este că noţiunea
de putere navală a căpătat noi valenţe şi că definiţia clasică, deşi a rămas valabilă, a căpătat un iz de
desuetudine. De aceea, în opinia noastră, considerăm că, la această dată, sunt necesare nuanţări,
precum şi abordări şi definiri ale unor noţiuni cum ar fi: „mare putere navală”, „putere navală
zonală” şi „putere navală”.
Marea putere navală, în opinia noastră, este acel stat care reuşeşte să-şi promoveze
interesele pe întreg Oceanul Planetar şi, esenţial, să controleze sau să încerce să controleze acest
Ocean Planetar. Este cazul SUA, al Rusiei şi mai nou, al Chinei. SUA este, deocamdată, şi probabil
şi pentru o bună perioadă de timp, singura mare putere navală, dar Rusia şi China deţin elemente şi
au perspective ce le determină să aspire la statutul de mare putere navală.
Puterea navală zonală este acel stat care îşi promovează interesele pe întregul Ocean
Planetar şi care, prin forţele sale, controlează o anumită zonă de interes strategic propriu. Este cazul
Chinei, care controlează zona Asiei de Est şi Sud-Est sau a Indiei care controlează o bună parte a
Oceanului Indian. Puterea navală zonală este denumită de către unii autori, în special anglo-saxoni,
putere navală medie şi, conform unor specialişti, are un statut special, deoarece „trebuie să fie
vitează ca un leu şi abilă ca o vulpe....şi, atunci când o mare putere luptă împotriva unui pericol care
tinde să se extindă şi să devină ameninţător, cândva, şi pentru puterea medie, este recomandat să se
alieze cu marea putere”513, iar în altă lucrare, acelaşi reputat autor arăta că „obiectivul fundamental
al unei puteri medii este acela de a crea şi de a menţine sub controlul naţional suficiente argumente
de putere pentru a iniţia şi susţine acţiuni coercitive care să aibă ca rezultat final prezervarea
intereselor sale vitale.”514
Trebuie menţionat faptul că, de multe ori, în literatura de specialitate, marile puteri navale şi
puterile navale zonale sunt denumite generic puteri navale majore.
Putere navală este termenul care desemnează orice stat care are ieşire la Oceanul Planetar,
îşi promovează interesele maritime proprii şi îşi poate exercita controlul în zonele adiacente
litoralului său (apele teritoriale, zona contiguă şi zona economică exclusivă).
În această categorie se înscriu majoritatea statelor printre care şi România.
Sunt state care, deşi au ieşire la mare, nu pot fi considerate puteri navale, deoarece nu
îndeplinesc una din următoarele două condiţii esenţiale:
- nu au flotă comercială, de pescuit sau ştiinţifică proprie sau acestea sunt nesemnificative;
- au o flotă comercială, de pescuit sau ştiinţifică proprie, dar nu au forţe care să exercite
controlul spaţiilor maritime proprii, nici măcar în zona de proximitate (apele teritoriale).
Este cazul majorităţii ţărilor africane cu ieşire la Oceanul Planetar, iar în Marea Neagră este
cazul Georgiei.
Liberia, de exemplu, care are una dintre cele mai mari flote comerciale (formată din nave
sub pavilion de complezenţă) nu poate fi considerată o putere navală, ci doar o posesoare de nave
ale unor armatori străini care îi plătesc impozit, însă aceste nave nu îi aparţin. În această situaţie se
află multe state, cum ar fi Panama, Malta, Cipru, Bahamas şi mai nou, Georgia.
Subiectul este vast, dar ne vom opri aici, nu fără a cita pe sir Walter Raleigh care spunea:
„cel ce stăpâneşte mare, stăpâneşte comerţul; cel ce stăpâneşte comerţul lumii, stăpâneşte bogăţiile
lumii şi, în consecinţă, lumea însăşi”.
Aceasta este esenţa puterii navale.
Elementele componente ale puterii navale au fost analizate de foarte mulţi specialişti în
domeniu, începând cu amiralul Mahan, dar niciodată nu s-a putut afirma că au fost nominalizate
toate elementele, deoarece progresul a adus şi va aduce elemente noi care, aşa cum arătam în

513
Richard Hill, Medium Power Strategy Revisited, Royal Australian Navy Sea Power Centre, Working Paper No. 3, HMAS Creswell, Jervis Bay
2540, Australia, March 2000, p.6
514
Rear Admiral J.R.Hill, Maritime Strategy for Medium Powers, Croom Helm, 1986, p.21
127
lucrarea „Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice”, izvorăsc din sursele
puterii statului.515
Fără a avea pretenţia că vom enumera toate elementele componente ale puterii navale, vom
enumera acele elemente care, în opinia noastră, sunt esenţiale şi acestea sunt:
- poziţia factorului politic faţă de problematica navală;
- elementele şi structurile de politică navală ale statului;
- forţele navale ale statului care, în funcţie de statul respectiv, pot avea în organică sau ca
structuri distincte, garda de coastă (poliţia de frontieră), aviaţia maritimă şi infanteria marină;
- marina comercială (transport de mărfuri şi persoane);
- flota (flotele) de pescuit maritim sau oceanic;
- sistemul de învăţământ de marină şi cel cu aplicabilitate în domenii navale;
- sistemul de cercetare ştiinţifică în domeniul naval;
- sistemul logistico-economic naval (porturi, baze navale, şantiere navale, firme de servicii
navale – reparaţii şi suport logistic, structuri producătoare de echipamente navale etc.);
- sistemul de realizare şi susţinere a conştiinţei navale naţionale: mass-media în general
(mass – media de profil - în special), ligi, asociaţii şi cluburi cu activitate în domeniul naval etc.;
- tradiţia şi disponibilitatea genetică a populaţiei pentru activităţi în domeniul naval
(exemplul clasic al grecilor şi romanilor fiind concludent).
Puterea navală are la bază caracteristicile statului căruia îi aparţine şi care sunt legate de
poziţia sa geografică, organizarea socială şi politica desfăşurată, resursele naturale şi potenţialul
economic, dar şi de evoluţia demografică şi, nu în ultimul rând, de potenţialul militar.
Pentru a putea evalua perspectivele de evoluţie a puterii navale a României, vom analiza
principalele date statistice furnizate de instituţii de prestigiu, care oferă certitudinea veridicităţii
acestora şi, după cum vom vedea, aceste date ne furnizează suficiente elemente care să ne ajute să
putem contura o imagine reală asupra evoluţiei puterii navale a României.
Dificultatea acestui demers constă în faptul că este necesară parcurgerea unor documente
extrem de voluminoase, pe de o parte, iar pe de altă parte, apariţia târzie a unor baze de date
computerizate, în general după anul 2000 şi, uneori, chiar după 2003. La toate acestea se adaugă şi
faptul că unele instituţii, din diferite motive, evită să furnizeze date statistice.
Unul dintre impedimentele majore este acela al evoluţiilor care nu au putut fi monitorizate şi
care, totuşi, au produs mutaţii importante în structura unor elemente componente ale puterii navale,
cum este cazul navelor comerciale care au trecut din sectorul de stat în cel privat şi de aici, în
destinaţii şi situaţii dintre cele mai diverse.
Cu toate acestea, vom încerca în continuare să construim ceea ce ne-am propus şi pentru
aceasta vom aborda, pe rând, toate elementele constitutive principale ale puterii navale, astfel ca în
final să putem concluziona asupra perspectivelor acesteia.
Primul element pe care îl vom aborda este acela al poziţiei factorului politic faţă de puterea
navală, dar nu vom intra în detalii, deoarece, ulterior, vom aborda acest aspect când vom analiza
politica navală a statului. Cert este faptul că, deşi nu avem o legislaţie completă în domeniu, totuşi
sunt destule semnale că există o preocupare în creştere a factorului politic faţă de acest subiect.
Situaţia cea mai bună este în cazul forţelor navale care au un program coerent de dotare şi
modernizare pe termen mediu şi lung, program ce va permite ca Forţele Navale ale României să
devină o structură modernă şi puternică. Aici a fost elaborată o concepţie bine fundamentată, atât în
ceea ce priveşte configuraţia de perspectivă a forţelor navale, dar şi în ceea ce priveşte scopul,
obiectivele, misiunile şi modul de îndeplinire a acestor misiuni. Pentru prima dată avem o concepţie
clară despre cum vor fi, ce vor face şi cum vor face forţele navale, statuată în documente şi în
prezentări de poziţie ale unui şef al Forţelor Navale516, ceea ce ne îndreptăţeşte să avem convingerea
că, cel puţin din acest punct de vedere, vom avea o putere navală reală şi eficientă. Aici, de
asemenea, vom întâlni şi conceptul despre „Forţa Navală Multirol”, pe care l-am lansat în anul
2005, când îndeplineam funcţia de şef al Statului Major al Forţelor Navale. Acest concept este o
515
Contraamiral prof. univ. dr. Gheorghe Marin şi colectiv, Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura CTEA,
Bucureşti, 2005, p.60
516
Gheorghe MARIN, Caracteristicile mediului de securitate în bazinul Mării Negre şi influenţele sale asupra perspectivelor Forţelor Navale ale
României, în lucrarea Securitate şi Stabilitate în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005, p. 167
128
viziune pe termen lung care presupune crearea unei flote militare echilibrate, ce reprezintă cheia
îndeplinirii obiectivelor operativ-strategice naţionale.517
Dacă în ceea ce priveşte viitorul forţelor navale avem o perspectivă sigură, uşor de descifrat
şi coerentă, în cazul transporturilor maritime şi fluviale am avut o sarcină dificilă, deoarece datele
sunt greu de obţinut şi, de multe ori, contradictorii sau insuficiente. După verificarea tuturor surselor
disponibile, am ales acele surse care au putut oferi date verificate, certificate şi inserate în
documente oficiale.
În ceea ce priveşte numărul de nave comerciale ale României, este foarte greu de a oferi
cifre exacte, deoarece:
a) datele statistice sunt interpretabile, în funcţie de sursa de provenienţă (vezi, spre exemplu,
Fig.37, Fig. 38 şi Fig. 39), şi nu din cauza instituţiilor în sine, ci din cauza criteriilor de analiză care
sunt luate în calcul, deoarece sursele de informare se împart în:
- surse care se referă numai la navele care aparţin statului;
- surse care se referă la toate navele comeciale care aparţin statului şi armatorilor
privaţi cu naţionalitate română;
- surse care se referă la toţi proprietarii de nave care au sediul firmelor în România (aici fiind luate
în calcul şi navele sub pavilion de complezenţă);
b) din 1993, flota comercială a trecut la Fondul Proprietăţii de Stat, navele fiind date în
exploatarea a 40 de operatori privaţi care, prin proasta administrare a navelor au făcut ca în 1995 să
apară probleme care, începând cu anul 1996, au generat înstrăinarea mai multor nave, în special prin
executare silită, fapt ce a generat imposibilitatea ţinerii unei evidenţe reale a navelor comerciale
româneşti;
c) neîncheierea, nici până la această dată, a lichidării judiciare a fostelor companii de stat
Navrom, Romline, Petromin şi a companiei mixte româno-libiene Roliship (iniţial formată din patru
nave);
d) introducerea târzie a evidenţei computerizate de către Autoritatea Navală Română şi
realizarea greoaie (din cauze obiective) a bazelor de date.
Analiza celor trei grafice, deşi datele acestora în general sunt diferite (în parte se datorează
faptului că CIA Factbook ia în calcul numai navele care au peste 1000 tdw, dar şi surselor diferite
care au furnizat datele), permite, totuşi să tragem unele concluzii. Înainte de aceasta, însă vom face
unele remarci absolut necesare.
La această dată, conform datelor pe care ni le-a furnizat (în mod oficial) Sindicatul Liber al
Navigatorilor, există aproximativ 62 de nave controlate într-un fel sau altul de România, dar sunt
foarte greu de identificat, deoarece multe sunt înregistrate în ţări aşa zise „paradis fiscal”, iar
identităţile proprietarilor sunt, de regulă, fictive.
Analizând datele din cele trei grafice şi lăsând la o parte diferenţa de date ale cărei cauze le-
am prezentat, devine evidentă concluzia că flota comercială a fost în declin continuu şi acest lucru a
avut influenţe negative asupra puterii navale a ţării.
Dacă datele referitoare la perioada până în anul 2000 sunt mai puţin sigure, din comparaţia
celor trei grafice reiese faptul că, începând cu acest an, datele încep să coincidă, în mare măsură, iar
din anul 2005 avem date sigure, diferenţele fiind nesemnificative. Aceasta înseamnă că s-a reuşit
crearea unor baze de date reale şi bine structurate, fapt ce, în viitor, ne va permite analize mult mai
pertinente.
Nu putem încheia analiza acestui element fără a arăta faptul că, din informaţiile furnizate de
şantierele navale, cel puţin doi armatori români au lansat în construcţie o serie de nave noi, acest
lucru făcându-ne să fim optimişti în ceea ce priveşte viitorul marinei comerciale române, atât din
punct de vedere economic, dar mai ales, ca element constitutiv al puterii navale.
Unul dintre cele mai importante elemente ale puterii navale îl constituie sistemul logistico-
economic naval, iar în analiza acestui sistem, porturile maritime şi fluviale reprezintă elementul
cheie şi, de aceea, îi vom acorda mai multă atenţie, deoarece porturile sunt un adevărat barometru al
activităţii în domeniul naval şi al evoluţiei economice a ţării, dar şi un element relevant al puterii
navale.
517
Ibidem, p. 171
129
 Ţinând cont de faptul că prezentăm o cercetare ştiinţifică, vom utiliza datele de care
dispunem pentru a putea trage concluzii viabile şi verificabile. Datele certe cu care putem opera ne
sunt furnizate de statisticile care încep cu anul 2000, moment din care s-a trecut la o evidenţă
computerizată. Analiza activităţii portuare am abordat-o prin prisma următorilor indicatori:
- numărul de escale efectuate de către nave diverse în porturile maritime româneşti (Fig. 40);
- nivelul traficului de mărfuri prin porturile maritime şi fluviale româneşti (Fig. 41);
- număr de escale în portul Constanţa ale navelor de pasageri (Fig. 42);
- cantitatea totală de mărfuri transportată cu nave româneşti pe mare şi pe apele interioare
(Fig. 43), precum şi repartiţia pe cele două sectoare - privat şi de stat ( Fig. 44 şi Fig. 45) ;
- numărul de pasageri transportaţi pe căile interioare şi structura acestui tip de transport
(Fig. 46);
În plus, ţinând cont de importanţa deosebită a Canalului Dunăre – Marea Neagră, am
considerat că se impune o analiză specială a traficului pe această arteră de comunicaţie navală de
importanţă europeană (Fig.47).
Dacă analizăm activitatea din porturile maritime prin prisma numărului de escale efectuate
de către diverse nave în fiecare port (Fig. 40), putem observa că:
- este evidentă evoluţia ascendentă a activităţii în principalul port al ţării şi, în general, în
porturile maritime;
- se remarcă o scădere a activităţii în portul Mangalia, aceasta datorându-se în principal,
scăderii activităţii de reparaţii a Şantierului Naval Daewoo (şi implicit, a numărului de nave care
intră în acest port pentru reparaţii);
- activitatea porturilor fiind în dezvoltare, este evident că şi contribuţia acestora la creşterea
puterii navale a statului este mai mare, fiind şi unul dintre elementele structurale care ne ajută la
evaluarea acesteia.
Un alt argument extrem de important în sprijinul afirmaţiilor de mai sus este furnizat de
statisticile Uniunii Europene care arată că portul Constanţa se află pe locul 17 (în ceea ce priveşte
traficul de mărfuri) între cele mai importante 20 de porturi ale Europei, în perioada 2004-2005
realizând o creştere a traficului de mărfuri de 18,3%, fiind devansat numai de către portul italian
Taranto (21,6%). Celelalte 18 porturi principale ale Europei realizează creşteri între 1 şi 8,8% sau
chiar scăderi, cum este cazul porturilor Le Havre (Franţa), Bergen (Norvegia), Amsterdam (Olanda)
şi Genova (Italia). 518 Cel mai important aspect în această creştere a traficului de mărfuri prin
principalul port al ţării este acela că evoluţia traficului de mărfuri modern şi specializat (ne referim
aici la evoluţia traficului de mărfuri containerizate) a fost cea mai mare din Europa (122% în anul
2005, faţă de 2004). Spre comparaţie, portul Bilbao, aflat pe locul doi, a avut o creştere de 73%, iar
celelalte porturi europene au avut o creştere între 2 şi 23%.519
Următorul element de analiză se referă la nivelului traficului de mărfuri prin porturile
maritime şi fluviale româneşti (Fig. 41), fiind expresia destul de elocventă a mersului economiei şi,
implicit, a evoluţiei unei componente importante a puterii navale a ţării. Şi aici se impun câteva
concluzii, şi anume:
- evoluţia traficului fluvial de mărfuri este în concordanţă cu evoluţia traficului maritim de
mărfuri, exprimând, amândouă, starea de fapt a evoluţiei economice;
- uşoara scădere a traficului în anul 2006 faţă de anul 2005 nu trebuie să o considerăm un
regres (deoarece putem observa că, faţă de anul 2004 şi anii anteriori, anul 2006 şi 2007 sunt în
progres), ci mai degrabă putem considera anul 2005 ca un an de excepţie, conform datelor statistice
în acest an remarcându-se o creştere de 17,9% 520;
- este evident că influenţa majoră pe care traficul de mărfuri pe apă o are asupra economiei
naţionale este esenţială şi, în consecinţă, fiind şi un element component al puterii navale, evoluţia sa
ascendentă înseamnă o contribuţie în plus la dezvoltarea puterii navale a statului.
Deşi pare lipsit de importanţă, traficul de nave de pasageri exprimat prin numărul de escale
de nave de pasageri - portul Constanţa fiind singurul port maritim destinat acestui scop - (vezi Fig.
518
*** Maritime transport of goods and passengers 1997-2005 - Issue number 94/2007 , European Commission, Eurostat, Statistics in Focus
Collection, Transport, 94/2007, p.4
519
Ibidem, p.5
520
Ibidem, p.2
130
42), are o importanţă deosebită, deoarece ne dă indicii asupra activităţii de turism, iar acesta este
parte a economiei care, la rândul ei, este o determinantă esenţială a puterii navale a statului.
Ca şi în analiza anterioară, este evidentă evoluţia ascendentă, menţionând că anii 2006 şi
2007 nu trebuie consideraţi ani de regres, ci anul 2005 trebuie considerat an de excepţie. Şi acesta
este un argument în plus în sprijinul faptului că avem de-a face cu o evoluţie pozitivă a puterii
navale a României.
Traficul de mărfuri şi pasageri atât maritim, cât şi fluvial, exprimă o activitate economică
globală, dar este interesantă de analizat şi evoluţia componentei autohtone în desfăşurarea acestei
activităţi şi, prin coroborare cu evoluţia numărului de nave (Fig. 37, 38 şi 39), putem trage o
concluzie bine fundamentată, expresie a datelor statistice (vezi Fig. 43, 44, 45 şi 46).
Toate aceste date demonstrează că:
- în cazul transportului maritim de mărfuri situaţia încă este nesatisfăcătoare, în sensul că,
atât sectorul privat, cât şi cel de stat au marcat o evoluţie puternic descendentă, datorată a două
cauze principale: sectorul de stat a pierdut, practic, aproape toate navele, iar sectorul privat a
transferat multe nave sub pavilion de complezenţă;
- numărul de nave fluviale a avut o evoluţie uşor descendentă, iar cantitatea de mărfuri
transportate pe apele interioare uşor ascendentă, explicaţia constând în faptul că au fost scoase din
uz o serie de nave mai vechi, dar au fost introduse în dotarea diferitelor firme private nave mai
performante, capabile să transporte o cantitate mai mare de marfă;
- transportul de mărfuri pe căile de navigaţie interioare efectuat de către sectorul privat a
marcat o evoluţie ascendentă, în special datorită dotării, aşa cum am arătat, cu nave performante, în
timp ce sectorul de stat, practic, a dispărut;
- transportul privat de pasageri pe căi navigabile interioare a avut o evoluţie constant
pozitivă, pe când cel de stat, începând cu 2005, a dispărut, această situaţie fiind generată de două
elemente şi, anume: pe de o parte, trecerea navelor din sectorul de stat în sectorul privat, iar pe de
altă parte, achiziţionarea de către sectorul privat a unor nave noi, cu performanţe superioare;
Din toate aceste analize, reiese o concluzie de esenţă pentru ceea ce înseamnă impactul
transporturilor navale asupra puterii navale a ţării şi anume că, dacă transportul pe apele interioare
are o evoluţie evident ascendentă, chiar dacă aceasta este lentă, transportul maritim este marcat,
după anul 1990, de scăderea numărului de nave şi, implicit, a cantităţilor de marfă transportate.
Totuşi, în ultimii ani, au apărut evidente semne de revenire în ceea ce priveşte această activitate,
factorul principal constituindu-l sectorul privat, reprezentat prin armatori din ce în ce mai puternici
şi care au programe proprii de dezvoltare, în principal, prin construirea de noi nave în şantierele
navale româneşti.
În opinia noastră, dacă la această evoluţie pozitivă din ultimul timp a transporturilor
maritime s-ar adăuga şi o reluare a activităţii de pescuit oceanic, bineînţeles, tot prin intermediul
sectorului privat, am putea considera că putem vorbi de o perspectivă optimistă în ceea ce priveşte
activitatea economică naţională în aceste două domenii - transportul maritim şi pescuitul oceanic şi,
în mod normal, despre evoluţia pozitivă a puterii navale a ţării.
Deoarece Canalul Dunăre – Marea Neagră reprezintă o cale de acces vitală pentru întreaga
Europă, practic constituind o parte importantă a unei veritabile coloane vertebrale a continentului,
vom face o analiză de sine stătătoare a acestuia.
Dacă analizăm graficul de mai jos (Fig. 47), putem să tragem câteva concluzii:
- dacă înainte de 1989 se remarcă un tranzit crescut pe canal, acest lucru s-a datorat, în
principal, mişcărilor convoaielor cu mărfuri alimentare, cereale, ciment şi alte produse pentru
export, pe de-o parte, şi convoaielor cu materiale necesare finalizării unor repere de pe canal (în
special ramura Poarta Albă – Midia-Năvodari) sau transportului de minereu pentru combinatele
siderurgice, pe de altă parte;
- evoluţia general ascendentă a traficului pe canal, după un timp relativ scurt de cădere, nu
reprezintă revenirea rapidă a economiei naţionale, dar demonstrează faptul că este un obiectiv
profitabil şi, din punctul nostru de vedere, un element pozitiv în dezvoltarea puterii navale a statului
care, odată internaţionalizat, are o dezvoltare de sine stătătoare, mai puţin dependentă de evoluţia
economică internă.
131
 Din punctul nostru de vedere, Canalul Dunăre - Marea Neagră reprezintă un element extrem
de important în ceea ce priveşte puterea navală a statului din două motive: unul este acela că
evoluţia general ascendentă a traficului pe canal înseamnă un aport mai mare la dezvoltarea
economiei, iar o economie mai puternică înseamnă o putere navală mai puternică; al doilea motiv,
este acela că, odată cu creşterea tranzitului pe canal, ca arteră europeană, creşte şi interesul pentru
securitatea acestei căi de comunicaţie, deci, implicit, aceasta impune o dezvoltare suplimentară a
puterii navale a statului.
Bineînţeles că problema canalului trebuie să fie corelată cu problema fluviului Dunărea,
aceasta fiind cea care îl conectează la inima Europei şi care, aşa cum am mai arătat, reprezintă un
element vital pentru statele est-europene şi central-europene, ale căror istorii au fost şi vor fi strâns
legate de destinul politic al acestui fluviu şi, în acelaşi timp, o principală arie de contact între marile
puteri521.
Învăţământul de profil, aşa cum am arătat, este una din componentele puterii navale a
statului şi o scurtă analiză a acestuia ne poate oferi suficiente date pentru a trage o concluzie asupra
contribuţiei prezente şi de perspectivă la puterea navală a statului.
Dinamica absolvirii instituţiilor de învăţământ militar de marină este un indice important al
evoluţiei puterii navale, dar nu trebuie să facem referinţă la ce a fost înainte de 1989 şi nici să facem
comparaţii cu cifrele de şcolarizare din acei ani, deoarece:
a) în acei ani a fost nevoie de personal numeros pentru a opera un număr mai mare de nave
decât în prezent, navele respective fiind dotate cu tehnică şi armamente specifice acelei perioade;
b) s-a asigurat încadrarea unor structuri supradimensionate din comandamente şi structuri
logistice care, de multe ori erau inutile sau supradimensionate;
c) s-a asigurat încadrarea unui aparat politico-militar numeros;
d) s-a participat cu efective apreciabile la activităţi în economie.
Chiar şi după revoluţie, o bună perioadă, au fost adoptate unele soluţii greşite care au
determinat o supradimensionare vădită a forţelor navale prin crearea unor structuri ineficiente care,
în scurt timp, au şi dispărut.
Pentru a avea o imagine cât mai exactă a situaţiei, vom analiza datele care prezintă cifrele de
şcolarizare ale Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” şi Şcolii Militare de Maiştri de Marină a
Forţelor Navale „Amiral Murgescu” (Fig. 48 şi 49).
Neregularitatea aparentă a graficelor trebuie analizată cu puţină atenţie şi astfel, se pot trage
o serie de concluzii şi anume:
a) din anul 1989 până în anul 1998 (în cazul Academiei Navale) şi până în anii 1994-1995
(în cazul Şcolii Militare de Maiştri), evoluţia generală a fost de creştere a cifrei de şcolarizare, iar în
perioada următoare se remarcă o scădere drastică a cifrei de şcolarizare, aceste două perioade
marcând şi perioade de convulsie a forţelor navale;
b) începând cu anul 2004 se remarcă o normalizare a cifrelor de şcolarizare, ceea ce reflectă
că începe să se impună şi să dea roade o politică stabilă şi realistă în ceea ce priveşte învăţământul
de marină, dar şi în ceea ce priveşte configurarea forţelor navale;
c) evoluţiile stabile de după anii 2004-2005 marchează, în opinia noastră şi încheierea
procesului de restructurare a forţelor navale, dar şi lansarea unei perspective realiste de dezvoltare
pe termen lung şi mediu a acestora;
d) datele şi evoluţia acestora reprezintă o certitudine asupra faptului că şi din acest punct de
vedere puterea navală a României este în dezvoltare, mai ales dacă este coroborată şi cu perspectiva
de dotare a forţelor navale cu nave şi tehnică de luptă noi;
e) evoluţia ascendentă, după anul 1999, a numărului de absolvenţi pentru marina comercială
şi structuri portuare, demonstrează, cu toate că mai sunt mulţi absolvenţi care se angajează la firme
străine, că transporturile navale şi activitatea portuară sunt în dezvoltare, fapt ce contribuie la
dezvoltarea puterii navale a statului.
Deşi nu avem foarte multe date despre învăţământul civil de marină, totuşi, analiza datelor
pe care le deţinem ne este suficientă pentru a trage câteva concluzii pertinente.
521
Amiral prof. univ. dr. Gheorghe MARIN, The strategic importance of the Danube river whitin the context of Romania’s NATO and European
Union membership, în volumul The importance of the Danube river for the North Atlantic Treaty Organization and the European Union, Editura
CTEA, Bucureşti, 2007, p. 40
132
 La această dată funcţionează următoarele instituţii de învăţământ civil de marină:
- Centrul Român pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Personalului din Transporturi navale –
CERONAV;
- Universitatea Maritimă Constanţa;
- Facultatea de Navigaţie şi Transport Maritim şi Fluvial din cadrul Universităţii „Andrei
Şaguna” Constanţa;
- Secţia Transporturi Navale Fluviale din cadrul Colegiului Universitar din Drobeta -
Turnu Severin;
- Colegiul Tehnic de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa;
- Grupul Şcolar Industrial de Marină Orşova;
- Grupul Şcolar Industrial de Marină Galaţi
Pentru a putea trage anumite concluzii şi asupra învăţământului civil de marină, vom analiza
cifrele de şcolarizare a două instituţii de învăţământ civil şi anume Universitatea Maritimă
Constanţa şi Colegiul Tehnic de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa (Fig. 50). Trebuie să
menţionăm faptul că, spre deosebire de instituţiile militare, la instituţiile civile de învăţământ datele
disponibile, în general, provin din perioada de după anul 2000, deoarece cam în această perioadă s-a
introdus evidenţa computerizată. Accesul la arhivele acestor instituţii este extrem de greoi, iar
uneori şi inutil, deoarece datele existente sunt extrem de contradictorii.
Din datele de analiză reiese că, în ambele instituţii, cifrele de şcolarizare sunt în evoluţie
uşor ascendentă, ceea ce dovedeşte următoarele:
- interesul pentru profesia de marinar se menţine la un nivel ridicat;
- cererea pe piaţa de muncă în domeniul naval este în creştere, dovedind dezvoltarea pozitivă
a acestui domeniu;
- chiar dacă o parte din absolvenţii instituţiilor sus-menţionate se angajează la companii
străine, aceasta înseamnă că este apreciată calitatea pregătirii lor şi acest lucru face ca să avem
certitudinea unei structuri de personal de marină bine pregătită şi competititivă. Datele existente la
Sindicatul Liber al Navigatorilor arată că, în anul 2005, România se afla pe locul 10 în lume, cu un
procentaj de 2% din totalul de 1.227.000 de navigatori angajaţi la nivel mondial, în timp ce
populaţia României, în acelaşi an, reprezenta doar 0,35% din populaţia globului, fapt ce reflectă în
mod evident opţiunea unui număr apreciabil de români pentru profesii din domeniul naval. Dacă la
această informaţie adăugăm şi faptul că în anul 2007 dintr-un total de 18.900 de navigatori români,
11.500 erau navigatori activi, se vede clar că instituţiile de învăţământ de profil din România produc
absolvenţi cu un nivel de pregătire extrem de competitiv, ştiut fiind faptul că piaţa muncii în
domeniul naval este suprasaturată şi numai un nivel ridicat de competenţă poate fi argumentul cel
mai bun pentru reuşita unui navigator în a-şi găsi un angajament.
Şi acesta este un element extrem de important care dovedeşte faptul că şi din acest punct de
vedere putem vorbi de o evoluţie pozitivă a puterii navale.
Există şi alte elemente de analiză a puterii navale, dar am abordat pe cele mai importante
dintre acestea şi, prin urmare, putem să tragem o concluzie finală. Aceasta ar fi că România are o
clară perspectivă de dezvoltare a puterii sale navale, toate elementele constitutive ale acesteia fiind
în progres. Singurele probleme sunt cele legate de declinul evident al flotei maritime comerciale şi
cel demografic, dar aceste probleme, deşi rămân critice, nu mai au acelaşi grad de acuitate ca acum
câţiva ani, deoarece, pe de o parte, armatorii autohtoni, încet, dar sigur, încep să achiziţioneze nave
performante, iar pe de altă parte, declinul demografic nu a afectat absolut deloc nici vocaţia şi nici
dorinţa românilor de a naviga, numărul celor care navighează fiind în creştere.

5.2. Necesitatea politicii, doctrinei şi strategiei navale ca instrumente esenţiale în

dezvoltarea puterii navale a statului. Consideraţii. Propuneri de conţinut

5.2.1. Politica Navală a Statului. Interesele naţionale

133
 Orice stat care are ieşire la mare, în mod normal trebuie să aibă o politică navală structurată,
cu interese şi obiective bine fundamentate şi susţinute de către toate structurile statului implicate în
implementarea şi dezvoltarea acestora.
Deşi, aşa cum am mai arătat şi în alte lucrări, politica externă a României situează printre
priorităţile ei pe cele referitoare la Zona Mării Negre 522, la această dată, în România, nu putem vorbi
de o politică navală în adevăratul sens al cuvântului, deşi, parţial, anumite interese şi obiective din
domeniul naval au fost structurate şi sunt derulate de mai multe instituţii ale statului sau chiar de
către sectorul privat care acţionează în mod direct sau indirect în domeniul naval.
Politica navală a unui stat este dictată de către interesele naţionale din acest domeniu,
interese pe care le vom denumi interese navale ale statului.
În abordarea problemei politicii navale a statului trebuie să răspundem la două întrebări
importante:
Cine stabileşte interesele navale ale statului? şi
Cine elaborează şi promovează politica navală a statului?
Pentru început, vom răspunde la prima întrebare şi vom aborda ca prim subiect problematica
intereselor naţionale din care, în mod evident, derivă şi interesele navale ale statului, ca o
particularizare a acestora.
Conceptul de interes naţional este introdus în practica relaţiilor interstatale pentru prima
dată, cu ocazia Păcii de la Westfalia, din 1648, fiind opera defunctului, la acea dată, cardinal
Richelieu, mai târziu fiind exprimat şi prin sintagme de genul „interese supreme”, „interese vitale”
sau ”raţiuni de stat”, dar nu trebuie omis faptul că, înainte cu un secol, Niccolò Machiavelli, pentru
prima dată, a plasat interesele naţionale deasupra religiei şi moralei, fiind unul din precursorii
politicii moderne.
În abordarea problematicii intereselor naţionale vom face referire la un interesant articol al
unui autor basarabean, Iurie Pîntea, intitulat „Identificarea pericolelor existente şi probabile pentru
interesele naţionale de bază ale Moldovei”, apărut în lucrarea editată în anul 2001 de către Institutul
de Politici Publice din Chişinău, cu titlul „Apărarea şi securitatea naţională a Moldovei”, care arată
că, spre sfârşitul secolului XX şi începutul acestui secol, sintagma „interese naţionale” este tot mai
des folosită în textele cu caracter juridic, dar şi în discursuri sau dezbateri politice sau, pur şi
simplu, teoretice, referitoare la acest subiect, fie că este vorba de probleme de ordin internaţional
sau chiar de ordin intern.523
Autorul pe care l-am nominalizat mai sus arată că nu există o definire unanimă a intereselor
naţionale, deoarece, în unele definiţii, interesele naţionale sunt considerate ca fiind „obiectivul
fundamental şi ultimul determinant care ghidează factorii de decizie politică ai unui stat, în
exclusivitate, în implementarea politicii externe”, iar în altele se remarcă şi influenţa reciprocă sau
determinantă dintre interesele naţionale şi politica internă. O altă categorie de definiţii consideră
interesele naţionale ca elemente distincte, iar alte categorii le consideră numai ca părţi componente
şi constitutive ale unui concept înalt generalizat al acelor elemente care constituie cele mai vitale
nevoi ale statului.524
O definire foarte elaborată a intereselor naţionale o găsim şi în „Strategia de Securitate a
României” care arată faptul că „interesele naţionale reflectă percepţia dominantă, relativ constantă
şi instituţionalizată cu privire la valorile naţionale. Ele vizează promovarea, protejarea şi apărarea –
prin mijloace legitime – a valorilor prin care naţiunea română îşi garantează existenţa şi identitatea,
pe baza cărora îşi construieşte viitorul şi în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană şi
euroatlantică şi participă la procesul de globalizare. Prin aria lor de manifestare, ele se adresează –
în primul rând – cetăţenilor patriei care trăiesc pe teritoriul naţional, dar şi – în egală măsură –
tuturor celorlalţi oameni aflaţi în România, precum şi românilor care trăiesc sau îşi desfăşoară
activitatea în afara graniţelor ţării”525.
522
Gheorghe MARIN, Caracteristicile mediului de securitate în bazinul Mării Negre şi influenţele sale asupra perspectivelor Forţelor Navale ale
României, în lucrarea Securitate şi Stabilitate în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005, p.153
523
Iurie Pîntea, Identificarea pericolelor existente şi probabile pentru interesele naţionale de bază ale Moldovei, în lucrarea Apărarea şi securitatea
naţională a Moldovei, Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2001, p. 5
524
Ibidem, p. 12
525
*** Strategia de Securitate Naţională a României: România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară
democratică, mai sigură şi prosperă , Bucureşti, 2007, p. 9
134
 Practic, interesele naţionale sunt acele elemente care sunt în beneficiul naţiunii: acţiuni,
circumstanţe şi decizii privite ca fiind aducătoare de beneficii unei anumite naţiuni.
Cu toată diversitatea în definire, se poate observa faptul că toate definiţiile şi conceptele
referitoare la interesele naţionale conţin două aspecte importante: un aspect universal (care se
referă, de exemplu, la elemente cum sunt, independenţa, integritatea teritorială, securitatea şi
bunăstarea economică) şi un aspect individual, care se referă la elemente proprii fiecărui stat în
parte.
Sintagma „interes naţional” nu are şi nu poate avea o definiţie care să fie unanim acceptată,
deoarece ea este un produs conceptual care poate suferi modificări în timp, în funcţie de evoluţia
mediului politic, a celui economic, cultural sau religios sau în funcţie de ideologiile momentului,
programele diferitelor guverne şi conjuncturile internaţionale.
Obiective de interes naţional pot fi, aşa cum specifică în lucrarea sa Iurie Pîntea, securitatea,
expansiunea, bogăţia, bunăstarea, propagarea unei ideologii, gloria, supravieţuirea etc., iar
realizarea acestor obiective poate fi exprimată prin diferite strategii cu caracter general ofensiv sau
defensiv, pacifist sau de neutralitate, prin atitudini şi acţiuni extrem de diverse.526
În SUA, pe lângă Centrul Nixon, funcţionează Comisia pentru Interesele Naţionale ale SUA,
care întocmeşte un raport ce abordează probleme de genul: prezentarea unui sumar al intereselor
SUA; definirea problemelor abordate; care sunt interesele naţionale de actualitate; provocări şi
oportunităţi pentru interesele SUA în următoarea decadă (unde se face o analiză din punct de vedere
al situării geografice, al problematicilor principale – evoluţiile în domeniul nuclear, proliferarea
armelor de distrugere în masă, terorismul, problemele de mediu etc. şi al instrumentelor necesare,
aici făcându-se analize asupra cerinţelor ce se impun pentru capabilităţile militare ale SUA).
Comisia arată că interesele naţionale ale SUA sunt clasificate în: vitale, extrem de
importante, importante, mai puţin importante sau secundare.527
Conform acestui raport, în stabilirea intereselor naţionale trebuie să se răspundă
următoarelor întrebări:
- Care dintre interesele naţionale sunt vitale, care sunt extrem de importante, care sunt
importante şi care sunt mai puţin importante sau secundare?
- Cum se poate crea o imagine clară, pe înţelesul tuturor, asupra acestor probleme? Prin ce
proces sau metodă putem spera să identificăm interesele naţionale şi cum să realizăm ierarhizarea
acestora?
- Ce evoluţii pot constitui o provocare pentru interesele naţionale în viitoarea decadă şi ce
evoluţii pot furniza oportunităţi?528
Odată definite, interesele naţionale pot fi clasificate sau grupate în mai multe modalităţi.
Cea mai frecventă clasificare a intereselor naţionale, după Iurie Pîntea, este cea pe domenii:
economic, politic extern, politic intern, social, informaţional, militar etc.
O altă modalitate de clasificare a intereselor naţionale poate fi desprinsă din principiile şi
metodele filozofiei "realismului politic" definite de academicianul german Hans Morgenthau. După
Morgenthau există patru modele de clasificare:
- în funcţie de importanţa intereselor naţionale, definim interesele naţionale vitale şi
interesele naţionale secundare;
- în funcţie de persistenţa în timp, definim interese permanente şi interese temporare;
- în funcţie de gradul de generalitate sau specificitate, definim interese naţionale cu caracter
general şi interese naţionale cu caracter specific;
- în funcţie de raportul dintre interese, definim interese cu caracter complementar şi interese
cu caracter conflictual.
Un alt exemplu de structurare a intereselor naţionale poate fi cel care este de mai mulţi ani
acceptat în SUA sub denumirea de matriţa lui Nuechterlein şi care delimitează interesele naţionale
de cele strategice şi le examinează în patru blocuri distincte:
- din punct de vedere al nevoilor de apărare a statului;
526
Iurie Pîntea, op. cit., pag. 6
527
*** America’s National Interests, A Report from The Commission on America’s National Interests, Nixon Center, July 2000, Washington DC,
pp. 3, 5-8
528
Ibidem, p.12
135
 - din punct de vedere al prosperării economice a naţiunii;
- din punct de vedere al creării unei ordini mondiale favorabile şi,
- din punct de vedere al răspândirii valorilor democratice529
Pentru evaluarea gradului de importanţă a intereselor naţionale, matriţa lui Nuechterlein
foloseşte patru criterii:
- necesare şi obligatorii pentru supravieţuire;
- de importanţă vitală;
- de importanţă majoră, şi
- de importanţă secundară sau periferice.
De remarcat este faptul că unii autori, atunci când abordează problematica intereselor
naţionale, fac greşeala de a afirma sentenţios că acestea sunt perene, fără nicio nuanţă politică,
neschimbându-se odată cu schimbarea guvernanţilor şi a conducătorilor. Nu vom intra în polemică,
dar cele prezentate anterior ne îndreptăţesc să afirmăm că numai interesele vitale ale statului sunt
perene şi nu sunt afectate de schimbările politice (de exemplu, suveranitatea naţională), interesele
de importanţă extremă se pot schimba, uneori, când survin importante modificări politice (de
exemplu, aderarea la o nouă alianţă politico – militară care anterior era considerată ostilă, act ce
survine, în general, în urma unei schimbări de regim politic), pe când interesele importante pot fi
modificate sau înlocuite cu altele cu ocazia unor schimbări de guvern, iar interesele secundare pot fi
schimbate chiar de acelaşi guvern care le-a promovat.
Intersele naţionale sunt influenţate sau determinate de o serie de factori, cei mai importanţi
fiind factorii: geografic, politic, economic, istoric, informaţional, militar, demografic şi sociologic.
Nu vom insista asupra acestora şi ne vom limita la a constata că factorul geografic (între
elementele căruia găsim şi accesul la marea liberă şi hidrografia) este cel mai stabil, pe când ceilalţi
factori sunt destul de instabili, factorul politic fiind de departe cel mai instabil.
Evaluarea corectă şi monitorizarea permanentă a acestor factori conduce la conturarea unor
interese naţionale realiste, stabile şi, în cadrul acestora, a unor obiective naţionale care vor
determina politici, doctrine, strategii şi planuri viabile şi eficiente.
Interesele naţionale ale României se regăsesc în Constituţia României, care reprezintă actul
suprem de voinţă al poporului român, opţiunea acestuia pentru interesele naţionale şi valori
naţionale specifice, dar şi elementul de referinţă în evaluarea diferitelor componente ale puterii care
au ca sarcină promovarea şi apărarea acestor interese. În acest sens, Parlamentul României are rolul
determinant în stabilirea şi legiferarea intereselor naţionale.
Principalul element naţional în promovarea şi apărarea intereselor naţionale este guvernul
care, aşa cum se arată în art. 102, alin.1, „potrivit programului său de guvernare acceptat de
Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice”530, dar şi preşedintele României, care, de exemplu, conform art. 80, alin.1
din Constituţie, „reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi
integrităţii teritoriale a ţării”531, iar conform art.87, alin.1, „este comandantul forţelor armate,
îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi elaborează Strategia
de Securitate Naţională a României”532, care se operaţionalizează printr-un ansamblu de decizii,
planuri, măsuri şi acţiuni menite să prevină şi să contracareze eficient riscurile şi ameninţările ce
pun în pericol valorile şi interesele naţionale.

5.2.2. Interesele navale ale statului

În Gândirea Militară Românească nr. 4/2007, a fost publicat un interesant articol, intitulat
„Interesele Maritime ale României”, în care autorul propune „să analizăm interesele maritime ale
României, încadrându-le în contextul regional de securitate oferit de evoluţiile politice din ultima

529
Iurie Pîntea, op. cit., pp. 18-19
530
*** Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 , publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003
531
Ibidem
532
Ibidem
136
decadă din Zona Extinsă a Mării Negre”533. Articolul, descrie destul de amănunţit, dar neierahizat,
interesele navale ale României, fără a le defini, în schimb, face trimitere la o lucrare pe care am
publicat-o anterior şi în care aratam că interesele navale se constituie ca parte a intereselor naţionale
şi evoluţia lor este influenţată hotărâtor, în primul rând, de situaţia politică a statului şi, apoi, de
gradul de implicare a guvernanţilor în susţinerea puterii navale a naţiunii534.
Nu am întâlnit în lucrările studiate clasificări ale intereselor navale ale statului şi, de aceea,
vom încerca să definim un sistem de clasificare a acestora. Pentru aceasta este necesar să stabilim
criteriile de clasificare şi, în acest sens, deşi pot fi enumerate diverse criterii, propunem următoarele
criterii pe care le considerăm semnificative:
A. criteriul importanţei;
B. criteriul factorilor determinanţi;
C. criteriul spaţiului de interes.

a) Criteriul importanţei

Pe baza acestu criteriu, interesele navale ale statului pot fi: vitale, extrem de importante,
importante şi secundare.
Singurul interes naval vital al statului, după opinia noastră, este accesul neîngrădit la fluviu
şi mare (aici înţelegându-se apele teritoriale, zona economică exclusivă şi marea liberă). Este de
importanţă vitală pentru o naţiune care este riverană unui fluviu (fluvii), mare (mări) sau ocean
(oceane) să aibă liber acces la acestea, iar în zonele de jurisdicţie fluvială sau maritimă, conform
dreptului internaţional, să-şi poată menţine şi exercita suveranitatea. Nerealizarea acestui interes
vital, parţial sau în totalitate, afectează extrem de grav securitatea statului.
Interese navale de importanţă deosebită pot fi diverse (de exemplu, capacitatea şi libertatea
de exploatare a resurselor din platoul continental propriu, deţinerea unei flote comerciale în
consonanţă cu necesităţile economiei naţionale, precum şi a unei forţe militare navale care să
asigure în condiţii optime apărarea intereselor navale naţionale şi a valorilor corespondente acestora
etc.), nerealizarea lor, totală sau parţială, afectând în mod semnificativ securitatea statului.
Interesele navale importante reprezintă o gamă destul de largă de interese în domeniu (de
exemplu, construirea unor canale navigabile, achiziţionarea unor nave militare, construirea unor
porturi maritime şi fluviale etc.) a căror nerealizare poate afecta unele elemente care contribuie la
realizarea securităţii naţionale, în special în domeniul militar sau economic (de exemplu, lipsa unor
nave de patrulare performante sau a unui sistem performant de supraveghere de la litoral duc la
diminuarea securităţii în zonele de jurisdicţie maritimă ale statului – apele teritoriale, zona contiguă
şi zona economică exclusivă).
Interesele navale secundare, foarte numeroase, reprezintă opţiuni ale statului pentru
realizarea unor obiective de importanţă relativ redusă, uneori pentru perioade scurte de timp, care
nu afectează securitatea naţională, dar pot produce unele pagube cu efect limitat sau ratarea unor
oportunităţi (de exemplu, crearea sau achiziţionarea de mijloace pentru transportul de persoane pe
mare, mijloace de prelucrare industrială a produselor piscicole etc.)

b) Criteriul factorilor determinanţi

Acest criteriu are în vedere factorii determinanţi pe care i-am specificat anterior: geografic,
politic, economic, istoric, informaţional, militar, demografic şi sociologic şi nu vom insista asupra
acestora, deoarece analiza acestor factori presupune o abordare destul de laborioasă şi voluminoasă.
Vom specifica faptul că, de foarte multe ori, întâlnim diverse combinaţii de factori sau
interdeterminări ale acestora, astfel că analiza s-ar complica şi mai mult, fiecare combinaţie putând
fi subiectul unui studiu consistent.

533
Comandor dr. Ion CUSTURĂ, Interesele Maritime ale României, Gândirea Militară Românească, nr. 4/2007, Bucureşti, p. 107
534
Contraamiral prof. univ. dr. Gheorghe MARIN, Caracteristicile mediului de securitate în bazinul Mării Negre şi influenţele sale asupra
perspectivelor Forţelor Navale ale României, în lucrarea Securitate şi Stabilitate în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare
„Carol I”, Bucureşti, 2005, p.159
137
 c) Criteriul spaţiului de interes
Conform acestui criteriu, interesele navale ale statului pot fi clasificate în funcţie de
poziţionarea spaţiului de interes (intern, zonal, global). Indiferent de poziţionarea şi mărimea
spaţiului de interes, simultan, pot acţiona şi criteriul importanţei şi al factorilor determinanţi. De
exemplu, în spaţiul de interes intern, putem avea un interes naval extrem de important, în care este
predominant factorul economic.
Interesele navale ale României sunt destul de dificil de ierarhizat şi enumerat, deoarece nu se
regăsesc, în totalitatea lor, în niciun document oficial şi nici chiar într-o lucrare care are acest
subiect sau legătură cu acest subiect. Şi este destul de greu de realizat acest lucru, deoarece, dacă
interesele vitale şi cele de importanţă extremă pot fi rezultatul unui consens al instituţiilor de bază
ale statului implicate în stabilirea şi promovarea lor, cele importante şi secundare pot fi extrem de
numeroase, deoarece sunt produsul unor segmente sociale şi, de cele mai multe ori, reprezintă
probleme punctuale sau cu o arie restrânsă de acţiune.
În diferite proporţii, interesele navale ale statului le găsim stipulate în diferite documente
oficiale sau în lucrări şi studii de specialitate. Interesele navale vitale şi cele de importanţă extremă
le regăsim în documente oficiale cum sunt Strategia de Securitate Naţională a României535 şi
Doctrina pentru Operaţii a Forţelor Navale536 sau în unele lucrări ale unor reputaţi specialişti în
domeniu, iar cele importante şi secundare, de regulă, se regăsesc în planurile, rapoartele şi diferitele
lucrări de analiză ale unor instituţii ale statului sau în articole publicate de specialişti în domeniu537.
Ţinând cont de cele prezentate mai sus, considerăm că cel mai adecvat criteriu de clasificare
este cel al importanţei şi, conform acestui criteriu, putem avea următoarea clasificare a intereselor
navale ale României:
a) Interese navale vitale:
- accesul neîngrădit la fluviu şi la mare într-o „regiune extinsă a Mării Negre stabilă,
democratică şi cât mai strâns conectată la structurile europene şi euro-atlantice” 538 prin „constituirea
unui spaţiu de securitate şi prosperitate”539;
b) Interese navale de importanţă deosebită:
- obţinerea unor dimensiuni maxime posibile ale zonei economice exclusive şi a platoului
continental în procesul de delimitare a acestora între România şi celelalte state riverane Mării
Negre;
- existenţa unei flote comerciale maritime şi fluviale care să corespundă şi să răspundă
necesităţilor economiei naţionale;
- asigurarea permanentă a capacităţii şi libertăţii de exploatare a resurselor din apele
teritoriale, zona contiguă şi zona economică exclusivă;
- relansarea unei flote de pescuit oceanic, în special prin intermediul sectorului privat;
- dezvoltarea porturilor ca parte a „infrastructurii critice” 540 şi asigurarea protecţiei, pazei şi
apărării acestora;
- existenţa unor forţe navale al căror grad de instruire şi dotare să asigure apărarea în condiţii
optime a intereselor navale naţionale, concomitent cu participarea la misiuni externe, derivate din
aparteneţa la NATO şi UE, precum şi din alte angajamente externe ale statului;
- existenţa unei structuri navale eficiente a poliţiei de frontieră, pentru desfăşurarea acţiunilor
poliţieneşti în zona apelor teritoriale, zonei contigue şi zonei economice exclusive;
- stabilirea şi aplicarea unui complex de măsuri pentru protecţia mediului în zona fluvială, în
Delta Dunării şi în Marea Neagră;
c) Interese navale importante:

535
*** Strategia de Securitate Naţională a României: România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară
democratică, mai sigură şi prosperă , Bucureşti, 2007, p. 32-36
536
*** F.N.-1 Doctrina pentru Operaţii a Forţelor Navale, Bucureşti, 2004, p.p. 11-12
537
Vezi, spre exemplu, comandor dr. Ion CUSTURĂ, op. cit., pp. 113-119
538
*** Raportul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării privind activitatea desfăşurată în anul 2005, Bucureşti, iunie 2006, p.14
539
*** Repere pentru un deceniu de politică externă. Interese. Valori. Instrumente., Ministerul Afacerilor Externe, Bucureşti, septembrie 2007, p. 19
540
*** Strategia de Securitate Naţională a României: România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară
democratică, mai sigură şi prosperă , Bucureşti, 2007, p.32
138
 - construirea unor canale navigabile, a unor porturi maritime şi fluviale şi a unor amenajări
hidrografice şi de navigaţie importante;
- dezvoltarea turismului maritim şi fluvial;
- exploatarea resurselor piscicole ale Dunării, Deltei Dunării şi Mării Negre;
- dezvoltarea şi păstrarea culturii şi conştiinţei marinăreşti a populaţiei;
- dezvoltarea învăţământului de marină;
- dezvoltarea unui sistem eficient de supraveghere a traficului maritim;
- achiziţionarea de nave militare necesare dotării forţelor navale şi poliţiei de frontieră;
- dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniile legate de mediul fluvial, lacustru şi marin;
- dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii de proiectare şi construcţii nave, inclusiv nave
militare;
- crearea şi asigurarea funcţionării structurilor de control al navigaţiei;
- crearea şi dezvoltarea unei autorităţi naţionale în domeniul hidrografic;
- dezvoltarea activităţii de crewing;
- dezvoltarea activităţii de pilotaj la mare, pe fluviu şi pe Canalul Dunăre-Marea Neagră;
- conectarea porturilor cu infrastructura rutieră şi feroviară;
- containerizarea transportului maritim şi fluvial etc.
d) Interesele navale secundare sunt foarte numeroase, ele reprezentând opţiuni ale statului
pentru realizarea unor obiective de importanţă redusă, uneori pentru perioade scurte de timp şi care
nu afectează securitatea naţională, dar nerealizarea lor putând produce unele pagube cu efect limitat
sau ratarea unor oportunităţi limitate (de exemplu, producerea sau achiziţionarea de mijloace pentru
transportul persoanelor pe mare sau fluviu).
Elaborarea, promovarea şi apărarea intereselor navale ale statului, în funcţie de importanţa
lor, constituie atributul diferitelor instituţii ale statului. Interesele vitale şi cele de maximă
importanţă sunt stabilite de către Parlament şi Administraţia Prezidenţială, oficializate prin legi şi
prin documente ale CSAŢ, sub semnătura preşedintelui ţării, cum este de exemplu Strategia de
Securitate Naţională a României, iar promovarea şi apărarea acestora este atributul Guvernului
României. În ceea ce priveşte interesele importante şi secundare, opinăm că elaborarea şi apărarea
acestora este atributul guvernului, sunt inserate în programul de guvernare şi în planurile
ministerelor cu responsabilităţi în domeniu şi sunt promovate, după caz, de ministerele în cauză,
agenţii, regii autonome şi alte instituţii guvernamentale cu atribuţii în domeniu.
După ce am arătat cine elaborează interesele navale ale statului, putem răspunde la întrebarea
Cine elaborează şi promovează politica navală a statului?
Răspunsul, argumentat de această dată, este că politica navală a statului este elaborată, prin
documentele specifice, de către toate instituţiile importante ale statului: Parlament, Administraţia
Prezidenţială şi Guvern.
În opinia noastră, modelul american, prin care o comisie formată din reprezentanţi ai
întregului spectru politic şi de putere în stat, precum şi din specialişti de prestigiu din domeniu şi
reprezentanţi ai mediului academic, elaborează un raport anual asupra intereselor naţionale şi, în
particular, a intereselor navale naţionale, este modalitatea cea mai sigură de determinare corectă a
acestora.
De asemenea, este de remarcat şi modelul unor state care, pe lângă o prestigioasă instituţie de
învăţământ superior, au centre care au ca obiect de cercetare politica navală şi elaborează diferite
studii legate de acest subiect. Un astfel de centru este, de exemplu, Centrul pentru Politică Maritimă
al Universităţii Wollongong care elaborează studii ce sunt valorificate de către Sea Power Centre –
Australia, care este integratorul la nivel naţional al acestor studii şi structura care elaborează
documentele de bază ale statului în domeniul naval.
Specialiştii în domeniu, indispensabili pentru realizarea unui astfel de demers, pot fi găsiţi
atât în diferite structuri ale puterilor statului, dar şi în cadrul unor organizaţii neguvernamentale cum
sunt Clubul Amiralilor sau Liga Navală Română.
Exploatarea eficientă a acestor resurse va avea ca rezultat o politică navală elaborată, cu
interese naţionale în domeniu bine definite şi unanim acceptate şi cu obiective clare, bine structurate
şi, cel mai important, realizabile.
139
 Trebuie avută în vedere şi particularitatea Mării Negre care este o mare închisă şi, aşa cum
arătam într-o altă lucrare, în pofida tuturor realizărilor tehnologice privind propulsia, senzorii şi
sistemele de armament, majoritatea conflictelor navale vor avea loc, cel mai probabil, în zone
numite colocvial mări închise.541

5.2.3. Politica navală a României şi politica navală a Uniunii Europene

Politica navală a României, în mod cert, trebuie să aibă un caracter naţional, dar, ca stat
membru al Uniunii Europene, trebuie să fie în deplină concordanţă cu viitoarea politică navală a
acesteia şi să aplice cerinţele documentelor în domeniu ce urmează a fi elaborate.
Practic, aşa cum se arată în comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul European,
Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor: „Interacţiunile noastre
cu marea sunt mai intense, mai variate şi creează pentru Europa o valoare suplimentară fără
precedent. Cu toate acestea, presiunea începe să se facă simţită. Relaţia noastră cu oceanele a
ajuns într-un moment de răscruce.
Pe de o parte, tehnologia şi cunoştinţele de care dispunem ne permit să exploatăm mai mult
bogăţiile mării şi din ce în ce mai mulţi oameni se stabilesc în zonele de coastă ale Europei pentru
a beneficia de aceste bogăţii. Pe de altă parte, efectul cumulat al tuturor acestor activităţi conduce
la conflicte de utilizare şi la deteriorarea mediului marin de care depinde restul lucrurilor.
Europa trebuie să răspundă acestei provocări, iar în contextul globalizării şi al
schimbărilor climatice rapide, aceasta devine o urgenţă.
Comisia Europeană a recunoscut acest fapt şi a demarat un proces amplu de consultare şi
analiză privind relaţia Europei cu marea.”542
Demararea acestui proces s-a realizat în 2006, printr-un document extrem de important543,
care arată în mod clar faptul că „principiile bunei guvernări sugerează necesitatea unei politici
maritime europene care să îmbrăţişeze toate aspectele oceanelor şi mărilor. Această politică ar
trebui să fie integrată, intersectorială şi multidisciplinară şi nu doar o colecţie de politici
sectoriale.”
Mai mult, acest document pune o întrebare esenţială: Ar trebui să aibă Uniunea Europeană o
politică maritimă integrată? Răspunsul este în mod indubitabil da, deoarece 90% din comerţul
exterior al Uniunii Europene şi peste 40% din comerţul interior al acesteia se desfăşoară pe mare,
iar 40% din flota lumii, 3,5 miliarde de tone de marfă pe an şi 350 milioane de pasageri trec prin
porturile maritime ale Uniunii Europene, unde serviciile portuare produc un venit anual de peste 20
miliarde €, iar turismul maritim peste 72 miliarde €.544 Mai mult decât atât, marea constituie un vast
furnizor de resurse energetice: petrol şi gaze naturale, energia valurilor, curenţii oceanici, mareele.
Nu vom mai insista asupra acestui document, menţionând doar faptul că, în esenţă,
documentul demonstrează necesitatea unei politici navale a Uniunii Europene care să aibă în vedere
răspunsul la 56 de întrebări esenţiale, majoritatea dintre acestea conţinând expresia unor interese
vitale şi de extremă importanţă pentru Uniunea Europeană.
Una dintre întrebări se referă la modul cum politica navală poate contribui la dezvoltarea
unei strategii cu tematică navală, cu referire directă asupra unei viitoare strategii navale a Uniunii
Europene545, dar vom mai reveni asupra subiectului când vom aborda problematica referitoare la
strategia navală.
Cartea Albastră, cum este cunoscut documentul din care am citat anterior, arată că, în urma
consultărilor declanşate de Carta Verde în 2006, „Comisia propune o politică maritimă integrată
pentru Uniunea Europeană, bazată pe recunoaşterea clară a interconexiunilor dintre toate
541
Contraamiral dr. Gheorghe MARIN, Consideraţii privind rolul forţelor navale într-o mare închisă, Gândirea Militară Românească, Nr. 5/2001,
anul XII, Bucureşti, p. 61
542
*** CARTEA ALBASTRĂ - O politică maritimă integrată pentru Uniunea Europeană, comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul
European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor, Comisia Comunităţilor Europene, Bruxelles, 10.10.2007, p.2
543
*** GREEN PAPER Towards a future Maritime Policy for the Union: A European vision for the oceans and seas „ How innapropiate to call
this planet Earth when it is quite clearly Ocean” attributed to Arthur C. Clarke, Commission of the European Communities, Brussels, 06.07.2006, p.
5
544
Ibidem, p.6
545
Ibidem, p.12
140
aspectele legate de mările şi oceanele Europei şi a necesităţii elaborării în comun de politici
maritime pentru a beneficia din plin de rezultatele preconizate.”546
Practic, acesta este actul de naştere al Politicii Navale a Uniunii Europene, documentul
arătând că: „Prezenta comunicare pune bazele cadrului de administrare şi ale instrumentelor
intersectoriale necesare pentru o politică maritimă integrată a Uniunii Europene şi stabileşte
principalele acţiuni pe care Comisia le va întreprinde pe durata acestui mandat.”547
În vederea elaborării politicii navale, Comisia Europeană a creat un grup operativ pentru
politica maritimă care are ca sarcină analiza afacerilor maritime şi politicile pe care le afectează, de
a coordona politicile sectoriale, de a asigura luarea în considerare a interacţiunilor dintre acestea şi
de a dirija dezvoltarea unor instrumente de politică intersectoriale. De asemenea, Comisia
Europeană va avea în vedere următoarele:
- va invita statele membre să elaboreze politici maritime naţionale integrate, în strânsă
colaborare cu părţile interesate, în special în regiunile de coastă;
- va propune în anul 2008 un set de orientări pentru aceste politici maritime naţionale
integrate şi va prezenta, începând din anul 2009, un raport anual privind acţiunile întreprinse de UE
şi de statele membre în acest sens;
- va organiza o structură de consultare a părţilor interesate care va continua să dezvolte
politica maritimă şi va permite un schimb al celor mai bune practici.548
Deci, avem precizat în mod clar faptul că trebuie ca România să îşi elaboreze politica navală
naţională – şi aceasta trebuie să se întâmple cât mai curând, Cartea Albastră a Uniunii Europene
fiind cel mai bun ghid în acest sens.

5.2.4. Doctrina, doctrina navală şi doctrina militară navală

Doctrina navală este unul dintre cele trei elemente de maximă importanţă care
reglementează activitatea în domeniul naval, celelalte două fiind politica navală şi strategia navală.
Subiectul este abordat în mod variat de către diferite state, în primul rând în funcţie de
interesele statului respectiv în domeniu, de puterea sa navală, de aparteneţa sau nu la diferite
organizaţii internaţionale sau mondiale (politice, economice sau militare), de situaţia politică,
economică şi militară din perioada respectivă şi, nu în ultimul rând, în funcţie de modul de abordare
a subiectului de către specialiştii care elaborează astfel de doctrine.
Există numeroase definiţii, în special ale termenului de doctrină, însă noi vom încerca să
sintetizăm aceste definiţii şi să dăm o imagine cât mai clară a elementelor de studiu pe care ni le-am
propus.
Doctrina (de la latinescul doctrina), conform majorităţii dicţionarelor, înseamnă o sumă de
învăţături ori instrucţiuni, principii de învăţătură sau poziţii, precum este, de exemplu, corpul de
învăţături în domeniul sistemelor credinţei sau ştiinţelor, iar în cea mai largă accepţiune, este un
ansamblu de principii constituite într-un sistem care serveşte la interpretarea realităţii şi la alegerea
modalităţii de acţiune. Ea poartă denumirea domeniului abordat (ex. doctrina militară, doctrină
politică, doctrină filosofică, doctrina navală etc.).
Odată definit termenul de doctrină este foarte uşor de definit doctrina navală şi doctrina
militară navală, deoarece acestea sunt o particularizare a termenului general la domeniul de
referinţă.
În opinia noastră, doctrina navală poate fi definită ca un ansamblu de principii, instrucţiuni
şi învăţături care stau la baza fundamentării şi evoluţiei puterii navale a statului, fiind documentul
principal destinat pentru deplina înţelegere a rolului componentei navale a statului în asigurarea
dezvoltării economiei şi securităţii naţionale, prin promovarea şi apărarea intereselor navale ale
statului român. Ea enumeră principiile şi descrie coordonatele de bază ale dezvoltării puterii navale
a statului.
546
*** CARTEA ALBASTRĂ - O politică maritimă integrată pentru Uniunea Europeană, comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul
European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor,textul oficial în limba română, Comisia Comunităţilor Europene,
Bruxelles, 10.10.2007, p.2
547
Ibidem, p. 3
548
Ibidem, pp.4-5
141
 Aproape în exclusivitate, statele nu au o doctrină navală, dar toate statele dezvoltate care au
interese în domeniul naval au politici şi strategii navale, elementele de doctrină incluzându-le în
acestea.
În ceea ce priveşte doctrinele militare navale, spre deosebire de doctrinele navale, nu numai
că există, dar sunt şi o necesitate.
Trebuie să arătăm că, încă de acum peste 300 de ani, avem exemplul unei doctrine militare
navale structurate, când în Royal Navy a apărut ediţia originală a „Instrucţiunilor de luptă” (The
Fighting Instructions), mai precis, în anul 1672, dar principiile doctrinei militare navale au origini
mult mai vechi, au evoluat, evoluează şi vor evolua continuu.
Este necesar să menţionăm că în analiza noastră am folosit termenul generic de doctrine
militare navale din două motive:
1. pentru a le deosebi de doctrinele navale care, aşa cum am arătat, au un înţeles mai larg,
referindu-se la întreg domeniul naval şi,
2. pentru a avea un termen comun de referinţă, deoarece există diverse denumiri cum sunt, spre
exemplu, cea de „doctrină a forţelor navale”, „doctrină maritimă” etc.
Pentru definirea doctrinei militare navale, este necesar, după ce am definit doctrina navală,
mai întâi să definim doctrina militară.
Aceasta poate fi definită ca fiind „concepţia militară adoptată de un anumit stat în
probleme fundamentale ale războiului şi armatei, iar pe de altă parte, ansamblul de principii
traduse în reguli înscrise în regulamentele de luptă, care descriu formele şi procedeele acţiunii
militare în baza cărora forţele armate se pregătesc pentru ducerea războiului, în raport cu scopul
stabilit de către conducerea politică”549 sau, într-o formă mult mai concisă „principiile
fundamentale pe baza cărora forţele militare sau elemente ale acestora îşi ghidează acţiunile lor în
sprijinul obiectivelor naţionale”.550
Există foarte multe definiţii ale doctrinei militare navale, dar în opinia noastră, cea mai
sugestivă este cea stipulată în documentele US Navy, unde se arată că doctrina navală (militară) este
„fundamentul pe baza căruia sunt construite tacticile, tehnicile şi procedurile noastre. Ea
articulează conceptele operaţionale ce guvernează folosirea forţelor navale la toate nivelurile” şi
„schiţează principiile pe baza cărora se organizează, se pregătesc, se dotează şi se folosesc forţele
navale”551 arătând „ cine suntem, ce facem, cum luptăm şi încotro va trebui să ne îndreptăm în
viitor”552.
Specific acestui început de secol este faptul că statele au nevoie de o doctrină militară navală
naţională, care să asigure cooperarea internaţională cu forţele navale ale statelor democratice,
doctrină care, aşa cum arăta profesorul John B. Hattendorf de la United States Naval War College,
„trebuie să fie dezvoltată pentru a putea aborda o gamă largă de noi probleme operaţionale care
vor deveni mult mai comune în acest nou secol.”553
Pe baza acestor definiţii, putem concluziona că doctrina militară navală reprezintă
ansamblul principiilor şi învăţăturilor fundamentale pe baza cărora forţele navale ale statului îşi
desfăşoară activităţile specifice în vederea promovării, sprijinirii şi apărării obiectivelor naţionale.
Este dificil să se construiască o doctrină navală, deoarece ea, de multe ori, tinde să se
substituie politicii navale a statului, fiind, până la urmă, partea de fundamentare teoretică a politicii
navale, dar totuşi, existenţa strategiei ca a doua componentă a politicii navale a statului, face ca
doctrina să devină o parte componentă şi nu o entitate în sine. Putem judeca politica navală a unui
stat prin prisma doctrinei sale navale, care exprimă intenţiile în domeniu ale statului respectiv, dar
procesul nu poate fi complet decât dacă analizăm şi strategia navală a acelui stat, aceasta prezentând
latura acţională a politicii navale. Şi de cele mai multe ori, nu avem o doctrină navală naţională,
exhaustivă şi emblematică pentru politica navală a statului respectiv, aşa că analizele se îndreaptă
cel mai mult către strategia navală a statului, unde intenţiile şi acţiunile acestuia sunt evidente.
549
Col. prof. univ. dr. Alexandru BABOŞ, Lt. col. lect. univ. drd. Ionel BĂRBULESCU, Corelaţia dintre politica de apărăre, securitatea naţională şi
doctrina militară, Buletinul Ştiinţific al Academiei Forţelor Terestre „ Nicolae Bălcescu” , Nr. 2/12, decembrie 2001, Sibiu
550
*** Australian Maritime Doctrine, RAN-1, First Edition, 2000, p. 148
551
*** Naval Doctrine Publication 1 – Naval Warfare, Washington DC, March 28, 1994, p. i
552
Ibidem, p.iii
553
John B.Hattendorf, The Conceptual Foundations for Maritime Strategy in the 21st Century, African Defence Review, Issue No 18, 1994
142
 De aceea, demersul nostru referitor la doctrina navală a statului va avea un caracter pur
teoretic, referindu-ne la ce caracteristici poate avea această doctrină, care poate fi conţinutul său şi
ale cui ar putea fi responsabilităţile în elaborarea acesteia.
Doctrina navală a unui stat, în opinia noastră, are următoarele caracteristici:
a) este un document al puterii politice a statului;
b) la fel ca şi politica navală şi strategia navală este o expresie a puterii navale a
statului respectiv;
c) are caracter exhaustiv, făcând referire la toate componentele puterii navale a
statului;
d) de regulă, este un document elaborat de către un stat care este o mare putere
politică şi economică sau care are pretenţii de mare putere politică şi economică. Bineînţeles că
acest lucru implică şi statutul de mare putere navală;
e) defineşte interesele navale ale statului şi responsabilităţile în promovarea,
susţinerea şi apărarea acestora;
f) enumeră legislaţia internaţională din domeniul naval (convenţii, tratate, acorduri,
înţelegeri etc.) la care este semnatară fără rezerve sau este semnatară cu anumite rezerve (care sunt
prezentate explicit) şi exprimă poziţia statului respectiv faţă de acestea;
g) argumentează necesitatea existenţei forţelor navale ale statului şi stabileşte
structura, misiunile, principiile şi concepţia generală de acţiune a acestora;
h) se situează la nivelul strategic
Problema conţinutului doctrinei navale o vom aborda referindu-ne strict la posibila structură
a acesteia, fără detalierea conţinutului, deoarece nu ne-am propus să oferim un model de redactare a
unei doctrine, ci să previzionăm o posibilă structură a acesteia (Anexa Nr. 4).
Responsabilitatea în elaborarea doctrinei navale a statului, în opinia noastră, este atributul
unei comisii care, în funcţie de forma de guvernământ, poate fi numită la iniţiativa preşedintelui,
premierului sau monarhului ţării respective. De asemenea, poate fi cazul unei iniţiative
parlamentare sau guvernamentale, după caz.
Comisia va trebui să fie formată din specialişti care provin din mediile politic, economic,
academic şi militar, dar care, în mod obligatoriu, să lucreze sub auspiciile uneia dintre puterile
statului, căreia îi şi prezintă rezultatele activităţii de elaborare.
Odată redactată doctrina navală a statului va trebui să obţină avizul tuturor instituţiilor
statului care vor fi implicate în promovarea şi aplicarea ei, după care este supusă procesului de
legiferare, aceasta făcându-se prin lege sau decret, în funcţie de forma de guvernământ a statului.
Important de reţinut este faptul că doctrina navală nu poate înlocui strategia navală. Poate
conţine anumite elemente generale din aceasta, dar nu poate avea caracterul eminamente practic al
strategiei care este singura ce răspunde în totalitate la întrebarea: CUM?.
De asemenea, ea nu subordonează strategia şi, aşa cum am mai arătat, împreună cu aceasta
contribuie la politica navală a statului.
Practic, doctrina navală poate lipsi, dar strategia în niciun caz. Pot exista în schimb, forme
combinate cum ar fi doctrinele cu elemente de strategie sau strategiile cu elemente de doctrină.
Orice forţă navală a unui stat care are pretenţii de putere navală trebuie să aibă o doctrină
militară navală şi realitatea ne confirmă acest lucru, mai ales că tot mai multe state care au ieşire la
Oceanul Planetar îşi elaborează propriile doctrine militare navale (vezi exemplul recent al
Republicii Dominicane, al Nigeriei, al Costa Ricăi etc.)
Doctrina militară navală este cel mai des întâlnită sub alte denumiri, cum ar fi „doctrina
forţelor navale”, „doctrina marinei militare”, „doctrina maritimă” sau pur şi simplu, „doctrina
navală”, datorită faptului, aşa cum am mai arătat, că majoritatea statelor nu au o doctrină navală, ci
numai expresia militară a acesteia.
Indiferent de denumire, esenţa ei este aceeaşi.
În opinia noastră, considerăm că denumirea general valabilă corectă este „doctrina militară
navală”, deoarece această sintagmă elimină confuziile, specificând clar domeniul de aplicare. Ba
mai mult, în majoritatea statelor care au şi gardă de coastă – indiferent de denumirea pe care o
poartă aceasta, structuri independente de infanterie marină sau alte structuri militare sau militarizate
143
care acţionează în domeniul naval, au o doctrină militară navală unitară care stabileşte principiile şi
concepţia de acţiune comună pe baza cărora, structurile enumerate îşi elaborează documentele
specifice.
Aşa cum se specifică într-un important document al US Navy (document pe care l-am citat
anterior), „doctrina navală (militară) ghidează acţiunile noastre spre scopuri bine definite şi
furnizează baza pentru înţelegerea mutuală între şi în interiorul structurilor cu atribuţii în
domeniul naval al apărării.”554
Doctrina militară navală a unui stat, în opinia noastră, are următoarele caracteristici:
a) este un document cu aplicabilitate preponderentă în domeniul militar şi numai prin
mijloace militare;
b) derivă din doctrina militară a forţelor armate şi în cazul existenţei şi a unei doctrine
navale şi din aceasta;
c) este reprezentativă pentru forţele navale ale statului şi face referire expresă
şi predilectă la acestea;
d) este expresia componentei militare a puterii navale a statului;
e) reiterează interesele navale ale statului şi responsabilităţile în promovarea,
susţinerea şi apărarea acestora;
f) stipulează, după caz, în mod distinct, atribuţiile structurilor statului care au responsabilităţi
în promovarea, realizarea şi apărarea prin mijloace militare a intereselor navale ale statului;
g) menţionează domeniile în care forţele navale pot contribui la promovarea, realizarea şi
apărarea şi a altor interese naţionale, altele decât cele navale şi responsabilităţile specifice ce le
revin;
h) enumeră actele normative în baza cărora este elaborată;
i) argumentează necesitatea existenţei forţelor navale ale statului şi stabileşte structura,
misiunile, principiile şi concepţia generală de acţiune a acestora;
j) se situează la nivelul strategic sau operativ, în funcţie de importanţa şi misiunile pe care le
au forţele navale în cadrul forţelor armate ale statului.
Conţinutul doctrinei militare navale este extrem de diferit de la un stat la altul şi, aşa cum
am mai arătat, nu există o doctrină militară navală pură, aproape toate doctrinele conţinând, mai
mult sau mai puţin, şi elemente de strategie navală şi, în mod evident, de politică navală. De fapt,
aşa cum am specificat şi vom vedea şi ulterior, nu există nici strategii navale pure, exemplul
Canadei fiind elocvent.555
De aceea, conţinutul pe care îl propunem pentru o doctrină militară navală are caracter pur
teoretic, orientativ, fiind produsul studierii a mai multor doctrine militare navale, în special al celor
anglo-saxone (Marea Britanie, Canada, Australia)556, dar şi a elementelor doctrinare din conceptul
naval al SUA557, acestea fiind documentele cele mai elaborate, iar în cazul Marii Britanii are şi
avantajul că este produsul unei îndelungate tradiţii în domeniu.
După cum vom vedea, anumite componente ale doctrinei navale, aşa cum este şi firesc, se
regăsesc şi în conţinutul doctrinei militare navale şi, în principiu, după opinia noastră, o doctrină
militară navală poate avea conţinutul prezentat în Anexa Nr. 5.
Elaborarea doctrinei militare navale este responsabilitatea forţelor navale ale statului şi în
funcţie de opţiunea şefului forţelor navale, poate fi dată în sarcina:
- unui colectiv de specialişti din cadrul structurii de conducere a forţelor navale;
- unui colectiv constituit din specialişti din structura de conducere a forţelor navale şi din
structurile subordonate;
- unui colectiv de cercetare din cadrul unui centru de studii navale care funcţionează pe
lângă o instituţie de învăţământ superior naval;

554
*** Naval Doctrine Publication 1 – Naval Warfare, Washington DC, March 28, 1994, p. ii
555
vezi LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, Directorate of Maritime Strategy, NDHQ/Chief of the Maritime Staff, Ottawa, 18 June 2001
556
vezi British Maritime Doctrine, BR 1806, third edition, London: TSO 2004; Australian Maritime Doctrine (RAN Doctrine 1), Defence Publishing
Service, Department of Defence, Canberra, act 2600, first edition, 2000 şi The Navy Contribution to Australian Maritime Operations (RAN Doctrine
2) , Defence Publishing Service, Department of Defence, Canberra, act 2600, first edition, June 2005; LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020,
Directorate of Maritime Strategy, NDHQ/Chief of the Maritime Staff, Ottawa, June 18, 2001
557
vezi Naval Doctrine Publication 1 – Naval Warfare, Washington DC, March 28, 1994
144
 Promovarea şi aplicarea doctrinei militare navale este obligaţia comandanţilor din forţelor
navale, de la toate nivelurile, acest aspect fiind în mod obligatoriu stipulat în introducerea
documentului şi în documentele care derivă din această doctrină.

5.2.5 Strategia navală, strategia de securitate navală şi strategia militară navală

Strategia navală este o strategie aplicată la domeniul naval şi în majoritatea cazurilor, este
înţeleasă numai în sensul militar, deşi pot exista şi strategii navale care să se refere la întregul
domeniu naval al statului, dar, în majoritatea cazurilor acestea lipsesc şi, fie sunt suplinite de
strategii pe domenii navale (transporturi navale, cercetare marină, forţe navale etc.), fie de planuri
strategice pe domenii de activitate navală. Cert este că, orice stat care are forţe navale ce au de
îndeplinit misiuni în promovarea, susţinerea şi apărarea intereselor naţionale navale şi nu numai,
trebuie să aibă o strategie militară navală care să aleagă cele mai adecvate cursuri de acţiune în
vederea atingerii obiectivelor politicii navale militare a statului.
Pentru început, trebuie să definim elementele de analiză pe care ni le propunem şi anume:
strategia, conceptul strategic, strategia navală, strategia militară navală.
Sunt foarte multe definiţii ale acestor sintagme şi este dificil de ales una dintre acestea. De
aceea, vom prezenta acele definiţii care, în opinia noastră, sunt cele mai concise, dar şi cele mai
sugestive.
Din multitudinea de definiţii ale strategiei, după părerea noastră, cea mai potrivită definiţie
este cea care defineşte strategia ca fiind un anumit curs de acţiune, adoptat pentru atingerea
obiectivelor, acestea fiind determinate de către interesele naţionale, iar principiile de acţiune şi baza
teoretică fundamentală de către doctrină.
Trebuie subliniat faptul, aşa cum am arătat când am abordat subiectul doctrinei, că nu există
strategie pură, fiecare strategie abordând şi anumite aspecte care ţin de doctrină, iar în unele cazuri
întâlnim chiar combinaţii de doctrine cu strategii şi acest lucru se datorează opţiunii factorilor de
decizie de a nu elabora două documente distincte, ci unul care să le înglobeze pe amândouă, cum
este cazul Canadei,558 aşa cum am mai arătat.
Conceptul strategic este forma abstractizată a unei strategii care, de regulă, încă nu a fost
oficializată. În majoritatea cazurilor, el este concepţia unei persoane sau a unui grup restrâns de
persoane din vârful unei ierarhii, prin care se optează pentru un anumit curs de acţiune care se
materializează şi se detaliază, ulterior, prin elaborarea unei strategii.559 În cele mai multe cazuri,
conceptul strategic reprezintă viziunea persoanei numită într-o funcţie la nivel strategic prin care
această persoană îşi exprimă concepţia sa şi a echipei pe care o conduce pentru atingerea
obiectivelor asumate, urmărind validarea unei strategii ulterioare.
Nu avem o definiţie a strategiei navale în sensul celor prezentate anterior, unde, în opinia
noastră, doctrina navală şi doctrina militară navală sunt noţiuni distincte şi, de aceea, vom încerca să
dăm o definiţie care să reprezinte viziunea noastră asupra conţinutului acesteia.
Deci, în opinia noastră, strategia navală este acea strategie care are ca subiect alegerea
cursurilor de acţiune pentru atingerea obiectivelor pe care statul şi le-a propus în domeniul naval,
în conformitate cu interesele naţionale specifice.
Dacă o doctrină navală nu este necesară în mod imperativ, o strategie navală este absolut
necesară pentru orice stat care are acces direct la Oceanul Planetar, prin intermediul oceanelor,
mărilor sau chiar fluviilor, deoarece:
- în mod implicit îşi va avea economia legată de acestea (transporturi navale, pescuit, turism,
exploatarea unor resurse etc.) şi va trebui să aibă o strategie specifică dezvoltării şi acţiunii
economice în aceste domenii;
- planurile de acţiune în aceste domenii trebuie să fie elaborate într-o concepţie unitară şi
trebuie să aibă o coordonare unitară;
- trebuie stabilit cadrul juridic necesar desfăşurării activităţilor statului legate de domeniul
naval şi corelarea şi armonizarea cu legislaţia internaţională;
558
vezi LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, Directorate of Maritime Strategy, NDHQ/Chief of the Maritime Staff, Ottawa, June 18, 2001
559
vezi, spre exemplu, Naval Power 21... a naval vision, Department of the Navy, Washington, DC, October 2002, p.1, şi Admiral Vern Clarck, Sea
Power 21, Projecting Decisive Joint Capabilities, Proceedings, October 2002
145
 - trebuie definită, aplicată, coordonată şi susţinută opţiunea statului de participare la
activităţile diferitelor structuri internaţionale (mondiale sau zonale) care au ca obiect domeniul
naval, sub toate aspectele ( economic, juridic, diplomatic, cultural, militar etc.);
- trebuie asigurată securitatea activităţii în aceste domenii;
- interesele statului în aceste domenii trebuie formulate, promovate şi apărate;
- trebuie stabilite coordonatele specifice activităţii diplomatice în domeniu şi concepţia
unitară a promovării, susţinerii şi apărării intereselor statului în domeniul naval;
- trebuie stabilit sistemul de pregătire a personalului care îşi va desfăşura sau îşi desfăşoară
activitatea în aceste domenii;
- trebuie asigurată promovarea şi dezvoltarea culturii şi conştiinţei naţionale în domeniul
naval
Strategia navală, după opinia noastră, are următoarele caracteristici:
- este o componentă a strategiei de guvernare, exprimând opţiunea strategică în domeniu a
unui guvern;
- însumează elementele strategice ale unor strategii sectoriale care au şi elemente de referinţă
la domeniul naval sau în unele cazuri, este documentul care furnizează elementele de referinţă din
domeniul naval pentru alte strategii sectoriale din alte domenii. În oricare dintre cele două situaţii,
strategia navală are elemente specifice, care nu se regăsesc şi în celelalte strategii sectoriale, chiar
dacă acestea fac referinţă şi la domeniul naval;
- la fel ca şi politica navală şi doctrina navală, este o expresie a puterii navale a statului;
- are caracter exhaustiv, făcând referire la toate componentele puterii navale a statului;
- stabileşte cursurile de acţiune în toate domeniile de activitate navală ale statului, corelându-
le cu interesele şi obiectivele naţionale;
- în lipsa unei doctrine navale, conţine şi acele elemente doctrinare strict necesare, cum ar fi
principiile şi scopurile;
- conţine obiective perene (pe termen lung sau foarte lung), care sunt preluate de oricare
dintre guvernele care se succed, dar şi obiective pe termen scurt şi mediu, specifice unui anumit
guvern;
- de regulă, are un termen de proiecţie specificat (care este exprimat fie printr-o dată
calendaristică, fie prin o anumită durată exprimată, de regulă, în ani) sau care poate fi dedus dintr-o
exprimare implicită (de exemplu, „pe durata mandatului”)
Nu există o reţetă în ceea ce priveşte conţinutul unei strategii navale. Aceasta poate fi
formată doar din enumerarea obiectivelor, a direcţiilor de acţiune, a responsabilităţilor şi
termenelor, dar poate avea şi forme elaborate care conţin elemente de detaliu, cum ar fi conţinutul
unor planuri de acţiune, şi chiar şi detalierea unor elemente de doctrină navală şi politică navală.
De asemenea, în opinia noastră, strategia navală, în absenţa unei strategii naţionale de
securitate navală, trebuie să conţină şi elemente referitoare la securitatea navală.
În Anexa Nr.6 prezentăm o opinie proprie asupra conţinutului ce l-ar putea avea o strategie
navală, fără a avea pretenţia perfecţiunii acesteia.
Strategia navală poate fi prezentată sub forma unui document unitar care, în opinia noastră,
trebuie elaborat la nivel guvernamental, deoarece în aplicarea ei, este necesară, aproape în toate
cazurile, colaborarea între diferite ministere cu atribuţii directe sau indirecte în domeniu, sau poate
fi prezentată sub forma unui concept strategic, elaborat tot la nivel guvernamental şi materializat în
strategii sectoriale, elaborate de către ministerele cu atribuţii directe în domeniu, strategii ce se
materializează în planuri strategice, armonizate şi coordonate la nivel guvernamental.
Principala dificultate în ceea ce priveşte strategia navală ţine de coordonarea activităţilor
care sunt derulate de mai multe structuri subordonate diferitelor ministere cu atribuţii în domeniu.
Strategia de Securitate Navală sau, cum este mai corect spus, Strategia Naţională de
Securitate Navală, de regulă, este parte a Strategiei Naţionale de Securitate, fiind o aplicare
detaliată şi specifică a acesteia în domeniul naval560. Ea a apărut, în special, ca o necesitate de
răspuns la ameninţări specifice domeniului naval (terorism naval, piraterie, jaf armat pe mare,
degradarea mediului marin etc.).
560
vezi definirea „domeniului naval” în The National Strategy for Martime Security, September 2005, Washington DC, p. 1
146
 Nu avem multe strategii de securitate navală pentru exemplificare, dar dintre cele existente,
cea a SUA este, în primul rând, în opinia noastră, cea mai completă şi actuală. De asemenea,
documentele Uniunii Europene referitoare la înfiinţarea, atribuţiile şi funcţionarea Agenţiei
Europene de Securitate Maritimă pot constitui un bun exemplu în ceea ce priveşte conţinutul unei
Strategii de Securitate Navală.561
Conţinutul unei strategii de securitate navală, în opinia noastră, poate avea structura
prezentată în Anexa Nr. 7.
Strategia Naţională de Securitate Navală, de regulă, este elaborată de guvern, acesta
integrând elementele specifice furnizate de către structurile implicate (în cazul României acestea pot
fi: Ministerul Apărării, prin Statul Major al Forţelor Navale, Ministerul Administraţiei şi Internelor,
prin Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, Ministerul Transporturilor, prin autoritatea
Navală Română şi Direcţia Generală Transport Naval şi Ministerul Mediului şi Dezvoltării
Durabile, prin Departamentul de Mediu şi Departamentul Ape). Ca orice strategie de securitate,
Strategia de Securitate Navală trebuie discutată în CSAŢ şi aprobată de către preşedinte.
Toate structurile implicate în realizarea obiectivelor prevăzute în Strategia de Securitate
Navală, elaborează planurile ce le revin pentru realizarea obiectivelor de securitate navală, planuri
care, aşa cum am arătat, sunt nominalizate în strategie şi al căror stadiu de realizare trebuie analizat
anual, în şedinţă de guvern, în opinia noastră înainte de analiza anuală asupra securităţii naţionale.
Strategia militară navală, de regulă, este o componentă a strategiei militare a forţelor
armate ale statului iar, în cazul când, în mod excepţional, statul are elaborate o strategie navală,
strategia militară navală, în opinia noastră, rămâne tot o componentă a strategiei militare a statului,
dar se armonizează cu strategia navală, mai ales în ceea ce priveşte latura militară a acesteia.
În cazul existenţei şi a unei strategii de securitate navală, armonizarea trebuie să se producă
şi cu aceasta. România are o strategie de securitate, dar nu are o strategie de securitate navală deşi,
în opinia noastră, este necesară, mai ales dacă ţinem cont de evoluţiile geopolitice şi geostrategice
ale acestui început de secol.
Statele Unite ale Americii, de exemplu, în ultimii ani au elaborat o strategie de securitate
naţională şi aproximativ 45 de strategii de securitate care vizează diferite domenii, inclusiv cel
naval. Trebuie să remarcăm faptul că SUA este statul care are elaborat aproape întreg setul
legislativ, la toate nivelurile, referitor la securitate şi apărare. De exemplu, au fost elaborate
Strategia Naţională de Securitate, Strategia Naţională de Apărare, Strategia Militară Naţională şi
Strategia Naţională pentru Securitatea Maritimă. Deci, opiniile noastre se bazează pe nişte realităţi
concrete şi, practic, se constituie într-un demers care are ca scop accentuarea necesităţii unor astfel
de acte normative.
În majoritatea lucrărilor care se referă la strategia militară navală întâlnim sintagma
„strategie navală” şi acest lucru se datorează faptului că majoritatea statelor nu au o strategie navală
explicită, sintagma „strategie navală” însemnând, practic, „strategie militară navală”, dar, la fel de
des, întâlnim şi sintagma „strategie maritimă” abordată de specialişti care ignoră problemele legate
de fluvii sau lacuri cu importanţă din punct de vedere strategic.
Majoritatea lucrărilor care abordează problematica strategiei navale nu o definesc,
limitându-se doar la a arăta ce trebuie să rezolve aceasta. De aceea, vom încerca să dăm o definiţie a
acesteia pornind de la definiţia strategiei navale, enunţată anterior, precum şi de la definiţia clasică a
strategiei militare. În opinia noastră, strategia militară navală este acea strategie care are ca subiect
alegerea cursurilor de acţiune pentru atingerea obiectivelor de natură militară pe care statul şi le-
a propus în domeniul naval, în conformitate cu interesele naţionale specifice.
Dacă ne-am fi rezumat la definirea strategiei militare navale referindu-ne numai la războiul
pe mare, ca fiind caracteristica unică a acţiunii unor forţe navale, definiţia ar fi fost incompletă,
deoarece, aşa cum arăta un autor american,”unul dintre scopurile noii strategii maritime este de a
stabili şi de a susţine înţelegerea publică a rolului pe care puterea navală îl aşteptăm să îl joace în

561
vezi Regulation (EC) No 1406/2002 şi completările ulterioare - Regulation (EC) No 1644/2003; Regulation (EC) No 24/2004 publicate în Official
Journal L 208 / 05.08.2002, Official Journal L 245 / 29.09.2003 şi, respectiv, Official Journal L 129 / 29.04.2004
147
timpurile noastre, pentru a demonstra legătura între forţele navale şi prezervarea modului nostru
de viaţă” 562. Şi această aserţiune, în opinia noastră, este de esenţă.
Principalele caracteristici ale strategiei militare navale, în opinia noastră, sunt:
a) este parte componentă a strategiei militare a statului;
b) este expresia componentei militare a puterii navale a statului şi face referire la
toate domeniile în care acţionează aceasta;
c) este determinată de politica militară şi politica navală a statului;
d) este reprezentativă pentru forţele navale ale statului şi face referire expresă şi
predilectă la acestea;
e) stabileşte cursul de acţiune pentru atingerea obiectivelor de natură militară care
vizează atingerea obiectivelor naţionale ce decurg din interesele naţionale în domeniul naval;
f) stipulează, în mod distinct, misiunile şi atribuţiile forţelor navale şi eventual, ale
altor structuri ale sistemului naţional de securitate şi apărare ale statului care au responsabilităţi în
promovarea, realizarea şi apărarea prin mijloace militare a obiectivelor reieşite din interesele navale
ale statului şi, atunci când este cazul, şi ale alianţei din care statul face parte;
g) enumeră actele normative în baza cărora este elaborată;
h) face referire asupra actelor normative care stau la baza acţiunii forţelor navale în
cadrul unei alianţe din care, eventual, statul face parte;
i) asigură, în esenţă, cum arată unii specialişti563 şi noi suntem pe deplin de acord cu
aceştia, securitatea şi suveranitatea în zonele maritime şi fluviale ale statului, facilitarea
transporturilor maritime pentru asigurarea comerţului şi, foarte important, prezervarea resurselor;
j) are ca obiectiv fundamental controlul activităţii umane pe mare564;
k) are triplu caracter : diplomatic şi internaţional, militar şi de impunere şi respectare
a legii, cel mai important fiind rolul militar care se află şi la baza celorlalte două.
La fel ca şi în cazul doctrinei navale, nu există o „reţetă” de fabricat strategii, iar ceea ce
vom încerca în continuare este rodul studiului comparativ a mai multor strategii şi concepte
strategice navale. Trebuie să acceptăm faptul că nu putem avea strategii pure şi că, într-o anumită
proporţie, orice strategie conţine anumite elemente de politică, dar şi de doctrină.
Aşa cum am specificat, pe baza studiului comparativ, propunem, în Anexa Nr. 8, o posibilă
structură de strategie militară navală.
Atunci când strategia militară navală se adresează numai forţelor navale, în opinia noastră
elaborarea acesteia este responsabilitatea colectivului sau structurii nominalizate de către şeful
forţelor navale şi este semnată de către acesta, iar promovarea se face de către şeful structurii de
operaţii. Dacă această strategie se adresează şi altor structuri militare (ex. garda de coastă),
elaborarea strategiei se face, în opinia noastră, astfel:
- se nominalizează colectivul de elaborare şi mandatul acestuia, printr-un document comun
semnat de către miniştrii care au în subordine structurile responsabile;
- după elaborarea documentului, acesta se semnează de către şefii structurilor responsabile
(ex. forţele navale şi garda de coastă)
Promovarea documentului şi aplicarea lui se face prin ordin al şefului fiecărei structuri.
Finalizând şi cu consideraţiile asupra strategiei militare navale, putem concluziona faptul că,
cele trei documente principale (politica, doctrina şi strategia) pot avea o structură amplă, cum este
de exemplu, cazul celor anglo-saxone sau acestea pot avea o formă concisă, schematică, cum este
cazul, de exemplu, al strategiei navale portugheze sau al celei chiliene565.
Esenţial este ca aceste documente să existe şi să funcţioneze.

562 George W. Baer, Notes toward a new maritime strategy, Naval War College Review, spring 2007, Rhode Island
563
Lieutenant-Commanders Brent Hobson, Stan Bates and Marty Teft, Canada’s Maritime Security Strategy: Is it Clear, Coherent and Realistic? în
Continental Security and Canada US Relations: Maritime perspectives, Challenges and Opportunities (Robert H. Edwards & Graham Walker ed.),
Centre for Foreign Policy Studies, Dalhousie University, Halifax, Nova Scotia, Canada, 2003, p.117
564
vezi John B.Hattendorf, The Conceptual Foundations for Maritime Strategy in the 21st Century, African Defence Review, Issue No 18,
1994
565
vezi A. Silva Ribeiro, Estratégia naval Portuguesa, I.Documentaçaõ Estruturante Revista da Armada, No 379, set/out 2004, Lisboa, pp.3-6 şi ***
VIGIA – The Chilean Navy Magazine, Special Edition, 2005, pp.14-15
148
 CAPITOLUL VI
CONCLUZII

Finalizarea celui de-al doilea război mondial nu a rezolvat nici pe departe problemele
omenirii, deoarece în perioada imediat următoare au apărut cele două blocuri politico-militare
(NATO şi Tratatul de la Varşovia) care au relansat competiţia în domeniul înarmărilor, concomitent
cu o tensionare fără precedent a situaţiei internaţionale.
Forţele navale participante la cel de-al doilea război mondial, la terminarea acestuia, s-au
trezit în situaţia de a fi eclipsate de gloria forţelor terestre şi depăşite de ofensiva forţelor aeriene
care, în timpul războiului, s-au afirmat ca o necesitate, iar acum, pe bună dreptate, căutau să
accentueze această necesitate.
Pentru forţele navale, cel de-al doilea război mondial a însemnat impunerea portavioanelor
şi submarinelor ca principale elemente de atac, dar şi o serie de neajunsuri, cum ar fi insuficienţa
aviaţiei navale şi creşterea vulnerabilităţii navelor de suprafaţă şi chiar şi a submarinelor faţă de
noile arme apărute.
Cu toate acestea, forţele navale au supravieţuit şi au revenit în prim plan, în primul rând
datorită celor care au condus destinele acestei categorii de forţe, dar şi unor factori de decizie
politică, în sensul că aceştia au înţeles că noua perioadă postbelică nu poate asigura un echilibru de
forţe adecvat fără forţe navale moderne şi puternice.
Războiul Rece a impus şi noi abordări politice, doctrinare şi strategice, în care forţele navale
au revenit în prim-plan, deoarece, conform noii „doctrine a atacului la sursă” erau cele mai indicate
pentru lovirea adversarului în bazele şi zonele de mentenanţă proprii, atât cu ajutorul aviaţiei
ambarcate, cât şi cu noua armă ce se impunea rapid şi în forţă: racheta.
Cursa nebună a armei nucleare a lansat o nouă dispută care consta în stabilirea categoriei de
forţe care va folosi această armă şi în ce circumstanţe. Şi de această dată, mai ales datorită
submarinelor cu propulsie nucleară, forţele navale au câştig de cauză.
Creşterea razei de acţiune, precum şi perfecţionarea rachetelor navale a determinat crearea şi
perfecţionarea sistemelor de apărare, cum a fost cazul, de exemplu, al sistemului american AEGIS
Air Defense System, iar exemplele pot continua.
Faptul că centrul de greutate al preconizatelor dispute între protagoniştii acelor timpuri s-a
mutat în zona Oceanului Planetar, a contribuit în mod esenţial la reconfigurarea forţelor navale,
exemplul cel mai elocvent fiind URSS care a creat o flotă puternică şi competitivă, deşi în timpul
războiului forţele sale navale erau aproape inexistente.
În toată această perioadă a Războiului Rece, statele care aparţineau celor două blocuri
militare şi nu numai, nu aveau pregătite politici pentru timp de pace, iar forţele navale au fost
configurate şi au acţionat ca atare.
Cele câteva conflicte care au avut loc în această perioadă nu au făcut decât să accentueze
rolul forţelor navale în ceea ce priveşte proiecţia forţei şi în realizarea descurajării strategice şi să
infirme „războiul aeroatomic” ce se prefigura în anii ’50.
Practic, toată această perioadă a fost dominată de competiţia dintre SUA şi Rusia, acestea
acumulând marea majoritate a arsenalului militar al lumii.
Căderea comunismului şi încetarea Războiului Rece a marcat intrarea în aşa-zisa „perioadă
gri” şi forţele navale s-au trezit fără a avea un adversar nominalizat, fapt ce a impus intrarea într-o
etapă de reevaluare a documentelor conceptuale (politici, doctrine, strategii) şi de reconfigurare a
flotelor, atât în privinţa structurii, dar şi în privinţa platformelor, tehnicii şi armamentelor. Şi această
etapă încă nu s-a încheiat.
149
 Creşterea importanţei Oceanului Planetar a obligat ţările cu pretenţii de putere maritimă să
îşi fundamenteze politici, doctrine şi strategii care să ofere suportul teoretic pentru acţiunile viitoare
ale secolului XXI, secol care va fi dominat de lupta pentru spaţiile maritime ca ultimă frontieră
înaintea trecerii la lupta pentru spaţiul cosmic.
Politicile, doctrinele, strategiile şi conceptele strategice navale ale secolului XXI sunt opera
unor personalităţi marcante din domeniu sau a unor grupuri de elită, atât din domeniul politic, dar,
mai ales, din domeniul naval. Personalităţile din domeniul naval, în mod aproape exclusiv şefii
forţelor navale, au influenţat politica navală a statului (cazul amiralului Kuroiedov şi al amiralului
Liu Huaqing, de exemplu) şi au creat doctrine şi strategii care vor marca activitatea în domeniul
naval pentru perioade mari de timp. De numele unor astfel de personalităţi vor fi legate succesele,
dar şi eventualele insuccese ale ţărilor lor în domeniul naval.
Majoritatea doctrinelor şi strategiilor navale sunt prezentate explicit, prin publicare,
implicând în mod direct statul, dar sunt şi cazuri de prezentare a acestora prin intermediul unor
discursuri, conferinţe sau articole ale unor persoane importante din stat (de regulă cei ce conduc
forţele navale), cum este cazul ţărilor sud-americane, unde statul este implicat, chiar dacă nu direct,
dar oricum, oficial sau în unele cazuri, cum este cel al Indiei sau mai ales al Chinei, aceste doctrine
şi strategii sunt „recompuse” din informaţii fragmentare, provenite din diferite surse, dar mai ales de
la diferite servicii de informaţii, deoarece au caracter strict secret.
Politica, doctrina şi strategia navală sunt puternic influenţate de trei factori: puterea
economică a statului care determină interesele navale ale statului şi, prin urmare, determină şi
mărimea şi capacitatea forţelor sale navale, a flotei comerciale, a flotei de pescuit, a flotei de
cercetare ştiinţifică etc.; sistemul de relaţii internaţionale ale statului respectiv, în primul rând, fiind
vorba de relaţiile bilaterale şi multilaterale, statutul de membru al diferitelor organizaţii
internaţionale şi iniţiative regionale, aderarea la diferite convenţii referitoare la domeniul naval şi,
nu în ultimul rând, calitatea de membru al unei alianţe politico-militare; dimensiunea spaţiilor
maritime, fluviale şi, în unele cazuri, lacustre, având o strânsă legătură cu primul factor, deoarece
împreună cu acesta determină interesele navale ale statului şi dimensiunea puterii navale a acestuia,
dar acest factor nu întotdeauna are un caracter determinant, deoarece sunt ţări care, deşi au spaţii
navale destul de mari, nu au puterea economică pe măsură, astfel încât să-şi stabilească interese
navale mai ambiţioase (de exemplu, Chile şi Perú).
Doctrinele, strategiile şi conceptele strategice navale (şi nu numai navale), de multe ori sunt
numai o opţiune de denumire, deoarece conţinutul lor poate sugera altceva (de exemplu Doctrina
Maritimă a Federaţiei Ruse se constituie mai mult într-o politică navală a statului, decât într-o
doctrină aşa cum se arată şi în primele rânduri ale acestui document, iar conceptul strategic
american „Sea Power 21” este o doctrină, deoarece esenţa lui este un corp de principii, ceea ce, clar,
este specific doctrinei) sau este un amestec de elemente de politică şi doctrină (cum este cazul
Uniunii Europene, Indiei, Chile şi Perú), de doctrină şi strategie (cazul Canadei şi Portugaliei) ori de
politică, doctrină şi strategie (cazul Chinei). Singurele doctrine pure, în sensul strict al conţinutului
lor, sunt cele ale Marii Britanii şi Australiei.
Termenele de aplicare a conţinutului acestor documente depinde foarte mult de interesele
navale ale fiecărui stat în parte şi aceste interese sunt generate în principal de puterea economică a
statului respectiv. Astfel, SUA şi China au termene de cincizeci, respectiv şaptezeci de ani, iar restul
statelor, termene de zece, douăzeci şi, rar, treizeci de ani. Rusia constituie un caz aparte, deoarece,
practic, politica sa navală este structurată pe douăzeci de ani şi ar părea paradoxal pentru o ţară care
aspiră la statutul de mare putere să aibă o perspectivă atât de scurtă. Realitatea este că economia
Rusiei este încă instabilă, deşi este clar în revenire şi determină abordări pe termene medii şi nu
lungi. Cu toate aceste impedimente, interesele navale ale Rusiei au fost formulate, au rădăcini destul
de vechi şi este clar faptul că politica navală a Rusiei a fost limitată ca timp din considerente
strategice, determinate de elemente economice, însă ea îşi va urma cursul.
Majoritatea ţărilor care au o doctrină şi o strategie navală, au un sistem legislativ bine
structurat şi ierarhizat în acest domeniu, unde fiecare document este determinat de către cel ierarhic
superior şi este în strânsă corelaţie cu cele corespondente şi, ce este cel mai important, este
materializat în planuri concrete de aplicare care sunt supuse permanent sau periodic, după caz,
150
analizei şi corectării, iar uneori, reformulării. Exemplul cel mai bun în acest sens îl constituie SUA,
unde totul este legiferat, ierarhizat, responsabilizat şi planificat.
În secolul XXI, forţele navale vor fi singurele forţe în măsură să intervină oriunde pe glob,
la timpul şi în locul cerut de raţiunile politice, deoarece au caracter multirol şi expediţionar, putând
proiecta puterea atât pe mare, cât şi pe uscat, fără a avea nevoie de sprijinul naţiunii gazdă, de locuri
de bazare şi de permis de survol, iar marea nu va mai fi considerată numai un mediu strategic de
transport, ci şi ca un imens spaţiu de manevră.
Modificările configuraţiei forţelor navale în prima parte a secolului XXI se datorează
evoluţiilor din domeniul politic şi economic, dar şi evoluţiilor din domeniul ştiinţei şi tehnologiei,
precum şi datorită creşterii interesului pentru Oceanul Planetar şi zonele adiacente acestuia.
Forţele navale ale lumii sunt şi vor fi cel mai important beneficiar al resurselor financiare
alocate pentru programele cu caracter militar, chiar şi în condiţiile în care, conform previziunilor
specialiştilor, în al doilea sfert al acestui secol se va produce o dezvoltare puternică a componentei
cosmice a forţelor militare, iar centrul de greutate în ceea ce priveşte dezvoltarea forţelor navale, cel
puţin până în anul 2050, se va muta în zona Asia-Australia, principalii protagonişti fiind China,
Rusia, India şi Japonia, urmaţi îndeaproape de către Australia şi Coreea de Sud;
Supremaţia navală a SUA se va menţine şi în această primă jumătate a secolului, dar
competitori precum Rusia şi mai ales China pot modifica raportul de forţe, astfel că este foarte greu
de previzionat care va fi ierarhia forţelor navale în a doua parte a acestui secol.
Începută în preajma anului 1995, modernizarea şi reconfigurarea forţelor navale ale lumii
are, de regulă, ca orizont de finalizare anii 2025 sau în unele cazuri, anul 2035, procesul
caracterizând principalele 40 de forţe navale din lume, dar şi o parte din restul forţelor navale
aparţinând unor state mici sau slab dezvoltate. Structura grupărilor navale va suferi modificări,
datorită reducerii numărului de nave, dar va creşte anduranţa şi capacitatea de descoperire,
monitorizare şi combatere a ţintelor de către acestea.
În domeniul construcţiilor navale militare şi al producţiei de armamente şi echipamente se
vor diminua proiectele naţionale şi vor căpăta amploare proiectele multinaţionale sau internaţionale,
puse în practică de structuri economice care, practic, nu au naţionalitate. În ceea ce priveşte
programele, vor avea prioritate programele naţionale, dar, din ce în ce mai mult, programele navale
ale ţărilor membre ale unor alianţe sau structuri politice supranaţionale sunt integrate în programe
globale.
În prima parte a acestui secol, se va remarca o importantă reducere a claselor şi tipurilor de
nave, concomitent cu apariţia unor nave noi şi care nu mai pot fi încadrate după canoanele clasice,
în primul rând datorită caracterului lor multirol, iar submarinele nucleare cu rachete balistice vor
rămâne principalul instrument politic de descurajare, dar şi de ameninţare militară, deşi, treptat,
submarinele dotate cu rachete de croazieră de mare precizie vor prelua acest rol. În cazul
submarinelor clasice se vor generaliza sistemele de propulsie anaerobe care vor face să crească în
mod considerabil anduranţa acestora.
Platformele secolului XXI vor avea următoarele caracteristici: amprentă foarte redusă,
sisteme de lansare verticală a tuturor tipurilor de rachete, anduranţă mare (de ordinul lunilor),
posibilitatea de reconfigurare în funcţie de misiuni, integrare într-un sistem informaţional şi de
comunicaţii extrem de complex, iar echipamentele şi sistemele de armament care se vor afla în
dotarea forţelor navale în prima jumătate a acestui secol se vor caracteriza prin: modularitate,
containerizare, comunalitate şi, în multe cazuri, interschimbabilitate.
În prima jumătate a acestui secol se va accentua cercetarea în domenii noi şi construirea de
vehicule autonome (UAV, USV, UUV, RMV), precum şi de echipamente şi senzori off-board, care
vor mări capacitatea de supraveghere, protecţie proprie şi acţiune a navelor şi submarinelor.
Va creşte gradul de ecologizare şi se vor reduce apreciabil pierderile colaterale, efectele
loviturilor care vor fi executate de către forţele navale caracterizându-se prin înaltă precizie şi
selectivitate.
Logistica navală se va caracteriza prin: bazarea pe mare şi în puncte prestabilite, capacitate
de intervenţie scurtă, containerizarea materialelor şi nave specializate care, în a doua parte a acestei

151
prime jumătăţi de secol, vor naviga în imersiune, pentru a asigura mai multă siguranţă şi secretizare
transporturilor de materiale.
Deoarece şi în prima parte a secolului XXI statul naţional va rămâne principala entitate de
organizare socială, cea mai importantă misiune a forţelor navale (şi cea care determină şi rolul
acestora) este cea de promovare şi apărare a intereselor statului, iar principalele misiuni care derivă
din aceasta, în opinia noastră, aşa cum am arătat, vor fi:
- apărarea integrităţii şi suveranităţii teritoriale a statului în spaţiile maritime;
- controlul mării în spaţiile maritime de importanţă strategică pentru statul, alianţa sau
coaliţia în cauză;
- asigurarea securităţii comunicaţiilor maritime şi protecţia comerţului pe mare;
- prezentarea pavilionului sau, aşa cum este cunoscută în literatura de specialitate, „show
the flag” şi sporirea prestigiului naţional;
- realizarea descurajării strategice;
- proiecţia puterii şi realizarea prezenţei navale înaintate;
- misiuni de impunere şi sprijinire a legii, cunoscute şi ca misiuni poliţieneşti;
- misiunile de management al crizelor şi de sprijin al păcii.
Ponderea viitoarelor acţiuni navale se va situa în zonele de litoral, aceasta determinând
schimbări majore în ceea ce priveşte construcţia viitoarelor platforme, dar şi în ceea ce priveşte
configurarea acestora şi concepţia de folosire în acţiunile viitoare.
De asemenea, se va amplifica dezvoltarea forţelor navale fluviale care vor executa misiuni
de control şi interdicţie în zonele fluviale, estuare, băi, zone de mlaştină, canale, lacuri şi delte,
precum şi interdicţia liniilor de comunicaţii fluviale, sprijin cu foc, inserţia şi extracţia forţelor
speciale proprii, dar şi a forţelor terestre convenţionale.
Garda de coastă (structurile similare), deşi va impune în continuare legea pe mare, nu va fi
credibilă decât dacă este sprijinită de către o forţă puternică şi specializată şi această forţă este
reprezentată de către Forţele Navale ale statului. De aceea, în unele state, garda de coastă este parte
componentă a forţelor navale, iar în alte state, misiunile de patrulare sunt executate de către Forţele
Navale;
Dacă se doreşte ca România să aibă o putere navală reală şi competitivă, trebuie să aibă în
vedere o serie de elemente esenţiale în structurarea elementelor constitutive ale puterii navale, dar şi
în structurarea şi elaborarea cadrului normativ care să însoţească această construcţie extrem de
importantă, dar şi laborioasă.
Pentru a avea o bază ştiinţifică în luarea unor decizii de către factorii de putere, în ceea ce
priveşte domeniul naval, este necesară elaborarea unui studiu aprofundat asupra puterii navale,
studiu care să-i determine toate elementele componente, dar şi să prezinte o radiografie la zi a
acestora, precum şi o prognoză asupra tendinţelor lor de evoluţie, pe termen mediu şi lung.
Elaborarea acestui studiu, în mod imperios, trebuie să fie opera unui colectiv format din specialişti
cu renume care lucrează în domeniile vizate, dar şi din reprezentanţi ai mediului academic. Modelul
statelor dezvoltate, care au creat structuri ştiinţifice ce studiază problematica navală şi, în mod
particular, a puterii navale, antrenând, de exemplu, în această activitate şi persoane care au
desfăşurat activitatea în funcţii importante din domeniul naval, nu poate fi decât benefică.
Din analiza pe care am efectuat-o, reiese în mod evident faptul că puterea navală a României
este în evoluţie ascendentă, dar slaba reprezentare a flotei comerciale maritime şi, de ce nu,
inexistenţa unei flote de pescuit oceanic, face ca evoluţia să fie lentă, iar securitatea României să fie
periclitată în acest domeniu (transporturile pe mare sunt vitale şi dependenţa de operatori străini
face ca, pe de o parte costurile să crească, iar pe de altă parte, să nu se poată asigura o fluiditate în
transportul bunurilor pe mare). Trebuie, totuşi, remarcat şi valorificat aspectul evoluţiei pozitive a
activităţii navale pe căile de navigaţie interioară, atât pe Dunăre, dar mai ales pe Canalul Dunăre
Marea-Neagră, dar trebuie avut în vedere că această creştere a traficului pe căile de navigaţie
interioară implică, în mod normal, riscuri sporite şi de aceea se impune o creştere a componentei
navale de impunere şi sprijinire a legii şi, de ce nu, a componentei fluviale a forţelor navale.
Pentru a putea avea o imagine reală asupra puterii navale, este necesar să existe un sistem
unitar de gestiune a bazelor de date, care să opereze datele de esenţă necesare determinării stării
152
reale a elementelor constitutive ale puterii navale naţionale. Acest sistem, în mod evident, trebuie
gestionat de către o structura special creată pentru elaborarea de studii asupra puterii navale, fiind
un barometru de stare a domeniului.
Elaborarea documentelor de esenţă ale activităţii în domeniul naval, aşa cum am arătat, este
nu numai o necesitate, dar şi o cerinţă a structurilor politice şi politico-militare în care am acces,
problema cea mai importantă fiind stabilirea setului de documente care trebuie elaborat şi
responsabilităţile în elaborarea, promovarea şi aplicarea acestor acte normative. Toate aceste
documente au ca element de esenţă interesele naţionale şi, în mod expres, interesele navale
naţionale. De aceea, este necesară determinarea şi definirea justă a acestora, acest lucru permiţând
stabilirea principiilor şi cursurilor de acţiune adecvate şi, în consecinţă, a politicii, doctrinei şi
strategiei corecte.
La nivel naţional, aşa cum am arătat, necesitatea elaborării unei politici navale care să
decurgă din Cartea Albastră a Uniunii Europene, este de prioritate maximă, iar pentru Forţele
Navale se impune urgentarea elaborării Doctrinei Forţelor Navale care, practic, este doctrina
militară navală naţională, structura de conţinut pe care am propus-o, în opinia noastră răspunzând
cerinţelor naţionale, fiind şi în consonanţă cu doctrinele unor state cu tradiţie în domeniu.

153
 BIBLIOGRAFIE

A. ACTE NORMATIVE, DOCUMENTE ŞI STUDII OFICIALE

a) Uniunea Europeană
1) *** European defence – the role of naval power, European Union, Document A/1813,
Recomadation No.722, Report submitted on behalf of the Defence Committee by Mr Wilkinson,
Chairman and Rapporteur, 3 June 2003
2) *** CARTEA ALBASTRĂ - O politică maritimă integrată pentru Uniunea Europeană,
comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi
Social European şi Comitetul Regiunilor, Comisia Comunităţilor Europene, Bruxelles, 10.10.2007
3) *** GREEN PAPER Towards a future Maritime Policy for the Union: A European vision
for the oceans and seas „ How innapropiate to call this planet Earth when it is quite clearly
Ocean” attributed to Arthur C. Clarke, Commission of the European Communities, Brussels,
06.07.2006
b) NATO
1) *** AAP-6, NATO Glossary of Terms and Definitions (English and
French), North Atlantic Treaty Organization, NATO Standardization Agency (NSA), 2006
c) Statele Unite ale Americii
1) *** Homeland Security Presidential Directive HSPD – 13, US Department of Homeland
Security, Washington, DC, December 21, 2004
2) *** The National Strategy of Maritime Security, The White House, Washington, DC,
September 2005
3) *** International Outreach and Coordination Strategy for the National Strategy for
Maritime Security, United States Department of State, Washington, DC, 20520, November 2005
4) *** …From the Sea: Preparing the Naval Service for the 21st Century, Department of
the Navy, Washington, DC: U.S. Government Printing Office, September 1992
5) *** Forward…From the Sea, Department of the Navy, Washington, DC, U.S.
Government Printing Office, July 1994
6) *** Naval Power 21... a naval vision, Department of the Navy, Washington, DC,
October 2002
7) *** FM [Field Manual] 100-5 Operations, Headquarters, Department of the Army,
Washington, DC: U.S.Government Printing Office, 14 June 1993
8) *** Joint Publication 1-02, Department of Defense Dictionary of Military and Associated
Terms, Washington, DC: U.S.Government Printing Office, 12 April 2001 (As Amended Through
October 16, 2006)
9) *** Options for the Navy’s Future Fleet, A CBO Study, Congress of The United States,
Congressional Budget Office, Pub. No. 2680, Washington DC, May 2006
10) *** Technology for the United States Navy and Marine Corps, 2000-2035, Becoming a
21st-Century Force, VOLUME 1 Overview, Commitee on Technology for Future Naval Forces,
Naval Studies Board, Commission on Physical Sciences, Mathematics, and Applications, National
Research Council, National Academy Press, Washington, D.C., 1997
11) *** Technology for the United States Navy and Marine Corps, 2000-2035, Becoming a
21st-Century Force, VOLUME 6 Platforms, Panel of Platforms, Commitee on Technology for
Future Naval Forces, Naval Studies Board, Commission on Physical Sciences, Mathematics, and
Applications, National Reasearch Council, National Academy Press, Washington, D.C., 1997
12) *** BO-Budget options, Congressional Budget Office, Congres of the United States,
Washington DC, February 2007

154
 13) *** Long – Term implications of Curent Defence Plans: Summary Update for Fiscal
Year 2007, Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC October
2006;
14) *** The Future of Navy’s Amphibious and Maritime Prepositioning Forces,
Congressional Budget Office, Congres of the United States, Washington DC, November 2004
15) **** C4ISR for Future Naval Strike Groups, Comitee on C4ISR for Future Naval Strike
Groups, National Research Council of the National Academies, Naval Studies Board, Division on
Engineering and Physical Sciences, The National Academies Press, Washington, D.C., 2006
16) *** Strategic Deterrence Joint Operating Concept, Department of Defence, United
States Strategic Command, February 2004
17) *** Economic Standing of The World’s Navies, AMI International Naval Analysts &
Advisors, Bremerton, WA, July 7, 2007
18) *** Naval Doctrine Publication 1 – Naval Warfare, Washington DC, March 28, 1994
19) *** America’s National Interests, A Report from The Commission America’s National
Interests, Nixon Center, July 2000, Washington DC
20) *** A Cooperative Strategy for 21st Century Seapower, Naval War College Review,
winter 2008 / volume 61, number 1, Naval War College Press, 686 Cushing Road, Newport, RI,
2008
21) *** Allied Contributions to the Common Defense, Report to the United
States Congress by the Secretary of Defense, March 2001
d) Federaţia Rusă
1) *** Морская доктрина Российской Федерации на период до 2020 годa, Москва,
2001 (Doctrina Maritimă a Federaţiei Ruse pe perioada până în anul 2020)
2) V.I.Kuroiedov, M.V.Moskovenko, Politica maritimă a Rusiei, Voiennaia Mîsli(Gândirea
Militară), Moscova, January 2002
e) India
1) *** Indian Navy – Tacking to the Blue Waters - bilanţul pe anul 2003 al Marinei Indiene
2) *** Indian Navy – Excelence in Three Dimensions - bilanţul pe anul 2004 al Marinei
Indiene
3) *** Indian Navy– Reaching Out to Maritime Neighbours Dimensions - bilanţul pe anul
2005 al Marinei Indiene
f) Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord
1) *** Strategic Defense Review, House of Common Library, Research Paper 98/91,
London, October 15, 1998
2) *** Naval Strategic Plan, Royal Navy, London, 2003
3) *** British Maritime Doctrine, BR 1806, third edition, London: TSO, 2004
4) *** The Falklands Campaign: The Lessons, presented to Parliament by the Secretary of
State for Defence by Command of Her Majesty, Her Majesty’ Stationery Office, London, December
1982
g) Australia
1) *** Australian Maritime Doctrine (RAN Doctrine 1), Defence Publishing Service,
Department of Defence, Canberra, act 2600, first edition, 2000
2) *** The Navy Contribution to Australian Maritime Operations (RAN Doctrine 2) ,
Defence Publishing Service, Department of Defence, Canberra, act 2600, first edition, June 2005
h) Canada
1) *** Securing an Open Society : Canada’s National Security Policy, Privy Council Office,
Ottawa, April 2004
2) *** A Role of Pride and Influence in the World: DEFENCE , Department of National
Defence, Ottawa, 2005,
3) *** SECURING CANADA’s OCEAN FRONTIERES: Charting The Course From
Leadmark, Directorate of Maritime Strategy, NDHQ/Chief of the Maritime Staff, Ottawa, May
2005
4) *** Shaping the Future of the Canadian Forces: A Strategy for 2020, Ottawa, June 1999
155
 5) *** LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, Directorate of Maritime Strategy,
NDHQ/Chief of the Maritime Staff, Ottawa, June 18, 2001
i) Peru
1) *** Constitution Politica de Perú, Oficina National de Procesos Electoarales, Lima, 2003
j) Japonia
1) *** The Constitution of Japan, House of Councillors, The National Diet of Japan,
promulgated November 3, 1946
k) România
1) *** Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003
2) *** Strategia de Securitate Naţională a României: România Europeană, România
Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă, Bucureşti,
2007
3) *** Raportul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării privind activitatea desfăşurată în anul
2005, Bucureşti, iunie 2006
4) *** Repere pentru un deceniu de politică externă. Interese. Valori. Instrumente., Ministerul
Afacerilor Externe, Bucureşti, septembrie 2007
5) *** F.N.-1 Doctrina pentru Operaţii a Forţelor Navale, Bucureşti, 2004

B. PUBLICAŢII

1) African Defence Review, issue No. 18, Cape Town, 1994

2) Canadian Naval Review, Centre for Foreign Policy Studies, Dalhouse University, Halifax,
colecţia 2004 – 2008;
3) China Brief, Volume 2, Issue 6, 2002 ; Volume 6, Issue 5, 2006, The Jamestown Foundation,
Washington, DC, March 1, 2006
4) Jane’s Intelligence Review, April 1998
5) Naval War College Review, vol.57, No.1, 2004; vol.61, numerele 1 şi 2, 2008
6) Papers in Australian Maritime Affairs No.16, Sea Power Centre - Australia, Department of
Defence, Canberra, December 2005
7) Peace & Conflict Bulletin, vol.7, No.9, Institute of Peace & Conflict studies, New Delhi,
September 2004
8) Proceedings Magazine,US Naval Institute, Annapolis, Oct. 2002 – Jan. 2004
9) Revista da Armada, No 379, set/out 2004, No 380, noviembre 2004, Lisboa
11) Revista de Marina, Valparaiso, Chile, anii 1996, 1999, 2003 şi 2004
12) Security Research Review, volume 2, issue 2, New Delhi, July 2005
13) Semaphore, Canberra, Australia, April – November 2004
14) The Hindu, online edition of India's National Newspaper, April 2004
15) VIGIA – The Chilean Navy Magazine, Special Edition, 2005
16) Независимая Газета (Nezavisimaya Gazeta), Москва (Moscova), 2000
17) Военная Мысль(Voiennaia Misli), Москва (Moscova), anii 2002 şi 2003
18) Jane' s International Defence Review, 2005-2008
19) Jane’s Navy International, 2005-2008, martie - aprilie 2009
20) Jane’s Defence Weekly, 2005-2008, februarie – martie 2009
21) DefenseNews, 2005-2008, februarie – martie 2009
22) St.Petersburg in the mirror, 2002
23) WPS Russian Business Monitor, June 17, 2005
24) Seapower Magazine, vol 49, Number 9, Sep. 2006
25) Anuarul Muzeului Marinei Române, tom.I-VIII, Editura Companiei Naţionale Administraţia
Porturilor Maritime, Constanţa
26) ziarul Ziua, Nr. 4003, 9 august 2007
27) DefenseTechnology International, Volume 3, No. 2 (February 2009), No. 3 (March 2009)
156
 C. LUCRĂRI DE AUTOR (volume, articole, studii, conferinţe)
1) Ahrari Ehsan, „China’s Naval Forces Look to Extend Their Blue-Water Reach”, Jane’s
Intelligence Review, April 1998
2) Aleksin Valeri, contraamiral, Russia Needs a Strong Navy, U.S. Naval Institute,
Proceedings Magazine, December 1997
3) Allison Gary D., Japan’s Postwar History, Chapter Two. Revital, 1945-1955, Cornell
University Press, 1997
4) Arbocco Licetti, Ricardo, almirante, Conceptión Estratégica de la Marina de Guerra del
Perú, Revista de Marina, vol. 120/875, Nr. 4 / 2003, Valparaiso, Chile, Jul/Ago 2003
5) Arcos Palacios Rafael, Misiones para una Armada de mediano porte en el Pacífico,
Revista de Marina, nr.5, vol. 119/870, sept-oct., 2002, Valparaiso
6) Astaburuaga, Gustavo Jordán, capitan de fregata, Politica y Estrategia. Conceptos,
Revista de Marina, volume 113/835, No. 6/1996, Valparaiso, Chile
7) Baer George W., Notes toward a new maritme strategy, Naval War College Review,
spring 2007, Rhode Island
8) Baer George W., One Hundred Years of Sea Power (The U.S. Navy, 1890 – 1990),
Stanford University Press, Stanford, California, 1993
9) Bedi Rahul, A new doctrine for the Navy, Frontline, India’s National Magazine for the
publisher of The HINDU, vol.21 – issue 14, Jul. 03 -16, 2004
10) Biddle, Stephen D., American grand strategy after 9/11: An Assessment, Strategic
Studies Institute, U.S. Army War College, Carlisle, Pennsylvania, April 2005
11) Bishop Scott, commander, The Navy and Maritime Security, Canadian Naval Review,
Centre for Foreign Policy Studies, Dalhouse University, Halifax, summer 2004
12) Booth Ken, Navies and Foreign Policy, Croom Helm, London, 1977
13) Bucchi Mike, vice admiral, Mullen Mike, vice admiral, U.S. Navy, Sea Shield:
Projecting Global Defensive Assurance, Proceedings, November 2002
14) Cavas Cristopher P., U.S. Navy’s Ship Plans Dont’t Add Up, Defense News, June 2,
2008
15) Cavas Cristopher P., Why No One Believes The Navy – USN Leaders Have Growing
Disconnect With Congress, Fleet, Defense News, May 26, 2008
16) Cable James, Gunboat diplomacy. Political application of limited naval force, Chatto
and Windus, London, 1970
17) Cebrowski Arthur K., Transforming Transformation, Office of Force Transformation,
Departament of Defense, Arlington, VA, 19 April, 2004
18) Cebrowski Arthur K., Transformation and the Shanging Character of War?, Office of
Force Transformation, Departament of Defense, Arlington, VA, June 17, 2004
19) Cheng Ta-chen, Chinese fast developing advanced submarines, Taipei Times, December
06, 2006
20) Chuter Andrew, Britain To Proceed With Carrier, Defense News, 26 May 2008
21) Ciorbea Valentin, colonel dr., Cu privire la evoluţia şi pregătirea unităţilor de
infanterie marină între anii 1918-1956 (II), Anuarul Muzeului Marinei Române, III/2, Editura
Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime, Constanţa, 2000
22) Clarck Vernon, admiral, Sea Power 21, Projecting Decisive Joint Capabilities,
Proceedings, October 2002
23) Coutau – Bégarie Hervé, Soviet Sea Power, l’Institut de Strategié Compareé, Ecole
pratique des Hautes Etudes/ Sciences Historiques et Philologiques, Sorbone, Paris, 1983
24) Custură Ion, comandor dr., Interesele Maritime ale României, Gândirea Militară
Românească, nr. 4/2007, Bucureşti
25) Dalton Jane G., Future Navies – present issues, Naval War College Review, winter
2006, volume 59, number 1, Naval War College Press, Newport, RI

157
 26) Daniel Donald C.F., Milton E. Miles, Propositions about american sea power, Strategic
Research Department, Center for Naval Warfare Studies, Naval War College Newport, RI 02841-
1207
27) Dawson Cutler Vice Admiral, U.S. Navy, and Vice Admiral John Nathman, U.S. Navy,
Sea Strike: Projecting Persistent, Responsive, and Precise Power, U.S. Naval Institute, Proceedings
Magazine, December 2002
28) Dawson O.C, admiral, Shanges & The Navy – Role & Responsibilities, Naval Dispatch,
New Delhi, December 2005
29) Donald Neff, Warriors at Suez: Eisenhower takes America into the Middle East, New
York, Linden Press/Simon & Schuster, 1981
30) Doroghin V.F., Activitatea maritimă şi reînvierea geoeconomică a Rusiei, Voiennaia
Mîsli (Gândirea Militară), Moscova, mai-iunie 2003
31) Emers Ralf, Maritime Disputes in the South China Sea: Strategic and Diplomatic Status
Quo, Working Paper no. 87, Institute of Defence and Strategic Studies, Nanyang Technological
University, September 2005, Singapore
32) Erikson Andrew S. & Lyle J. Goldstein, China’s future nuclear submarine force, Naval
War College Review, winter 2007, volume 60, number 1, Naval War College Press, Newport, RI
33) Erickson Andrew S. and Andrew R. Wilson, China’s Aircraft Carrier Dilemma, Naval
War College Review, autumn 2006, Volume 59, Number 4, Naval War College Press, Newport,
RI
34) Fisher, jr., Richard, China's Carrier of Chance, China Brief,Volume 2, Issue 6,
Jamestown Foundation, Washington, DC, 2002
35) Friedman Norman, New Tehnology and Medium Navies, Royal Australian Navy
Maritime Studies Program, Working Paper No.1, Jervis Bay, August 1999
36) Friedman Norman, The Postwar Naval Revolution, Annapolis, Naval Institute Press,
1986
37) Genta Navarro, Renato, La Armada de Chile en el Siglo XXI: Fuerzas navales para la
estrategia de la disuasión o para la estrategia de la acción?, Revista de Marina, vol. 121/882,
Valparaiso, sept-oct 2004
38) Germodd Basil, The Naval and Maritime Dimension of the European Union, paper
presented at the Conference The EC/EU: a world security actor? An assessment after 50 years of
the external actions of the EC/EU, European Union Institute for Security Studies (EUISS), Paris,
14-15 September 2006,
39) Gilbert, Gregory P. and Davitt, Robert J. (ed.), Australian Maritime Issues 2005: SPC-
A Annual, Papers in Australian Maritime Affairs No.16, Sea Power Centre - Australia, Department
of Defence, Canberra, December 2005
40) Giorgerini Giorgio, Da Matapan al Golfo Persico (La Marina militare italiana dal
fascismo alla Republica). Arnoldo Mondanori editore, Milano 1982
41) Gorshkov Serghei G., - The Sea Power of the State, Pergamon Press, 1979
42) Greavu Cornel, Istoricul distrugătoarelor româneşti, Anuarul Muzeului Marinei
Române, III /1, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime, Constanţa, 2000
43) Guozu, Yang şi colectiv, Dangdai Yhongguo haijun (Forţele Navale Contemporane),
Academia de Ştiinţe Sociale a Chinei, Beijing, 1987
44) Romulus Hâldan, Pirateria maritimă, jaful armat pe mare şi terorismul maritim -
probleme ale securităţii mondiale la începutul secolului XXI. În: Securitatea şi apărarea spaţiului
sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III. Sesiunea anuală de
comunicări ştiinţifice cu participare internaţională: STRATEGII XXI/2006 - 13-14 aprilie 2006,
Bucureşti. Secţiunea 2: Istorie, geopolitică şi geostrategie. Partea I: geopolitică şi geostrategie.
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, 2006, p. 81-102, ISBN [10] 973-
7854-35-7; ISBN [10] 973-7854-37-3; ISBN [13] 978-973-7854-37-7; ISBN [13] 978-973-7854-
35-3 [general]

158
 45) Harms Jr., Alfred G., Vice Admiral, Hoewing, Gerald L., Vice Admiral, and Totushek,
John B., Vice Admiral, Sea Warrior: Maximizing Human Capital U.S. Navy, Proceedings, June
2003
46) Hartung Sabugo, Kurt, SEA POWER 21 El nuevo concepto estratégico de la Marina de
los Estados Unidos de América, Revista de Marina, 119/873, No.2, mart. – abr. 2003, Valparaiso
47) Hattendorf John B., Ernest J. King, The Conceptual Foundations for Maritime Strategy
in the 21st Century, lucrare prezentată la o conferinţă referitoare la Africa de Sud şi Cooperarea
Internaţională în Domeniul Naval, care a avut loc în August 1994 la Nassau Centre, Cape Town şi a
fost găzduită de către Institutul pentru Politica de Apărare şi Institutul Sud African pentru Afaceri
Internaţionale. Lucrarea a fost publicată în African Defence Review, Issue No 18, 1994
48) Haydon, Peter T., Canadian Naval Future: A Necessary Long-Term Planning
Framework, IRPP Working Paper Series no. 2004 – 12, Institut for Research on Public Policy,
Montreal, November 2004
49) Haydon, Peter T., Sea Power and Maritime Strategy in the 21st Century: A “Medium”
Power Perspective, in Maritime Security Working Paper, No. 10, "Canada and Maritime Security
in the East Asia-Pacific Region" , Centre for Foreign Policy Studies, Dalhouse University, Halifax,
summer 2000
50) Haydon, Peter T., Canada’s Navy: A Good, Workable Little Fleet?, Canadian Naval
Review, Centre for Foreign Policy Studies, Dalhouse University, Halifax, volum 1, No.1, spring
2005
51) Haydon Peter T., Canadian Naval Requirements for the 21st Century, lucrare scrisă
pentru Council for Canadian Security in the 21st Century’s spring 2001 re-examination of Canadian
security policy, publicată de Universitatea din Calgary, Novmber 2001
52) Haydon Peter, Seapower in a Shanging World, Maritime Affairs Newsletter, Canada,
April 1997
53) Hayward Thomas B., The Future of U.S. Sea Power, Proceedings 105:5, May 1979
54) Hill Richard, Medium Power Strategy Revisited, Royal Australian Navy Sea Power
Centre, Working Paper No. 3, March 2000, HMAS Creswell, Jervis Bay 2540, Australia
55) Hill Richard J., Rear Admiral, Maritime Strategy for Medium Powers, Annapolis, MD:
Naval Institute Press, 1986
56) Hoffman Frank, The Fleet we need – A look at alternative – and affordable – futures for
the US Navy, Armed Force Journal, Army Times Publishing Company, Springfield, Va, August
2006
57) Hosick Robert, Lieutenant, RAN, Royal Australian Navy Aerospace Capability 2020-
2030, Sea Power Centre Australia, Working Paper No. 16, Canberra, 2003
58) Hobson Brent, Lieutenant-Commander, Lieutenant-Commanders Stan Bates and Marty
Teft, Canada’s Maritime Security Strategy: Is it Clear, Coherent and Realistic? in Continental
Security and Canada US Relations: Maritime perspectives, Challenges and Opportunities (Robert
H. Edwards & Graham Walker ed.), Centre for Foreign Policy Studies, Dalhousie University,
Halifax, Nova Scotia, Canada, 2003
59) Howard William, Donald Pilling, Defense Science Task Force on Sea Basing, Defense
Science Board, Washington, D.C., August 2003
60) Iordache Constantin, viceamiral (ret.), Elemente de Artă Militară Maritimă, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007
61) Jennings Gareth, USMC lines up squadron for Osprey tiltrotor, Janes Defence Weekley,
volume 45, issue 25, 18 June 2008
62) Ji, You, A New Era for Chinese Naval Expansion, China Brief, Volume 6, Issue 5, p.6,
The Jamestown Foundation, Washington, DC, 1 March 2006
63) Jordan John, Future Trends in Soviet Submarine Developement, in the Future of Soviet
Navy – Navy – An Assessment to the Year 2000, edited by Bruce W. Watson and Peter M. Dunn,
Westview Special Studies on the Soviet Union and Eastern Europe, Westview press / Boulder and
London, Frederick A. Praeger, Publisher, Colorado, 1986

159
 64) Khryapin A.L., Afanasyev V.A., Conceptual principles of strategic deterrence, Military
Thought, Jan-March, 2005, Moscow
65) Klimenko A.F., Military doctrines of Asian – Pacific countries: Coordination aspects,
Military Tought (Voiennaia Mysl’), Moscova, January 2002
66) Kramer Holger Dr., PACSCAT – a partial air cushion support catamaran freight vessel
concept, Institute of Shipping Economics and Logistics, Bremen, (From BIMCO Review 2004,
published by Book Production Consultants plc, Cambridge, UK)
67) Kazi, Reshmi, India’s Naval Aspirations, Peace & Conflict Bulletin, vol.7, No.9,
Institute of Peace & Conflict studies, New Delhi, September 2004
68) Kristensen Hans M., Chinese Submarine Patrols Rebound in 2007, but Remain Limited,
Security Blog, Federation of American Scientists, 07 January 2008
69) Kuroiedov V.I., Moskovenko M.V., Russia's national maritime policy, Military Thought
(Gândirea Militară), Moscova, January 2002
70) Куроедов Владимир, Рождается новая морская стратегия Росии, Независимая
Газета, Москва, 28.07.2000
71) Lesser Ian O. , Resurses and Strategy, New York, St. Martin’s, 1989
72) John Mac Intyre, Le navires de combat (Fighting vessels), Le Seuil, Paris, 1975
73) Măcellariu Horia, contraamiral, În plin uragan, Editura Sagitarius, Bucureşti, 1998
74) Mahan Alfred, The Influence of Sea Power Upon History, 1660-1783, Dover
Publications, ING, New York, 1987;
75) Marin Gheorghe, Cpt. Rg. 2 şi colectiv, Câmpul de luptă cibernetizat, Editura Militară,
Bucureşti, 1991
76) Marin Gheorghe, contraamiral prof. univ. dr., Perspectivele modernizării Forţelor
Navale Române în contextul integrării în structurile euroatlantice, Buletinul Forţelor Navale,
Nr.1 / 2004, Constanţa
77) Marin Gheorghe, comandor prof. univ. dr. şi colectiv, Utilizarea Forţelor Navale în
Operaţii de Sprijin al Păcii, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2000
78) Marin Gheorghe, contraamiral de Flotilă dr., Consideraţii privind strategia maritimă
internaţională la începutul secolului XXI, Gândirea Militară Românească, Nr.4, iulie – august 2002,
anul XIII, Bucureşti 2002
79) Marin Gheorghe, contraamiral prof. univ. dr. şi colectiv, Marea Neagră spaţiu de
confluenţă a intereselor geostrategice, Editura Centrului Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005
80) Marin Gheorghe, Contraamiral prof. univ. dr, Caracteristicile mediului de securitate în
bazinul Mării Negre şi influenţele sale asupra perspectivelor Forţelor Navale ale României, în
lucrarea Securitate şi Stabilitate în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare
„Carol I”, Bucureşti, 2005
81) Marin Gheorghe, Amiral prof. univ. dr., The strategic importance of the Danube river
whitin the context of Romania’s NATO and European Union membership, în volumul The
importance of the Danube river for the North Atlantic Treaty Organization and the European
Union, Editura CTEA, Bucureşti, 2007
82) Marin Gheorghe, Contraamiral dr., Consideraţii privind rolul forţelor navale într-o
mare închisă, Gândirea Militară Românească, Nr. 5/2001, anul XII, Bucureşti
83) McVadon Eric A., Rear Admiral, US Navy (ret.), China’s maturing Navy, Naval War
College Review, spring 2006, volume 59, number 2, Naval War College Press, Newport, RI
84) Mayo, Richard W., Vice Admiral U.S. Navy, and Vice Admiral Nathman, John, U.S.
Navy, ForceNet: Turning Information into Power, Proceedings, February 2003
85) Minnik Wendell, China’s Threatening Policy, Defense News, 21 May 2007
86) Minick Wendell, Japan Aircraft Carrier Unlikely, Even Whit F – 35Bs, Defense News,
June 30, 2008
87) Mojan Raja C., India’s new naval doctrine, The Hindu, 29.04.2004
88) Moore Jr., Charles W., Vice Admiral, U.S. Navy, and Hanlon Jr., Edward, Lieutenant
General, U.S. Marine Corps, Sea Basing: Operational Independence for a New Century,
Proceedings, January 2003
160
 89) Moore John E., Warship of the Soviet Navy, Jane’s, London, 1981
90) Mullen, Mike, Vice Admiral, U.S. Navy, Global Concept of Operations, Proceedings,
April 2003
91) Mullen, Michael G., Admiral, U.S. Navy, Sea Enterprise: Resourcing Tomorrow's Fleet,
Proceedings, January 2004
92) Natter Robert J, Admiral., U.S. Navy, Sea Trial: Enabler for a Transformed Fleet,
Proceedings, November 2003
93) Nathan James A. and Oliver James K., The Future Of United State Navy, Indiana
University Press Bloomington & London, SUA, 1979
94) Oudot de Dainville Alain, Naval forces and freedom of seas in the twenty first century,
în „Défense nationale et sécurité collective”- english version, Paris, October 2006
95) Opriş Petre, căpitan, 1958. Plecarea armatei sovietice din România – între mit şi
realitate, Anuarul Muzeului Marinei Române, tom.V, Editura Companiei Naţionale Administraţia
Porturilor Maritime, Constanţa, 2002
96) Ted Parsons, China shores up costal units with long – range YJ – 62 C missile, Jane’s
Defence Weekly, volume 45, issue 24, June 2008
97) Pendley William T., The New Maritime Strategy – A Lost Opportunity, Naval War
College Review, spring 2008 / volume 61, number 2, Naval War College Press, 686 Cushing Road,
Newport, RI, 2008
98) Petrov Vladimir, Ukraine proposes schedule for the phased withdrawal of Russian
Black Sea Fleet, Jane’s Defence Weekly, volume 45, issue 17, 23 April 2008
99) Pîntea Iurie, Identificarea pericolelor existente şi probabile pentru interesele naţionale
de bază ale Moldovei, în lucrarea Apărarea şi securitatea naţională a Moldovei, Institutul de
Politici Publice, Chişinău, 2001
100) Polmar Norman, Soviet Surface Combatant Development and Operations in the 1980s
and 1990 s , in The Future of Soviet Navy Navy – An Assessment to the Year 2000, edited by Bruce
W. Watson and Peter M. Dunn, Westviw Special Studies on the Soviet Union and Eastern Europe,
Westview press / Boulder and London, Frederick A. Praeger, Publisher, Colorado, 1986
101) Prakrash Arun, The Indian Navy’s Vision Document, Directorate of Strategy, Concepts
and Transformation Integrated Headquarters of the Ministry of Defense (Navy), New Delhi, May
2006
102) Rosamond Jon, Russian admirals reiterates carrier fleet aspirations, Jane’s Defence
Weekly, volume 45, issue 16, 16 April 2008
103) Rosamond Jon, Russia joins NATO-led „Bold Monarch” submarine rescue exercise off
Norway, Jane’s Navy International, volume 113, issue 5, June 2008
104) Rostow W.W., View from the Seventh Floor, Harper & Row (ed.), New York, 1964
105) Rubel Robert C., The New Maritime Strategy – The Rest of the Story, Naval War
College Review, spring 2008 / volume 61, number 2, Naval War College Press, 686 Cushing Road,
Newport, RI, 2008
106) Rudomiotkin A.P., Tişakov I.I., Koroliuk S.M., Planificarea pentru o dezvoltare
organizaţională a forţelor navale, Voiennaia Mîsli (Gândirea Militară), Moscova, martie-aprilie
2003
107) Sakhuja Vijay, Shange but Continuity: The Indian Navy Marches, Peace & Conflict
bulletin, vol.7, No.9, Institute of Peace & Conflict studies, New Delhi, September 2004
108) Scott Richard, National stealth service: Sweden moves towards final Visby Installation
phase, Jane’s International Defence Review, volume 41, June 2008
109) Scott Richard, New Costal submarine concepts get ready to break the surface, Jane’s
International Defence Review, volume 41, June 2008
110) Scott Richard, Richard, Thales Canada deals signal radar upgrade for Iroquois
destroyers and Halifax frigates Jane’s International Defence Review, volume 41, May 2008
111) Sharp Travis, Fiscal Year Pentagon Defense Spending Request: February „Topline”,
The Center For Arms Control and Non-Proliferation, Washington DC, 26 February 2009

161
 112) Sherry Michael, Preparing for the Next War: America Plans for Postwar Defense,
1941-1945, New Haven, Yale University Press, 1977
113) Silva Ribeiro A., Estratégia naval Portuguesa, I.Documentaçaõ Estruturante Revista
da Armada, No 379, set/out 2004, Lisboa
114) Silva Ribeiro A., Estratégia naval Portuguesa, II.Os Oceanos e os Desafios
Estrategicos, Revista da Armada, No 380, nov. 2004, Lisboa
115) Singh Madhvendra, Admiral (Retd), The Indian Navy in 2020, Security Research
Review, volume 2, issue 2, New Delhi, July 2005
116) Sokolsky Joel J., Projecting Stability: NATO and Multilateral Naval Cooperation in
the post Cold War Era, North Atlantic Treaty Organization Fellowship Program 1995-97, Final
Report
117) Solís Oyarzún Eri, Algunas consideraciones sobre la estrategia maritima, Revista de
Marina, vol. 116/848, Valparaiso, Ene.- Feb. Nr.1/1999
118) Speed Elizabeth, Chinese Naval Power and East Asian Security, Working Paper No.11,
p.7, Institute of International Relations, The University of British Columbia, Vancouver, Canada,
August 1995
119) Storey Ian, Ji Zou, China’s aircraft Carrier Ambitions, Naval War College Review,
vol.LVII, No.1, Newport, 2004
120) Stürmer Michael, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009
121) Till Geoffrey, Naval Transformation, Ground Forces, and the Expeditionary Impulse:
the Sea-Basing Debate, Strategic Studies Institute of the Army War College, The Letort Papers,
Carlisle, Pennsylvania, December 2006
122) Till Geofrey, „A Cooperative Strategy for 21st Century Seapower” – A View from
Outside, Naval War College Review, spring 2008 / volume 61, number 2, Naval War College
Press, 686 Cushing Road, Newport, RI, 2008
123) Geoffrey Till, The Shanging Role of Navies World-wide, South African Defence
Review Issue Nr. 10, 1
124) Trim Larry,Commander, Lieutenant-Commander Paul Forget, Lieutenant-Commander
David Kazmirchuk, The Canadian Navy in 2007: An Overview and a Look Ahead, Canadian Naval
Review, volume 4, number 1, Spring 2008
125) Tritten James John, Naval Perspectives for Military Doctrine Development, Naval
Doctrine Command, Norfolk, VA, 1994
126) Tziegler Philip, Mountbatten: the official biography, Collins, 1985 sau Weidenfeld &
Nicolson; New Edition (16 Aug 2001), London
127) Uhling Frank Jr., The Merchant Marine: The Last Satisfactory Solution? în Uhling,
Vietnam
128) Urrutia Bunster Pedro, El control del mar en el siglo XXI – Sus caracteristicas
tradicionales y su posibile evolucion, Revista de Marina, nr.5, vol. 116/852, sept-oct., 1999,
Valparaiso
129) Varner Joe, China’s Rising Tide, Canadian Naval Review, Centre for Foreign Policy
Studies, Dalhouse University, Halifax, volum 1, No.3, fall 2005
130) Vergara Villalobos Miguel Angel, Desarrollo y Poder Naval Chileno en un Mundo
Globalizado, Revista del Mar, Liga Maritima de Chile, Edicion No 189, Valparaiso, 2003
131) Vergara Villalobos Miguel Angel, Una Armada Moderna al Servicio País, Revista de
Marina, vol. 121/880, Valparaiso, May-June 2004
132) Vial Philippe, La Marine en 1947: une concentré des contradictions nationales, în
Serge Berstein et Pierre Milza (dir.), L’aneé 1947 en France, actes de coloques organize à Paris
(Institut d’Etudes Politiques, par le Centre d’Histoire de L’Europe du vingtiéme siécle, 4/5
decembrie 1997, Paris, Press de Sciences Po, 2000
133) Voicu Marin şi Maria Veriotti, Convenţii maritime internaţionale, vol. II, editura Ex
Ponto, Constanţa, 1999
134) Zaharov I.G., Warships: a global survey, Voiennaia Misli, May-June 2002

162
 135) Watkins James D., The Maritime Strategy, Proceedings, Special Supplement 112:1
(ianuarie 1986)
136) Watson Bruce W., The Evolution of Soviet Naval Strategy, in The Future of Soviet
Navy – An Assessment to the Year 2000, edited by Bruce W. Watson and Peter M. Dunn, Westview
Special Studies on the Soviet Union and Eastern Europe, Westview press / Boulder and London,
Frederick A. Praeger, Publisher, Colorado, 1986
137) Work Robert O., Winning the Race: A Naval Fleet Platform Architecture for Enduring
Maritime Supremacy, Center for Strategic and Budgetary Assessements, March 1, 2005
138) Work Robert O., Know when to hold ’em: Modernizing the Navy’s Surface Battle Line,
Center for Strategic and Budgetary Assessments, Washington, September 20, 2006
139) Zumwalt Elmo W., Jr., On Watch: A Memoir, New York, Quadrangle, 1976

E. ADRESE INTERNET
1) http://www.globalsecurity.org/military/world/rok/lp-x.htm
2) http://shipbuilding.ru/eng/articles/navy/
3) http://navy-matters.beedall.com/
4) http://www.naval-technology.com/projects/
5) http://www.defenseindustrydaily.com/
6) http://www.globalsecurity.org/military/world/
7) http://mdb.cast.ru/
8) http://www.uboat.net/men/
9) http://www.bookrags.com/wiki/German_Type_XXI_submarine
10) www.marina.difesa.it/storia/storianavale/

F. AGENŢII DE PRESĂ
1) RIA Novosti
2) France Presse

G. SURSE DE DATE STATISTICE

1) Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României 2004, 2005, 2006, 2007
2) Sindicatul Liber al Navigatorilor
3) Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A., Constanţa
4) Autoritatea Navală Română, Serviciul Înmatriculări
5) Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile S.A.
6) Academia Navală „Mircea cel Bătrân”
7) Şcoala Militară de Maiştri Militari a Forţelor Navale „Amiral Murgescu”
8) Universitatea Maritimă Constanţa
9) Colegiul Tehnic de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, Constanţa
10) CIA Factbook, anii 1990 - 2008
11) Eurostat, Statistics in Focus Collection

163
 GLOSAR
DE TERMENI ŞI ABREVIERI

AEGIS – Sistemul de luptă AEGIS (după numele scutului lui Zeus) este un sistem integrat de
dirijare a rachetelor care este integrat atât în sistemul navelor, dar şi în reţeaua navă-navă AWD
ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps)- desemnează elementele folosite în comun de
către forţele armate ale Australiei şi Noii Zeelande sau proiectele comune de tehnică. Ex. ANZAC
Frigate(fregată ANZAC)
ARG - Amphibious Ready Group – Grupare Amfibie Gata de Luptă
CLF - Combat Logistics Force – Forţă pentru Logistici de Luptă
CSG – Carrier Strike Group - Grupare de Lovire de Portavion
CTOL - Conventional Take-off and Landing – Decolare şi aterizare convenţională
CVF/PA2 – Denumirea convenţională a proiectului anglo-francez de portavion
CVN-21 - Denumirea convenţională a proiectului noului portavion american
DDG – Distrugător purtător de rachete dirijate
DDH – Distrugător care operează elicoptere
ESG – Expeditionary Strike Group – Grupare Expediţionară de Lovire
FFG – Fregată purtătoare de rachete dirijate
FREMM – Fregată multimisiune ( abreviere a denumirii franceze Frégate Multi-Mission sau
italiene Fregata Multi-Missione)
LHA – Navă amfibie cu elicoptere de asalt
LCS - Navă de luptă la litoral
LHD - Doc de debarcare cu elicoptere la bord
LPD - Doc de debarcare cu platformă
LPH – Platformă de debarcare cu elicoptere
LST – Navă de debarcare tancuri
MPF(F) – Viitoarea Forţă de Prepoziţionare Maritimă – Concept american de creare a unei forţe
care va acţiona din locaţii prestabilite
MPS – Maritime Prepositioning Ship - Nave de prepoziţionare maritimă
PACSCAT - (Partial Air Cushion Supported Catamaran) – Catamaran cu suport parţial cu pernă de
aer
PAVILION – drapel, steag
RMV - (Remote Minehunting Vehicle) – vehicul dirijat pentru vânătoarea de mine marine
SAG – Surface Action Group - Grupare de acţiune de suprafaţă, pentru lovire şi apărare împotriva
rachetelor
SCOMAR – Sistemul integrat de observare, supraveghere şi control la Marea Neagră
STOBAR – (Short Take Off But Arrested Recovery) – este un sistem folosit pentru lansarea şi
recuperarea avioanelor pe puntea unui portavion
STOL - Short Take-Off and Landing - decolare şi aterizare scurtă
STOVL - Short take off and vertical landing – decolare scurtă şi aterizare verticală
SSBN – Submarin nuclear cu rachete balistice
SSGN – Submarin nuclear cu rachete dirijate
SSK – Submarin cu propulsie clasică
SSN – Submarin de atac cu propulsie nucleară

164
SWATH - (Small Waterplane Area Twin Hull) – tip de navă construită cu două corpuri pentru
minimizarea volumului care intră în contact cu suprafaţa mării
T-AKE – Noul proiect american pentru nava logistică ded transport mărfuri solide şi muniţii
UAV - (Unmanned Aerial Vehicle) – vehicul aerian nedirijat de om (avion fără pilot)
USV - (Unmanned Surface Vessels) – navă de suprafaţă fără echipaj
UUV - (Unmanned Underwater Vessels) – navă submersă fără echipaj
VLS - Vertical Launching System – sistem de lansare verticală
VTOL - Vertical Take-Off and Landing – decolare şi aterizare verticală

165
ANEXE

166
 ANEXA Nr. 1

PRINCIPALELE PROGRAME NAVALE

MAJORE PE PLAN MONDIAL

Cost total Total elemente

Nr.
Program Ţara (miliarde ce vor fi
crt.
dolari) achiziţionate
1. Sisteme de luptă moderne SUA 167.7 15
2. Submarin SSN 774 clasa Virginia SUA 98.5 30
3. Distrugător Arleigh Burke DDG -51 SUA 63.0 62
Rachetă balistică lansată de pe
4. submarin clasa Trident II
SUA 38.9 561

5. Program portavion CVN-21 SUA 37.3 3

6. Avion de luptă multirol P-8 A SUA 32.1 108
7. Distrugător T 45 Marea Britanie 11.9 6
Submarin de atac nuclear
8. BARRACUDA
Franţa 10.4 6

10 Italia
9. Fregată FREMM Italia, Franţa 7.5
17 Franţa
10
Submarin nuclear Astute Marea Britanie 7.0 Peste 8
.
11
Proiect Sea 4000 Australia 4.6 3
.
12 2 Italia
Fregate clasa Horizon Italia, Franţa 3.7
. 2 Franţa
13
Submarine Scorpene India 3.5 6
.
14 Avion de patrulare maritimă C-X
Japonia 3.0 80
. cargo/P-X
15
Fregată clasa Fridjof Nansen Norvegia 3.0 5
.
16
Fregată F-125 Germania 2.9 4
.
17
Portavion Cavour Italia 1.8 1
.
18
Fregată clasa Krivak India 1.1 3
.
19
Submarin clasa Dolphin AIP Israel 1.1 2
.
167
 Cost total Total elemente
Nr.
Program Ţara (miliarde ce vor fi
crt.
dolari) achiziţionate
20
Submarin clasa 209 / 1400 Africa de Sud 0.871 3
.
21
Modernizare portavion Gorshkov India 0.675 1
.
22
Fregată Meko 200 clasa SAN Valour Africa de Sud 0.695 4
.
23 Emiratele Arabe
Corveta Baynunah 0.520 4
. Unite

Sursa:Defense News Research, The Big 60 Worldwide Programs, Defense News, 12 March 2007, p. 22

ANEXA Nr. 2

PRINCIPALELE PROIECTE NAVALE PENTRU SECOLUL XXI

Portavioane şi Nave Amfibii

• Cavour Aircraft Carrier, Italy

• Chakri Naruebet Offshore Patrol Helicopter Carrier, Thailand
• Charles De Gaulle Nuclear-Powered Aircraft Carrier, France
• CVF - Royal Navy Future Aircraft Carrier, United Kingdom
• CVN 21 US Navy Future Carrier Programme USA, USA
• CVN 77 George H W Bush Aircraft Carrier, USA
• Galicia Class Landing Platform Docks (LPD), Spain
• Garibaldi Aircraft Carrier, Italy
• Invincible Class Aircraft Carriers, United Kingdom
• Ivan Rogov Class (Type 1174) Large Landing Ship, Russia
• Kuznetsov Class (Type 1143.5) Heavy Aircraft Carrying Cruiser, Russia
• LHD Wasp Class Amphibious Assault Ships, USA
• LPD (R) Albion Class Landing Platform Dock, United Kingdom
• LPD 17 (San Antonio Class) Landing Platform Dock, USA
• LPD Rotterdam Class Landing Platform Dock, Netherlands
• LPD San Giorgio Class Landing Platform Dock, Italy
• LPH01 Ocean Helicopter Carrier, United Kingdom
• LSD Foudre Class Landing Platform Docks, France
• Mistral Class – Amphibious Assault, Command and Force Projection Ship, France
• Nimitz Class Nuclear-Powered Aircraft Carriers, USA
• Principe de Asturias Aircraft Carrier, Spain
• Whidbey Island / Harpers Ferry Class Dock Landing Ships, USA
• Zubr Class (Pomornik) Air Cushioned Landing Craft, Russia

Corvete şi Nave de Patrulare

168
 • Barzan (Vita) Class Fast Strike Craft, Qatar
• Baynunah Class Multipurpose Missile Corvette, United Arab Emirates
• Commandante Class Light Combatant Ships, Italy
• Eilat Class Sa'ar 5 Multi-Mission Corvettes, Israel
• Fearless Class Patrol Vessels, Singapore
• Flyvefisken Class (SF 300) Multi-Role Vessels, Denmark
• Kingston Class Maritime Coastal Defence Vessels, Canada
• Laksamana Class Corvettes, Malaysia
• Littoral Combat Ship (LCS) High-Speed Surface Ship, USA
• MEKO A Class Corvettes / Frigates, Germany
• Mirage Class (Type 14310) Patrol Boat, Russia
• Nakhoda Ragam Class Offshore Patrol Vessels, Brunei
• Qahir Class Corvettes, Oman
• River Class Offshore Patrol Vessel (OPV), United Kingdom
• Roisin Class Offshore Patrol Vessels, Republic of Ireland
• Roussen Class (62m Super Vita) Fast Attack Missile Craft, Greece
• Skjold Class Missile Fast Patrol Boats, Norway
• Um Al Maradim Class (Combattante I) Fast Attack Craft, Kuwait
• Visby Class Corvettes, Sweden

Distrugătoare şi Fregate

• Al Riyadh (F3000S Sawari II) Class Multipurpose AAW Frigate, Saudi Arabia
• Anzac Class Frigates, Australia
• Arleigh Burke Class (Aegis), Guided Missile Destroyers, USA
• Artigliere Class Frigates, Italy
• Brandenburg Class (Type 123) Frigates, Germany
• Bremen Class (F122) Frigates, Germany
• Cassard Class Destroyers, France
• DDG 1000 Zumwalt Class - Multimission Destroyer: Advanced Technology Surface
Combatants, USA
• De Zeven Provincien Class (LCF) Air Defence and Command Frigates, Netherlands
• Delhi Class Destroyers, India
• Duke Class (Type 23) Frigates, United Kingdom
• Durand de la Penne Class Destroyers, Italy
• F100 Alvaro de Bazan Multi-Purpose Frigate, Spain
• Formidable Class Multi-Mission Frigates, Singapore
• FREMM - European Multi-Mission Frigate, France / Italy
• Halifax Class Frigates, Canada
• Horizon Class Anti-Air Warfare Frigates, France / Italy
• Hydra Class Multi-Purpose Frigates, Greece
• Kang Ding Class Frigates, Taiwan
• Karel Doorman Class Frigates, Netherlands
• Kirov Class (Type 1144.2) (Peter the Great) Heavy Missile Cruiser, Russia
• La Fayette Class Frigates, France
• Lekiu Class Frigates, Malaysia
• Nansen Class Anti-Submarine Warfare Frigates, Norway
• Neustrashimy Class (Type 11540) Frigates, Russia
• Sachsen Class (F124) Air Defense Frigates, Germany
• Sovremenny Class (Type 956) Destroyer, Russia
• Thetis Class Frigates, Denmark
• Ticonderoga Class Guided Missile Cruisers, USA
• Type 45 Daring Class Anti-Air Warfare Destroyers, United Kingdom
169
Nave Auxiliare

• Absalon Class Combat / Flexible Support Ship, Denmark

• Bay Class Auxiliary Ship Alternative Landing Ship Logistic (ALSL), United Kingdom
• Etna Class LSV Logistic Support Vessel, Italy
• Frank S. Besson Class LSV Logistic Support Vessel, USA
• Patino Class Auxiliary Oiler and Replenishment Ship, Spain
• RFA Fort Victoria Class Fleet Replenishment Ships, United Kingdom
• Supply Class Fast Combat Support Ship, USA
• T-AKR 310 Watson Class Strategic Sealift Ships, USA
• Wave Class Royal Fleet Auxiliary Large Fleet Tankers, United Kingdom

Nave de Luptă Contra Minelor

• Avenger Class Mine Countermeasures Vessel, USA

• Frankenthal Class (Type 332) Minehunter, Germany
• Hameln Class (Type 333) Minesweeper, Germany
• Huon Class Minehunter, Australia
• Landsort Class Mine Countermeasures Vessel, Sweden
• Oksoy and Alta Class Minesweepers and Minehunters, Norway
• Osprey Class Coastal Minehunter, USA
• Sandown Class Minehunters, United Kingdom
• Segura Class Minehunters, Spain

Aviaţie Navală

• AH-1W/AH-1Z Super Cobra - Attack Helicopter, USA

• AirTech CN-235MP/MPA - Maritime Patrol Aircraft, Spain / Indonesia
• AS 555 Fennec - Twin-Engined Light Naval Helicopter, Europe
• Atlantique ATL3 - Maritime Patrol Aircraft, France
• C-40A Clipper - Naval Fleet Support Aircraft, USA
• CH-53E Super Stallion - Heavy-Lift Helicopter, USA
• E-2C Hawkeye - Airborne Early Warning Aircraft, USA
• F-35 Lightning II - Joint Strike Fighter (JSF), USA
• F/A-18E/F Super Hornet - Maritime Strike Attack Aircraft, USA
• FA2 Sea Harrier - VSTOL Fleet Defence Fighter Aircraft, United Kingdom
• Fire Scout - VTUAV Unmanned Aerial Vehicle, USA
• Harrier II Plus (AV-8B) - VSTOL Fighter and Attack Aircraft, USA
• KA-27/28 and KA-29 Helix - Naval Helicopters, Russia
• Merlin - ASW / Transport Helicopter, United Kingdom
• MH-60S Knighthawk - Multi-Mission Naval Helicopter, USA
• NH90 NFH - ASW / Transport Helicopter, Europe
• Nimrod MRA4 - Maritime Reconnaissance Aircraft, United Kingdom
• P-3C Orion - Maritime Patrol and Anti-Submarine Warfare, Canada
• P-8A - Multi-Mission Maritime Aircraft (MMA), USA
• Predator RQ-1 / MQ-1 / MQ-9 - Unmanned Aerial Vehicle, USA
• Rafale - Multirole Combat Fighter, France
• S-3B Viking - Multi-Role Carrier-Based Aircraft, USA
• S-70B Seahawk - Naval Helicopter, USA
• Sea King - ASW / Search and Rescue Helicopter, United Kingdom
• SH-2G Super Seasprite - Multi-Mission Naval Helicopter, Australia
• Super Lynx - Combat Helicopter, United Kingdom
• T-45A/C Goshawk - Trainer Aircraft, USA
170
 • T-6A/B Texan II - Joint Primary Aircraft Training System (JPATS), USA
• UH-1Y Huey - Utility Helicopter, USA
• V-22 Osprey - Medium Lift, Multi-Mission Tilt-Rotor Aircraft, USA

Submarine

• LR5 Submersible Submarine Rescue Vessel, United Kingdom

• NSSN Virginia Class Attack Submarine, USA
• SSBN Delta Class IV (Project 667.BDRM) Strategic Missile Submarine, Russia
• SSBN Ohio Class Ballistic Missile Submarine, USA
• SSBN Triomphant Class Ballistic Missile Submarines, France
• SSBN Typhoon Class (Type 941) Strategic Missile Submarine, Russia
• SSBN Vanguard Class Ballistic Missile Submarine, United Kingdom
• SSGN Oscar II Class (Project 949.A) (Kursk) Cruise Missile Submarine, Russia
• SSK Agosta 90B Class Attack Submarine, France
• SSK Collins Class (Type 471) Attack Submarine, Australia
• SSK Dolphin Class Attack Submarine, Israel
• SSK Gotland Class (Type A19) Attack Submarine, Sweden
• SSK Kilo Class (Type 636) Attack Submarine, Russia
• SSK Kilo Class (Type 877EKM) Attack Submarine, Russia
• SSK Scorpene Attack Submarine, Chile
• SSK Tupi Class Attack Submarine, Brazil
• SSK Victoria Class Long-Range Patrol Submarines, Canada
• SSN Akula Class (Bars Type 971) Attack Submarine, Russia
• SSN Astute Class Attack Submarine, United Kingdom
• SSN Barracuda Nuclear Powered Attack Submarine, France
• SSN Los Angeles Class Attack Submarine, USA
• SSN Rubis Amethyste Class Attack Submarine, France
• SSN Seawolf Class Attack Submarine, USA
• U212 / U214 Attack Submarines, Germany

Sursa: http://www.naval-technology.com/projects/

171
 ANEXA Nr. 3

METODA DE COMPARAŢIE A NAVELOR PE BAZA RAPORTULUI

DINTRE TONAJUL NAVEI ŞI NUMĂRUL DE MEMBRI AI
ECHIPAJULUI

PORTAVIOANE ŞI PORTELICOPTERE

172
 USS Kitty Hawk 13,09

Jeanne d'Arc 13,61

NAeL S ao Paolo 18,1

Viraat 19,8

Amiral Kuzneţov 21,94

Chakri Naruebet 21,98

Principe de Asturias 22,33

Giuseppe Garibaldi 25,18

Charles de Gaulle 28,15

HMS Illustrious 30,07

US S Nimitz 31,88

Conte di Cavour 42,8

HMS Queen Elizabeth 44,82

CVN 21 (Future) 47,62

Mistral 103,13

Buque de Proyeccion
111,11
Estrategica

0 20 40 60 80 100 120

DISTRUGĂTOARE

173
Durand de La Penne 11,84

Luda 13,1

Gwanggaeto 13,46

Rajput (Kashin) 15,54

Tourville 16,05

Type 42 17,15

Sovremenîi 17,71

Iroquois 18,21

Luhu 18,46

Delhi 18,61

Udaloy 20,67

KDX-III Sejong 22

Chungmugong 22

Lanzhou 23,21

Luhai 24,4

Atago 25,67

Arleigh Burke 25,7

Takanami 26,57

Murasame 27,58

Type 45 35

AWD(Australia) 35,22

DDG-1000 Zumwalt 103,57

0 20 40 60 80 100 120

FREGATE

174
 Brahmaputra 8,55

Jianghu 11,11

Lupo 12,37

Maestrale 13,51

Gepard 13,76

Lekiu 14,38

Koni 15

Meko 200 15,9

Talwar 16,67

Neustraşimîi 18,09

Oliver Hazard Perry 19,5

Type 22 19,6

F 123 Brandemburg 20,67

Halifax 20,89

ANZAC 21,18

La Fayette 22,69

F 124 S achsen 23,04

Alvaro de Bazan 25

De Zeven Provincien 25

Type 23 26,49

Horizon 32,18

Floreal 33,33

Fridtjof Nansen 42,5

Formidable 45,71

Litoral Combat S hip 46

Fregate Multi-Mission FREMM 51,85

F 125 61,82

0 10 20 30 40 50 60 70

CORVETE

175
 Nanushka 9,33

Tarantul 9,6

Inhauma 10,31

Gumdok suri 11,25

D'Estienne d'Orves 11,96

Pauk 12,5

Commandante 12,62

Niels Juel 13,18

Grisha 13,83

Eilat Sa'ar 5 14,53

Visby 15,12

PR-72P 15,55

Peacock 17,8

Sigma 9113 21,15

Meko 100 A 21,15

Milgem 23,53

Steregushchy 26,38

Braunschweig 28,31

Roisin 29,82

Sea Fighter 36,54

River class 55,9

0 10 20 30 40 50 60

SUBMARINE
176
 Agosta 32,59

Rubis Amethyste 37,14

S wiftsure 43,1

Victoria 51,06

Los Angeles 53,69

Trafalgar 53,7

Dolphin 54,28

Virginia 58,21

U 214 62,96

Gotland 63,96

S corpene 66,67

Lada 71,05

Collins 74,44

Killo 75

Astute 79,59

S eaWolf 83,1

Barracuda 88,33

Ohio 113,64

Vanguard 116,15

Triomphant 129,14

Oscar II 137,38

Delta IV 140

Borei 184,61

S everodinsk 236

Typhoon 250

Akula II 255,4

0 50 100 150 200 250 300

ANEXA Nr. 4
177
 DOCTRINA NAVALĂ

- structură posibilă -

A. Titlul
B. Data elaborării
C. Structura emitentă
D. Colectivul (colectivele de elaborare) şi instituţiile de care aparţin
E. Introducere, sub semnătura şefului statului sau primului ministru, după caz, în care, în mod
obligatoriu se face o expunere de motive;
F. Cuprinsul documentului
G. Consideraţii generale
- Importanţa Oceanului Planetar în general şi în mod special pentru statul respectiv;
- Prezentarea situaţiei geopolitice din zonele de interes pentru politica navală a statului şi a
intereselor pe care statul le are în aceste zone
- Poziţia statului în plan internaţional, cu referire în special, la activitatea în domeniul naval;
- Scopul şi obiectivele doctrinei navale
- Legislaţia internă şi internaţională care stau la baza doctrinei navale
- Legislaţia internă cu care se intercondiţionează doctrina navală
- Eventuale documente ce derivă din doctrina navală
- Structurile implicate în elaborarea doctrinei navale şi a eventualelor documente ce derivă
din aceasta şi responsabilitaţile acestora
- Referire la puterea navală a statului şi elementele componente ale acesteia
- Căror structuri ale statului se adresează doctrina navală
- Modalităţile de revizuire şi eventual, termene de revizuire
H. Prezentarea politicii navale a statului, prin referire la legislaţia naţională în domeniu:
- Definirea politicii navale a statului în accepţiunea statului respectiv
- Enumerarea, ierarhizarea şi definirea intereselor navale ale statului
- Principiile politicii navale a statului
- Scopul şi obiectivele politicii navale pe domenii şi direcţii de acţiune (transporturi navale,
turism naval, cercetare ştiinţifică, învăţământ, apărare etc.)
- Căi de realizare a politicii navale a statului
- Responsabilităţi în derularea politicii navale, în elaborarea şi promovarea intereselor
navale naţionale
I. Apărarea intereselor navale ale statului:
- Definirea securităţii navale naţionale
- Enumerarea legislaţiei care reglementează securitatea navală
- Enumerarea structurilor implicate în asigurarea securităţii navale a statului şi precizarea
structurii, misiunilor (atribuţiilor), principiilor şi concepţiei generale de acţiune a acestora
J. Diverse:
- Glosar de termeni
- Anexe
- Bibliografie (dacă este cazul)

ANEXA Nr. 5

178
 DOCTRINA MILITARĂ NAVALĂ

- structură posibilă -

A. Titlul
B. Data elaborării
C. Structura emitentă
D. Colectivul (colectivele de elaborare) şi instituţiile de care aparţin
E. Introducere, sub semnătura şefului forţelor navale ale statului, în care, în mod obligatoriu se face
expunerea de motive
F. Cuprinsul documentului
G. Consideraţii generale:
- Importanţa Oceanului Planetar, în general şi în mod special pentru statul respectiv
- Prezentarea situaţiei geopolitice din zonele de interes pentru politica navală a statului
- Poziţia statului în plan internaţional, în special cu referire la activitatea în domeniul naval
şi enumerarea intereselor navale ale statului
- Obiectivele militare ale statului şi misiunea forţelor navale
- Enumerarea documentelor din care decurge doctrina militară navală, a celor
complementare şi a documentelor ce decurg din doctrina militară navală (doctrina pentru operaţii
navale, doctrina pentru informaţii navale etc.), după caz
H. Elemente de bază:
- Originile doctrinei militare navale
- Definirea termenilor de „doctrină”, „doctrină militară” şi „doctrină militară navală”
- Scopul şi obiectivele doctrinei militare navale
- Clasificarea doctrinelor pe niveluri şi relaţia doctrinei militare navale cu celelalte doctrine
militare naţionale
- Baza legală de elaborare a doctrinei militare navale
- Consideraţii de ordin militar asupra zonelor de interes strategic pentru politica navală a
statului
- Consideraţii asupra conflictului armat şi asupra războiului pe mare, definindu-se termenii
de bază ce sunt utilizaţi (de exemplu nivelurile de comandă) şi principiile războiului în viziunea
proprie
- Prezentarea şi definirea termenilor care se referă la obiective de importanţă strategică ale
conflictelor navale ( libertatea mării, supremaţia navală, controlul mării, interdicţia maritimă,
proiecţia puterii, forţa inferioară în acţiune etc.)
- Consideraţii asupra mediului naval şi asupra spaţiului strategic naval
- Consideraţii asupra puterii naţionale, puterii militare, puterii navale a statului şi a unor
concepte operaţionale navale (manevra în mediul naval, relaţia dintre puterile navală, terestră şi
aeriană etc.)
- Caracteristicile puterii navale
- Domeniile de aplicare a puterii navale – militare şi non-militare (de ex. asistenţa
umanitară)
- Consideraţii asupra puterii combative, a componentelor acesteia (componenta conceptuală,
componenta fizică şi componenta morală) şi a elementelor acestor componente
- Principalele caracteristici ale forţelor navale (flexibilitatea în răspuns, mobilitatea,
stabilitatea etc.), capabilităţi şi limitări
- Operaţiile navale – capitol cheie al oricărei doctrine militare navale, unde este prezentată
clasificarea acestora, nivelurile de comandă, lanţul de comandă, nivelurile de competenţă, concepţia
de folosire a forţelor navale şi componentele acestora (de natură militară, diplomatică etc.). De
179
remarcat este şi faptul că acest capitol poate fi reluat într-un alt document doctrinar, de sine stătător,
mai detaliat, care se constituie, practic, într-o a doua parte a doctrinei
- Definirea conceptelor operative (de ex., centru de greutate, puncte decisive, puncte
culminante etc.)
- Comanda şi controlul în domeniul naval (definire, niveluri de comandă, lanţul de comandă,
niveluri de competenţă)
- Nivelurile logisticii militare şi consideraţii asupra logisticii navale (definire, structură,
principii, concepţie de folosire)
- Destinaţia principalelor structuri componente ale forţelor navale
- Rolul şi misiunile diplomaţiei navale
- Factorul uman (criterii de selecţie, modalităţi de pregătire, sistemul de promovare) şi rolul
acestuia
- Proiecţia de viitor a forţelor navale (planuri ce se au în vedere - pe termen scurt, mediu
sau lung, obiective, termene şi eventual, responsabilităţi şi resurse)
I. Diverse:
- Glosar de termeni
- Listă de acronime şi abrevieri
- Anexe
- Bibliografie (dacă este cazul)

ANEXA Nr. 6

180
 STRATEGIA NAVALĂ

- structură posibilă –

A. Titlul
B. Data elaborării
C. Structura emitentă
D. Colectivul (colectivele de elaborare) şi instituţiile de care aparţin
E. Introducere, sub semnătura şefului statului sau primului ministru, după caz, în care, în mod
obligatoriu se face o expunere de motive
F. Cuprinsul documentului
G. Consideraţii generale:
- Importanţa Oceanului Planetar, în general şi în mod special pentru statul respectiv
- Prezentarea situaţiei geopolitice din zonele de interes pentru politica navală a statului şi a
intereselor pe care statul le are în aceste zone
- Poziţia statului în plan internaţional, în special cu referire la activitatea în domeniul naval
- Referire la locul şi rolul strategiei navale în cadrul strategiei naţionale de guvernare şi
corelaţia cu celelalte elemente componente ale acesteia
- Referire la puterea navală a statului şi elementele componente ale acesteia
- Enumerarea intereselor navale naţionale
- Legislaţia internă şi internaţională care stau la baza strategiei navale naţionale
H. Prezentarea conţinutului strategiei navale:
- Definirea strategiei navale naţionale
- Enumerarea obiectivelor strategice navale naţionale
- Abordarea punctuală a fiecărui obiectiv:
- denumirea acestuia;
- responsabilităţi în coordonarea (structura coordonatoare) şi
îndeplinirea acestuia (structurile participante);
- baza legislativă de referinţă;
- etape şi termene de realizare;
- resurse alocate şi eşalonarea acestora;
- programe necesare pentru realizarea obiectivului – responsabilităţi;
- modalităţi de evaluare şi validare;
- relaţionarea cu obiective ale altor strategii şi a obiectivelor strategiei navale între
ele;
- atribuţii în elaborarea, promovarea şi aplicarea strategiei navale;
I. Diverse:
- Anexe
- Glosar de termeni, acronime şi abrevieri – dacă este cazul

ANEXA Nr. 7
181
 STRATEGIA NAŢIONALĂ DE SECURITATE NAVALĂ

- structură posibilă -

A. Titlul
B. Data elaborării
C. Structura emitentă
D. Colectivul (colectivele de elaborare) şi instituţiile de care aparţin
E. Introducere, sub semnătura şefului statului sau primului ministru, după caz, în care, în mod
obligatoriu se face o expunere de motive;
F. Cuprinsul documentului
G. Consideraţii generale:
- Importanţa Oceanului Planetar, în general şi în mod special pentru statul respectiv
- Prezentarea situaţiei geopolitice din zonele de interes pentru politica navală a statului şi a
intereselor pe care statul le are în aceste zone
- Scopul şi obiectivele strategiei de securitate navală
- Locul strategiei de securitate navală în strategia naţională de securitate şi relaţia cu
celelalte strategii sectoriale de securitate
- Legislaţia care stă la baza elaborării strategiei de securitate navală
H. Prezentarea conţinutului strategiei de securitate navală:
- Enumerarea şi descrierea ameninţărilor la adresa securităţii navale naţionale
- Definirea obiectivelor strategice ale securităţii navale şi enumerarea structurilor care
concură la realizarea lor
- Prezentarea concepţiei de acţiune la nivel strategic ( măsurile ce se iau pentru îndeplinirea
fiecărui obiectiv în parte)
- Enumerarea planurilor de acţiune pentru implementarea strategiei de securitate navală şi a
responsabilităţilor în elaborarea, coordonarea şi aplicarea acestora
I. Diverse (în acest capitol, de regulă, sunt enumerate şi detaliate planurile de acţiune pentru
implementarea strategiei de securitate navală)

ANEXA Nr. 8

182
 STRATEGIA MILITARĂ NAVALĂ

- structură posibilă -

A. Titlul, însoţit de termenul de proiecţie a strategiei (exprimat ca dată sau ca durată în ani)
B. Data elaborării
C. Structura emitentă
D. Colectivul (colectivele de elaborare) şi instituţiile de care aparţin
E. Introducere, sub semnătura şefului forţelor navale ale statului, în care, în mod obligatoriu se face
expunerea de motive
F. Cuprinsul documentului
G. Consideraţii generale:
- Prezentarea evoluţiei strategiei militare navale naţionale în corelaţie cu principalele
evenimente din istoria forţelor navale
- Scurtă prezentare a situaţiei geopolitice şi geostrategice care determină elaborarea
strategiei
- Prezentarea zonelor de interes pentru strategia militară navală (naţionale şi, eventual,
internaţionale)
- Prezentarea documentelor care determină elaborarea strategiei navale, aria şi modul de
aplicare a acesteia;
- Prezentarea obiectivelor militare ale statului, importanţa, rolul şi misiunea strategică a
forţelor navale
- Enumerarea planurilor strategice ce derivă din strategia militară navală, încadrarea acestora
în timp şi responsabilităţile în elaborarea acestora
H. Elemente de bază:
- Definirea strategiei, strategiei navale şi a strategiei militare navale
- Prezentarea scopului şi obiectivelor strategiei militare navale şi stabilirea unui punct de
referinţă de la care se pleacă în elaborarea strategiei navale, răspunzând la întrebările: de ce?, ce
este de făcut?, cu cine?, cu ce?, cum? şi pentru ce?
- Enumerarea şi definirea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale în domeniul naval
- Contextul în care se preconizează acţiunea împotriva ameninţărilor la adresa securităţii
naţionale (cu referire la alianţe, înţelegeri, iniţiative regionale, acţiuni sub egida unor organizaţii
internaţionale etc.)
- Politicile esenţiale, responsabilităţile, conceptele şi procesele pe care le presupune
dezvoltarea strategiei militate navale naţionale, pentru îndeplinirea obiectivelor securităţii naţionale
în domeniul naval, dar şi a obiectivelor unei eventuale alianţe din care face parte statul (de ex.
interoperabilitatea, modernizarea, comanda, formarea liderilor, gestionarea informaţiilor, generarea
forţelor, mobilitatea forţelor, susţinerea forţelor, protecţia forţelor etc.)
- Stabilirea criteriilor de ierarhizare a forţelor navale şi stabilirea poziţiei actuale şi viitoare a
propriilor forţe navale în această ierarhie
- Prezentarea celor trei domenii principale de acţiune (de natură diplomatică, militară şi de
impunere şi apărare a legii şi ordinii) şi a misiunilor specifice forţelor navale pentru realizarea
acestora – eventual scenarii de acţiune care se constituie ca anexă a strategiei
- Prezentarea principiilor doctrinare care stau la baza strategiei militare navale
- Prezentarea viitoarei configuraţii a forţelor navale (la limita orizontului planificat al
strategiei), etapizat, pe obiective şi eventual, prin planurile strategice aferente strategiei militare
navale naţionale
- Analiza predictivă a evoluţiei mediului de securitate în care se previzionează proiecţia
acţională a forţelor navale ( evoluţiile demografice, schimbările de mediu, natura unor eventuale
conflicte, dezastre naturale etc.)
183
 - Concepţia realizării operaţiilor de luptă, de impunere şi sprijin al legii şi diplomatice
(descurajarea, controlul mării etc.)
- Rolul şi misiunile forţelor navale. Structura acţională previzionată a acestora, rolul şi
misiunea principală a fiecărei structuri
- Rolul forţelor terestre, forţelor aeriene, gărzii de coastă (poliţiei de frontieră), industriei de
apărare etc., în strategia navală militară naţională
- Capabilităţi necesare îndeplinirii obiectivelor şi ierarhizarea acestora (ex. C4ISR, aviaţie
maritimă, sistem de autoapărare a forţelor, senzori externi etc.)
I.Diverse:
- Anexe (eventuale scenarii de acţiune)
- Lista de acronime şi abrevieri
- Bibliografie

184
 Fig.1 Cheltuielile de apărare din perioada 1990 – 2000 (ca procentaj din produsul intern brut)
Sursa: Allied Contributions to the Common Defense, Report to the United States Congress by the Secretary of Defense, martie
2001

Fig. 2 Naval Power 21

Sursa: http://www.navy.mil/navydata/people/secnav/england/navpow21.pdf

185
Fig. 3 Elementele principale ale conceptului „Sea Power
Sursa: Proceedings Magazine, October 2002

Fig.4 Poziţionarea geografică a Primului şi celui de-al Doilea Lanţ de Insule

Surse: China Matters, May 25, 2006 şi Annual Report to Congress: Military Power of the People’s Republic of China, 2007

186
Fig. 5 British Maritime Doctrine – BR 1806
Sursa: British Maritime Doctrine, BR 1806, third edition, London: TSO (The Stationery Office), 14 May 2004

Fig. 6 Australian Maritime Doctrine

Sursa: Sea Power Center, Australia

187
Fig. 7 Triunghiul concepţiei de folosire a mării
Sursa: Australian Maritime Doctrine (RAN Doctrine 1), Defence Publishing Service, Department of Defence, Canberra, act 2600, first edition, 2000,
p.57

Fig. 8 Strategia navală a Canadei - LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020
Sursa: LEADMARK: The Navy’s Strategy for 2020, Directorate of Maritime Strategy, NDHQ/Chief of the Maritime Staff,
Ottawa, June 18, 2001

188
 Fig.9 Structura sistemului de elaborare a strategiei navale portugheze
Sursa: A. Silva Ribeiro, Estratégia naval Portuguesa, I.Documentaçaõ Estruturante Revista da Armada, No 379, set/out 2004, Lisboa, pp.3-6

Fig. 10 Strategia celor trei vectori

Sursa: http://www.armada.cl/p4_armada_actual/site/artic/20050422/pags/20050522160306.html

189
 25 Nave pe n tru lupta contra
mine lor
Ve de te de lupta

20 Corve te

Fre gate
15 20 13
Distrugatoare
17
Nave de lupta amfibii
10
Portavioane
13
Submari ne cu propulsie
10 10
5 9 clasica
2 Submari ne strate gice cu
1 5 propulsie nucle ara
Submari ne de atac cu
0 propulsie nucle ara

Fig. 11 Repartiţia procentuală pe principalele tipuri de nave a forţelor navale ale lumii
Sursa datelor: I.G. Zaharov, Warships: a global survey, Voiennaia Misli, mai-iunie 2002

SUA 159,7
NATO(fără
SUA) 172,3

Asia şi Africa Sub-

Australia Sahariană 3
153,8

Europa non-
NATO 6,5

Orientul
Caraibe şi Rusia 12
Mijlociu şi
Africa de Nord America
22,3 Latină 17,3

Fig. 12 Valoarea cheltuielilor militare (în miliarde de dolari) ce se vor efectua în următorii 20 de ani, în diferite zone
ale lumii, pentru achiziţionarea de nave militare
Surse: AMI International 2006/2007 şi Defense News, 2 aprilie 2007

190
 SUA 29,2
NATO(fără
SUA) 31,5

Asia şi Africa Sub-

Australia 28,12 Sahariană 0,55

Europa -- non
NATO 1,19

Rusia 2,19
Orientul
Mijlociu şi
Caraibe şi
Africa de Nord
America Latină
4,08
3,16

Fig. 13 Repartiţia procentuală din totalul creşterii puterii navale, ca urmare a achiziţiilor ce se vor efectua de către
forţele navale în următorii 20 de ani, în diferite zone ale lumii
Surse: AMI International 2006 / 2007 şi Defense News, 2 aprilie 2007

191
 SUA 10,74

NATO(fără
SUA) 25,5

Asia şi
Australia 38,98
Africa Sub-
Sahariană 1,42
Europa non-
NATO 3,32
Rusia 4,83
Caraibe şi
Orientul
America
Mijlociu şi
Latină 6,08
Africa de Nord
9,23

Fig. 14 Repartiţia procentuală a navelor militare cu un deplasament mai mare de 100 de tone ce se vor achiziţiona
în următorii 20 de ani în diferite zone ale lumii
Surse: AMI International 2006 / 2007 şi Defense News, 2 aprilie 2007

192
 SUA 437,5

Marea
Britanie 18,9
Africa de Sud
1,566
Franţa 16,95

Emirate 0,52 Israel 1,1

Italia 6,45
Germania 2,9
Australia 4,6
India 5,275
Norvegia 3
Japonia 3

Fig. 15 Principalele programe navale pe plan mondial (miliarde de dolari)

Sursa datelor: DefenseNews Research, The Big 60 Worldwide Programs, DefenseNews, 12 March 2007, p. 22

Statele Unite
50,2
Anglia 10,18

Franţa 7,29

Rusia 6,5 Italia 2,6

Alte ţări 8,35
Japonia 5,2
Germania
3,56
India 2,18

Israel 3,94

Alte ţări ale căror firme se regăsesc în topul celor 100 de firme producătoare de armament şi tehnică militară din lume sunt:
- Olanda - 1,86% ; - Suedia - 1,54%; - Turcia – 0,08%
- Singapore - 0,93%; - Spania - 0,87 %;
- Finlanda - 0,7%; - Australia – 0,63%;
- Coreea de Sud – 0,6%; - Elveţia – 0,48%;
- Canada – 0,36%; - Norvegia – 0,32%
Fig. 16 Procentajul de apartenenţă pe naţiuni al celor mai mari 100 de firme producătoare de armament şi tehnică de
luptă din lume
Sursa: Graficul a fost calculat pe baza datelor din Defense News Top 100, publicat în Defense News, 16 iulie 2007, p. 12 şi 14

193
Fig. 17 Portavionul american CV - 21 (CVN 78 – Gerald R. Ford Class)
Sursa: www.defenseindustrydaily.com

Fig. 18 Portavionul italian Cavour

Sursa: www. naval-technology.com

194
Fig. 19 Buque de Proyección Estratégica, Navantia
Sursa: http://www.globalsecurity.org/military/world/europe/bpe.htm

Fig. 20 Nava franceză Mistral

Sursa: http://www.naval-technology.com/projects/mistral/mistral3.html

Fig. 21 Distrugătorul britanic Type 45

Sursa: http://wielingen1991.userboard.net/royal-navy-marine-britannique-britse-marine-f23/type-45-class-destroyer-t507-15.htm
195
Fig. 22 Distrugătorul japonez clasa Hyuga
Sursa: http://warships1discussionboards.yuku.com/topic/4621/t/JMSDF-DDH-Hyuga-Launched.html

Fig. 23 Distrugătorul american clasa Zumwalt

Sursa : http://en.wikipedia.org/wiki/Zumwalt_class_destroyer

Fig. 24 Fregata franco - italiană (Frégate Multi-Mission)

Sursa: http://www.defense.gouv.fr/marine/decouverte/equipements/renouvellement_des_moyens/fregates_europeennes_multi_missions_fremm

196
Fig. 25 Fregata germana clasa 125
Sursa: http://www.defenseindustrydaily.com/images/SHIP_FFH_F125_Concept_lg.jpg

Fig. 26 Fregata spaniolă clasa Alvaro de Bazan F-100

Sursa: http://www.globalsecurity.org/military/world/europe/f-100-pics.htm

197
Fig. 27 Nava de Luptă la Litoral (Litoral Combat Ship)
Sursa:http://www.defenseindustrydaily.com/2006/12/the-usas-new-littoral-combat-ships- dated/index.php#modules

Fig. 28 Corveta germană clasa K130 Braunschweig

Sursa: http://www.naval-technology.com/projects/k130corvette/k130corvette5.html

198
Fig. 29 Corveta rusă clasa Steregushchy, proiect 20380
Sursa: http://warfare.ru/?lang=&linkid=2179&catid=271&image=1929

Fig. 30 Submarinul rusesc clasa Typhoon

Sursa: http://www.globalsecurity.org/wmd/world/russia/images/typhoon1.jpg

199
Fig. 31 Submarinul francez clasa Barracuda
Sursa: http://www.naval-technology.com/projects/barracuda/barracuda1.html

Fig. 32 Submarinul englez clasa Astute

Sursa: http://www.naval-technology.com/projects/astute/astute10.html

Fig. 33 Submarinul american clasa Virginia

Sursa: http://www.fas.org/man//dod-101/sys/ship/nssn_3.jpg

200
Fig. 34 Fregata rusească proiect 22350, Amiral de Flotă Serghei Gorşkov
Sursa: http://www.rusarmy.com/forum/topic3402.html

Fig. 35 Distrugătorul chinez tip 052C, clasa Luyang II (Lanzhou)

Sursa: http://www.sinodefence.com/navy/surface/type052c_luyang2.asp

Fig. 36 Submarinul nuclear chinez, tip 094, clasa Jin

Sursa: http://www.sinodefence.com/navy/sub/type094jin.asp

201
 350

300

250
319

200

150

192

163
100

157

140

129
50

36

35
0
1990 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Fig. 37 . Evoluţia numărului de nave maritime de transport

Surse: 1. Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României 2007, 17.3, p. 672
2. Sindicatul Liber al Navigatorilor, 2008
316

262

249
241
238

227
234
233

199
142

95

61
70

45

34
24

19
23
1990

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

Fig. 38 Evoluţia numărului de nave maritime de transport

Sursa: CIA Factbook, anii 1990 - 2008

202
 2000

1800

1795
1802

1772
1791
1600

1400

1351
1200

1281

1313
1000

800

600

159
207

205

173 400

37
12

12
13

12

30

23
9

11

11
200

0
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Număr nave fluviale
Număr nave maritime
Număr nave maritme de pescuit (în Marea Neagră)

Fig. 39Evoluţia numărului de nave fluviale, nave maritime şi nave maritime de pescuit (în Marea Neagră)
Sursa: Autoritatea Navală Română, Serviciul Înmatriculări, 2008
4998

5276

4952

5510

5047

5771
5135

5863
4704

6000
4227

4331

4359
3901
3821

5000
3472

3756

4000

3000

2000
605

631
500

441
397
296

267

448

1000
139

117

119
110

175
162

127

97

0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Port Constanţa Port Mangalia Port Midia Total porturi maritime

Fig. 40 Număr de escale efectuate de către nave diverse în porturile maritime româneşti
Sursa: Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. Constanţa

203
 57784
2007 10769
47015

57129
2006 11983
45146

61072
2005 14138
46493

50644
2004 11742
39172
44824
2003 9967
34857

0 10000 20000 30000 40000 50000 60000 70000

Trafic maritim de mărfuri (mii tone) Trafic fluvial mărfuri(mii tone)

Total trafic mărfuri pe apă (mii tone)

Fig. 41 Nivelul traficului de mărfuri prin porturile maritime şi fluviale româneşti

Sursa: Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. Constanţa
84

90
76
75

80
63

60

70
60
37

50
37
30

40
22

30
19

14

20
8
8
8

10
0
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007

Fig. 42 Număr de escale ale navelor de pasageri, în portul Constanţa,

Sursa: Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. Constanţa, 2008

204
 20.000

15.000

13.976

13.946

16.532
14.601

14.941
10.000

12.848
11.342
2726

295
384
5.000

231

157

77
65
0
1999

2001

2002

2003

2004

2005

2006
Transport pe căi navigabile interioare (mii tone) Transport maritim (mii tone)

Fig. 43 Cantitatea de mărfuri transportată cu nave româneşti pe mare şi pe apele interioare

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României 2007, 17.1, p. 670
16.403
13.959

20.000
12.119

12.069

14.941
14.667

15.000
16.532
14.601
12.848

10.000
13.496
1.827

129
642

5.000
779

274

0
2002 2003 2004 2005 2006

Transport privat pe căi navigabile interioare(mii tone)

Transport de stat pe căi navigabile interioare (mii tone)
Total transport pe căi navigabile interioare (mii tone)

Fig. 44 Structura transportului de mărfuri cu nave româneşti pe căile navigabile interioare

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României 2007, 17.2, p. 671

205
 300 295
238 231 231
250
200
157157
150
100 57 65 65 77 77
50 0 0
0
0 0
2002 2003 2004 2005 2006
Transport maritim privat (mii tone) Transport maritim de stat (mii de tone)
Total transport maritim (mii tone)

Fig. 45 Structura transportului maritim de mărfuri cu nave româneşti

Surse: 1. Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României 2006, 17.2, p. 671
2. Sindicatul Liber al Navigatorilor, 2008
214

218
218

250
207

190
190
168
174
165

137

200
155
133

Transport pe căile navigabile

150 interioare (mii de pasageri) - Total

Transport pe caile navigabile

100 interioare (mii de pasageri) - de
stat
18

Transport pe caile navigabile

6
7
0

50
interioare (mii de pasageri) - privat
0

0
2000
2001
2002

2004
2005
2006
2003

Fig. 46 Numărul de pasageri transportaţi pe căile interioare şi structura acestui tip de transport
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României 2007, 17.10, 17.11

206
 25.000

21.219
19.316
17.997

18.160

17.608

17.722
16.852
20.000

16.289

15.818
15.539
15.317
12.923
15.000
11.249

8.884

13.254
10.000

7.203

15.319
11.163
12.556

10.883
11.299

12.421
5.946

12.265

13.400

13.138
11.142
5.575

10.129
10.566
10.390
9.235
5.000
7.701

6.367
5.181
4.310
3.690

0
1989

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008
Număr nave tranzitate Marfa tranzitată(mii tone)

Fig. 47 Evoluţia numărului de nave care au tranzitat Canalul Dunăre-Marea Neagră şi a cantităţii de marfă
transportată pe canal
Sursa: Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile S.A., 2008

250
250 238
216

186 200 195

200

143 150 150

150 125 126 120
129 115
94 94
100
61 69
48 51 50
44 40 43 40 43
50 38 34
30 20 29
20 20
0 0 0
0
1989

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

Absolvenţi Marina militară Absolvenţi Marina Comercială

Fig. 48 Evoluţia numărului de absolvenţi ai Academiei Navale

Sursa: Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, 2008

207
 229
250

154
200

116

108

118
112
150

90
92

66
73

70
100

48
48
38

40
21

21
19
50

0
1989

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007
Număr Absolvenţi

Fig. 49 Evoluţia numărului de absolvenţi ai Şcolii Militare de Maiştri Militari a Forţelor Navale „Amiral
Murgescu”
Sursa: Şcoala Militară de Maiştri Militari a Forţelor Navale „Amiral Murgescu”, 2008

2007
187 1156
2006 1137
133
2005 1118
109
2004
145 1140
2003 1007
166
2002 974
178
2001 158 886

0 500 1000 1500

Universitatea Maritimă Constanţa Colegiul Tehnic de Marină "Alexandru Ioan Cuza"

Fig. 50 Evoluţia numărului de absolvenţi ai Universităţii Maritime Constanţa şi ai Colegiului Tehnic de Marină
„Alexandru Ioan Cuza” Constanţa
Surse: 1.Universitatea Maritimă Constanţa, 2008
2.Colegiul Tehnic de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, Constanţa, 2008

208